• Capitolul 22

Maurice se ridica de la masă şi mergea de-a lungul avanscenei strigând la boxeri:

— Insistă şi dă tare, insistă şi dă tare. Nu era în drumul spectatorilor, ringul era sus pe scenă, dar era enervant şi Glenn ar fi vrut să tacă dracu’ din gură. Maurice se întorcea la masă şi pleca Kenneth, mergea într-o parte a scenei unde stăteau mai mulţi bărbaţi, tipi masivi de culoare, şi Kenneth stătea şi el cu ei între runde, drogat cu metamfetamină, şi numai gura lui se auzea. Glenn nu mai văzuse niciodată atâţia tipi negri şi mari la un loc care să nu poarte echipamente de fotbal sau baseball. În afară de el şi White Boy Bob mai erau încă cinci sau şase persoane albe în întreg cinematograful. Chelneriţa aducea un rând şi White Boy îşi dădea berea pe gât în jos din trei sau patru înghiţituri, dădea un pumn în umărul lui Glenn şi îi spunea, haide, dă-o peste cap:

— Bei ca o fetiţă, şi se uita împrejur ca să vadă dacă mai era vreun cretin care găsea că e amuzant. Bărbaţii negri cu soţiile lor de la mesele alăturate se uitau urât doar, tolerându-l datorită lui Maurice.

Acolo unde fuseseră scaunele pentru spectatorii de film, erau acum rânduri de mese rotunde de bar de noapte: câte un rând pe fiecare din cele patru nivele, fiecare urcând o treaptă faţă de precedentul prin cinematograf către bar: unul lung, şi întunecat acolo sus, departe de luminile ringului. În spatele barului era culoarul care traversa sala dintr-o parte în alta, cu o scară la un capăt care ducea la toaletă. După această porţiune era holul exterior cu un mic bar amplasat într-o parte.

Un boxer de la unul din cluburile de box Kronk era anunţat, muzică rap bubuia din boxe şi o procesiune de manageri, antrenori şi lingăi ai boxerilor apăru pe o uşă laterală a culoarului. Acum femeile se îngrămădeau din public, dansând, făcând cu mâna, când într-un târziu, apăru şi boxerul, ca să urce pe scenă, apoi în ring, îmbrăcat în roşu şi auriu, ca să boxeze patru runde pentru două sute de dolari. Ciucurii aurii de pe pantofii lui înalţi roşii săreau acum când boxerul îşi încălzea umerii cu lovituri scurte, vânzolindu-se în partea lui de ring. Privindu-l din partea cealaltă, un puşti alb din afara oraşului sau poate un mexican încercând să pară calm, neimpresionat, fugea schimbând brusc direcţia şi făcea joc de glezne în pantofii lui simpli, negri ca să facă ceva, aşteptând să se termine spectacolul de rap şi arbitrul, cu papionul lui şi mănuşile de latex, să îi cheme în mijlocul ringului.

Imediat ce ajunseseră aici, Glenn încercase să găsească o cale să obţină cheile maşinii de la White Boy – ascultându-i pe el şi Kenneth discutând despre noaptea trecută, rânjind unul la celălalt, spunând că mâine, frate, mâine era zi de salariu, discutând despre spargerea locuinţei lui Ripley. Glenn îi asculta pe cei doi cretini şi îl privea pe Maurice, dansând de la o masă la alta ca să dea mâna cu fraţii lui negri, să-şi atingă pumnii în stilul lor ritual, Maurice, băiatul la modă, un fante, cu şapca aşezată ca lumea pe cap, cu ochelari de soare…

— Ca să trec neobservat, îi spusese Maurice. Fără haină. La meciuri, sunt de neobservat până în pânzele albe.

Veniseră aici în Lincoln-ul Town Car, White Boy condusese, deci White Boy avea cheile.

Glenn se dusese jos la toaletă şi niciunul din cretini nu fusese trimis să stea cu ochii pe el; aşa că era destul de sigur că putea să se strecoare afară de-aici, să traverseze bulevardul Woodward până unde era parcat Lincoln-ul şi dacă avea cheile, rahat, ar tăia-o de-aici, ar fi în drum spre California. Furase maşina dintr-o parcate din West Palm: hotărâse să ia Lincoln-ul – parcat chiar în faţă, gata de drum – şi când paznicul parcării era ocupat cu mutatul maşinilor, Glenn se furişase în ghereta lui şi luase cheile Lincoln-ului de pe poliţă – se pricepea la chei – apoi aşteptase momentul potrivit pentru a se strecura la volan şi a demara. Îşi adusese şi uneltele cu el în ziua aceea, nedecis în legătură cu metoda pe care urma s-o folosească pentru a face rost de o maşină, iar sculele se aflau acum în portbagajul Lincoln-ului, maşina aşteptându-l chiar peste drum. Dar White Boy avea nenorocitele de chei în buzunar.

