• Capitolul 20

Era tăcută în ascensor, la fel şi când ajunseră în apartament şi Foley chemase room-service-ul şi aflase că va dura cam un sfert de oră. Când îi spuse ei, ea oftă, „o”, şi aruncă o privire prin cameră întrebându-se unde vor sta. El o urmări aprinzând lămpi şi mergând la fereastră ca să-i spună că încă mai ninge. O urmări traversând încăperea spre dormitor spunând că vine imediat înapoi, dar ştia că room-service-ul va veni înainte ca ea să apară.

Chelnerul aduse două sute de Wild Turkey, o găleată cu gheaţă, o carafă de apă, două pahare şi un castron cu alune, punând tava pe masa de cafea Foley îl plăti. Stătea pe canapea pregătind băuturile când Karen ieşi din dormitor cu o figură, încă purtând costumul negru. Ea spuse:

— O, a venit. Sper că ai semnat pentru ea. El nu-i spuse dacă semnase sau nu. Mânca alune. Se ridică cu câte o băutură în fiecare mână, merse către ea şi ea spuse:

— O, mulţumesc, luând băutura. El o privi sorbind din pahar, apoi ridicând sprâncenele pentru a spune: „Mmmm”, de parcă nu mai băuse bourbon niciodată.

— Ai îndoieli, spuse Foley.

Ea îşi ridică ţigara şi se uită la ea.

— Ştiu ce te deranjează şi înţeleg cum te simţi.

El aşteptă până ea trase un fum adânc din ţigară şi întoarse capul pentru a sufla fumul în direcţia opusă lor. Când se uită iar la el spuse:

— Crezi că sunt prea bătrân pentru tine.

Aşteptă din nou.

De data asta în timp ce ea arăta un pic surprinsă.

El aştepta fără expresie.

Ea începu să zâmbească. Bun. Nu prea tare, dar uitându-se drept la el şi era genul potrivit de zâmbet, conspirând din nou cu el, ştiind ceva ce nimeni altcineva nu ştia. Luă o figură serioasă şi dădu din cap. Spuse:

— Sau eu sunt prea tânără pentru tine. Crezi că ne putem descurca?

•

Stăteau pe canapea acum cu whisky şi alune, fără planuri, la voia întâmplării, încet-încet simţind cum îi invada căldura. Pantofii lui Karen erau daţi jos, picioarele strânse sub ea. Foley îşi dăduse haina jos, dar nu şi cravata; se simţea bine cu cravată. Îşi aduse aminte de tăietura din ziar, Karen cu puşca, şi o aşeză pe măsuţa de cafea. Ea spuse:

— Deci n-a fost mâna destinului. Ai aflat că sunt aici. I-a spus că sunase la camera ei de jos. Ea întrebă:

— Dacă aş fi răspuns, ce aveai de gând să spui? El îi spuse, păi, ar fi spus cine e şi dacă îşi aminteşte de el şi ar fi întrebat-o dacă nu vrea să se întâlnească să bea ceva.

— Dacă îmi aduc aminte de tine?! spuse Karen, în căutarea ta am venit. Aş fi spus sigur, s-o facem. Dar de unde ştiai că n-o să apar cu o echipă antitero? De ce să ai încredere în mine? El îi răspunse:

— Pentru că meriţi să risc. Ea spuse:

— Îţi place să rişti, atingându-i faţa cu mâna, apoi îl sărută, foarte uşor, şi spuse:

— Aşa e, respiraţie de alune. El îi simţi degetele trecându-i prin păr în timp ce-l săruta, încă uşor, şi îi era greu – simţindu-i mirosul, amintindu-şi-l – îi era greu să se abţină să n-o mănânce. O înconjură cu braţele, simţindu-i corpul zvelt în mâini, şi ea îi atinse uşor gura cu a ei, spunând:

— Ce e cu graba asta, Jack? Trebuie să ajungi undeva?

