• Capitolul 17

Telefonul lui Karen sună la opt şi jumătate. Imediat ce auzi „Karen, e Marcie Nolan” înţelese cum ajunsese fotografia ei în ziar, pe spatele paginii cu secţiunea de mâncăruri, la „Nume şi Feţe”.

În fotografia care ocupa două coloane, Karen, într-un costum negru, fustă dreaptă, geantă neagră atârnând de umărul stâng, ţine o puşcă semiautomată Remington, patul armei sprijinindu-se de şoldul ei ridicat, cu ţeava prelungindu-se până deasupra ei într-un unghi, mâna ei strângând arma chiar deasupra trăgaciului. Karen poartă ochelari de soare şi se uită dincolo de aparatul de fotografiat, cu buzele întredeschise. Explicaţia fotografiei sună astfel:

 

„LA FEMME KAREN”

 

Şeriful S.U.A. Karen Sisco păzeşte intrarea judecătoriei federale din Miami, pe durata recentului proces al traficanţilor de droguri columbieni. Alte misiuni implică transportarea condamnaţilor la închisori şi a inculpaţilor la judecătorii, ţinând de biroul din Miami al Serviciului de Şerifi, Karen s-a aflat ieri în oraş pentru a se întâlni cu reprezentanţi ai Poliţiei din Detroit pentru o misiune specială.”

— A fost o greşeală, zise Marcie, s-au aruncat cu capul înainte, era vorba că aşteaptă până îţi luam un interviu, să văd dacă era ceva de povestit.

— Cum ai aflat că sunt aici?

— Te-am văzut intrând la 1300 ieri. Nu ştiam la cine te duci, dar m-am gândit că tot o să ne întâlnim mai devreme sau mai târziu, dacă se putea să economisesc puţin timp…

— Fotografia aceea, spuse Karen, a fost în Herald.

— Da, i-am cerut editorului meu să facă rost de ea. Ambele ziare au Knight-Ridder – le spui de ce ai nevoie şi în câteva minute e în computerul tău. M-am scăpat editorului meu că, dacă nu e nimic de povestit în legătură cu venirea ta aici, ar merge la „Nume şi Feţe” şi el a ataşat o notă în sensul acesta. Dar apoi, cum nu te-am găsit, am fost prinsă cu alt articol şi nu am mai vorbit cu editorul meu. Ceea ce s-a întâmplat după… Probabil că tipul de la „Nume şi Feţe” a văzut nota, a revizuit subtitlul pozei într-un mod generic şi a ales s-o publice. Karen, îmi pare nespus de rău că n-am apucat să discut cu tine mai întâi.

— E în regulă. Nu-ţi face griji.

— Mă temeam că vei fi furioasă.

— Mă mai enervez câteodată, spuse Karen, dar foarte rar sunt furioasă. Biroul FBI-ului şi cel al Şerifilor s-ar putea să se întrebe ce caut eu aici.

Marcie întrebă:

— Ei nu ştiu?

— Vreau să spun că s-ar putea să creadă că sunt vreo disperată după publicitate, că eu te-am sunat. Dar nu cred să facă scandal din atâta lucru.

— Nu voiai să ştie că eşti aici, înţelese Marcie, şi eu ţi-am distrus acoperirea. Îmi pare rău, Karen, sincer. Făcu o pauză. Poţi să-mi spui la ce caz lucrezi?

— „Mă întâlnesc cu reprezentanţi ai Poliţiei din Detroit pentru o misiune specială.” Ce nu sună bine la asta?

— Nu spune mai nimic, totuşi, serios.

— Cred că spune mai mult decât suficient, spuse Karen, dorind să nu mai stea la telefon, dar fu nevoită să întrebe ceva. De unde ştiai că stau la Westin?

— Inspectorul Cruz. Am tot întrebat până am aflat că pe el ai venit să-l vezi. Nu poţi să-mi spui nimic? Nici măcar neoficial?

— Să vedem ce se întâmplă, spuse Karen. Cât îţi place Detroit-ul?