Să intre în maşină nu era o problemă, era descuiată. Când ajunseseră aici, White Boy nu ştiuse unde era butonul care încuia uşile, aşa că Glenn îi spusese: „Lasă, încui eu”, stând afară din maşină, cu portiera din spatele şoferului deschisă White Boy plecase şi Glenn întinsese mâna ca şi cum ar fi apăsat butonul care încuia portierele, îi văzuse pe toţi trei deja traversând strada către cinematograf, şi tot ce făcuse fusese să închidă uşa. Se rugase la Dumnezeu ca şi torpedoul să fie descuiat dacă portierele erau, ca să poată umbla înăuntru să apese butonul care deschidea portbagajul. Să-şi scoată uneltele, să folosească patentul ca să smulgă contactul şi era dus! White Boy putea să păstreze cheile. Dar dacă torpedoul era încuiat, era terminat. Trebuia să găsească ceva ca să forţeze încuietoarea. Dar dacă dura prea mult – chiar dacă reuşea să deschidă portbagajul – Maurice ar fi trimis cretinii după el.

Torpedoul trebuia să fie deschis. Era unica lui şansă să scape de oamenii ăştia.

O să aştepte… Nu, mai bine pleacă chiar acum. Se auzi gongul, se termina o rundă şi Maurice se ridica, îndreptându-se spre scenă.

Glenn aşteptă câteva momente înainte să spună:

— Frate, berea asta trece prin mine. Tre’ să mă duc să mă piş. Ezitase pentru că se aştepta ca White Boy sau Kenneth să se uite urât la el sau unul din ei să spună că şi el trebuia să meargă.

White Boy nu spuse decât:

— Şi la ce ne spui nouă? Ai nevoie de cineva care să-ţi ţină cocoşelul?

Glenn era dispus să râdă. Spuse:

— O să trebuiască să folosesc amândouă mâinile, dar mă descurc.

În timp ce se îndepărta, cretinul spuse:

— Hei, Glenn? Scutur-o uşor.

Glenn era deja cu spatele la White Boy şi nu mai trebuia să râdă sau măcar să zâmbească. Trebuia să plece de-aici, rapid, departe de cretinii ăştia. Dacă nu reuşea să deschidă portbagajul şi să pornească maşina, la dracu’, fugea pe jos până în California.

•

Doi tineri în jachete cu roşu şi auriu de Kronk se ocupau de pază în holul exterior. Karen apăru în haina ei de caşmir bleumarin, cu o pălărie de lână bleumarin acoperindu-i părul, blugi şi bocanci, şi băieţii de la pază zâmbiră şi o întrebară ce mai face. Ea răspunse că bine. Ei cerură voie să o caute în geantă. Ea le arătă legitimaţia şi steaua de şerif şi spuse:

— Asta e tot ce aveţi nevoie să ştiţi, corect?

Ei spuseră „bună” şi păreau bucuroşi să o vadă, rânjind, privind-o din cap până-n picioare în haina lungă, când se îndepărta prin holul exterior luminat către sala întunecată. De la bar cercetă cu privirea rândurile de mese pe nivele descendente şi scena, ringul gol, se uita după albi, muzică rap se auzea din boxe de undeva, câteva femei se ridicau de la mese ca să danseze pe muzică. Karen văzu un cuplu alb într-o parte şi doi bărbaţi albi în faţă, în primul rând de mese. Barmanul o întrebă ce doreşte şi ea spuse:

— Numai puţin. Cel mai mic dintre tipi se ridica de la masă, celălalt râdea. Cel mai micuţ se întoarse, nu râdea – era Glenn – şi o luă în direcţia aceasta printre mese. Karen se răsuci şi se uita la barmanul care aştepta comanda. Ea spuse:

— Nu chiar acum, şi întoarse capul suficient cât să-l vadă pe Glenn oprindu-se la capătul barului şi uitându-se înspre mese, fără să se grăbească, înainte să se mişte şi să dispară din vedere. Se ducea la toaletă – Karen era destul de sigură – în pulover, fără haină. Fu surprinsă atunci, după ce plecă din locul ei, să-l vadă ieşind prin hol, grăbindu-se. Nu se putea s-o fi observat; trebuia să fie din altă cauză. Aşteptă până când Glenn era afară pe uşă şi abia atunci plecă după el. Spuse:

— Am uitat ceva, trecând pe lângă cei doi tipi de la pază. Afară, îl văzu pe Glenn traversând în fugă bulevardul larg plin de zăpadă murdară, pe lângă faruri de maşini târându-se prin mocirlă, şi în parcare, dispărând în rândul de maşini cu faţa la stradă. Karen îl urmări, ajunse în parcare, dar acum nu-l mai vedea îşi puse mănuşile plimbându-se printre maşini, oprindu-se să asculte, aşteptând să audă un motor pornind. Singurele sunete care se auzeau veneau dinspre stradă. Ajunse pe unul din culoarele dintre rândurile de maşini şi zări interiorul unei maşini, aproape drept în faţa ei, cu lumina aprinsă, apoi stinsă când auzi zgomotul unei portiere închizându-se.

Karen veni lângă maşină pe partea cu locul mortului. Îi văzu conturul în întuneric: Glenn la volan aplecat pe jumătate în dreapta sa, cu părul atârnându-i… Se părea că încearcă să forţeze uşiţa torpedoului. Capul lui se smucea într-o parte şi alta când Karen deschise uşa şi văzu albul ochilor lui Glenn, ochi mari ca nişte farfurii privind-o în lumina care se aprinsese, Glenn îndreptându-se brusc în timp ce ea urca în maşină. Portiera se închise şi era întuneric din nou.

— Glenn, nu cumva încerci să furi maşina asta?

El spuse:

— Isuse! Nu pot să cred.

Jalnic. Aproape îi părea rău pentru el.

— Îţi distrug viaţa, spuse Karen, nu-i aşa?

El ridică mâinile goale.

— Nu am cheile.

— Am observat.

— Vreau să spun că nu fur nenorocita de maşină.

— Nu?

— Am furat-o deja. Săptămâna trecută sau când o fi fost, în West Palm. Nu se poate s-o mai fur o dată, nu? Nu reuşesc nici măcar să-mi scot sculele din rahatul ăsta de portbagaj.

— Stai un pic să văd dacă înţeleg, spuse Karen. Vrei s-o tai, să fugi departe de tipii ăia. Asta este?

— Mă vezi pe mine acolo?

— Şi unul din ei are cheile.

El spuse:

— Da, dând din cap. Ascultă, fac pe mine de nu mai pot.

— Cei doi tipi cu care erai – ăla nu e Maurice Miller, nu? I-am văzut poza de cazier lui Snoopy şi nu arăta ca el.

— De unde ştii tu de el?

Săracul de el, uluit; disperat, de asemenea, uitându-se înspre cinematograf. Karen aruncă o privire în acea direcţie. Tot ce puteau observa de-aici, peste acoperişurile maşinilor, erau firma şi numele „STATE” luminate. Karen spuse:

— E una din acele zile, nu? Nimic nu pare să meargă ca lumea? Glenn, îţi ştiu povestea vieţii, cine îţi sunt prietenii, unde ai fost, şi acum se pare că şi încotro te îndrepţi.

— O să mă arestezi pentru că am furat o maşină?

— Pentru maşină, pentru ajutor şi complicitate la o evadare din închisoare, şi conspiraţie la făptuirea a ceea ce ai venit tu aici să faci. Spune-mi, Glenn, te-ai specializat în efracţii la domiciliu acum?

El spuse:

— Isuse! dând din cap.

— Ca aceea de azi-noapte, spuse Karen. Ai fost acolo, nu-i aşa?

— Nu mai spun niciun cuvânt, vorbesc serios. Isuse Cristoase, nici măcar nu ştiu despre ce vorbeşti.

— Pune mâinile în partea de sus a volanului.

— Pentru ce?

— Ca să îţi pun cătuşe.

— Vorbeşti serios? Ascultă, tipii ăştia pot să apară aici în orice moment să mă caute. Sunt nişte animale, sunt groaznici. Nu glumesc. Aveam de gând să fug şi asta e tot ce vreau să fac, să plec cât mai departe posibil de băieţii ăia.

— Te sperie?

— Mi-a îngheţat sângele în mine de frică, şi nu mi-e ruşine să recunosc.

— A fost şi Foley cu voi?

— Când?

— Azi-noapte. Pe la ce oră aţi dat lovitura la casa de droguri?

— Am spus că nu discut cu tine. Nu sunt implicat în ce-or face ei, la fel cum nu l-am ajutat pe Foley să evadeze. Chiar tu ai spus aşa.

— Da, ei, am greşit şi eu. Unde crezi că se află Foley acum?

— De unde să ştiu eu?

