• Capitolul 14

Foley spusese că doar dacă voiau să meargă să schieze sau la vânătoare, nu prea aveau de unde alege o haină de iarnă ca lumea. Buddy spusese că erau totuşi nişte haine drăguţe. Foley îl contrazisese, nici măcar nu văzuse mănuşi de lână Buddy zisese, păi, la ce te aşteptai, suntem în Florida. Foley îi răspunsese că se aştepta să vadă nişte paltoane, altfel de ce mai făcuse tot drumul până la magazinul ăsta universal? Mai ales pentru că se simţea ca un prost plimbându-se prin magazine în costumul lui portocaliu cu galben gen „rahat de bebeluş”, cu şosete şi sandale. Pe drumul de întoarcere, Buddy spuse că se părea că trebuie să aştepte până ajung în nord, să zicem cam până traversează râul din Kentucky şi intră în Cincinnati, Ohio.

Apoi spuse:

— Nu, stai un pic. Ştiu unde trebuie să mergem.

Părăsiră strada 95 intrând pe bulevardul Hallandale Beach şi într-un minut ajunseră la Centrul Evreiesc de Reciclare. Buddy spuse:

— E ca Armata Salvării sau Sfântul Vincent de Paul, numai că evreiesc. Are tot ce ne trebuie.

„PESTE 3000 DE NOI ARTICOLE ZILNIC”, scria pe semnul de la intrare. Trecură printr-o secţie de casnice, paturi, birouri, totul de la televizoare la prăjitoare de pâine şi prese de napolitane. Se grăbiră prin sectorul cu haine pentru copii şi un sector şi mai mare de lucruri pentru femei, culoare înguste înţesate cu haine şi cumpărători Cristoase – haine de blană cu numai opt sute de dolari – şi prin sunetul constant al umeraşelor desprinse de pe suporturile metalice. Ajunseră în sectorul pentru bărbaţi, culoare pline de costume, haine, chiar şi smochinguri, şi paltoane – câteva exact în genul a ceea ce căuta Foley.

Primul pe care-l luă de pe suportul de umeraşe era bleumarin, la două rânduri de nasturi. Cu sandalele şi fără pantaloni arăta caraghios în oglindă, dar ştia că asta e haina lui. Tăietura fină, deloc grosolană, nu ca şi cum haina îl purta pe el.

Puse pe el şi un costum bleumarin la un singur rând de nasturi care avea o etichetă Brooks Brothers şi în care se simţea bine, cu mânecile un pic scurte, dar asta nu era o problemă; le prefera mai scurte decât prea lungi. Pantalonii îi veneau perfect şi nu erau prea lucioşi la şezut. Se întrebă ce făcea cel căruia îi aparţinuse acel costum. Foley spera că fusese o persoană de succes. Se privi în oglindă, cu costumul pus peste bluza lui de plajă din bumbac. Arăta bine, dar voia să obţină un efect adevărat, aşa că luă o cămaşă albă cu mâneci scurte şi o cravată în mare parte bleumarin, le puse pe el cu costumul şi merse din nou în faţa oglinzii pentru a-şi studia noua imagine, aşteptându-se să se vadă ca pe-un om de afaceri, un fel de director serios.

Numai că arăta ca un tip care tocmai fusese eliberat din închisoare într-un film de acum douăzeci de ani. Steve McQueen în rolul lui Doc McCoy. Da… Îi plăcea. Se întoarse pe jumătate şi îşi ridică şoldul pozând: o fotografie a lui Jack Foley făcută la puţin timp după îndrăzneaţa lui evadare din închisoare. Mintea lui zbură la o fotografie a lui Clyde Barrow, pălăria lăsată pe un ochi, şi imediat o văzu pe Karen Sisco ieşind din portbagajul Chevrolet-ului în fusta ei scurtă, apoi pe stradă în blugii şi pantofii ei roz. Îşi închipui că ea l-ar vedea în acest costum. O sală de cocktail în semi-întuneric. Se uită unul la celălalt…

Buddy veni îmbrăcat cu un palton gri la două rânduri, spunând:

— Ce zici?

Foley dădu din cap, ridicând din sprâncene.

