• Capitolul 4

Foley îl urmări pe Pup târându-se de-a lungul coridorului dintre rândurile de bănci către intrarea capelei, cu ochii pe podea, fără îndoială încercând să desluşească vreun sunet venind de dedesubt. Destul de sigur pe el, spuse.

— Nu aud nimic.

— Nu sapă acum. Pup, au terminat. Sunt şase băieţi în tunel chiar acum, gata de acţiune. Foley se gândi că era ceva ce ar trebui să ştie şi întrebă:

— Ce spui când raportezi o evadare?

— Asta ar fi o alertă specială, spuse Pup. Eşti sigur că sunt acolo dedesubt?

— I-am văzut ascunzându-se în spaţiul de sub capelă.

— Unde dă tunelul?

— Afară, în dreptul celui de-al doilea stâlp al gardului dinspre turnul de pază. Haide, uită-te puţin.

Pup se întoarse cu spatele, merse din nou de-a lungul coridorului, apoi traversă încăperea prin faţa băncilor şi se opri la o fereastră. Luminile din curte se reflectau în geam şi dădeau jaluzelelor o nuanţă de galben murdar. Pup spuse:

— Nu văd nimic acolo.

Foley luă jacheta cu bâta de doi pe patru în ea, şi, mergând printre rândurile de bănci către fereastră, spuse:

— Vei vedea imediat. Uită-te acolo.

Pup spuse:

— Nu e nimeni în turnul şase la ora asta din zi, dacă apar într-adevăr puşcăriaşii.

Foley zise:

— Şi ce crezi că ei nu ştiu asta? Ducându-se în spatele lui Pup, îi vedea tricoul de gardian mulat strâns pe spatele care purta o mare greutate. Foley îşi lăsă jacheta să alunece pe podea; strânse bâta în mâna stângă, în jos pe lângă picior.

Pup zise:

— Sunt nişte maşini cu farurile aprinse afară… Acum îşi desprindea staţia de la centură zicând „Doamne, Dumnezeule!” apoi în staţie:

— Om peste gard! Lângă turnul şase!

Nu spuse ceva cum că ar fi alertă specială – era prea emoţionat. Foley se apropie tiptil uitându-se peste umărul gardianului la farurile maşinilor din parcare care se reflectau în gard, o maşină albastru-închis şi una albă în spatele acesteia în care trebuie să fi fost Buddy, drăguţul de el! Foley, pe vârfuri, acum privind spre libertate, o simţea – Doamne, e chiar acolo! – în timp ce Pup se legitima în staţie, spunând „aici este ofiţerul Pupko” şi unde se afla, dădea vestea prea devreme, înainte ca Foley să fie gata. Văzu o siluetă lângă gard deja, albastră-deschis în lumina farurilor, iar Pup striga în staţie:

— Îl văd, pentru numele lui Dumnezeu!

Foley stătu un moment pentru a-şi reaminti să nu şovăiască, să facă exact aşa cum stabilise. Eziţi, se duce dracu’ totul! Găsi unghiul pe care-l dorea, îşi înfipse picioarele în podea pentru a da o lovitură puternică şi-l plesni cu bâta într-o parte a capului pe Pup. Îl puse jos dintr-o singură lovitură, Pup se izbi de rama ferestrei căzând apoi pe jos fără să scoată vreun sunet. Foley se mai uită o dată afară, de data asta văzu două siluete lângă gard, înainte să-l dezbrace pe Pup. Îi desfăcu nasturii cămăşii apoi îl întoarse cu faţa în jos. Pup era încă în viaţă, dar greu ca un mort. Frate, ce muncă era să-i dea cămaşa jos, fără ca Pup să dea o mână de ajutor. Foley o puse repede peste tricoul lui. Auzi claxonul unei maşini, cineva se sprijinea pe el, probabil Buddy încercând să-i spună ceva. Ceva în genul „hai, mişcă-te odată!” Văzu că nu mai avea timp şi pentru pantaloni; va trebui să-şi încerce norocul, cu pantalonii săi albaştri de puşcărie, sperând să nu fie observaţi în întuneric. Foley îşi îndesă pe cap şapca lui Pup, prea mică pentru el, strânsă deasupra ochilor, îi luă lanterna şi se strecură pe uşa din faţă a capelei într-unul din tufişurile de ficus.

