• Capitolul 23

Karen îi spuse tatălui ei că nu putea să doarmă. El spuse:

— Chiar aşa? Eu dormeam destul de bine, până a sunat telefonul. Nu era nimic la televizor despre fetiţa mea, aşa că probabil am aţipit. Acum observ că am ratat Letterman. Ce s-a întâmplat?

Îi povesti că îl găsise pe Glenn Michaels şi că-l făcuse să-i spună ce se întâmplă, tatăl ei spunând:

— Dar ce avantajos târg i-ai propus! L-ai lăsat să plece?

— Să apar cu Glenn la secţia I pentru că a furat o maşină în Florida, spuse Karen, să fiu nevoită să explic unui locotenent sau sergent ce caut aici? S-ar putea să se uite la mine şi să-şi zică – nu ştiu ce, dar probabil că trebuie să ia controlul situaţiei. Înţelegi la ce mă refer? Nu numai că nu m-a mai văzut niciodată, sunt o fată care flutură o insignă de şerif în faţă, un agent federal încercând să-i spună unui poliţist de stradă despre o efracţie de domiciliu planificată. Ar trebui să mă verifice. Nu am mai avea cu ce să-i mai acuzăm pe ceilalţi; tot ce am e o maşină furată. Aşa că i-am dat drumul şi l-am sunat pe Raymond Cruz.

— Cel cu care te-ai văzut zilele trecute.

— Da, şi i-am spus toată povestea. Mă interesa cum e cu jurisdicţia. Dacă tipii ăştia sparg o casă în Bloomfield Hills, ţinutul Oakland, ar fi cazul să iau legătura cu poliţia de acolo, departamentul şerifilor de-acolo? Nu mi s-a părul nimic federal, aşa că de ce să sun la FBI. Corect?

— Pare logic.

— Ţi-am spus că Raymond e inspector, e la infracţiuni împotriva persoanei, proprietăţii şi atacuri sexuale.

— Îmi amintesc asta.

— Conduce de asemenea şi Forţele de Intervenţie în Infracţiuni Violente şi sunt legaţi de toată poliţia locală, şerifii ţinutului şi FBI. Biroul e implicat, la fel şi ATF, pentru că aproape în toate efracţiile se intră în case de droguri după bani şi arme. Asta e tot, pe dinăuntru şi pe dinafară.

— Dar asta e altfel, spuse tatăl ei.

— Din câte ştim sau presupunem noi, da. Casa lui Ripley ăsta din Bloomfield Hills nu prea pare a fi o casă de droguri, chiar dacă el a făcut închisoare. Îţi aduci aminte de Ripley?

— Dick Jefuitorul, cu afacerile din interior. Da, cred că e genul la care s-ar găsi numerar în casă.

— Oricum, Raymond a spus că nu contează unde e casa, infracţiunea intră sub jurisdicţia trupelor de intervenţie, şi federalii ar fi implicaţi datorită răpirii din plan.

— Ce răpire?

— Îl ridică pe Ripley mâine când iese de la Clubul Atletic din Detroit – e în centru, pe undeva pe-aici. Unul din ei se suie în maşină cu el şi restul băieţilor îi urmează. Asta e răpirea.

— Poliţia îl va anunţa pe Ripley? Or să-i spună ce se va întâmpla?

— Raymond spune că nu, ar putea să le dea peste cap supravegherea. A spus ceva cam aşa, eşti nevoit să iei o decizie analizând mai multe variante. Varianta ideală ar fi să îi laşi să îl ridice pe Ripley şi să ducă la bun sfârşit jaful, să-i arestezi când ies din casă. Dar dacă există motive să crezi că viaţa lui Ripley s-ar putea afla în pericol, ar trebui să faci mişcarea înainte de asta. I-am spus lui Raymond că ăştia par să fie aceiaşi care au dat o lovitură azi-noapte şi au omorât trei persoane. A spus că atunci ar trebui să-i ridice înainte de a ajunge la casa lui Ripley şi înainte să fie dus înăuntru.

— Dar ridicaţi-i pentru răpire, spuse tatăl ei, imediat cum îl iau pe Ripley.