— Vrei să-mi spui că nu v-aţi întâlnit?

— Ceea ce-ţi spun e că trebuie să mă piş. Vorbesc serios, e rău de tot.

— La ce oră aţi dat lovitura la casa cu droguri?

— Nu ştiu despre ce vorbeşti.

— Glenn, spune-mi ce au de gând să facă prietenii tăi şi facem un târg.

— Ca de exemplu.

— Te las să faci pipi.

— Ce mai târg!

— Unde vrei tu.

El ezita.

— Pe bune?

— Oriunde, spuse Karen. Glenn, la ce oră au dat băieţii ăia spargerea la casa cu droguri?

Ezită din nou.

— Seara devreme. Nu prea ştiu, pe la şapte.

Karen scoase o ţigară din poşetă şi o aprinse cu chibrituri de la hotel. Trase un fum adânc şi suflă încet fumul afară. La şapte, şi pentru încă cel puţin două ore, Foley fusese cu ea la hotel.

— Pot să mă duc să mă piş? Te rog.

Cum făcu Karen: îl lăsă să urineze pe o laterală a maşinii, cu geamul lăsat, în timp ce-i povestea despre Richard Ripley, escrocul de pe Wall Street, de unde urma să îl răpească şi să-l ducă la casa lui din Bloomfield Hills, mâine după-amiază târziu. Karen dădea din cap în timp ce asculta. Auzise de Ripley şi ştia că făcuse puşcărie la Lompoc. Voia să ştie exact unde locuia, apoi întrebă:

— Dar Foley?

— Era vorba să meargă cu ei, spuse Glenn, aplecându-se până în dreptul ferestrei. Dar nu ştiu, nu a apărut în seara asta.

— Nu ştii unde stă?

— N-am nici cea mai vagă idee.

— Unde vă întâlniţi mâine?

— Ascultă, îngheţ aici afară.

— Unde vă întâlniţi?

— Nu s-au hotărât. Se îndreptă pentru a se uita înspre cinema, apoi se aplecă pentru a se uita pe geam iar. Poate ai ceva în maşină cu care să forţăm portbagajul. Ştii tu, cu cricul.

— Crezi că Foley a renunţat?

— Nu ştiu – nu sunt tocmai confidentul lui. Glenn se îndreptă din nou, îmbrăţişându-se. Îmi îngheaţă fundul.

— Vrei să pleci de-aici, spuse Karen, fugi, o să te încălzeşti. Dar ascultă, Glenn! Dacă m-ai minţit…

— Ştiu, o să mă găseşti. Doamne, te cred. Mă tot gândesc, dacă nu m-ai fi dus la curtea federală vara trecută…

— Nu ne-am tot întâlni aşa?

— Nici nu ai ştii cine sunt.

Karen spuse:

— Dacă nu te cunoşteam, Glenn, până mâine ai fi la închisoare sau mort. Priveşte lucrurile aşa.

•

Oamenii plecau când ajunseră Foley şi Buddy. Găsiră masa, White Boy şi un negru stăteau acolo. Maurice coborî de pe scenă. Spuse:

— Unde aţi fost? Cu asprime în ton. Aţi pierdut băieţii adevăraţi, aţi ajuns doar la meciurile de încheiere. Ei, rahat, trageţi-vă câte un scaun. Se adresă apoi bărbatului negru de la masă: Kenneth, dânsul este domnul Jack Foley şi dânsul este domnul Buddy, renumiţi spărgători de bănci şi puşcăriaşi, spun că vor să ne ajute.

Foley puse mâna pe un pardesiu aruncat pe spătarul unui scaun de la masă.

— Cine stă aici?

— Tovarăşul vostru, Glenn, spuse Maurice. Doar că s-a dus la toaletă acum o oră şi nu s-a mai întors.

Foley îi aruncă o privire lui Buddy.

White Boy, rânjind la ei, spuse:

— Cred că a căzut înăuntru.

— I-am trimis pe ăştia doi să-l caute, spuse Maurice. Au venit înapoi scuturând din cap.

— Glenn avea maşină?

— Una cu care a venit din Florida. Am venit toţi cu ea în seara asta.

— Păi, dacă şi-a lăsat haina, spuse Foley, şi lipseşte de o oră…

— Hei, înţeleg ce vrei să spui. Glenn nu a vrut să ştie nimeni că pleacă. Omule, ştiu asta. L-am trimis pe White Boy la loc afară, să vadă dacă mai e maşina acolo, să verifice. White Boy avea cheile, dar cunoscând obiceiurile lui Glenn, m-am gândit c-ar fi bine să verifice, înţelegi? Maşina e încă acolo şi Glenn nu e de găsit.