•

Îi cunoştea vocea din portbagajul Chevrolet-ului şi privirea din ochii lui de dinainte de asta, o privire fugitivă în lumina farurilor, privirea liniştită din ochii lui când spusese: „Vai, dar eşti doar o fetiţă”. Apoi spunând „Pun pariu că duhnesc, nu?” Conversa, acoperit de noroiul unei evadări din închisoare. Dacă exista vreun moment, tipul de moment despre care vorbiseră ei, acela fusese, în lumina farurilor. Acum era curat, faţa lui fină şi dură, degetele ei atingându-i pomeţii, linia bărbiei, o cicatrice minusculă la rădăcina nasului. Ea spuse:

— Mai devreme sau mai târziu… Se opri şi el o privi peste marginea paharului său, pe cale să ia o gură de băutură. Ei îi plăceau la nebunie ochii lui. Spuse:

— Ai o privire blândă, încrezătoare.

— Nu asta voiai să spui.

Ea ridică din umeri, renunţând. Dar mai devreme sau mai târziu avea să-l întrebe şi nu va mai fi în stare să se oprească. Spuse:

— Îţi aminteşti ce vorbăreţ erai?

El spuse:

— Eram agitat, zise aprinzând ţigara ei, apoi pe a lui.

— Da, dar nu arătai ca şi cum ai fi fost. Erai un tip foarte calm. Dar şi când te-ai urcat în portbagaj…

— Ce?

— Am crezut că o să încerci să-mi rupi hainele de pe mine.

— Nici nu mi-a trecut prin cap. Ei, nu până când – îţi aminteşti că vorbeam de Faye Dunaway?

— Ştiu ce ai de gând să spui.

— Ţi-am spus că-mi place filmul Cele trei zile ale condorului, şi tu ai spus că da, îţi plac replicile mult. Ca în scena de a doua zi dimineaţa, după ce se culcaseră împreună, el spune că are nevoie de ajutorul ei şi ea spune…

— „Ţi-am refuzat eu vreodată ceva?”

— Am crezut pentru câteva momente, din felul în care ai spus-o, că îmi făceai avansuri.

— Poate că asta făceam şi nu ştiam. Redford îi spune că nu trebuie să-l ajute şi ea spune… Îţi aminteşti?

— Nu, spune-mi.

— Ea a spus: „Poţi întotdeauna să te bazezi pe o fostă amantă de spion.”

— De ce a spus „fosta”?

— Era deprimată.

— Tu crezi că ţi-ai putea spune amantă de spion?

— Cred că era încă speriată de moarte, încercând să păstreze un ton relaxat, dar dur. Înainte să se culce cu el îl acuză că ar fi devenit brutal. El spune: „Ce? Te-am violat cumva?” Şi ea spune: „Noaptea abia a început.” Mi-am spus, „Haide – ce face, îi dă idei?” Nu, n-aş spune aşa ceva, categoric, sau să-mi zic amantă de spion. Sau de orice alt fel. Apoi spuse: Ştii că mă tot atingeai, îmi pipăiai coapsa.

— Da, dar într-un mod frumos.

— M-ai numit zu-zu tău.

— Asta înseamnă bomboană, cu ceva dulce înăuntru. Nu se prea mai aude expresia asta. Îi zâmbi şi îi atinse mâna. Ai fost premiul meu.

Cazierul lui spunea „nicio cicatrice vizibilă”, dar era o mică despicătură peste trei dintre articulaţiile degetelor de la mâna lui dreaptă şi o jumătate din al treilea deget îi lipsea.

— M-ai întrebat dacă mi-e frică. Am spus că da, bineînţeles, dar nu îmi era, de fapt; m-a surprins asta.

— Poate că miroseam eu a canalizare, dar ţi-ai dat seama că sunt un gentleman. Se spune că John Dillinger era un tip simpatic.

— A omorât un poliţist.

— Am auzit că nu intenţionat. Poliţistul a căzut în timp ce Dillinger ţintea către piciorul lui şi l-a nimerit în inimă.

— Crezi asta?

— De ce nu?

— Ai spus că te întrebai ce s-ar întâmpla dacă ne-am întâlni în condiţii diferite.

— Şi tu m-ai minţit, nu-i aşa? Mi-ai spus că nu s-ar întâmpla nimic.

— Probabil că atunci am început să mă gândesc la asta. Ce-ar fi dacă ne-am fi întâlnit altfel?

— Atunci cum se face c-ai încercat să mă omori?

