• Capitolul 24

Foley se vedea jucându-şi sfârşitul vieţii şi era tăcut, urmărea cum se petrece scenă cu scenă: în sufrageria lui Maurice, jumătate de galon de vodcă pe măsuţa de cafea, privindu-l pe Maurice cum face eschive, povestind ce priceput era el în ring; ascultându-i remarcile stupide lui White Boy şi râsul enervant; ascultând limbajul lui Kenneth, care părea tot făcut numai din sunete hip-hop, ritmic, dar fără vreun sens; Foley stătea să asculte nişte nenorociţi prezentându-şi realizările, nişte inadaptaţi care încercau să nu pară nişte rataţi, Foley realizând, la dracu’, aici era un pic mai mult de ce fusese în mare parte viaţa lui. Îl auzea pe Buddy făcând comentarii încet care trebuiau să şuiere, dar cădeau în picaj, aceleaşi şi aceleaşi lucruri dintotdeauna, vorbăria pe care o auzeai în curte, doar că aici nu se deranja nimeni să asculte, toţi fiind preocupaţi de următorul lucru pe care aveau să spună. Noi, toţi băieţi duri, îşi spuse Foley.

În sufragerie, cu vodca, Maurice împărţise măşti de schi înainte de a pleca. Acum stătea în partea din spate a dubei pline de ţevi de plastic şi echipament: Kenneth conducea, zburând pe bulevardul Woodward pe lângă vitrine întunecate de magazine şi parcări luminate de maşini folosite, zăpada strânsă grămezi pe mijloc, drumul larg deschis pentru ei la ora asta târzie. De două ori, Buddy îi spusese lui Kenneth să încetinească. Kenneth rânjea în oglindă. Buddy scoase 38-ul şi îi puse ţeava în ceafă lui Kenneth.

— Pregăteşte-te să apuci volanul, îi spuse Buddy lui Maurice, când îl împuşc pe dobitocul acesta. Kenneth se uită în sus în oglindă şi-l văzu pe Buddy acolo, iar Maurice spuse:

— Fă cum îţi spune, omule; mergi mai încet. Ajunseră la Long Lake Road, o luară pe Vaughan şi se plimbară în susul şi-n josul drumului de două ori, uitându-se după maşini ale serviciilor de pază sau orice fel de supraveghere, înainte de a intra pe aleea circulară a lui Kichard Ripley.

•

Toţi cinci erau acum în partea din spate a dubei, ciocnindu-se unul într-altul, până când Maurice îi dădu drumul afară lui White Boy pe uşa din spate şi lăsă portierele deschise destul cât să vadă Foley printre ele.

— Sună la uşă, spuse Maurice. Ei deschid uşa, suntem intraţi. Nu deschid şi-l întreabă ce vrea, White Boy spune că omul de la încălzire a venit să repare furnalul care s-a stricat. Ei spun că nu au chemat niciun om de la încălzire, White Boy întrebă dacă poate folosi telefonul, să-şi sune şeful care probabil i-a dat o adresă greşită. Se uită afară pe fereastră, văd camioneta. Da, se pare că spune adevărul, e de la încălzire, într-adevăr, şi e şi alb.

Îl urmăriră sunând la uşă din nou. De data aceasta nu trecu nicio jumătate de minut şi lumini se aprinseră de fiecare parte a intrării.

— Pregătiţi-vă să schiaţi, spuse Maurice, trăgându-şi cagula peste faţă. Acum uşa se deschidea şi spuse: La treabă.

Foley avu timp să vadă un tânăr în pragul uşii, cu cămaşa atârnând descheiată peste blugi, cu un moment înainte ca White Boy să-l împingă şi să intre în casă cu el. Maurice era afară din camionetă şi Kenneth, cu o puşcă, se lupta să fie el următorul. Buddy îl prinse de gulerul hainei şi îl ţinu, deşi se zbătea, până când ieşi Foley. Dar după ce picioarele lui Kenneth atinseră pământul se întoarse cu arma sa de calibrul 12 asupra lui Buddy, încă în camionetă. Foley îi apucă ţeava armei cu o mână şi o înfipse drept în sus în faţa lui Kenneth, văzându-i ochii tulburaţi de metamfetamină. Foley spuse:

— Treci în casă înainte să păţeşti ceva. Kenneth îşi apropie mult faţa de a lui Foley şi se holbă îndelung la el înainte de a intra.

Buddy întrebă:

— Ce căutăm noi aici?

Maurice îl ţinea pe tipul cel tânăr lipit cu spatele de o masă din holul de mărimea unei sufragerii: un tinerel care arăta bine, în jur de optsprezece ani, cu părul până la umeri: pantalonii şi cămaşa trebuie să le fi tras pe el când auzise soneria, fără pantofi, cu picioarele goale pe podeaua de marmură. Arăta speriat şi aşa şi trebuie să fi fost, dând ochi în ochi cu cinci tipi cu măşti de schi şi arme. Foley îl văzu încercând să se poarte firesc, dând din cap.