Buddy spuse:

— Întotdeauna am vrut unul ca ăsta. Cred că îmi trebuie şi o pălărie care să se potrivească. Îmi place să am o pălărie.

Foley îl întrebă cum arată şi Buddy stătu un moment înainte să spună:

— Ca un broker. După asta Foley probă un smoching să vadă cum e. Buddy îi spuse că acum arăta ca un chelner, unul care bea şi era dat afară mereu. Se distrau, doi bărbaţi în toată firea costumându-se.

•

Erau haine în apartament, pantofi noi, mâncare şi băutură în frigider, suc de portocale, Pepsi Cola dietetică la sticle de plastic de 1,5 litri, şase cutii de bere. Burdon spuse:

— Să nu se atingă nimeni de resturile de pizza, Buddy se întoarce şi noi o să-l aşteptăm. Aici în apartament şi cineva în hol cu o staţie până se culcă toată lumea. Karen, te rog să suni la Departamentul de Poliţie din Hallandale, întreabă dacă au vreun specialist de la laboratorul de probe, tăcut şi modest, să-l trimită să ridice amprente, de pe clanţe, paharele din bucătărie, sticle goale, lanţul de la toaletă. Spune-i să vină cu o maşină fără însemne, te rog. Or să ne trimită o fetiţă care vrea să fie poliţistă. Karen, vezi ceva care să te intereseze, recunoşti ceva?

— Pardesiul din dulapul din hol. Glenn Michaels îl purta atunci. Făcu o pauză. Foley l-a întrebat dacă îl poate purta el, ca să-şi dea jos cămaşa pe care o avea, era murdară.

— Cămaşa gardianului, zise Burdon, tipul pe care Foley l-a lovit cu o bâtă. Deci a fost aici. Sau încă mai este, hm? Prefer să cred că aşa e, să terminăm odată cu asta. Karen, eşti în echipa mea. Nu-ţi face probleme, aranjez eu cu şeful tău. Apoi când se termină cu treaba asta o să avem o discuţie, să aranjăm să te transferăm la FBI.

Karen nu spuse un cuvânt, dădu din cap şi telefonă la Departamentul de Poliţie din Hallandale. După asta începu să se uite prin apartament încă o dată, după urme ale lui Foley, ceva care i-ar spune că el stătea acolo.

Se uită la pantofi încă o dată, mocasini maro-închis, mărimea 43, aşa de noi, încă nepurtaţi. Credea că sunt ai lui Foley pentru că erau lângă sofa cu o pereche de adidaşi Nike albi, aceeaşi mărime, de asemenea noi, dar cu semne de purtare. Pantofii din dulapul din dormitor, două perechi, purtaţi mult, erau fără îndoială ai lui Buddy. Erau reviste în sufragerie, Sports Ilustrated, National Enquirer, şi un vraf de ziare – Miami Herald şi Lauderdale Sun-Sentinel – pe toată săptămâna, de luni, ziua evadării, până azi, vineri. Karen găsi fotografia făcută de poliţie în Herald şi se uită îndelung la ea, încercând să vadă în faţa asta ce-şi amintea din bărbatul de pe bulevardul Collins îmbrăcat de mers la plajă. Dacă era Foley probabil că stătuse chiar acolo să-şi dea adidaşii jos şi să-şi pună sandalele. Să se ducă să o vadă pe Adele, o mişcare de mare risc. Dar la fel era şi evadarea din închisoare. Avea tupeu… Şi probabil că echipamentul de plajă arăta un ciudat simţ al umorului: în mintea lui o deghizare pentru că, în mod normal, nu s-ar îmbrăca precum un turist pentru nimic în lume. Impresia lui Karen după o jumătate de oră cu Foley în întuneric era că el era un tip salon, şi tipii salon nu se îmbracă niciodată în haine de plajă portocalii cu ocru şi şosete cu sandale…

Burdon spuse:

— Avem aici nota de telefon a domnului Orren Bragg. Patru telefoane interurbane luna trecută în aceeaşi zonă doi-unu-trei, adică Los Angeles. Pe cine cunoaşte acolo, Karen?

Dădu din cap că nu ştie.