— În comparaţie cu ce, Polul Nord?

— Nu e aşa frig cum credeam eu c-o să fie.

— Stai un pic. Aş ucide ca să mă întorc la Miami.

— Păi, dacă aşa e, te iau cu mine, spuse Karen. Şi dacă am timp liber te sun. Bine?

Îi telefonă lui Raymond Cruz şi fu nevoită să aştepte aproape două ore ca el să o sune, să afle că lui îi pare nespus de rău, dar va fi ocupat mai toată ziua. Ea întrebă:

— Raymond, nu cumva încerci să mă eviţi? Şi el deveni un pic agitat pentru că era băiat bun, spunându-i că nu, niciodată, sincer voia s-o vadă, dar… O făcu să se simtă un pic mai bine, cu toate că acum nu avea nimic de făcut întreaga zi. Ar putea s-o sune pe Marcie Nolan, să se întâlnească la prânz sau să bea ceva după cinci. Sau ar putea să nu mai aştepte atâta după Raymond. Ar putea să nu mai piardă timp şi să verifice ultima adresă cunoscută a lui Maurice Snoopy Miller.

•

Foley citi paginile de sport şi divertisment, aruncă o privire la secţiunea de mâncăruri şi ajunse la pagina de pe spate… După ce citi articolul şi se holbă îndelung la fotografie sună la camera lui Buddy.

— Ai ziarul?

— L-am văzut. Ce crezi?

— E o poză formidabilă de a ei.

— În afară de asta.

— Nu ştiu, zise Foley, holbându-se la fotografie. Dar nu cred că faptul că se află aici are vreo legătură cu noi.

— A venit aici în vacanţă, zise Buddy, pentru că-i place vremea mizerabilă.

— Cred că a venit după Glenn.

— Cum o fi aflat că e aici?

— Îl ştii pe Glenn, probabil că i-a spus că vine. Te poţi gândi la un alt mod prin care ar fi aflat că e aici? Se făcu linişte un moment înainte ca Buddy să spună:

— Nu, dar dacă sunt pe urmele lui şi noi suntem văzuţi cu el… Doar n-o fi de capul ei aici, să lucreze singură.

— Fata mai e cu tine?

— Nu-şi petrec noaptea cu tine, Jack, „decât dacă plăteşti”.

— Lasă-mă să mă mai gândesc, zise Foley, încă uitându-se la Karen Sisco care ţinea arma în mână. Te mai sun.

Şi chiar dacă ea bănuia că sunt şi ei aici şi verifica pe la hoteluri… Se înregistraseră ca George R. Kelly şi Charles A. Floyd – inventaseră numele pe loc – şi plătiseră în numerar pe o săptămână în avans, spunându-i recepţionerului că nu au nevoie de numele unui hotel să apară pe notele de plată sau cartea de credit acasă.

— Dacă înţelegi aluzia, îi spusese Foley recepţionerului şi aproape că-i făcuse cu ochiul, dar expresia plictisită a acestuia îl împiedicase.

Sună la camera lui Buddy şi Buddy spuse imediat:

— Dacă Glenn e urmărit suntem terminaţi. Mâine seară la meciuri ne ridică pe toţi.

— Pricep asta, spuse Foley. Mă gândeam că poate reuşim să evităm aşa ceva. Aflăm dacă sunt pe urmele lui sau nu înainte să intrăm.

— Şi cum facem asta?

— Nu ştiu încă. Hai să trecem pe acolo unde se ţin meciurile şi să ne uităm, la Cinematograful de Stat.

— Asta este, un cinema, o casă de filme.

— Da, dar ce e împrejurul ei? Mergem să vedem oricum. Mergem mai târziu într-o plimbare cu maşina. Îmi arăţi unde lucrai.

— Ai văzut în ziar? spuse Buddy, apoi făcu o pauză. Am găsit. „O ceartă pe o conservă de ton pare să fi provocat un omor.” Concubinul unei femei, şaptezeci de ani, şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu conserva ei de ton şi ea l-a împuşcat în faţă cu un pistol de calibrul doişpe.