— Pe cuvântul meu, nu este aici.

— A ieşit în seara asta în oraş?

Acum tânărul arăta surprins.

— E în Florida, Palm Beach.

Maurice ezită.

— Când trebuie să se întoarcă?

Foley spuse:

— Doamne Dumnezeule, ce contează? Vrei să-l aştepţi?

— Domnul Ripley e plecat pentru tot sezonul, spuse tânărul, de la Crăciun până de Paşti.

— Acum spune-mi cine eşti tu, ordonă Maurice.

— Sunt Alexander.

Maurice spuse:

— Băiete, nu mă interesează cum te cheamă. Vreau să ştiu ce îi eşti omului, ce faci aici.

— Am grijă de casă.

— De unul singur?

Păru că ezită înainte să spună:

— Da, numai eu.

Foley observă şi îi aruncă o privire lui Buddy. Maurice spuse:

— Ce îi eşti tu omului, domnul Ripley?

— Nu înţeleg ce vrei să spui.

— Cum se face că te-a angajat să-i păzeşti casa?

— O, e un prieten de familie. El şi tatăl meu sunt vechi amici.

— Şi tac-tu e escroc?

— Nu – nu înţeleg ce vrei să spui.

— Unde e seiful lui Ripley, în care ţine lucrurile de valoare?

— Seiful lui? N-am idee.

— Hai să mergem sus, spuse Maurice, şi făcu semn cu capul îngrijitorului casei să deschidă drumul.

Alexander spuse:

— Ştii ce? Cred că seiful este jos, în bibliotecă. Maurice îl împinse spre scara largă care făcea un cot în urcare spre porţiunea deschisă a holului cu zăbrele.

— Tocmai ai spus că n-ai nicio idee unde se află.

— Vreau să spun că acolo cred că este.

— Da, şi eu cred că nu vrei ca noi să mergem sus. Haide, du-ne la dormitorul omului. Pe scară, Maurice spuse:

— Alexander? Şi tânărul se opri şi se uită peste umăr. Dacă dai drumul la vreo alarmă, sau aprinzi luminile afară, eşti mort. Ai înţeles?

El răspunse:

— Să trăiţi.

— Sunt cumva arme în casă?

— Nu cunosc să fie vreuna.

În holul larg de la etaj – încadrat de tablouri cu cai şi vânători de vulpi pe lambriuri de stejar închis la culoare, scaune tapiţate şi lămpi pe scrinuri – Maurice îi spuse lui Foley:

— Bine, acum tu şi cu domnul Buddy treceţi şi verificaţi celelalte camere. Căutaţi pe perete în spatele tablourilor. Căutaţi pereţii din dulapuri, în spatele hainelor.

Foley spuse.

— Verifică tu pereţii, da?

— Omul are un seif, spuse Maurice, trebuie să fie pe-aici pe sus undeva.

— Dar ce zici de casa lui din Florida? spuse Foley. Dacă sunai puteam să verificăm pereţii înainte să plecăm de-acolo. Asta dacă ai fi verificat înainte, să vezi unde e. Pricepi ce spun?

Maurice nu se grăbea acum. Spuse:

— Jack, nu te pune cu mine. Înţelegi? Nu am timp acum să se pună cineva cu mine. Se întoarse spre Alexander. Unde e dormitorul omului?

— Acesta, spuse Alexander. Da, s-ar putea să fie aici, părând nerăbdător. Dar chiar când Maurice îi dădu un brânci spre uşă, Foley îl văzu pe Alexander uitându-se drept la el, speriat, îngrijorat – voia să-i spună ceva? Foley aşteptă ca Maurice şi băieţii lui să intre în dormitor. Se aprinse o lumină înăuntru şi auzi vocea lui Kenneth, spunând:

— Ei, na. Omule, fii atent la asta.

Imediat ce rămaseră singuri Foley îşi rulă masca pe cap.

— Ai purtat vreodată una din astea?

— Eu nu schiez, spuse Buddy.

— Pe ce pui pariu, spuse Foley, că mai e cineva aici?

Deschiseră uşa camerei următoare, pipăiră după întrupător şi aprinseră lumina. O cuvertură de satin albă acoperea patul mare. Foley se îndreptă spre camera următoare şi Buddy întrebă:

— Nu vrei să verificăm pereţii?

— Ba bine că nu, spuse Foley. Nimic nu-mi place mai mult decât să verific pereţii. Ne întoarcem. Mai întâi vreau să văd unde doarme Alexander.

— S-ar putea să folosească dormitorul lui Ripley.

