• Capitolul 9

Tatăl ei, citind ziarul, spuse:

— În sfârşit oferă o recompensă, zece mii pentru informaţii care ar duce la arestarea…

Se auzi soneria.

— Pe capul fiecăruia. Cineva ar putea face treizeci de mii.

Karen se ridică. Părăsind încăperea îl auzi pe tatăl ei spunând:

— A întârziat, şi ceva despre un program pe care-l pierdea. Era opt şi un sfert în seara celei de-a treia zi de la evadare. Îi deschise uşa lui Ray Nicolet, care-i zâmbea în lumina de la intrare. Spuse că nu reuşise să găsească casa, cu toţi copacii şi toată vegetaţia aceea, şi intră spunând:

— E o junglă afară.

— Chiar o junglă este, zise Karen. L-am întrebat pe tata dacă îşi aminteşte cum arată casa. Mi-a răspuns: „Da, e albă”.

— Are nevoie de un grădinar.

— Are grădinari, dar îi place izolarea. Când trăia mama puteai să vezi casa din stradă. Era zilnic afară curăţind, plivind.

— Şi te simţi bine aici în vizită?

— Şi-a luat concediu o săptămână ca să petrecem ceva timp împreună. Până acum a jucat golf zilnic. Se uită la Jeopardy în timpul cinei şi la filme poliţiste englezeşti după Inspector Morse, Wexford… Nu există să vezi vreun MAC-10 sau sânge pe pereţi. Îi povesti toate acestea lui Ray, conducându-l prin întunericul casei până la o cameră de aşteptare cu perdele şi cu scaunele şi canapeaua tapiţate în roşu şi verde cu model în formă de hibiscus.

Tatăl ei stătea la lumina palidă a unei lămpi cu ziarul în faţă. Afară, dincolo de grădină şi o fâşie de gazon, era al cincilea şenal navigabil al Clubului Country Leucadendra. Karen spuse:

— Tată? Ray Nicolet. Privindu-i dând mâna, adăugă:

— Ray face parte din trupele de intervenţie în infracţiuni violente, se ocupă de evadarea de la Glades.

— Am observat, zise tatăl ei şi Ray se întoarse spre Karen ţinându-şi jacheta descheiată ca să se vadă inscripţia cu roşu de pe tricoul său, în timp ce tatăl ei adăuga:

— În caz că cineva nu ştie cu ce se ocupă.

Ray spuse:

— Motivul pentru care am întârziat…

Doar atât apucă să spună, căci tatăl ei îl întrerupse:

— Ray, răspunde-mi şi mie la o întrebare.

Karen simţi că i se ridică tensiunea; dar apoi decise că totul e-n regulă. Tatăl ei avea ziarul deschis în căutarea unui articol; nu avea de gând să-l întrebe pe Ray despre viaţa personală, despre căsnicia lui, despre despărţire, dacă mai locuia încă acasă, ceva de acest gen.

— Iată. Titlul spune: „«M-am culcat cu un criminal», mărturiseşte îngrozită o femeie din Miami”. Locuieşte în Mica Havană. Tipul a venit la uşa ei, spune că e plutaş, că abia a ajuns aici din Cuba şi nu cunoaşte pe nimeni şi nu are unde sta. Ea-i face friptură cu orez, una-alta şi se trezesc pe sofa făcând dragoste. Spune că a fost foarte tandru.

— Am vorbit cu ea, zise Ray. Tipul i-a spus că-i era dor de fetiţa lui şi ei i s-a făcut milă de el.

Tatăl ei zise:

— Aşa se marchează acum? Se uită din nou în ziar. Fii atent aici. „După, femeia s-a dus să se culce în dormitor cu copiii ei.” Spune, citez: „Nu permit nici unui bărbat în afară de soţul meu să doarmă în patul nostru.” Soţul e plecat din oraş, lucrează. Dimineaţa următoare îi pregăteşte tipului fulgi de porumb Kellogg’s la micul dejun şi trimite unul din copilaşi la magazin să-i cumpere cremă de ras Colgate, cu aromă obişnuită.

— Tu vezi asta, zise Karen, ca pe o recomandare, o reclamă. Puşcăriaş evadat bagă mâna în foc pentru crema de ras Colgate.

