• Capitolul 10

— Îşi spune Adele Delisi acum, zise Karen, pe numele de fată. S-a căsătorit cu Foley în Las Vegas în ’86 şi i-a intentat divorţ în anul următor în Los Angeles. Adele are patruzeci şi doi de ani. Locuieşte în hotelul Normandie pe bulevardul Collins, lângă South Beach.

Erau la masa din bucătărie: Karen fuma o ţigară şi bea o cafea. Tatăl ei, într-unul din costumele lui de golf, lua micul dejun, un sandwich cu brânză şi aspic pe pâine franţuzească şi cafea, înainte de a pleca la club.

— I-a verificat cineva convorbirile telefonice?

— De şase ori luna trecută Adele a acceptat telefoane cu taxă inversă de la Glades, ultimul în ziua evadării. Dar nu i-a făcut nicio vizită în cele cinci luni cât a fost acolo.

— Nu voia să aibă numele trecut pe listă.

— Burdon a întrebat-o de ce o tot suna. Ea a spus că pentru că era deprimat. I-a mai spus că nu l-a mai văzul de opt ani.

— E şi ea implicată, zise tatăl lui Karen.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Foley mi-a spus că motivul pentru care venise în Florida era să viziteze pe cineva, apoi n-a mai vorbit de asta. A spus: „Mai bine tac.”

— A sunat-o pe ea. Dar pe cine a sunat ea?

— Pe cumnată-sa, Ann; e disc jockey, cred că-n Canada. Şi pe un iluzionist pentru care a lucrat, Emil nu mai ştiu cum.

— Uimitorul, tăcea un număr de mâna a treia, zise tatăl ei, mâncându-şi sandwich-ul, sorbind din cafeaua fierbinte. Lucrul uimitor la Emil e că încă mai dă spectacole. Lucrează cu porumbei.

— Vorbind cu Burdon s-a referit la Emil în termeni ca nemţălăul ăla împuţit. A dat-o afară chiar înainte de Crăciun şi a angajat o altă fată mai tânără. Adele este supravegheată din prima zi de după evadare, dar nu s-a dus în niciun loc interesant. A dat un anunţ în Herald Tribune, la mica publicitate, ca să facă rost de altă slujbă la un iluzionist. Noroc, hm? Burdon a spus că telefonul ei e ascultat şi urmărit.

— Şi pun pariu că ea ştie. De ce nu te duci să stai de vorbă cu ea?

— La asta mă gândeam. I-am spus lui Burdon, dar mi-a spus că nu mai are nevoie de ajutor.

— Tu vorbeşte cu ea oricum. Dacă ştii cum să vorbeşti o să-ţi spună lucruri pe care nu i le-ar spune lui Burdon. Fii atentă la modul cum vorbeşte despre Foley, la tonul ei. Spune-i că crezi că e un băiat bun. Nu, mai întâi spune-i c-ai fost în portbagaj cu el, pe întuneric, jumătate de oră, ca să vezi cum primeşte vestea. Dacă e implicată, ce primeşte în schimbul bătăii de cap, poliţiştii care-i respiră în ceafă? Pun pariu că nimic. Aşa că încă îl mai place atât încât să rişte pentru el. Crezi că e posibil? Ce fel de om e el?

— E destul de relaxat, încrezător.

— Şmecher?

— Nu, dar a fost surprins că nu auzisem de el. Poate că ar fi trebuit.

— Îţi aduce aminte de tipul ăla, Tillman?

— Deloc.

— Ţi-aduci aminte când m-ai sunat? Te întâlniseşi cu el de vreo trei ori, cred. Mi-ai spus că e suspect într-un jaf la o bancă şi că nu ştii ce să faci. Ţi-am spus să-ţi găseşti alt iubit.

— Ai spus că, dacă vreau să ştiu dacă e adevărat, să-l întreb pe el.

— Da, să aduc în discuţie subiectul, să văd cum reacţionează. Dacă începe să transpire, să chem întăriri. Dar tipul ăsta, Foley, ştii că e murdar şi tot vrei să-l mai vezi.

— Ca să-l arestez, să-i pun cătuşele.

— Da, da, bine. Nu exagera. Ai orgoliul rănit, erai înarmată şi te-a învins. Asta te deranjează, înţeleg cum te simţi. Dar eşti şi curioasă în legătură cu omul. Aseară, de două ori l-ai întrebat pe iubitul tău căsătorit, Nicolet, despre el. Erai îngrijorată, dar nu voiai să se vadă.