— Nici mie nu mi-a plăcut niciodată, spuse Foley. Şi nici macaroanele cu brânză. Isuse!

— Scrie că poliţia a găsit bucăţi de ton în părul femeii şi cred că tipul i-a trântit conserva în cap. Erau împreună de zece ani.

— Dragoste cu năbădăi, zise Foley.

Închise, se uită la fotografie gândindu-se la ce trebuia să facă acum şi sună centrala hotelului.

— Camera domnişoarei Sisco, vă rog. Aşteptă. Centralista intră din nou pe linie ca să-i spună că nu era nimeni înregistrat sub acest nume. Foley scoase „Pagini galbene” şi deschise cartea la hoteluri. Încercă la Atheneum, la câteva Best Western, la Pontchartrain, sări peste câteva Hilton-uri, se uită la o listă de cinci din lanţul Holiday Inn, şi spuse „Rahat!”, se uită pe fereastră la tuburile gigantice de sticlă de peste drum şi stătu să se gândească o vreme.

Westin, ăsta era.

Găsi numărul şi sună.

— Cu domnişoara Karen Sisco, vă rog.

După un moment centralista spuse:

— Sună.

Foley aşteptă. Nu avea nici cea mai vagă idee ce o să spună, dar rămase pe linie.

Vocea centralistei se auzi din nou. Spuse:

— Îmi pare rău, dar nu răspunde nimeni la camera domnişoarei Sisco. Doriţi să lăsaţi un mesaj?

•

Karen apăsă soneria şi aşteptă, cu mâinile băgate în buzunarele hainei ei bleumarin-închis, o haină lungă, la două rânduri de nasturi, cu o curea la spate.

Casa din Parkside era în primul cartier după McNichols, o stradă despre care portarul hotelului Westin spusese că toată lumea o numeşte Drumul de Şase Mile pentru că e la şase mile de râu şi străzile care veneau după ea se numeau Şapte Mile, Opt Mile şi aşa mai departe. O iei pe Lodge, cobori la Livernois, mergi mai departe pe lângă Universitatea Detroit şi Parkside se aftă la două cvartale mai la dreapta. Erau case mari acolo, vechi, dar frumoase.

Una după alta, majoritatea din cărămidă roşie şi arătându-şi vârsta în gerul întunecat, strada mărginită de copaci desfrunziţi. Karen îl întrebase pe portar dacă ninge vreodată şi el spusese:

— Mmm, ar trebui să înceapă.

Uşa se deschise.

Karen întrebă:

— Moselle Miller?

Femeia, în jur de treizeci de ani, o mulatră cu ochi somnoroşi, spuse:

— Ce doreşti? Purta un capot de mătase verde şi ţinea mâinile apropiate de corp din cauza frigului.

— Îl caut pe Maurice.

— Dacă-l găseşti, spune-i că a murit câinele şi am rămas fără hani de mâncare.

O voce masculină dinăuntru spuse:

— Moselle, cu cine vorbeşti?

— O femeie care-l caută pe Maurice.

— Ce vrea?

— N-a spus.

Karen spuse:

— Ăla nu e Maurice?

— Ăla e Kenneth, fratele meu. Vorbeşte la telefon.

Vocea spuse:

— Întreab-o ce vrea cu el.

— Întreab-o tu. Treaba lui Maurice, spuse Moselle, nu e treaba mea, părând obosită şi plictisită. Se întoarse de la uşă şi merse spre sufragerie.

Karen intră, împinse uşa închizând-o şi intră în hol. Auzi vocea lui Kenneth şi îl şi văzu de data asta – în birou, o cameră micuţă cu rafturi de cărţi goale – un bărbat de culoare de 1,83 m înălţime, destul de bine făcut, cam douăzeci şi cinci-treizeci de ani, îmbrăcat într-un tricou galben şi o şapcă de baseball roşie pusă cu faţa-n spate, vorbind la un telefon fără fir. Îl văzu stând în profil şi-l auzi spunând:

— De unde să ştiu eu? Acum asculta dând din cap. Da, ajung eu. La cel de Stat, nu? Cine boxează? Ascultă dând din cap din nou. Care e afacerea cealaltă? Spuse întorcându-se spre antreu, şi Karen intră în sufragerie.