— Aromă obişnuită, o completă tatăl ei. Nu, mă întrebam de ce cred că tipul ăsta e Chirino.

— Din descrierea ei, zise Ray, până la tatuaje, câte o albină pe fiecare antebraţ. Înţeapă ca o albină – tipul a fost boxer înainte să intre la închisoare. Femeia a mai spus şi că i-a furat pistolul soţului ei, calibrul 22, şi nişte haine. Dar ascultaţi, să vă zic veştile de ultimă oră.

— Aşteaptă. Tatăl lui Karen ridică mâna. Femeia asta e căsătorită, se culcă cu tipul ăsta pentru că lui îi era dor de fetiţa lui şi apoi povesteşte la toată lumea. Dar nu îi dezvăluiţi numele, o protejaţi. Se înţelege că spuneţi că e în regulă atâta timp cât soţul nu află. Ca şi bărbatul care-şi înşală nevasta spunând că dacă nu ştie nu are cum să-i facă rău.

Tatăl ei îşi ridică paharul şi Karen spuse:

— Hai să-l lăsăm pe Ray să ne spună ce se întâmplă, bine?

— Sunt sigur că, oricum, va fi diseară la programul de ştiri, zise Ray. Am prins unul.

Tatăl ei lăsă băutura jos.

— Serios? Unde s-a întâmplat asta?

— Tocmai în West Dade, lângă barieră.

— Imediat ce-am văzut că oferiţi o recompensă…

— Tată, spuse Karen.

— … Mi-am zis, sunt terminaţi băieţii, s-a sfârşit.

— Tată, spuse Karen.

Se uită în sus la ea.

Ea-l întrebă pe Ray:

— Era Foley?

•

Fuseseră nevoiţi să alerge aproape opt kilometri de-a lungul trestiei înainte să ajungă la benzinăria de pe autostrada 27, se urcaseră în spatele unui camion gol, un semitrailer mare, şi merseseră tocmai până aici în noaptea aceea ca să dea de un local numit El Hueco, Groapa: ascuns printre buruieni, o tabără de vagabonzi, oameni care locuiau în cocioabe făcute din lucruri aruncate, bucăţi de placaj, metal corodat, uşi vechi, scaune de maşină – toţi bărbaţii de aici erau cubanezi; nu exista nicio femeie. Chino spuse că era de pe o plută care se spărsese, dar ajunsese la ţărm, mulţumită Sfintei Fecioare Maria, Mama Mântuitorului. Spusese că nu-l cunoaşte pe celălalt care venise – purtând haine identice cu ale lui – şi încercă să nu fie văzut cu Lulu, spunându-i:

— Nu te mai ţine după mine. Ţine-te departe. Până în a treia zi, amândoi valorau douăzeci de mii de dolari pentru orice vagabond care putea să citească ziarul şi să-şi zică da, poate, de ce nu, şi să meargă un kilometru jumate până la postul de poliţie al autostrăzii.

Lulu era cel care venise în dimineaţa aceasta cu ziarul la el şi îl acuzase că fusese cu o femeie, arătându-i în ziar unde scria că femeia declarase că s-a culcat cu un criminal. Chino spusese da, bineînţeles că s-a dus să găsească o femeie; de opt ani nu mai fusese cu una. Şi Lulu îi spusese: „Ai fost cu mine”. Rănit. Dar şi plin de mânia dincolo de raţiune a unei femei geloase. Probabil la fel cum se simţise când îl împuşcase pe colegul lui de cameră de nouă ori în cap. Chino îi dădu lui Lulu o cămaşă şi o pereche de pantaloni furaţi din casa femeii şi îi spuse că vorbesc mai târziu, când se lasă întunericul. Acum se ducea să vorbească cu un bărbat care prepara cafea Cubano şi fuma ţigări de foi Cohiba ascultând Radio Mambi; un bărbat numit Santiago care antrena cocoşi pentru lupte, păsări cu pulpele rase pe care le ţinea în cuşti speciale din sârmă; un bărbat care se afla aici de pe vremea lui Mariel, plutaşul, şi care cunoştea lumea asta. Chino îi spuse:

— Îl ştii pe ăla, pe care l-ai văzut vorbind cu mine? E homosexual.