— Ei, o să aflăm noi. Ai fost în bucătărie?

— Nu încă.

— E o cutie de pantofi la gunoi, şi se pare că are bonul înăuntru. Trebuie să fie de la pantofii noi. Poţi să te duci mâine pe la magazin, să vezi dacă îşi amintesc cine i-a cumpărat. Vreau să spun, dacă nu facem nimic bun aici.

— Dar crezi că se întorc, zise Karen.

— Da, într-adevăr, şi le pregătim o petrecere surpriză. Vreau să iei o staţie, du-te jos în hol şi stai cu lumea. Dacă-i vezi pe Foley şi pe tipul ăsta Bragg, ce faci?

— Sun şi te anunţ.

— Şi îi laşi să urce. Ai înţeles? Nu încerci să-i arestezi tu.

Burdon alunecând la loc în postura lui oficială.

Karen spuse:

— Şi dacă mă văd ei pe mine?

— Nu laşi să se întâmple aşa ceva, zise Burdon. Îi vreau la etaj.

•

Buddy o luă spre sud ieşind de pe bulevardul Hallandale Beach pe A1A, la trei blocuri de Shalamar Apartments.

Spuse:

— Sunt cam, în mare, o mie cinci sute de kilometri. Se pot face în două zile. Plecăm în noaptea asta şi conducem încontinuu, ajungem acolo pe la două-trei duminică dimineaţa. Barurile se închid la două în Detroit şi duminică nu poţi cumpăra băutură până la prânz. Să aibă lumea timp să se ducă la locul de veneraţie înainte să tragă o duşcă.

Foley spuse:

— Ce vrei să spui?

— Vrei să plecăm la noapte sau mâine? Plecăm mâine de dimineaţă, să zicem pe la şapte şi mergem fără oprire, ajungem duminică pe la prânz. Meciul începe la şase, aşa că vom avea destul timp să găsim o cameră şi să luăm nişte provizii. Doar dacă nu vrei să vezi meciul într-un bar. Ştii tu, un bar sportiv, cu ecran mare.

— Cu cine ţii?

— Cu Steelers, şi toate punctele pe care le pot obţine. Sau putem pleca la noapte, să oprim dimineaţa devreme pe undeva prin Georgia, să dormim câteva ore, să luăm un mic dejun copios… Îţi place untura?

— Mă înnebunesc după untură.

— Biscuiţi şi sos roşu.

Virau către Shalamar acum, urmând aleea care dădea în parcarea subterană a clădirii. Foley spunând:

— Nu-mi place sosul. Ceea ce aş vrea să fac e să-mi prăjesc şunca în untură. De tine depinde, plecăm când vrei tu, mai spuse el.

Buddy spuse:

— Doar nu vrem să fim prea lejeri, ca şi cum am avea tot timpul din lume. Trase Oldsmobile-ul lângă ascensor. Ce crezi, ne lăsăm ţoalele în maşină? N-avem decât.

•

Un domn bătrân cu şapcă de golf o întrebă pe Karen dacă vrea să joace gin cu el.

Mai multe doamne, oprindu-se în drum spre ascensor, o întrebară dacă este noua locatară.

O alta, un şoricel fragil de femeie de vreo optzeci de ani, sprijinindu-se într-un baston de Malacca, o întrebă dacă a venit să-şi viziteze mama. Karen a făcut greşeala să spună că nu, că mama ei decedase. Apoi fu nevoită să adune staţia şi exemplarul său din National Enquirer pe care-l luase cu ea de la Buddy pentru ca femeia să se poată aşeza lângă ea pe canapea. Îi luă mâna lui Karen şi începu să i-o mângâie spunând ceva despre voia Domnului, apoi întrebând din ce cauză murise mama ei. Karen spuse că de limfom non-Hodgkin, cu doisprezece ani în urmă. Femeia şoricel spuse oh, o mai mângâie pe Karen de câteva ori, se uită împrejur într-un mod confuz şi spuse că e timpul să-şi ia pastilele.