— Iubitul meu căsătorit – special ai ales articolul acela ca să poţi vorbi de infidelitate. Nu-mi venea să cred. Ba da, îmi venea să cred. De-aia nu am adus pe niciunul din prietenii mei acasă, îi interogai tu. Mama ţipa la tine din cauza asta tot timpul.

— Mama ta n-a ridicat vocea niciodată, Dumnezeu s-o ierte. Îmi arunca privirea aceea. Nu, ceea ce făceam eu era să-i analizez pe prietenii tăi şi-ţi spuneam care erau dobitoci, te ajutam să-i sortezi pe ăia care nu erau potriviţi. Ia-l pe Nicolet ăsta, de exemplu, e-n regulă, să zicem, dar e cowboy. Cu pistolul înfipt în blugi… Îţi plac ăştia sălbatici, nu? Ştii că dintotdeauna am spus că e nu e mare diferenţă între poliţiştii cowboy şi spărgătorii înarmaţi, toţi ăştia cărora le place să poarte armă. Poate că aşa se explică interesul tău pentru Foley, bătrânul spărgător de bănci profesionist.

— M-a răpit.

— Da, dar aţi stat de vorbă tot drumul de la Glades până a barieră. Sună mai mult a întâlnire decât a răpire. Ai auzit vreodată de sindromul Stockholm?

— Ia stai un pic, zise Karen.

— Jaful de la banca din Stockholm, zise tatăl ei, doi bărbaţi, numele unuia din ei – nu reuşesc să mi-l amintesc.

— Olufsson, zise Karen.

Tatăl ei îi făcu cu ochiul.

— Deci ştii despre ce vorbesc. Sunt blocaţi în bancă, pentru câteva zile, ţinând femeile ostatici. Când ies, trei dintre femei spun că sunt îndrăgostite de Olufsson ăsta.

— Eu nu am fost ostatic, protestă Karen. Am stat împreună în portbagaj poate o jumătate de oră.

— Nu ştiu. Foley ăsta aduce mult cu Olufsson. Vorbeşte cu fosta lui soţie, vezi ce zice ea despre el.

— Ştiu ce e, un infractor recidivist, un puşcăriaş.

— Puţin mai devreme ziceai că e relaxat, încrezător, ca şi cum l-ai admira.

Karen îl urmări pe tatăl ei muşcând din coaja pâinii franţuzeşti, mâncându-şi sandwich-ul cu aspic şi brânză, făcând-o şi pe ea să vrea unul. Apoi îl privi cum îşi soarbe cafeaua, cu capul aplecat peste masă. Semăna un pic cu un Walter Matthau scund. O dată când era într-o misiune de supraveghere a unui subiect şi aştepta în maşină, două femei s-au repezit la el spunând: „Vai, e Walter Matthau!” Subiectul său a ieşit din bar şi a plecat cu maşina înainte ca tatăl ei să reuşească să scape de cele două femei.

Spuse:

— Ştiu ce voiam să te-ntreb. Cum se face că nu se spune în niciun buletin de ştiri nimic de Glenn Michaels?

— Burdon spune că nu e treaba nimănui în afară de ei, FBI. I-am spus ce mi-a zis Glenn în maşină despre o spargere în pregătire undeva în nord, una în stil mare. Burdon voia să ştie unde în nord. Am spus… păi Glenn a zis că i-a îngheţat fundul în Detroit în noiembrie trecut. Şi că ar putea să-l caute acolo. Azi dimineaţă m-a sunat să-mi spună că nimeni numit Glenn Michaels nu a zburat de aici nicăieri în noiembrie. I-am spus că s-ar putea să fi mers cu maşina. Burdon mi-a zis să nu mă mai chinui cu asta.

— Nu a spus: „Nu-ţi mai chinui căpşorul tău drăguţ”?

— Ba da, aşa a spus.

— Şi asta te face să vrei să-i tragi una între picioare.

— Nu, mă face să vreau să-l arestez pe Glenn. Pe Foley deja îl voiam. Şi pe Buddy dacă e prin preajmă.

— Umple-mi şi mie cana pe jumătate, te rog. Şi spune-mi ce ştii despre Buddy.

— Nu prea multe, zise Karen, ridicându-se. Se întoarse la masă cu cafeaua, îl servi pe tatăl ei şi se aşeză din nou. E cam de aceeaşi vârstă cu Foley, are o soră care era călugăriţă, dar nu ştim unde locuieşte ea. Şi el şi Foley au fost amândoi la Lompoc şi probabil s-au cunoscut acolo. Şi tot acolo i-a cunoscut Glenn. Burdon o să sune la închisoare, să vadă dacă pot să-i dea vreun nume, cineva care era prieten cu Foley.

