• Capitolul 5

Karen crezu că o vor băga pe ea înăuntru şi vor pleca şi pipăi împrejur încercând să-şi găsească revolverul, repede, Sig Sauer-ul, înainte ca ei să închidă capacul portbagajului şi ea să trebuiască să bată în el şi să strige până s-o audă cineva şi să-i dea drumul. Iată, simţi tocul, scoase pistolul şi închise mânerul acestuia în palmă gata să treacă la atac, şase gloanţe în încărcător şi unul pe ţeavă, era pregătită să împuşte dacă era nevoie. Dar acum, cel în uniforma împuţită de gardian o îmbrâncea şi se urca alături de ea – nu-i venea să creadă – se furişa înăuntru înghesuind-o între peretele portbagajului şi corpul lui lipit de spatele ei, ca şi cum ar fi fost îmbrăţişaţi în pat, bărbatul aducându-şi mâna peste ea ca să o strângă aproape de el, şi ea nu avea loc să se întoarcă şi să-i înfigă pistolul în figură.

Capacul portbagajului coborî şi ei rămaseră în întuneric, beznă, nicio rază, niciun firicel de lumină nu pătrundea, tăcere mormântală până când motorul prinse viaţă, maşina era în mişcare acum, ieşea din parcare în drumul care dădea în autostradă. Karen îşi imagină, amintindu-şi păduricea de portocali şi o clădire destinată întreţinerii, apoi mai departe pe drum formele caselor şi curţilor în care locuia personalul închisorii.

Vocea lui în întuneric, răsuflând în ceafa ei, se auzi:

— Ai loc destul?

Puşcăriaşul era calm, n-avea nimic de pierdut. Karen ţinea Sig Sauer-ul între coapse, protejându-l, fusta i se ridicase pe şolduri. Ea îi răspunse:

— Dacă s-ar putea să mai am puţin loc…

— Nu mai e niciun pic.

Se întreba dacă n-ar putea să-şi aducă tălpile pe peretele din faţă, să se împingă tare în el şi-n acelaşi timp să se răsucească şi să-i înfigă arma în faţă.

Poate. Şi apoi ce?

Spuse:

— Halal ostatic sunt dacă nu ştie nimeni că sunt aici.

Simţi mâna lui coborând peste umăr în jos pe braţul ei.

— Nu eşti ostatic, eşti zu-zu meu, răsplata mea după cinci luni de închisoare. Cineva drăguţ şi care miroase frumos. Îmi pare rău dacă miros ca o gură de scurgere, e mâlul prin care am fost nevoit să mă târăsc, toată materia aia descompusă.

Îl simţi mişcându-se, ca să se aşeze mai bine:

— Ai o grămadă de porcării aici. Ce sunt toate chestiile astea? Cătuşe, lanţuri… Ce-i porcăria asta?

— Pentru respiraţie, zise Karen. Ţi-ar prinde bine. Pune-ţi puţin în gură.

— Drăcoaico, e spray paralizant, nu? Ce-i ăsta, un baston de cauciuc? îl foloseşti cu bieţii infractori… Unde ţi-e pistolul?

— În geantă, în maşină. Simţi mâna lui alunecând de pe braţul pe şoldul ei şi odihnindu-se acolo şi spuse:

— Ştii că n-ai nicio şansă să scapi. Sunt deja pe-aici gardienii, or să oprească maşina.

— Sunt duşi prin trestie acum, la vânătoare de cubanezi.

Tonul lui era liniştit, lent şi asta o surprinse.

— Am calculat să fug între evadări, ca să zic aşa. Aveam de gând chiar să suflu eu în fluier dacă era nevoie, să dau alarma specială, să-i fac să fugă ameţiţi în stânga şi-n dreapta când ieşeam eu din groapă. Frate, ce duhnea acolo.

— Te cred, zise Karen. Ai distrus un costum de trei mii cinci sute de dolari pe care mi l-a dat tatăl meu.

Simţi mâna lui plimbându-se în jos pe coapsa ei, vârfurile degetelor mângâindu-i ciorapii, fusta ei fiind ridicată.

— Şi pun pariu că arăţi superb în el. Spune-mi de ce naiba te-ai făcut şerif federal, Isuse. Din experienţa mea cu şerifii, toţi sunt băieţi vânjoşi, ca toţi cretinii din oraşele mari.

— Ideea de a urmări tipi ca tine, spuse ea, îmi surâde.