— Da, şi îi pot lua la nivel de stat sau federal, una din două. Dar asta implică o altă decizie după analizarea mai multor variante. Dacă tipii ăştia sunt prea periculoşi ca să laşi unul din ei să urce în maşină cu Ripley, atunci nu ai niciun caz de răpire. Tot ce ai sunt nişte tipi într-o maşină probabil furată şi probabil înarmaţi. Dar ca să-i poţi băga doi ani la închisoare pentru port ilegal de armă trebuie ca arma să ajute la comiterea unei infracţiuni. Deci, îi laşi sau nu să meargă până la capăt cu răpirea?

Tatăl ei spuse:

— Dacă Ripley, din cine ştie ce cauză, nu merge mâine la club? Sau tipii ăştia hotărăsc să meargă direct la el acasă?

— Mâine dimineaţă or să verifice casa, vecinătatea acesteia, să fie gata pentru o schimbare în plan.

— Şi tu ce o să faci?

— Raymond a spus că pot să merg în maşină cu el mâine dacă vreau. Să fiu la locul faptei.

— Dar să stai în spate?

— De ce spui asta?

— Când îi pun cătuşele lui Olufsson, vrei ca el să te vadă?

— Mă faci să mor de râs.

— Vreau să spun Foley. Îl tot încurc cu tipul ăla din Stockholm.

— Foley s-ar putea să nu fie implicat.

— Speri tu.

— Nu, Glenn a spus că Foley nu a apărut pentru întâlnirea din seara asta, de la meciuri.

— Cum au fost?

— Nu am stat. Am intrat înapoi ca să mă uit la Snoopy Miller, ca să-l pot identifica, şi am plecat.

— Foley ar putea totuşi să se afle mâine acolo.

— Nu ştiu, spuse Karen. S-ar putea.

— Dar tu nu trebuie să fii acolo.

Karen spuse:

— Nu, şi făcu o pauză. Tu ce-ai face?

— Pe mine nu m-ar deranja deloc să-l văd arestat. Mă uit la poza lui în ziar, nu pot să spun că sunt impresionat.

— Da, dar nu arată aşa. E o fotografie veche.

— Ei, dacă-l vezi curat şi purtând costum, spuse tatăl ei, schimbă asta faptul că e un ratat? Un tip care şi-a irosit întreaga viaţă? Da, aş fi acolo. I-aş prinde personal mâinile la spate în cătuşe. Şi m-aş asigura că se loveşte la cap intrând în maşina poliţiei.

— Mersi mult.

— Tu m-ai întrebat.

•

Moselle privea de la o fereastră de la etaj. Văzu Lincoln-ul intrând pe alee şi oprind destul de departe ca să lase loc încă unei maşini – un Oldsmobile, părea – să tragă în spatele lui. Strada fusese curăţată cu plugul de zăpadă şi maşinile lăsate în curbă erau îngropate în nămeţi. Îi văzu pe Maurice şi White Boy ieşind din Lincoln, şi doi albi care arătau a poliţişti ieşind din Olds. Unde era Kenneth? Unde era Glenn?

Maurice urcă la etaj şi aprinse lumina în dormitor, purtându-se de parcă ea nu era acolo, până când se aplecă şi trase o valiză de sub patul dublu, în care îşi ţinea armele. Fără să se uite la ea spuse:

— Cel cu paltonul închis la culoare e puşcăriaşul cu cele zece mii pe capul lui. Nu ştiu dacă o să meargă sau nu, dar m-am gândit la o cale de-a colecta banii ăştia.

— Unde e frate-miu?

— Ne face rost de o maşină.

— Unde e Glenn?

— A hotărât să nu mai vină.

— Ai ascuns bine cadavrul?

— Ruşine să-ţi fie. Maurice scoase pistoalele din valiză, Moselle privindu-l, şi le aşeză pe pat, pistoalele şi o cutie de muniţie de 9-milimetri. Glenn a hotărât că nu vrea nimic din afacerea asta, aşa că a plecat.

— Şi tu l-ai lăsat?

Maurice împinse valiza sub pat şi se ridică spunând:

— Mai dă tu din gură şi rişti să iei una peste bot. Mai pune-mi întrebări. Ăla în paltonul închis la culoare are grămada aia de bani recompensă pe cap şi tot ca un puşcăriaş în curtea închisorii îmi vorbeşte. Ştii ce zic? Ca şi cum ar fi cineva cu care nu te pui. Da, ce îi spun lui Jack Foley e „rahat!” Mă gândeam să suni la poliţie. Spui că l-ai auzit discutând cu prietenul lui la meciuri, părea că plănuiau să jefuiască pe careva.