— La ce te aşteptai? Voi puteaţi să abandonaţi maşina, după mine, s-o ascundeţi undeva, şi eu rămâneam încuiată în portbagajul ăla nenorocit. Te-am somat mai întâi, nu-i aşa? V-am spus să ridicaţi mâinile.

— Da. După ce eu am spus să ieşi afară. Ştiai că nu aveam de gând să te las acolo. Şi tu începi şi tragi în noi.

Se gândi la armă şi spuse:

— Sig Sauer-ul ăla era preferatul meu. Îl privi pregătind băuturi, cu ţigara în colţul gurii. În acel moment părea dintr-o altă epocă.

— M-am gândit la asta, spuse Karen, la ce aveai de gând să faci cu mine.

— Nu ştiu, nu mă gândisem încă la partea aceea. Tot ce ştiam era că îmi placi, şi că nu voiam să te las acolo, să nu te mai văd niciodată.

— Mi-ai făcut cu mâna din lift.

— Nu eram sigur că ai văzut asta.

— Nu-mi venea să cred. Mă gândisem până atunci la tine, mult, întrebându-mă cum ar fi dacă ne-am întâlni. Ca de exemplu dacă am putea lua o vacanţă…

El spuse:

— Serios? Mă gândeam la acelaşi lucru. Dacă am putea cere o vacanţă şi să stăm împreună o vreme.

Ea voia să-l întrebe, da, dar pentru câtă vreme? Apoi ce? Dar spuse:

— În ziua aia în care ne-am întâlnit pe stradă, ştiai că sunt eu?

— Glumeşti? Aproape m-am oprit.

— Nu te-ai oprit.

— Aş fi vrut, dar eram cam jenat de costumaţia de turist. Nu voiam ca tu să crezi că aşa mă îmbrac.

— Şosetele negre cu sandale.

— Parte din deghizare.

— Te-am privit până ai ajuns în capătul străzii.

— Simţeam.

— Te duceai s-o vezi pe Adele, nu?

— Nu cred că ar trebui să intrăm în subiectul ăsta.

— Nu, ai dreptate. Sau Buddy. Nu o să te întreb dacă e cu tine sau ce faci aici. Sau dacă te-ai întâlnit cu Glenn Michaels.

El spuse:

— Nu vorbi aşa, bine? Mă sperii. Încercam să-mi amintesc – Faye Dunaway şi Robert Redford încep să se sărute…

Karen dădu din cap.

— Dezbrăcând-o.

— Cum au ajuns de acolo în pat?

•

Foley o privi ridicându-se de pe canapea şi întinzând mâna spre el. Spuse:

— Hai! Îţi arăt eu, şi îl duse în dormitor. El se aşeză pe pat ca să-şi scoată pantofii, se ridică în picioare ca să-şi dea pantalonii jos. Îşi dădu şosetele jos. Ea spuse:

— Rămâi cu cravata la gât?

O privea cum se dezbracă, Karen rămânând în sutien şi chiloţi negri, el spuse că nu e sigur că bătrâna lui inimă va rezista la aşa ceva. Când ea îşi scoase chiloţii şi veni la el, stând aproape ca să-l ajute cu cravata, el se gândea că s-ar putea să fi murit deja şi să fi ajuns în Rai. Când hainele lui erau date jos îşi încolăci din nou cravata la gât. Văzând-o în lumina lămpii înainte ca ea s-o stingă el spuse:

— Dumnezeule, cât de bine arăţi. Nu mai văzuse gol un corp de femeie ca al ei. În reviste poate, dar nu în realitate. În următoarele câteva minute el realiză că nu mai cunoscuse pe nimeni în pat aşa ca ea: doamne, grămadă pe el cu mirosul ei, atingându-l, sărutându-l, spunându-i numele, spunând „O, Jack”, într-o şoaptă care suna tristă. El o întrebă dacă se distrează pe seama lui şi îi văzu faţa în lumina din camera alăturată care filtra întunericul, îi văzu zâmbetul, dar chiar şi zâmbetul ei era trist. Au făcut dragoste şi ea nu vorbi şi nu scoase vreun sunet până când începu din nou să-i rostească numele: „Jack?” El o întrebă ce e. Dar ea doar asta făcea, îi spunea numele, îi spunea numele iar şi iar până când îl rosti destul de tare apoi nu îl mai rosti. Nicio femeie nu îi spusese numele astfel.