— Ca să dovedeşti ceva? Ce eşti tu, una din activistele alea pentru drepturile femeii, umbli să faci praf bărbaţii? N-am mai fost lângă o femeie ca tine de luni, frumoasă, deşteaptă… Îmi zic, doamne, asta e răsplata mea că am stat fără, am dus o viaţă curată, de celibatar în închisoare, şi când colo eşti o bătăuşă. Spune-mi că nu-i aşa.

— De unde ştii dacă sunt sau nu deşteaptă?

— Vezi? Mă pui la punct, este acelaşi lucru cu o bătaie. Trebuia să-mi dau seama că eşti feministă militantă, o fată să aibă, să târâie după ea tot echipamentul ăsta de oprit infractorii… Dar, ascultă, chiar dacă am rezistat fără nu înseamnă că o să te violez. În viaţa mea n-am făcut aşa ceva.

O uimea, băiatul ăsta încerca să facă impresie bună.

— Oricum nici n-ai avea timp, spuse Karen. Ne apropiem de un blocaj al poliţiei şi or să verifice numărul maşinii, or să afle în vreo cinci secunde cui îi aparţine.

Vocea lui respirând peste ea zise:

— Dacă sunt gata ia timp, lucru de care mă îndoiesc. Şi chiar dacă reuşesc vor căuta cubanezi, nişte tipi scunzi cu păr negru, nu un bădăran mare conducând un Chevrolet. Las călătoria asta în mâinile Domnului şi Salvatorului meu şi ale bunului meu prieten Buddy. Este bădăran sadea. Ştii cum îţi dai seama? Nu-şi dă niciodată cămaşa jos.

Se simţea liber şi avea poftă de vorbă. Karen tăcea.

— Vreau să zic la soare, când eram în curtea închisorii. O puşcărie din însorita Californie la numai câţiva kilometri de ocean, nici măcar o dată nu şi-a dat cămaşa jos. Are un bronz din ăla de fermier. Îl vezi pe Buddy în duş, faţa şi mâinile sunt bronzate, dar corpul este alb curat. Băiat bun, altfel, îi scria în fiecare săptămână surorii lui. Îi spunea cum era vremea. Ea-i răspundea, îi povestea cum este vremea la ea, care nu era aşa de diferită. Sora lui a fost una din călugăriţele alea care nu vorbesc niciodată. Buddy spune că nici acum nu vorbeşte cine ştie ce, dar bea.

Să călătoreşti în portbagajul unei maşini cu un puşcăriaş evadat, pălăvrăgind ca să-i treacă timpul, maşina zguduindu-se din cauza drumului prost, podeaua de sub ei tare, neprimitoare. Când în sfârşit prinseră viteză şi mergeau în linie dreaptă, Karen se gândea că sunt pe şoseaua 441 acum, îndreptându-se către West Palm, şi probabil era şoseaua interstatală. Nu către barieră, nu aveai cum să dai de ea de pe 441. Simţi mâna lui mângâindu-i coapsa, la câţiva centimetri de mâna ei care strângea Sig Sauer-ul.

Ea întrebă:

— Buddy. Ăsta este numele lui adevărat?

— Unul pe care i l-am dat eu, da.

— Bun, şi al tău care e? Oricum o să fie în ziarele de mâine.

El spuse:

— Jack Foley. Probabil ai auzit de mine.

— De ce, eşti celebru?

— Atunci când am fost condamnat în California? Mi-au spus: „Ce-ar fi să ne spui la ce alte bănci ai mai dat spargeri?” Ăştia erau de la FBI. Mi-au oferit imunitate, dornici să închidă dosarul la orice le-aş fi dat. Am început să le enumăr doar pe cele pe care mi le mai aminteam. După ce am terminat au verificat şi au spus că am jefuit mai multe bănci decât oricine altcineva din calculator.

— Câte erau?

— Sincer să fiu, nu ştiu.

— Aproximativ câte?