— De unde până unde să aud eu aşa ceva?

— Ai auzit, nu contează cum. Spui că bănuieşti că e puşcăriaşul evadat din locul acela din Florida despre care ai citit şi că vrei recompensa.

— Unde or să-l găsească?

— La casa omului pe care l-a jefuit.

— Mort, spuse Moselle, împuşcat.

— Aşa s-ar părea, da.

— Dar prietenul lui?

— Acelaşi lucru.

— Cine i-a omorât?

— Nu ştie nimeni. Poate omul din casa pe care au vrut s-o jefuiască. Sau valetul omului. Da, poate că valetul e de vină.

— Sunt morţi şi ei?

— Îmi închipui că se pare că Jack Foley i-a împuşcat în acelaşi moment în care ei l-au împuşcat pe el şi pe prietenul lui, domnul Buddy. Cam aşa ceva. Când mă întorc, îţi explic cum a avut loc.

— Trebuie să spun cum mă cheamă, spuse Moselle, ca să ridic recompensa. Dacă spun, e ca şi cum le-aş da şi numele tău. Nu ştii asta?

— Îţi plac banii pentru haleală, îţi place să te cureţi cu băutura aia de poliomielită şi să rămâi paralizată, dar nu-ţi place să munceşti pentru astea.

Maurice veni la fereastră ca să stea acolo să privească afară.

— Mi s-a părut că-l aud. Da, uite-l pe Kenneth. A luat un camion de instalaţii şi încălzire. Să pară că răspundem la un apel de urgenţă. L-a lăsat pe om furnalul.

Moselle îl privi îndreptându-se iar spre pat şi apucând armele. Ea spuse:

— Sunt trei albi în casă. Dacă încerc să ridic recompensa asta de care vorbeşti, or să fie mai mulţi albi în casa asta decât ai văzut de când eşti.

Maurice se întoarse spre ea cu un Smith de calibru 38 cu ţeava scurtă şi o Beretta de calibrul nouă. El spuse:

— Ăsta e pentru Jack Foley, dându-i Beretta. Şi ăsta e pentru prietenul lui, domnul Buddy. Ai grijă să le primească cât mă schimb eu. Eşti drăguţă să faci asta pentru mine?

— Nu dau niciun telefon la poliţie, spuse Moselle.

— Mai vorbim când mă întorc.

— Nu mă interesează dacă mă baţi, nu o fac.

— Iubito, spuse Maurice, să mănânci bătaie e nimic.

Moselle avea mâinile în buzunarele capotului verde, una dintre mâini ţinând cartea de vizită pe care i-o dăduse Karen Sisco, cu numărul de la hotel trecut pe ea.

•

Când intră Kenneth, fără să-i bage în seamă, în sufragerie, White Boy se ridică şi îl urmă prin hol în partea din spate a casei, poate bucătăria. Imediat după asta apăru femeia, le înmână fiecăruia câte o armă şi plecă. Foley spuse:

— Cum se face că nimeni nu vrea să stea de vorbă cu noi?

Buddy verifică 38-ul, se ridică de pe canapea ca să-l bage în pantaloni la curea, şi se uită în jos la Foley ţinând Beretta.

— Ştii cum să umbli cu el?

— Ar trebui, l-am văzut folosit destul în filme.

Buddy luă pistolul de la Foley, verifică încărcătorul, trase piedica pentru a arma şi i-l înapoie.

— Ţine cinşpe runde. Tu ai paisprezece acolo.

— Crezi că ajunge?

Buddy se aşeză din nou.

— Tipii ăştia sunt demenţi.

Foley îl aprobă dând din cap.

— Am observat.

— Or să încerce să ne tragă pe sfoară.

— Şi eu cred.

— Să ne lase morţi la locul faptei. Uită-te la gunoiul din cămin.

— L-am văzut.

Maurice intră în sufragerie purtând o salopetă care arăta făcută la comandă, un tricou alb se vedea la gât, pe dedesubt. Foley spuse:

— Asta se poartă acum când spargi şi intri?