— Să se considere norocoşi dacă-şi mai aduce cineva aminte de Foley. Câtă populaţie e acolo, în jur de două mii?

— Cam o mie şase sute, ultima oară când am fost acolo.

— Ei se aşteaptă ca vreun gardian administrator sau vreun deţinut cu comportare bună să caute în computer în speranţa să găsească un Buddy? Chiar dacă îi ştiau numele de familie – când a fost adus acolo? Câţi ani ar trebui să acopere căutarea? N-ai de unde să ştii decât dacă îi ştii sentinţa. Gândeşte-te şi tu cum ar fi, să dai telefon la penitenciarul ăla şi să întrebi: „Ia ziceţi, oameni buni, îşi aminteşte vreunul din voi de-un puşcăriaş Buddy?” Îşi sorbi cafeaua, toată, şi spuse:

— Ascultă, eu trebuie să plec.

Karen îl privi ridicându-se de la masă ca să se uite afară pe fereastră la şenal, suflecându-şi mânecile galbene care se muiaseră în cană.

Ea spuse:

— L-am întrebat pe Foley dacă Buddy era numele lui adevărat şi el a spus că nu, că el i l-a dat. Dar dacă e numele lui adevărat?

Tatăl ei se întoarse ca să se uite la ea şi păru surprins un moment.

— De unde e originar?

— Arkansas.

— Nu ştiu – dar acum când mă gândesc, Buddy s-ar putea să fie cheia, cel pe care să vă axaţi. El riscă totul, inclusiv viaţa sa. Ca să-l salveze pe un tip cu care a făcut puşcărie. Cu ce se alege din asta? O face ca prieten sau pentru că există o răsplată? Înţelegi ce vreau să spun?

— Oricare ar fi cazul, zise Karen, Foley îi rămâne îndatorat.

— Aşa că oricare ar fi lucrul următor pe care vrea Buddy să-l facă, zise tatăl ei, se prea poate ca Foley să fie alături de el. Găseşte-l pe Buddy şi l-ai prins.

— Dacă aş ştii cum îl cheamă pe Buddy.

— Mi-ai dat o idee. Dar, ascultă, trebuie să plec, deja am întârziat.

Karen îl urmă până la uşa care dădea în garaj.

— Haide, tată. Cum îl putem găsi?

El ţinu uşa deschisă şi se întoarse ca să se uite la ea.

— S-ar putea să meargă, s-ar putea să nu meargă. Îţi explic când mă întorc.

— O să-mi povesteşti despre jocul tău de golf cel puţin o oră.

Uşa se închise.

Fiecare minge care rămânea pe şenal, fiecare bucăţică până la verde, specialitatea lui, orice lovitură lungă care nimerea în gaură – cu Jack Daniels-ul lui cu gheaţă, lângă el. Exagera, chiar trişa… Dar ştia cum să găsească oameni; era meseria lui. Karen se întoarse spre chiuvetă. Să spele vasele?

Sau să se ducă să stea de vorbă cu Adele Delisi?

•

Buddy o sunase în trei rânduri în dimineaţa asta, dar ea nu era acasă. Când se întoarse ultima oară Foley spusese că nu mai contează, se ducea s-o vadă. Buddy îi spusese că era nebun, dar Foley răspunse că s-a hotărât.

— Ştii că vor fi poliţişti puşi să supravegheze hotelul.

— Ca să vadă dacă ea pleacă. Crezi că-i vor verifica pe toţi cei care intră?

— De ce să rişti?

— Îi sunt dator.

— Nu i-ai dat un ban în opt ani. Şi acum dintr-o dată…

— Nu mă refer la faptul că-i datorez bani, asta e cu totul altceva. M-am tot gândit la asta azi-noapte încercând să adorm pe sofaua asta, pe scândura asta. Nu aş fi aici dacă nu era Adele.

— Aşa e, nu ai fi jefuit banca şi nu ai fi fost trimis la închisoare.

— M-a ajutat să ies. Ar trebui măcar să încerc s-o vizitez. Dacă nu se poate, nu se poate, dar trebuie să încerc.

— Eu nu te duc cu maşina.

— Merg eu.

— Or să te recunoască pe stradă.

— Ai spus chiar tu că nu semăn deloc cu poza făcută de poliţie. E singurul lor punct de plecare.

— Sau cel puţin aşa ştii tu. Fotografia ta e de mult pe piaţă, omule. O vedeam prin bănci înainte să te cunosc.

— Mă duc ca turist. O să port pantaloni scurţi, o pălărie de paie, îmi agăţ un aparat de fotografiat de gât. O să port sandale cu şosete… Poţi să mă aranjezi?