— Păi, începând de acum treizeci de ani, scoţând nouă ani petrecuţi în închisori statale şi federale, începând cu Angola. Ştii unde e? În Louisiana. Am început conducând pentru unchiul meu Cully când aveam optsprezece ani, imediat ce am terminat liceul. Cully şi un tip care lucra cu el s-au dus într-o bancă în Slidell, dincolo de Mississippi. Tipul care era cu Cully a sărit peste tejghea ca să ajungă la casieri şi şi-a rupt piciorul. Toţi trei am fost ridicaţi. Eu am făcut douăzeci şi două de luni şi am învăţat cum să mă lupt pentru viaţa mea. Cully a făcut douăzeci şi şapte de ani înainte să iasă şi a murit la puţin timp într-un spital de caritate, probabil încercând să recupereze toate momentele bune pe care le-a ratat. Cealaltă cădere a mea, am făcut şapte ani, asta a fost la Lompoc. Nu mă refer la locul în care i-au închis pe câţiva din oamenii lui Nixon, Haldeman, unii din ăia. Aia era Lompoc FPC, complexul închisorii federale, cea căreia i se spunea Clubul Federal. Fără gard, fără băieţi cu cozi de linguri sau lame ascunse în suporturi de periuţe de dinţi. Cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla era să te lovească vreunul cu racheta de tenis în cap.

— Cunosc diferenţa, spuse Karen. Tu ai fost la Lompoc USP, penitenciarul federal. Am dus oameni acolo.

— În cătuşe cu vreun cretin?

— Avem avionul nostru. Totuşi nu e deloc distractiv.

— De obicei venea ceaţa dinspre ocean, zise Foley, se aşeza şi stătea acolo în curte, câteodată chiar şi după prânz. Deci asta face nouă ani, Angola şi Lompoc. Mai pui la socoteală timpul petrecut prin închisori locale aşteptând audieri, şi groapa pe care tocmai am părăsit-o, face mai mult de o decadă de viaţă corecţională. Am patruzeci şi şapte de ani şi nu vreau să mai fac niciodată puşcărie.

Karen spuse:

— Eşti sigur de asta?

— Dacă mă duc înapoi fac treizeci de ani, nici mai mult nici mai puţin. Îţi închipui să ai asemenea perspectivă?

— Eu nu trebuie s-o fac, zise Karen, eu nu jefuiesc bănci.

— Dacă e să fiu împuşcat ca un câine se va întâmpla pe stradă, nu pe un nenorocit de gard.

— Trebuie că te vezi ca un fel de desperado.

El răspunse:

— Nu ştiu, şi tăcu preţ de câteva secunde. Nu am gândit niciodată aşa despre mine. Făcu din nou pauză. Sau poate că m-am gândit fără să-mi dau seama. Ca unul din băieţii de altădată. Clyde Barrow – ai văzut vreo poză cu el, cum îşi purta pălăria? Îţi dai seama că are aerul ăla de „mă doare în fund”.

— Nu-mi amintesc de pălăria lui, zise Karen, dar am văzut poze cu el zăcând mort, împuşcat de şerifii texani. Ştii că nu era încălţat?

— Ei, nu mai spune!

— Au tras o sută optzeci şi şapte de gloanţe în Clyde, Bonnie Parker şi maşina cu care erau. Bonnie mânca un sandwich.

— Eşti plină de date interesante, nu?

— A fost în mai 1934, lângă Gibsland, Louisiana.

— Asta e-n Louisiana de nord, zise Foley, drum lung până în New Orleans, unde m-am născut şi am crescut. O dată ce ai plecat de-aici poţi să te consideri în Arkansas, de unde este Buddy de fapt. S-a dus în Detroit ca să lucreze într-o fabrică de maşini, dar nu i-a plăcut, aşa că s-a mutat în California. Mi-amintesc că am văzut filmul – chiar după ce ieşisem de la Angola şi începusem să sparg bănci pe cont propriu. Partea aia în care erau împuşcaţi? Warren Beatty şi… Nu-mi vine în minte numele ei.

— Faye Dunaway. Mi-a plăcut mult în „Reţeaua”.

— Da, a jucat bine. Mi-a plăcut de tipul ăla care spunea că nu o să mai înghită toate mizeriile tuturor.

— Peter Finch, zise Karen.

— Da, exact. Oricum, scena aia în care Warren Beatty şi Faye Dunaway sunt împuşcaţi? Mi-amintesc că pe-atunci mi-am zis că n-ar fi rău să mor aşa dacă ar fi să mor.

— Sângerând pe un drum de ţară, spuse Karen.

— N-a fost prea frumos după, continuă Foley, nu, dar dacă erai în maşina aia – mâncând un sandwich – nici nu ştiai ce ţi s-a întâmplat.

— Cum ai făcut rost de uniforma de gardian?

— Am luat-o de pe-un gardian.

— L-ai omorât?