Moselle era pe sofa aprinzându-şi o ţigară. I se adresă lui Karen:

— Vreţi să luaţi loc?

Karen mulţumi şi luă loc pe-un scaun şi inspectă camera cu privirea: lumină întunecată, gri la ferestre, lemn închis la culoare şi stuc, căminul plin de gunoi: pahare de plastic, hârtie de împachetat, o cutie de pizza.

Moselle spuse:

— Ce vrei cu Maurice?

— Caut un prieten de-al meu pe care cred că-l cunoaşte Maurice.

— Nu cumva eşti cu eliberarea condiţionată, una din ăia?

Karen dădu din cap.

— Nu.

— Eşti avocat?

Karen zâmbi:

— Nu, nu sunt. Poate că-l cunoşti. Glenn Michaels? mai spuse ea.

Moselle trase din ţigară şi scoase un val de fum.

— Glenn? Nu, nu ştiu niciun Glenn.

— N-a fost aici în noiembrie trecut?

— S-ar putea să fi fost, nu ştiu.

— A spus că a stat aici.

— Aici? În casa asta?

— A spus că a stat cu Maurice.

— Păi, nici el nu mai stă pe-aici prea mult. Moselle trase din ţigară, lăsă fumul să scape din gură şi îl dădu la o parte cu mâna într-un gest leneş. Mi-ar plăcea să ştiu unde se duce, dar în acelaşi timp nu vreau să ştiu. Înţelegi? Am mai fost cu un bărbat înainte de Maurice, ştiam ce afaceri învârte, ştiam tot ce face, un bărbat tânăr şi frumos, şi era ca şi cum aş fi văzut viitorul, vedeam cum se apropie de sfârşit şi, bineînţeles, aşa s-a întâmplat. A fost aruncat în aer.

Karen aşteptă.

— Pe vremea asta se aşeza pe scaun… Vorbeam cu el la telefon. Se aşezase pe un scaun şi când a dat să se ridice, a fost făcut bucăţele.

Karen întrebă:

— Ştiai ce o să se întâmple?

— Ştiam prea multe, spuse Moselle. Ştiam mult prea multe. De asta nu mai ştiu nimic. Nu ştiu niciun Glenn, nu ştiu nimic din ce se întâmplă. Înţelegi?

Karen o privi, braţele lui Moselle îmbrăţişau capotul verde.

— Câinele dumneavoastră a fost omorât?

— A fost călcat de o maşină.

— Cum îl chema?

— Era fată, o chema Tuffy.

— Unde credeţi că aş putea să-l găsesc pe Maurice?

— Nu ştiu – la sală, la meciuri. Încă mai crede că se ocupă de aşa ceva. Ştiu că nu ratează meciurile. Sunt câteva mâine seară la Cinematograful de Stat. Înainte mă lua şi pe mine.

Kenneth stătea în arcul intrării dinspre antreu. Îi spuse lui Karen:

— Ce treabă ai cu Maurice?

Moselle spuse.

— Îl caută pe unul pe nume Glenn.

Kenneth spuse:

— Te-am întrebat pe tine? Ieşi afară de-aici. Ocupă-te puţin de tine. Aşteptă până când Moselle se ridică, fără să spună un cuvânt, şi plecă de lângă ei trecând prin bucătărie. Karen îl văzu venind spre ea acum într-un fel de uşor mers ţanţoş, cu şapca pusă invers pe cap lăsată pe frunte, arătându-i că e un meseriaş, că nu-l duci cu una cu două, prin felul în care se mişca.

Văzu cicatricea de deasupra ochiului lui şi spuse:

— Eşti boxer?

— De unde ştii?

— Se cunoaşte.