•

Karen avea hârtiile judecătoreşti în mână, gata să iasă din maşină. Văzu că mai erau câţiva prizonieri venind dinspre terenul sportiv, mergând de la stânga la dreapta, toţi la distanţă destul de mare faţă de gard. Deschise portiera…

Stai un pic.

Unul din tipi, o siluetă pe care nu o observase adineauri, era chiar lângă gard. Destul de aproape cât să-l atingă. Tipul se ghemui… sau se aşeză în patru labe. Karen îşi aprinse din nou farurile şi-l văzu clar.

Nu era ghemuit.

Bărbatul ieşea din pământ.

De partea asta a gardului.

Îşi întindea mâinile în jos acum de unde apăru un cap, apoi umeri, un alt bărbat ieşi din pământ.

Chiar în faţa ei. La nici douăzeci de metri de maşină. Doi tipi evadau şi nici gând să se audă vreo sirenă sau vreun fluier, prizonierii încă mai traversau curtea, nici nu ştiau ce se întâmplă…

Karen se lăsă pe claxon, îl ţinu apăsat şi-i văzu pe cei doi lângă gard, amândoi latino-americani, se uitau înspre farurile ei, rămaseră ţintuiţi pentru un moment înainte de a dispărea în întuneric, în josul gardului care se desfăşura pe toată lungimea terenului sportiv. Până când să iasă şi al treilea puşcăriaş, care ieşi din groapă urmat de un altul, Karen era afară din maşină.

•

Buddy nu-i văzu imediat. Femeia începuse să sune din claxon şi asta îl făcu să se ridice. Tot nu-şi dădu seama că evadarea avea loc în acel moment până când femeia nu ieşi din maşină şi o văzu uitându-se către stânga, înspre gard. Când îi văzu pe cei doi puşcăriaşi, aceştia deja fugeau de lângă gard, tăind-o peste drumul care dădea în autostradă, cei doi fiind subit prinşi în raza unui reflector aflat în turnul de pază din celălalt capăt al terenului sportiv, reflectorul îi urmărea, raza sa nu-i pierdea, iar acum se auzea sunetul împuşcăturilor unor arme venind din aceeaşi direcţie, gardianul din turnul depărtat încercând să-i doboare în timp ce fugeau spre adăpostul unui pâlc de portocali şi dispărură din vedere. Când Buddy se uită după femeie aceasta era chiar în faţa lui, cu părul blond în lumina farurilor, picioare lungi şi subţiri, la dracu’, o gagică – deschidea portbagajul maşinii ei.

Primul gând al lui Buddy fu: „O să pună un evadat acolo, să-l ajute să scape.”

O văzu băgând capul în portbagaj şi ieşind cu un pistol în teacă, care arătă ca un fel de armă automată.

Doamne, sunt gata chiar să împuşte în stânga şi-n dreapta ca să evadeze.

Dar ea aruncă arma la loc în portbagaj, se aplecă înăuntru din nou şi ieşi ţinând în mână o puşcă semiautomată. Buddy o privi grăbindu-se să ajungă în faţa maşinii şi ridicând arma, ochi, dar puşcăriaşii dispăruseră. Acum se auzi un fluier venind dinspre închisoare.

Buddy văzu puşcăriaşi înăuntru adunându-se, uitându-se înspre partea aceasta, cu sutele împărţiţi în grupuri, dar niciun sticlete la vedere. Îşi spuse că ar trebui să iasă din maşină, să fie pregătit, fie că voia sau nu.

O dată ieşit din maşină o văzu pe fată, tot în faţa maşinii, avea arma îndreptată către alţi doi puşcăriaşi, amândoi murdari din cap până-n picioare, stăteau lângă groapa din care probabil abia ieşiseră, fata le spunea să ridice mâinile sus. La dracu’, sigur nu venise aici ca să ajute pe cineva să evadeze! Atunci cine era? Buddy îi văzu pe cei doi bărbaţi încercând să decidă, doi latino-americani, începură să se îndepărteze uşurel – ce naiba, doar ajunseseră până aici. Se uitară cu băgare de seamă către reflectorul care mătura prin întuneric, apoi privirea li se îndreptă în partea opusă, de-a lungul gardului, către poarta principală, unde văzură gardieni înarmaţi ieşind în fugă, şi asta îi ajută pe cei doi să hotărască. O luară la fugă înspre drum. Buddy văzu femeia, fata asta frumoasă cu fustă scurtă, îndreptând ţeava puştii ei semi-automate spre ei şi ştia că nu are cum să nu-i nimerească, dar nu trase. Nu, sticleţii care ieşeau pe poarta principală, cinci, cu puşti şi mitraliere, i-o luară înainte, deschiseră focul toţi odată şi traseră, şi Buddy îi văzu pe cei doi condamnaţi oprindu-se seceraţi din fugă. Sticleţii se uitau acum în direcţia asta; n-aveau cum să n-o observe pe fată stând în lumina farurilor, dar nici n-o băgară în seamă – Buddy dându-şi seama că ştiau cine e. Erau mult mai interesaţi de groapa din care apăruseră puşcăriaşii. Acum stăteau chiar în faţa acesteia uitându-se înăuntru, apropiindu-se uşor cu armele gata să tragă, apoi se dădură toţi odată înapoi, ciocnindu-se unul într-altul.