— Nu, l-am lovit în cap – e cel mai prost om pe care l-am cunoscut vreodată. Făcu o pauză şi spuse: De fapt, eu n-ar trebui să vorbesc după isprava care m-a băgat la puşcărie de data asta. Tocmai spărsesem o bancă în Lake Worth. Sunt pe o stradă lăturalnică şi aştept să fac stânga pe autostrada Dixie… E o poveste lungă. Unicul motiv pentru care eram în Florida era că trebuia să vizitez pe cineva. Făcu o nouă pauză şi zise:

— Mai bine tac din gură.

— Ai jefuit banca, întrebă ea, în maşina ta proprie?

— N-am fost chiar atât de tâmpit. Nu, dar am intrat într-o încurcătură cu maşina… Cea mai mare prostie pe care-am făcut-o vreodată.

Simţi vârfurile degetelor lui Foley plimbându-se leneş pe coapsa ei, vocea lui, liniştită şi aproape de ea, spunând:

— Mi-e foarte uşor să vorbesc cu tine. Mă întreb – să zicem că ne-am fi întâlnit în altă situaţie şi am fi intrat în vorbă – mă întreb ce s-ar întâmpla.

— Nimic, spuse Karen.

— Vreau să spun dacă nu ai şti cine sunt.

— Mi-ai spune, nu-i aşa?

— Vezi, de-asta zic eu că se poate vorbi cu tine. Fără vrăjeală, spui exact ce gândeşti. Eşti închisă în întuneric cu un tip care e împuţit, miroase ca o canalizare, tocmai a evadat din închisoare şi tu nici măcar nu pari speriată. Eşti cumva?

— Bineînţeles că sunt.

— Nu se cunoaşte.

— Ce vrei să fac, să tip? Nu cred că mi-ar ajuta prea mult.

Foley respiră şi ea-i simţi răsuflarea în ceafă, aproape ca un suspin. El spuse:

— Eu tot cred că dacă ne-am fi întâlnit în alte condiţii, de exemplu într-un bar…

Karen spuse:

— Cred că glumeşti.

După asta, câţiva kilometri, niciunul din ei nu vorbi până când Foley întrerupse tăcerea:

— Un alt film cu Faye Dunaway care mi-a plăcut e „Cele trei zile ale condorului”.

— Cu Robert Redford, zise Karen, când era tânăr. Mi-a plăcut foarte mult, replicile erau atât de bune. Faye Dunaway spune – e a doua zi dimineaţă după ce dormiseră împreună, cu toate că abia îl cunoscuse, el o întreabă dacă îi face o favoare? Ea răspunde: „Ţi-am refuzat eu vreodată ceva?”

Foley spuse un „da…” şi ea se aştepta ca el să continue, dar acum maşina încetini, ieşi de pe drum, apoi se zgudui uşor pe marginea drumului, oprindu-se.

Karen se pregăti.

Foley spuse:

— Nu ştiu mai mult decât tine unde ne aflăm.

Încă în câmp deschis, Karen era sigură de asta. Poate la jumătatea drumului către West Palm, sau poate mai departe.

Îl auzi pe celălalt, Buddy, afară, spunând:

— Mai trăiţi acolo?

Capacul portbagajului se ridică.

Karen simţi mâinile lui Foley pe ea, apoi nu le mai simţi şi-l auzi spunând, afară din portbagaj de data asta:

— Unde dracu’ suntem?

Şi-l auzi pe Buddy zicând:

— Aia de-acolo e bariera. Glenn aşteaptă cu o maşină.

Glenn.

Karen îşi repetă numele ca să-l reţină.

Foley întreba:

— Cum ajungem la ea?

— Uite pe acolo, prin tufişuri. Vocea lui Buddy. Trebuie să urci terasamentul.

Apoi din nou Foley, sunând mai aproape, de data asta:

— Hai afară de-acolo.

Karen se împinse, se răsuci de pe partea stângă pe dreapta ridicând Sig Sauer-ul cu ambele mâini pentru a-l îndrepta spre ei, amândoi stăteau în deschizătură, în întuneric, dar chiar acolo, aproape. Spuse:

— Ridicaţi mâinile sus şi întoarceţi-vă. Acum.

Se mişcau deja când îl auzi pe Foley rostind, „Rahat!”, şi văzu capacul portbagajului coborând peste ea când ea trase brusc, continuând să tragă prin capacul portbagajului care se trântea, încuind-o înăuntru cu un sunet asurzitor, din nou în întuneric.

Se mişcaseră atât de repede în direcţii opuse, întrucât nu credea să-l fi nimerit pe vreunul din ei. Ascultă, dar nu auzi niciun sunet acum, mai mult ca sigur cei doi luau puşca ei din maşină şi urmau să se întoarcă imediat.