— Am fost, spuse Kenneth, mişcându-şi capul ca la o fentă, până mi s-a dezlipit retina de două ori. Stătea în faţa ei acum, atât de aproape încât Karen era nevoită să se uite în sus la el.

— La ce categorie ai boxat, mijlocie?

— Uşoară spre super-mijlocie, după cum mi s-a dezvoltat corpul. Tu cam unde ai fi, categoria cocoş?

— Categoria muscă, spuse Karen şi-l văzu rânjind.

— Cunoşti categoriile. Îţi place boxul? Îţi plac chestiile dure? Da, pun pariu că da. Nu vrei să ne trântim pe jos să ne încăierăm un pic? Cum făceam cu Tuffy, înainte să fie lovită de maşină, ne trânteam pe jos şi ne încăieram. Îi spuneam: „Ce căţel cuminte, Tuffy, uite un premiu pentru tine”. Şi îi dădeam lui Tuffy ce le place mai mult la căţei. Ştii ce? Un os. Poţi să-ţi dau şi ţie un os, fetiţo. Vrei să-l vezi? Eşti destul de aproape, poţi să întinzi mâna să-l atingi.

Karen dădu din cap.

— Nu eşti genul meu.

— Nu contează, spuse Kenneth, plimbându-şi mâna peste picior către şliţ. O să dau drumul la monstru, o să faci ce vrea el.

— Numai puţin, spuse Karen. Mâna ei intră în geanta pusă lângă ea pe scaun.

Kenneth întrebă:

— Umbli cu prezervativele personale la tine?

Mâna ei ieşi din geantă ţinând ceva care semăna cu mânerul unei crose de golf şi Kenneth rânji la ea.

— Ce mai ai acolo, un baston? Ai vreun fluier, tot felul de rahaturi femeieşti pentru protecţie? Îmi spui că nu eşti o paraşută, sau că nu ai chef acum?

Karen împinse scaunul la o parte ca să stea faţă în faţă cu el. Ea spuse:

— Trebuie să plec, Kenneth, şi îl înţepă prieteneşte cu bastonul de vinilin negru care era ca un mâner de crosă de golf. Poate ne mai vedem, bine? Păşi într-o parte şi îl şterse în trecere, ştiind că el va încerca s-o oprească.

Şi el încercă, apucând-o de încheietura mâinii stângi, spunând:

— Mai întâi ne încăierăm.

Karen smuci bastonul şi treizeci şi doi de centimetri de oţel cromat ieşiră din mâner. Se împinse la lungimea unui braţ de el şi-i trânti bara rigidă în cap, Kenneth cocoşându-se, ferindu-se, ţipând „Lua-te-ar dracu’!”, dându-i drumul şi Karen găsi astfel spaţiul de care avea nevoie, câţiva paşi distanţă de el, şi când veni spre ea îl biciui cu bara în tâmplă şi el urlă şi se opri inert, apăsându-şi cu o mână pe ureche.

— Ce e cu tine?

Uitându-se plin de mânie la ea, uitându-se la mâna lui şi apăsându-şi iar urechea cu ea, Karen nefiind sigură la ce se referea, la faptul că-l lovise sau că îl refuzase.

— Ai vrut să ne încăierăm, zise Karen. Ne-am încăierat. Şi ieşi din casă.

•

Moselle ieşi din bucătărie ţinând capotul închis, dând din cap ca să-şi consoleze fratele. Spuse:

— Puiule, nu ştii ce e fata asta?

Kenneth se întoarse spre ea încruntat, arătând cât de prost era din cauză că primise atâţia pumni în cap în ring.

— E un fel de poliţistă importantă. Dar drăguţă, nu-i aşa?

— O să-i spui lui Maurice?

— Pe tine te-a bătut, nu pe mine.

— Maurice trece pe-aici mai încolo. O să dăm o spargere.

— Dacă sunt la etaj, spune-i că am nevoie de bani pentru mâncare.

Sună telefonul. Kenneth intră în camera de lucru ca să răspundă.