•

— Ce sunt eu acum?

Stând culcată în braţele lui în patul mare. Lumina din camera alăturată aproape ajungând la ei.

— Eşti încă zu-zu meu.

Plecă de lângă el ca să se ridice balansându-şi picioarele pe lângă pat.

— Te întorci?

Ea spuse:

— Poţi oricând să te bazezi pe fosta amantă de spărgători de bănci.

El o ajunse înainte ca ea să reuşească să plece din pat, şi stând în capul oaselor, veni aproape în spatele ei, mâna lui atingându-i sânii când îşi aduse braţul în jurul ei ca s-o lipească strâns de el.

— Faci pe glumeaţa?

— Trebuie să mă duc la baie.

— Asta faci?

Ea spuse:

— Nu ştiu.

El îi dădu drumul, o privi ridicându-se şi intrând în baie. Uşa se închise. El simţea că se apropie sfârşitul vacanţei şi că va auzi sunând un fluier aşa cum fluierau gardienii ca să-ţi spună să termini cu ceea ce făceai şi să începi să faci altceva. Nu ştia ce să-i mai spună acum ca s-o aducă înapoi; nu era sigur că poate să se pună în locul ei ca să înţeleagă ce gândea ea. Ştia însă să asculte şi să aştepte; chiar se pricepea să aştepte. Dacă nu reuşea s-o aducă înapoi, măcar pentru un timp – nu exista o limită de timp – atunci ar deveni serios, fără să vrea, dar ştia că va deveni, şi ar lua sfârşit jocul.

Dar când se întoarse înapoi lângă pat şi stătu dezbrăcată uitându-se în jos la el, el crezu că o poate recuceri.

Ea spuse:

— Vreau să ştii ceva. Nu eram doar în căutarea unei partide de sex, dacă la asta te gândeşti.

— De ce eşti supărată?

— Sau că am făcut-o dintr-o plăcere perversă. S-o pui cu un spărgător de bănci aşa cum se dau în vânt unele femei după bărbaţii duri.

— Dar cum rămâne cu motivul meu? spuse Foley. Acum pot să mă laud că am avut un şerif federal. Crezi că o s-o fac?

Ea ezită

— Nu ştiu.

— Hai în pat.

El ridică pătura şi ea stătea acolo hotărându-se înainte ca în sfârşit să se strecoare în pat şi braţul lui o prinse protector. El spuse:

— Ştiu un tip – soţia lui îl ţinea sub papuc, nu-l lăsa să iasă cu prietenii, nu-i dădea bani – era un beţiv. Aşa că a jefuit o bancă pentru a se răzbuna pe ea, o bancă la care era cunoscut şi era sigur că va fi prins. Soţia era umilită şi el era fericit. A făcut cincizeci şi patru de luni, a ieşit, s-a împăcat cu nevasta şi a jefuit aceeaşi bancă încă o dată. Un alt tip intră într-o bancă ţinând în mână o sticlă în care spune că ar fi nitroglicerină. Obţine nişte bani de la o casieră, era în drum spre uşă şi scapă sticla. Se sparge de dalele de pe podea, el alunecă pe lichid, îşi sparge capul şi l-au prins. Nitroglicerina era ulei de canola. Cunosc mai mulţi spărgători de bănci catastrofali decât care ştiu ce fac. Mă îndoiesc că unul din zece recunoaşte un pachet cu vopsea când vede unul. Tipi ca – îţi aminteşti filmul acela, în care Woody Allen jefuieşte o bancă?

— Ia banii şi fugi.

— Îi înmânează casierei biletul, ea se uită la el şi spune: „Ai o arbă? Ce e o arbă?” Asta e ceva normal, pentru că majoritatea spărgătorilor sunt cretini. Ai auzit din poreclele pe care le primesc? Banditul Transpiraţie, banditul Obrăjori Bucălaţi, Mormăilă, bandiţii Laurel şi Hardy? De un tip căruia i se spune domnul Pliu? De un altul, Şeicul, un tip care poartă tot timpul ceva care seamănă cu un turban? Săritorul? Un tip care sare tot timpul peste tejghea fără niciun motiv. Robby Hood?