— Iei şi pleci, aşa se face, spuse Maurice. Fără să pierzi timpul. Îi bagi pistolul în gură omului şi numeri până la trei. Unde sunt?

Buddy spuse:

— Cum o să-ţi răspundă cu arma în gură?

— Asta e problema lui, spuse Maurice. Vreţi ceva de băut? Nu e nicio grabă. Mai bine aşteptăm aici vreo două ore. Se uită la ceas. Unşpe jumate deja. Aşteptăm să fim siguri că oamenii s-au aranjat în paturile lor. Venim, toţi sunt cu ochii lipiţi de somn. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Foley spuse:

— Nu îţi faci griji din cauza lui Glenn?

— Dacă ne-ar fi turnat, spuse Maurice, poliţia ar fi deja aici.

— Sau poate aşteaptă la casa omului.

— Stai liniştit, o să verificăm. Ne uităm bine împrejur înainte de a intra.

Buddy spuse:

— Poate a murit.

Şi Maurice spuse:

— Da, l-a călcat o maşină. Sau poate a alunecat pe gheaţă şi şi-a spart capul. Glenn a plecat de capul lui, asta e tot ce pot să vă spun.

Buddy spuse:

— Păi, trebuie să facem rost de altă maşină. Olds-ul ăla e cam curat.

— Nu e nevoie, spuse Maurice. Mergem toţi cu camionul pe care ni l-a adus Kenneth. Omul care ne-a chemat nu mai are căldură în casă. Ne întoarcem, maşina voastră aşteaptă aici.

Foley se uită la Buddy. Buddy ridică din umeri. Maurice îi privea.

Spuse:

— Voi aveţi stilul vostru să jefuiţi bănci. Eu am stilul meu de a face astfel de treburi. Intrăm în casă, mergem direct la etaj. Orice merită furat o să fie în dormitorul omului, nouă din zece. Vă spun să faceţi ceva, cum ar fi să verificaţi celelalte camere? Să vedeţi dacă sunt oaspeţi în casă? O fac pentru că mă pricep. Înţelegeţi? Nu pentru că vreau să fac pe şeful cu voi. Vedeţi, băieţii mei ştiu ce trebuie să facă, aşa că nu le prea spun multe. Dar s-ar putea să trebuiască să vă spun vouă să mergeţi aici, sau acolo. Înţelegeţi? Ce altceva? Spuneţi că vreţi să împărţim pe jumate. Ei, cu toate că noi am făcut toată munca până aici, o să fiu de acord cu asta, ca să nu stăm aici să ne certăm pe asta. Ne mişcăm repede, şi e gata treaba. Aveţi întrebări?

Buddy spuse:

— Unde îţi sunt băieţii?

— Cred că în bucătărie. Vreţi să-l stârniţi pe White Boy iar? Să-l faceţi să-i fie ruşine şi să treacă de partea voastră? Pentru ce? Gândiţi-vă un pic. La ce ne-ar folosi asta?

— Mă întrebam doar, spuse Buddy, dacă se droghează sau ce fac.

— Da, ei, Kenneth are nişte metamfetamină ca să-l ţină alert. Şi nişte bere, asta-i tot. Mai vreţi să ştiţi ceva?

Foley se uită la Buddy. Buddy ridică din umeri şi Foley îi spuse lui Maurice:

— Ai cumva nişte bourbon?

Maurice zâmbi.

•

Moselle privea de la fereastra din dormitor: îi urmări urcând în camioneta comercială mare care avea numele unei companii într-o parte; privi până când poziţiile roşii ale dubei erau mult în faţă pe drum şi apoi dispărură. Se duse la telefon uitându-se la cartea de vizită pe care i-o dăduse Karen, pe care scria: Karen Sisco, Ajutor de Şerif al Statelor Unite, suna important, o carte de vizită drăguţă cu o stea argintie într-un cerc pe ea. Ceasul de lângă pat arăta 2:20. Stătuseră jos aproape două ore vorbind şi bând, Moselle aşteptându-i să plece. Ştia ce voia s-o întrebe pe această Karen Sisco, dar nu ştia ce va spune după, sau cum va răspunde la întrebări, conştientă că va fi întrebată. Era cu mâna pe telefon. O dădu la o parte, vrând să se mai gândească. Să-şi aranjeze textul în minte. Să fumeze nişte iarbă mai întâi.