Se auzi şi soneria. Moselle deschise uşa şi Karen era iar acolo, dându-i o carte de vizită. Moselle se uită la ea în timp ce Karen o instruia:

— Am scris numărul de la hotel acolo – în caz că te întâlneşti cumva cu Glenn.

Moselle strecură cartea de vizită în buzunarul capotului, Kenneth nu întrebă cine fusese la uşă şi nici ea nu-i spuse.

•

Ceea ce nu putea Foley să înţeleagă era cum se făcea că într-un mare oraş industrial ca Detroit erau aşa de puţini oameni pe stradă. Duminică, Buddy spusese că era din cauză că era duminică şi toată lumea era acasă sa vadă meciul. Azi era marţi, şi tot nu erau mulţi oameni mergând prin centru. Îi puteai număra pe degete, spuse Foley. Buddy spuse că nu ştie, probabil că se construiseră autostrăzile şi toată lumea părăsise oraşul. Erau în drum spre East Jefferson în Oldsmobile, cu plăcuţe de înmatriculare de Michigan acum, cu Buddy ghidul arătând spre podul către Insula Belle, vechiul şantier naval, Cele Şapte Surori – acele grămezi de fum de departe de pe centrala electrică Detroit Edison erau numite Cele Şapte Surori. Iată şi Parcul Waterworks. Buddy spuse:

— Îl ştii pe Pontiac? Nu maşina, şeful de trib indian. Pe undeva pe-aici a spulberat o coloană de soldaţi englezi, cu haină roşie, şi au numit locul Bloody Run.

Foley îl asculta pe jumătate, se uita împrejur dar o vedea pe Karen, fotografia lui Karen din ziar, Karen în realitate, ieşind din portbagaj şi spunând: „Ai câştigat, Jack”, imaginea preferată a ei în mintea lui.

Începuse să ningă acum, destul de tare.

— Aproape am ajuns, spuse Buddy, aici e clădirea pompierilor. Acum se încrunta, stând drept în spatele volanului, cu ştergătoarele pornite. Buddy se chiora, încercând să vadă prin ninsoarea care cădea. Spuse:

— Unde e uzina? Ajungea tocmai până în stradă, cu un pod peste care ducea la birouri, la clădirea administraţiei; nu mai e. E ceva tocmai acolo departe. Jefferson North. Vezi plăcuţa? Da, tocmai acolo, nişte clădiri. Trebuie să fie cea nouă. Vreau să spun că asta era o uzină groaznic de mare, ocupa câteva cartiere pe-aici, şase mii pe oră, şi nu mai e. Vrei să vezi unde locuiam?

— Nu e nevoie, spuse Foley.

— Ar fi cazul să întoarcem, spuse Buddy, ghidând Oldsmobile-ul la o benzinărie şi ieşind din nou în stradă ca să o ia înspre centrul oraşului. Dacă o ţin tot aşa or să gonească şi camioanele de sare. Slujba pe care o aveam în vechea uzină… Puneam transmisiile pe motoare.

Foley rupsese fotografia din ziar, Karen cu puşca ei în costumul negru care-i părea cunoscut. O avea în buzunarul interior al sacoului. Se gândea: ce-ar fi dacă ar suna-o? Ea spune „bună” şi el spune…

— Motorul venea pe bandă, să spunem că e pentru o maşină cu cutie automatică. Bun, apucam axul cardanic cu mâna stângă – suspendat de o linie – mânuiam butonul macaralei cu mâna dreaptă, le aduceam în aceeaşi poziţie pentru ca bolţurile axului să vină în dreptul orificiilor în care trebuiau să intre de pe transmisie, le păcăleam eu cumva…

Şi-ar spune numele. Bună, aici Jack Foley, ce mai faci? Chiar aşa, simplu. Ea ar întreba unde se află sau de unde ştia că ea se afla acolo. Nu, ar spune că e surprinsă, sau ar spune ceva la care el nu se aştepta. În orice caz ar asculta tonul vocii ei.