Karen o urmări târându-se spre ascensor, micuţa femeie şoricel cu bastonul ei mare şi negru, şi se gândi din nou la mama ei, care ar avea doar cincizeci şi şapte de ani, la ea acasă, nu şontâcăind printr-un loc ca ăsta; ar fi afară cu pălăria ei de paie şi mănuşile ei, curăţând buruienile, şi casa s-ar putea vedea din stradă. Le spusese asta unor prieteni şi îşi aminti că-i spusese şi lui Ray Nicolet şi se gândi la echipa de intervenţie şi la echipa antitero de la etaj care aştepta şi de Burdon spunând: „Îi laşi să urce. Nu încerci să-i arestezi tu”.

Karen se uită înspre stânga, peste o veioză aşezată lângă sofa şi o uriaşă plantă decorativă, către intrarea dinspre stradă. Ascensorul era drept în faţa ei, la nici zece metri de ea.

Femeia şoricel încă mai aştepta sprijinindu-se în bastonul ei.

Uşa ascensorului se deschise şi Karen se uita la doi bărbaţi dinăuntrul acestuia, ambii cam de aceeaşi înălţime, cu faţa spre ea. Unul în cămaşă neagră şi pantaloni, celălalt…

Celălalt în haine de plajă portocaliu cu ocru ţinând o geantă de paie în mână.

Acum femeia şoricel intra, pipăind cu bastonul ei, făcând câte un pas o dată.

Cel cu cămaşa neagră şi pantaloni întinse mâna s-o ajute să urce în lift.

Cel în costumul de plajă portocaliu cu ocru se uita în continuare drept înainte la Karen stând pe canapea, uitându-se la el, lumina fluorescentă a ascensorului luminându-i pe el şi pe celălalt ca pe doi suspecţi la identificare. Nu se mişca. Până când uşa ascensorului începu să se închidă. Atunci ridică mâna.

Ridică mâna – Karen era sigură acum că era Foley – ca s-o salute în timp ce uşa se închidea.

•

Liftul se opri la trei. Bătrâna nu se mişcă şi Buddy o întrebă:

— Nu este etajul tău ăsta, mamaie?

Ea se uită la linia pe care sunt arătate etajele, lumina indicând etajul trei. Spuse:

— Da, acesta este.

Foley spuse:

— E şi al nostru, şi întoarse capul spre Buddy uitându-se la el. Karen Sisco e în hol. Îmi închipui că sunt şi sus ceva băieţi.

Fură nevoiţi să aştepte până coborî femeia, înţepând podeaua cu bastonul ei, apoi se strecurară pe lângă ea, fugiră de-a lungul holului până la semnul „IEŞIRE” şi o luară pe scări în jos până în garaj.

O dată ajunşi în maşină. Buddy spuse:

— Să-nţeleg că plecăm în seara asta. Nu?

Lui Foley îi plăcu tonul său. Nu trebuia să-i spună lui Buddy să se liniştească, să nu fie într-o grabă aşa mare încât să lovească maşini încercând să iasă. Buddy spuse:

— O să vadă liftul urcând la şapte – asta ar trebui să ne dea ceva timp.

Părăseau clădirea acum, ieşind în trafic.

— Ne-a văzut, zise Foley, aşa c-o să-şi dea seama c-am coborât.

Buddy spuse:

— Păi, dacă ăştia ştiu unde locuiesc, înseamnă că ştiu şi ce maşină conduc. Nu ar trebui să luăm altă maşină? Asta încă mai are număr de California. Sau să dăm plăcuţele cu numărul jos şi să ne luăm unele de Florida. Am o şurubelniţă în torpedo. Nu se foloseşte decât o plăcuţă de înmatriculare în Florida. Şi cred că la fel şi în alte state. Oprim şi furăm una înainte să intrăm pe autostrada 95. E un magazin universal pe bulevardul Hallandale Beach, are o parcare mare mereu plină. Ce zici?

— S-a uitat drept la mine, zise Foley. Nu a ţipat, nici nu s-a emoţionat. Nici nu s-a mişcat.

Erau pe A1A în trafic spre nord, o stradă cu două benzi plină de faruri.

— Avem un lucru în favoarea noastră, zise Buddy, cu un ochi în oglinda retrovizoare, e întuneric afară.

— Stătea acolo fără să facă nimic, zise Foley, uitându-se drept la mine.