Un cap purtând o şapcă de gardian apăru, capul, apoi umerii ieşiră din groapă, bărbatul spunea ceva gardienilor din jurul său, faţa sa era ascunsă sub şapca plină de noroi, şi îşi agita nervos capul. Unul din sticleţi vorbea în staţie. Altul întinse puşca celui din groapă ca să se apuce de ţeava ei pentru a fi tras afară. Dar cel din groapă continua să ţipe şi să arate cu degetul în întuneric, spre pâlcul de portocali. Când în sfârşit sticleţii se urniră, mai întâi îi verificară pe cei doi pe care-i împuşcaseră – îi loviră cu piciorul să vadă dacă mai trăiesc, apoi merseră mai departe, şi cel din groapă ieşi şi el la suprafaţă.

Buddy ştia că e Foley, care nici gând să se grăbească, ba se mai şi dădea în spectacol, stătea cu mâinile în şold ca un sticlete sadea, cu şapca aceea serioasă lăsată pe ochi. Buddy se postă în lumina farurilor maşinii sale, ridică mâna şi făcându-i semn lui Foley să se grăbească o văzu pe fată întorcându-se exact cât să poată ţinti arma înspre el. Buddy ridică palma spre ea spunând:

— E-n regulă, drăgălaşo, suntem băieţi buni. Buddy încercând să pară calm, încercând să se convingă că nu va avea nicio problemă cu blonda asta drăguţă care probabil se ocupă de eliberări condiţionate, cu toate că nu credea că ofiţerii de eliberare condiţionată umblau vreodată înarmaţi.

Ea spuse:

— Ce cauţi aici? Nu prea suna a întrebare, ci a interogatoriu, aşa cum fac poliţiştii când sunt deja destul de siguri că ştiu de ce te afli acolo. Aruncă o privire pentru a-l supraveghea şi pe Foley. Ştia, într-adevăr, ce se întâmplă, dar cu doi de urmărit era prea târziu ca să acţioneze. Îl văzu pe Foley venind spre ea murdar de noroi, ca o creatură ieşită din mlaştină, dându-i lui Buddy timp să o ia de gât. Se luptă cu el, lovindu-l în burtă cu patul puştii, înainte ca Foley să ajungă să i-o smulgă din strânsoare. O târâră până în spatele Chevrolet-ului, capacul portbagajului era încă deschis, şi se ghemuiră acolo în timp ce câţiva gardieni trecură fugind pe lângă gard, pe lângă turnul de pază întunecat şi traversară drumul către păduricea de portocali. Puţin mai târziu auziră ecouri de focuri de arme, apoi linişte.

Foley spuse:

— Pun pariu că ăştia sunt toţi sticleţii pe care-i trimit în urmărire. Altfel nu mai rămâne nimeni să păzească prăvălia.

— Hai să vorbim mai încolo de asta, zise Buddy. Întoarse capul şi îi văzu pe Foley şi tânăra femeie uitându-se fix unul la celălalt în luminile Cadillac-ului, niciunul nu părea nervos sau speriat, Foley vorbindu-i:

— Vai, dar eşti doar o fetiţă. Din ce-ţi câştigi tu pâinea de trebuie să umbli cu puşca după tine?

Ea îi răspunse:

— Sunt şerif federal şi tu eşti arestat, amândoi sunteţi.

Foley se uita în continuare fix la ea, ca şi cum cântărea atent situaţia, pentru a se hotărî ce era de făcut cu ea, Isuse, un şerif federal. Dar ceea ce spuse a fost:

— Pun pariu că duhnesc, nu?

Şi mai spuse:

— Ascultă, treci tu în portbagaj şi-o tăiem de-aici.