Ea întrebă:

— Ţie cum ti se spunea?

— Nu cred să fi avut vreo poreclă. Dar ceea ce vreau să spun: ca să te culci cu un spărgător de bănci doar ca să poţi spune că ai făcut-o, ar trebui să fii la fel de proastă ca ei. Ştiu că nu eşti proastă, ştiu că nu urmăreşti nişte plăceri perverse, cum spui tu. De ce aş crede eu aşa ceva? De ce ai crede tu că eu pot să cred aşa ceva?

— Tu nu eşti prost.

— Nu poţi să faci puşcărie de trei ori, spuse Foley, şi să crezi că ai cine ştie ce creier. Aşteptă câteva momente, culcat acolo strângând-o în braţe, înainte să spună:

— Dacă devii serioasă, s-a terminat. Trebuie să nu mai gândeşti.

Acum Karen trăgea de timp, strângându-l în braţe.

— Nu vreau să te pierd.

— Asta e parte din sentimentul pe care îl avem amândoi. Aşa am ajuns aici. Dar nu putem face nimic – ştii asta. Nu poţi să renunţi la viaţa pe care o ai şi pentru mine e prea târziu. N-aş putea nici dacă aş vrea. Să-mi schimb numele şi să-mi caut loc de muncă? Spune-i „muncă” unui puşcăriaş şi o să sară pe fereastră, fără măcar să se obosească să vadă la ce etaj e. Uite, ştiam intrând în asta, spuse Foley, că atunci când s-a sfârşit, s-a sfârşit. Spun asta ştiind că te iubesc din toată inima, sincer te iubesc.

Faţa ei veni lângă a lui; începură să se sărute şi să se atingă din nou, Foley cu un sentiment tandru pe care nu-l mai avusese niciodată. Uitându-se în ochii ei, îşi spuse că poate plângea sau era pe cale să plângă. Ea spuse:

— Nu pot să merg cu tine. Îl sărută din nou şi îl întrebă cu o voce atât de mică că abia o putea auzi:

— Ce o să întâmple?

— Ştii, spuse Foley.

•

Când Karen se trezi, culcată pe o parte cu faţa către baie, nu deschise ochii imediat. Ar fi vrut; voia să se uite la radioul cu ceas de lângă pat şi vru să-şi mişte corpul destul cât să poată întinde mâna şi, dacă el era acolo, să-l atingă. Atâta timp cât nu deschidea ochii şi nu se mişca el era încă acolo. Putea să nu se grăbească, să se rostogolească peste el şi ar face dragoste din nou şi i-ar auzi numele ieşind din gura ei în întuneric. Aşa că stătea acolo cu gustul rânced de whisky în gură. Tot ce rămăsese. Până când îşi spuse: „O, pentru numele lui Dumnezeu, maturizează-te”.

Şi deschise ochii.

Era zece şi un sfert. Uşa de la baie era deschisă, cu lumina stinsă. Se lăsă pe spate şi întoarse capul. Partea lui de pat era goală; camera cufundată în tăcere, ferestrele întunecate. Îşi aminti că se privise în oglinda din baie şi ieşise de acolo ca să spună lucruri care erau al dracului de stupide acum, se auzea, tonul ei, şi şi-l aminti pe el spunând: „De ce eşti supărată?” Apoi mai târziu spunând: „Dacă devii serioasă, s-a terminat”. Şi ea asta făcuse, devenise sentimentală şi ratase tot pentru că gândea prea mult, vrusese să ştie cum se va sfârşi. Îşi spuse: „Ei, acum ştii”. Şi se ridică din pat.

Karen merse în camera din faţă cu un sentiment de aşteptare. Foley plecase, dar poate că lăsase un bilet. Se uită împrejur, la birou, la măsuţa de cafea. Fotografia din ziar pe care o aşezase acolo nu mai era. Dar ceva înfăşurat într-un şerveţel stătea lângă sticla pe jumătate goală şi găleata de gheaţă. Îl ridică şi ghici ce era despăturind şerveţelul.

Sig Sauer-ul ei 38.