Foley spuse:

— Toată lumea e undeva, Snoop. Unde stă Glenn?

— La mine acasă. Maurice întoarse capul spre ring, privi câteva secunde şi strigă:

— Reggie, împinge-te în el şi loveşte, omule. Împinge-l. Se întoarse iar spre Foley. De ce nu luaţi tu şi Buddy loc să bem ceva împreună? Ce vreţi?

— Plecăm, spuse Foley.

— Ce dracu’ tot vorbeşti acolo?

— Snoop, dacă nu ştii unde e Glenn…

— S-a răzgândit omul, asta e tot, şi a plecat .A hotărât că nu face faţă.

— Glenn e păsărică de muiere, spuse White Boy. N-a făcut nimic altceva aseară decât să privească.

Buddy întrebă:

— Unde se întâmpla asta?

O chelneriţă veni în timp ce întreba el şi îi întrebă dacă vor ceva. Foley scutură din cap; la fel şi Buddy. Chelneriţa goli scrumiera într-un şerveţel şi plecă, iar White Boy spuse:

— Dacă citeaţi ziarul vedeaţi.

Maurice spuse:

— White Boy, asta e altă poveste. Înţelegi? N-are a face cu faptul că ne aflăm aici.

— Se tot uită la mine, spuse White Boy, arătând cu capul spre Buddy.

— Nu mă pot abţine, spuse Buddy. Îl aud pe Snoop că-ţi zice White Boy, nu reuşesc să înţeleg de ce-i laşi.

— Aşa mi se spune la Kronk, de când mă antrenam acolo.

— Boxai, nu?

— Chiar aici şi la Palace.

— E ceva de capul tău?

— Vrei să afli?

Buddy spuse:

— Ai făcut vreodată puşcărie?

— Întreabă dacă scoţi ochi, spuse Maurice. Dacă muşti urechi. White Boy are mişcările lui personale. Dar ajunge cu asta. Uite, spuse Maurice. Luându-l pe Foley de braţ şi făcând câţiva paşi ca să stea cu spatele la masă. De ce îţi faci griji din cauza lui Glenn? Ce ştie el?

— Credeam că totul, spuse Foley, privindu-i pe boxeri dându-şi pumni şi şicanându-se unul pe celălalt, unul din ei răbdător în mişcări, celălalt lovind sălbatic şi ratând.

— Glenn ştie tot ce era vorba că facem mâine, spuse Maurice. Îl răpim pe tip când iese de la club, şi mergem acasă cu el. Glenn ar putea să povestească cuiva asta, da, dar nu înseamnă nimic. Înţelegi? Am schimbat planul. Glenn nu ştie, pentru că în timp ce vă aşteptam pe voi a plecat. Nu mai are loc mâine.

Foley spuse privind boxerii:

— Meciul ăsta nu durează patru runde.

Maurice aruncă şi el o privire.

— Nici măcar două.

— Doar nu vrei să spui că e aranjat.

— Nu trebuie să aranjezi nimic ca să îţi dai seama cine o să câştige. Este vorba de alegerea adversarilor, cum îi potriveşti, pe cine aduci să lupte cu băiatul tău. Înţelegi?

Foley se uita în continuare la ring.

— Dacă nu are loc mâine, atunci când?

— În noaptea asta, spuse Maurice. Cum plecăm de-aici. Oprim pe la mine pe-acasă ca să luăm ce ne trebuie şi mergem la treabă.

Foley spuse:

— Dă-mi un minut, şi se mişcă spre Buddy întorcându-se cu faţa la masă. În spatele lui îl auzi pe Maurice spunând:

— Ai două minute, şi asta-i tot. Hotărâţi-vă.

Foley se întoarse din nou spre el ca să stea aproape.

— Nu-ţi ceream permisiunea. Buddy şi cu mine o să mergem la bar. O să stăm cât o să fie nevoie. S-ar putea să nu ne oprim din mers. Dacă ne întoarcem, se înţelege că facem fifty-fifty, jumătate pentru noi. Cum împarţi jumătatea ta depinde de tine.

— Putem să ne înţelegem, spuse Maurice.

— Nu, rămâne aşa cum am zis eu, Snoop.

Foley plecă şi Buddy îl urmă la bar, porţiunea aceasta întunecată departe de luminile ringului.

— Vrea s-o facem în seara asta.

— Care e diferenţa, în noaptea asta sau mâine?

— Glenn. S-ar putea să ne întindă o cursă.

— Glenn e întotdeauna un risc, spuse Buddy. Doar am ajuns până aici.