— Te cred, zise Santiago.

— Mai ştiu şi că e criminal şi că vrea să mă omoare din motive personale. Dar nu pot să mă duc la poliţie, mă ştiu de altundeva. Dar dacă te duci şi le spui unde să-l găsească pe homosexual, or să-ţi dea zece mii de dolari. Înţelegi ce-ţi spun?

— Clar, zise Santiago.

•

— Numărul nostru de telefon şi adresa postului de poliţie de pe autostrada 27 erau în ziar, aşa că tipul ştiuse unde să vină.

Ray Nicolet stătea la unul din capetele canapelei acum, aproape de tatăl lui Karen. Ray se uita pe rând în sus spre Karen, stând în picioare – nu voia să stea jos – în blugi şi cu tricoul pe dinafară, apoi la tatăl ei care-şi sorbea băutura în timp ce Ray le spunea:

— Tipul, îl cheamă Santiago, intră înăuntru cu un trabuc stins în gură şi spune că ne poate da doi dintre condamnaţii fugiţi, care se ascund într-o tabără de imigranţi ilegali în partea cealaltă a aeroportului. Mai fusesem acolo, făcând razii pentru lupte de cocoşi; e ca o groapă de gunoi cu bananieri. I-am arătat o grămadă de fotografii. Pune degetul pe Chirino şi Linares şi zice: „Ăsta şi ăsta. Când primesc ăia douăzeci de mii de dolari ai mei?” I-am spus să stea pe loc, ne întoarcem imediat. Până la şase jumătate eram acolo. Departamentul Forţelor de Ordine din Florida, FBI, Metro-Dade, poliţişti din zonă; erau chiar şi câţiva băieţi de la Braconaj. Când eram toţi pe poziţii, au venit elicoptere şi au luminat locul ca pe un teren de fotbal. Se auzeau cocoşi, se auzeau oamenii ţipând în spaniolă speriaţi de moarte, ieşeau cu mâinile sus din cocioabele lor. Ordinul a fost, dacă vezi pe cineva fugind îl somezi, dacă nu se opreşte instantaneu, tragi. Linares a fugit ciocnindu-se de un poliţist de la Metro-Dade, apoi a continuat să fugă şi a fost împuşcat de patru ori. L-am căutat peste tot pe Chirino, sub fiecare piatră, s-ar putea spune, dar nu era acolo. Linares a murit în drum spre spitalul Jackson Memorial.

Karen scoase o ţigară şi luă bricheta de pe măsuţa de lângă scaunul tatălui său. Acesta îl întreba pe Ray:

— L-aţi dat recompensa ăluia?

— Da. Cum ne-am întors.

— Cum se face, îi scrii un cec?

— Nu, am plătit în numerar. Fra târziu, băncile erau închise – l-am întrebat pe Santiago dacă vrea să-şi lase banii la noi în seif până mâine. Eşti nebun? Nici vorbă! Un bătrânel slab cu pielea închisă la culoare, arăta ca un pui de găini. A plecat cu cele zece mii într-o pungă de cumpărături.

Karen trase din ţigară şi scoase fumul.

— Foley nu fusese acolo?

— Locul ăsta era strict cubanez, zise Ray. Dacă Foley a avut pe cineva care să-l ia cu maşina avea sigur programul lui. El e singurul care pare că ştie ce face.

•

Buletinul de ştiri târziu ajunsese la partea meteo şi Buddy apăsă telecomanda pentru a stinge televizorul, aflat pe un stand înconjurat de plante. Foley şi Buddy, pe canapeaua imitaţie daneză, nu mişcau:

— Ce crezi?

— Mă aşteptam ca Chino să aibă o ascunzătoare mai bună. Arăta ca o junglă de vagabonzi.

— Au zis că nu era acolo.

— Dacă era Lulu, era şi el. A plecat. Ştii ce mă-ntreb eu? zise Foley. Dacă crede că l-am tras pe sfoară. Vezi, el m-a întrebat dacă vreau să merg cu el. Am spus că nu, dar nu i-am spus că aveam şi eu planurile mele.

— De ce nu?