— Apoi apeşi iar butonul macaralei şi aduci transmisia la bandă, o zgudui, o potriveşti cu motorul. Dai drumul la macara şi apuci pistolul cu aer comprimat şi bagi patru nituri în partea de sus a capacului – ţang, ţang, ţang, le împuşti înăuntru.

Sau să se ducă la Westin şi să sune la camera ei. Nu e acolo, o aştepta să vină în hol. Trebuia să se întoarcă la un moment dat de la orice făcea aici. Doar dacă nu terminase şi plecase deja.

— Dar să zicem că ai transmisia pe macara şi motorul a trecut şi nu mai poţi ajunge la el. Trebuia să iei transmisia cu amândouă mâinile – pe bune!, ridici porcăria asta cântărind aproape o sută de kile – o pui pe motor şi îi dai drumul pe osie.

Foley o vedea traversând holul, venind spre el. Ea se uită în sus. Îl vede şi se opreşte şi se uită unul la celălalt şi, depindea de ea dacă era ceva timp de vorbit în asemenea situaţie, să ia o vacanţă, şi se gândea să facă semn pentru a cere unul, o mână pusă peste degetele ei ridicate chiar dacă avea sau nu vreun sens, să se lase la voia întâmplării.

— Cât lucram acolo a ieşit de pe bandă maşina cu numărul un milion, un Chrysler Newport, cumperi una cu patru mii o sută. Sună a afacere, dar însemnau o grămadă de bani pe-atunci.

Foley asculta ştergătoarele mergând înainte şi înapoi.

— Frate, ce mai ninge, zise Buddy. Abia se mai vede CenRen-ul, doar în partea de jos.

— Sunt magazine acolo, prăvălii?

— Da, tot felul.

— Cred c-o să mă duc să arunc o privire, poate să-mi iau o pereche de pantofi pentru vremea asta, nişte cizme.

— Te pierzi uşor acolo. Trebuie să fii atent sau mergi în cerc fără măcar să-ţi dai seama.

— Hotelul e chiar în mijloc, nu?

— Da, cel mai înalt de-acolo. Sala de cocktail de care ţi-am vorbit e pe acoperiş. Se învârte. Poţi să mănânci acolo. Sau sunt fast-food-uri peste tot înăuntru, ţi-e foame?

— S-ar putea să-mi iau doar ceva de băut.

— Trebuie s-o sun pe Regina, spuse Buddy. Nu se mai roagă pentru Sufletele Nenorocite de când nu se mai aude atât despre Purgatoriu. Încă mai bate mătănii ca să nu fac vreo tâmpenie. Douăzeci şi şapte de zile de rugăciune, pentru asta se bat mătăniile, şi douăzeci şi şapte de zile de recunoştinţă, chiar dacă ai primit sau nu lucrul pentru care te-ai rugat. Dacă sun, înseamnă că n-am fost arestat. Am sunat-o o dată în a douăzeci şi şaptea zi, şi-mi spune: „Vezi?” Felul Reginei de a gândi, dacă nu am fost arestat înseamnă că nu am jefuit nicio bancă. Cu alte cuvinte, rugăciunile ei au fost auzite şi eu nu mai ajung în Iad. Aşa că, atâta timp cât ştie că sunt liber are o ocupaţie. Hei, dar cine ştie? Poate că ce face ea îmi salvează mie pielea, sau mai bine zis sufletul. Cu toate că nu mai sunt aşa sigur dacă există sau nu un Iad. Tu crezi că există?

— Eu nu ştiu decât de cel din Palm Beach, spuse Foley. Mă îndoiesc că bate cineva mătănii pentru mine, dar mai mult ca sigur nu mă mai întorc acolo.

— Nu poţi să fii sigur, zise Buddy.

— Ba da, ăsta e lucrul în legătură cu care m-am hotărât.

— Dacă îndreaptă o armă spre tine te întorci.

— Dacă îndreaptă arma spre tine, zise Foley, încă mai ai de ales, nu-i aşa?