— Nu ştiu, s-ar putea, spuse Foley. Pare un băiat simpatic, nu? Se chinuie îngrozitor să se poarte firesc.

Paturile erau făcute în următoarele două camere.

— Tipul stă singur, spuse Buddy, la ce-i trebuie o casă ca asta?

În primul dormitor în care intrară pe partea cealaltă a holului, patul era deranjat.

— Dar nu s-a dormit în el, spuse Foley.

Ajunseră în camera următoare, uşa deschisă, lumina stinsă. Foley o aprinse şi văzu animale împăiate şi o măsuţă de toaletă, tot felul de animăluţe, păsări, reptile, şi un pat în care se dormise, cearceafurile atârnând într-o parte, perne mototolite, o pernă pe jos, o pereche de tenişi… două perechi de tenişi, blugi şi un tricou aruncat pe braţul unui scaun. Foley îl ridică, era albastru închis cu o inscripţie: UNIVERSITY OF MICHIGAN, scrisă cu galben. Se duse lângă pat, se aplecă până aproape de perne şi simţi un miros fin, abia perceptibil. Îl auzi pe Buddy, în apropiere, spunând:

— Puteai să fii un bun poliţist. Foley merse către uşa de la baie, acoperită în întregime aproape de o oglindă, şi încercă să întoarcă mânerul uşii. Uşa era încuiată pe dinăuntru. Aproape de ea, cu obrazul pe sticlă, Foley spuse:

— Drăguţo, deschide uşa. E în regulă, nu-ţi fac nimic, îţi dau cuvântul meu.

Linişte.

Se îndreptă şi se văzu în oglindă purtând paltonul, cămaşa albă şi cravata şi cagula. Arăta stupid. Îşi scoase cagula şi o îndesă într-unul din buzunarele paltonului.

— Domnişoară? M-ai auzit?

O voce de femeie înăuntru, aproape de uşă, spuse:

— Unde e Alexander? Vocea îi era destul de calmă.

— E bine.

— Spune-i să zică ceva.

— Nu e aici, dar e bine.

— Ce vrei?

— Deschide uşa şi îţi explic.

El aştepta.

— Domnişoară, pot să sparg uşa. Nu vreau să te sperii, dar ştii că pot s-o fac. Aşteptă din nou uitându-se la Buddy şi îl văzu pe Buddy îndreptându-se când se auzi clinchetul încuietorii. Foley răsuci mânerul, dădu un brânci uşii şi o lăsă să se balanseze deschizându-se în baie.

Femeia stătea lângă duş departe de uşă – nu studenta drăgălaşă pe care se aştepta Foley s-o vadă – nu, femeia asta putea avea chiar patruzeci de ani cu părul ei gros roşcat atârnând desfăcut: o femeie mare cu sâni mari care se vedeau clar prin sutienul ei subţire, şi chiloţi cu talie joasă, buricul ei în mijlocul unei mici adâncituri a burţii. Arăta gata să dea în Foley dacă se apropia de ea.

El spuse:

— Eşti iubita lui Alexander? Avea îndoială în glas, şi ea confirmă.

— Lucrez aici. Sunt menajeră.

Buddy se apropie.

— Asta e camera ta?

Ea spuse:

— Arată cumva a camera domnului Ripley?

Buddy îi aruncă o privire lui Foley.

Foley întrebă:

— De cât timp lucrezi pentru el?

— De ce vrei să ştii aşa ceva?

— Spune-ne unde e seiful, spuse Buddy, şi te lăsăm în pace. Foley spuse:

— Tu şi cu Alexander puteţi să vă întoarceţi la treburile voastre. Cum te cheamă, iubito?

— Nu sunt iubita ta, spuse femeia.

Foley nu putea să şi-o închipuie pe femeia asta fiind tandră, cu toate că s-ar putea să fie tot ceea ce putea să-şi dorească un tinerel ca Alexander. Spuse:

— Cred că ar trebui să stai înăuntru aici. Treci în duş şi nu scoate un sunet.

Avea mâinile în şold acum, ca şi cum nu primea ordine de la nimeni, spunând:

— Dar cine vă credeţi voi?

Încruntându-se la ei.

— Dacă îi vezi pe ceilalţi, spuse Foley, o să-ţi dai seama că suntem băieţii buni. Vorbesc serios, ascunde-te în duş, pentru binele tău. Ea întrebă:

— Ce aţi făcut cu Alexander? Unde e?

Când îl auziră pe Kenneth:

— Cine e acolo?

Înainte să-şi dea seama, era în cameră: Kenneth venind spre baie cu puşca lui, ochii strălucindu-i în masca de schi, ochii i se aprinseră la vederea roşcatei în desuuri.

— Hai, pe dracu’, spuse Kenneth, o să ne distrăm.