— Nu era treaba lui. Dar acum citeşte ziarul, vede că sunt afară. Ştie că nu s-a întâmplat cum a spus Pup – toţi am tăbărât pe el în capelă. O să se întrebe ce făceam eu acolo cu Pup. Oare i-am spus că evadau? I-am spus, dar am făcut-o ca să-l aduc pe Pup în capelă, pentru uniformă. Asta nu înseamnă că dacă Pup nu ar fi fost acolo şi nu i-ar fi văzut, ar fi scăpat cu toţii. Imediat ce-au ieşit afară se ştia că vor fi reperaţi – sticletele din turnul şapte –, sau atingeau gardul, detectorul de mişcare declanşa alarma…

— Fuge ca să scape cu viaţă, zise Buddy, îl doare-n fund de tine.

— Doar dacă nu crede că l-am turnat. Dacă asta crede, o să înceapă să mă caute. Ăştia aşa sunt, pun mare preţ pe răzbunare.

— Da, dar n-o să te găsească. Cum ar putea s-o facă?

— Poate prin Adele.

— Ştie unde stă?

— Nu i-am spus, bineînţeles. Dar vorbeam odată, sorbind rom şi făcându-ne confidenţe, s-ar putea spune. Mi-a povestit cum a venit aici din Cuba, la doisprezece ani, născut în ’47. Îmi spunea că întotdeauna şi-a dorit să fie boxer, avea şanse să concureze la un titlu şi şi le-a distrus când a acceptat să se lase bătut, şi aşa mai departe. Am spus ceva de Adele, i-am spus că spărsesem o bancă numai ca să-i dau şi ei nişte bani, cum am fost prins când mă dădeam în spectacol cu tipul din Firebird…

Buddy spuse:

— Dacă nu i-ai spus unde stă – nu e trecută în cartea de telefon…

— Nu, dar i-am spus că a lucrat pentru un iluzionist şi Chino a devenit interesat. Chiar? Cum taie femeia în două? Văzuse un spectacol în Las Vegas când boxa acolo. Cum se preschimbă femeia din cuşcă în tigru? Adele se transformă vreodată în animal? Voia să o cunoască. Sau măcar s-o vadă dacă venea cumva în vizită.

Buddy se ridică.

— Mă duc să-mi iau un Pepsi Diet. Vrei şi tu unul? Sau o bere?

Foley dădu din cap. Buddy se îndreptă spre bucătărie dar se opri.

— L-ai spus numele iluzionistului?

— Uimitorul Emil, zise Foley. Da, cred că i l-am spus. Vrei te rog s-o suni pe Adele, pentru orice eventualitate?

— Şi ce să-i spun?

— Să nu stea de vorbă cu niciun cubanez.

— Telefonul ei o să fie urmărit.

— Îţi ştie vocea?

— Mai mult ca sigur.

— Spune doar atât şi închide.

•

Cum se lăsase întunericul Chino plecase din tabără, în jos pe drum până-n strada 12 apoi spre est, pe lângă terenuri virane, până la cafeneaua Cuba Libre, care era izolată. Santiago îi spusese că aici venea să se îmbete şi Chino credea că va veni şi-n seara aceea ca să-şi sărbătorească îmbogăţirea. Cumpără şase sticle de bere Polar şi le luă cu el peste drum ca să aştepte ascuns printre copaci. Să-l aştepte pe ăsta cu luptele de cocoşi aşa cum îl aşteptase pe promotorul acela în sala de sport din strada no. 5. Viaţa lui ajunsese la acolo din motive nenumărate, toate independente de voinţa lui.

Mâinile lui fuseseră rupte de prea multe ori.

Nu avusese timp să se antreneze ca lumea.

Nu avusese un manager care să influenţeze promotorii potriviţi.

Nu avusese niciodată tifon pentru mâini; fusese nevoit să folosească fâşii de bumbac şi să le spele în fiecare zi în care se antrena.

Ce altceva?

Nu avusese niciodată un trening cu glugă pentru alergat.

Şi cel mai important. Nu avusese niciodată persoane care să se ocupe de el şi să le pese de el. Medicul trebuia să îi spună să nu-şi sufle nasul după ce luase pumnul în ochi de la Palomino. Când îşi suflase nasul făcuse presiune în vasele de sânge, ochiul i se umflase şi se închisese şi nemernicul de arbitru oprise meciul, cel din Las Vegas pe care-l văzuse şi Jack Foley, sau pe care spunea că l-ar fi văzut. Nu putea fi sigur, din moment ce Foley era un mincinos care pretindea că ar fi un prieten. Era tot ghinion şi faptul că-şi suflase nasul atunci. Dacă nu şi-ar fi suflat nasul l-ar fi bătut pe Carlos Palomino şi ar fi avut şansa să lupte cu Cuevas şi Benitez, Duran, Curry, oricine, şi nu mai era nevoie să se lase bătut de puştiul alb pe care-l putea bate doar cu mâna stângă, la treizeci şi nouă de ani.

Între copacii de vizavi de Cuba Libre bău una dintre beri, aşteptă, apoi începu să bea o alta. Arma pe care o furase din casa femeii era un Ruger de calibrul 22 cu ţeava lungă, un pistol de tras la ţintă, nu unul de calibru mare, dar mergea şi ăsta. La şapte jumătate fix auzi elicopterele poliţiei şi văzu luminile de căutare bătând în jos asupra ceva care trebuie să fi fost tabăra de imigranţi, la vreo doi kilometri depărtare. Nu era sigur că auzise focuri de armă. Poate. Continuă să aştepte, bând berea încet ca să-i ajungă. Trei ore trecură, înainte să vadă maşina lui Santiago, camioneta aceea atât de veche încât Chino nu-şi dădea seama ce marcă era, venind dinspre Miami. Traversă strada, cu pistolul băgat la curea, sub cămaşa soţului femeii. Camioneta era în faţa cafenelei acum, printre alte câteva maşini parcate acolo, Santiago coborî şi încuie portiera. Chino îl strigă şi Santiago se întoarse. În lumina felinarelor şi a neonului roşu cu care scria Cuba Libre, Chino văzu expresia de surpriză a omului transformându-se imediat într-una de nevinovăţie, cu ochii mari, pregătit, chiar zâmbind un pic.

— Te-au plătit?

— A fost exact cum ai spus tu.

— Unde sunt banii?

— Ah, crezi că-i am la mine? Nu, i-am lăsat în seiful lor peste noapte. Mi-au spus că mi-i dau mâine.

Chino întoarse capul pentru a se uita în camionetă.

— Ce-ai acolo-n pungă? Era pe jos în dreptul scaunului de lângă şofer.

— Numai nişte chestii pe care le-am cumpărat.

Chino spuse:

— Vrei o bere?

Nu mai văzuse niciodată pe cineva să pară atât de recunoscător, Santiago spunând:

— Da, într-adevăr, zâmbind din nou, întorcându-se să intre în cafenea.

Chino apucă braţul slab al omului.

— Nu acolo. Am nişte bere pe care am plătit-o deja. De ce s-o arunc? Îl aduse pe Santiago de partea cealaltă a drumului, bărbatul spunând nu, hai să mergem în bar. Făcea el cinste. Spunând, „ascultă”, şi că intenţiona să-i dea lui Chino jumătate din recompensă; urma să-i facă o surpriză, mâine. Când ajunseră între copaci Chino zise:

— O să-ţi folosesc camioneta. Santiago îi spusese bineînţeles, oricând. Chino întrebă:

— Unde sunt cheile? Santiago spuse că, în haina lui. Era o pelerină de nailon neagră cu o glugă care-i atârna pe spate.

Chino spuse:

— Dă-o jos. Santiago spuse că era al lui tot ce-şi dorea. Se întoarse ca să se uite peste drum la cafeneaua cu neon roşu, la maşinile şi camioneta din faţă, era lume înăuntru, dar nimeni nu ieşea, în timp ce-şi dădea haina jos. Chino, în spatele lui, scoase pistolul de la curea, îl împuşcă pe Santiago în ceafă, apoi îl mai împuşcă de două ori când era întins pe pământ.

Chino se duse la camionetă cu haina acoperindu-i arma din mână, se urcă şi merse spre Miami ca să găsească o cabină telefonică.