Mic, dar iute, Răduleţ se aruncă într-o clipă în pantaloni, apoi în bocanci, într-o altă clipă îşi repezi M„ umeri o jiletcă ponosită, să pară „mai altul”, şi Alergă spre locul cu pricina. *

  — Şeful tău, mă, 1-a împuşcat pe Drăgulin! îl şi) uA în primire careva, muncitor la mina de cărbuni „lin apropiere.;! i v -

  — Şi-i plângi de milă! îl ţintui Răduleţ cu o privire mustrătoare. V-: „ U.

  — Ba nu, da-ţi spusei ca să ştii. Vî *: J.

  — Bogdaproste şi de-atât, găsi cu cale să zică, Răii u! t*ţ, care urmărea, acum îndată, până nu soseau cei iltî la Ploieşti, să afle niscaiva nume sau adrese, să tlucă el „acolo” vestea despre cele întâmplate, cât mai ivpede cu putinţă, cazul „în speţă” fiind deosebit de Ktuv pentru acele vremuri. Curtea marţială „lucra” cu marc operativitate, mai ales de când bombardamentele aviaţiei anglo-americane se tot repetau, când ziua, când noaptea. ~”-J iÂ! -;

  Din toţi membrii familiei Grigoriu; doar Sanda îl cunoştea pe. Răduleţ, faţă de care nutrea multă simpatie, poate şi fiindcă Stanică i-1 descrisese ca pe un om vrednic, de treabă şi la locul lui, „

  ; Când o să ai vreodată nevoie de mine şi nu mă găseşti, cautâ-1 pe Răduleţ şi întreabă-1, s-ar putea să ştie el, îi dăduse Stan Florescu „un sfat”, cu nici două săptămâni în urmă, lăsând-o pe fată întrucâtva nedumerită, mai ales că Stanică nu găsise de cuviinţă să-i dea şi alte explicaţii legate de acel „şi nu mă găseşti”.; – {v, – i. -

  Profesorul, după ce făcuse lumină, se retrăsese înfricoşat de bubuiturile Parabellum-urilor, gloanţe de 9 milimetri, şi căuta pe cât putea şi pe toate căile s-o reţină pe Sanda să nu alerge spre cel căzut şi, desigur, grav rănit, dacă nu şi mai rău. Să zică, mort, nu găsea curaj, fata iubindu-1 nespus de mult pe „operator ul de carotaje”. Ii – Mitu Răduleţ, după ce-i cercetă cu ochii săi de viezure pe jandarmi şi văzu unde sunt şi ce preocupări au fiecare, făcu un mic ocol şi se îndreptă fără grabă, să nu bată la ochi, spre cea de-a treia intrare a locuinţei profesorului, o; uşă mai mică şi neluată în seamă, fiindcă fusese croită în peretele din dreapta al clădirii, o aşa-zisă uşă de serviciu, folosită îndeosebi când se ducea gospodina după apă, la fântina săpată la marginea grădinii de zarzavat.

  Pâş-pâş, câţiva paşi, apoi un cioc-cioc, abia auzit, şi bărbatul simţi clanţa că se lasă în jos, în deschizătura uşii apărând chipul plâns şi speriat al Marilenei:

  — Cu domnişoara Sanda, vă rog, numai o clipă! i-o luă înainte Răduleţ, ocolind din grabă, orice urmă de politeţe, nici măcar un j. Săruţmâna„, bâlbâit pe jumătate. -:: „: f. Ţr; -0; u.

  Fata tresări, fu gata să închidă uşa, apoi îşi aminti că îl cunoaşte pe omul din umbra nopţii, deşi vag, îl tiiiise doar de câteva ori alături de cel ce le adusese ucum v*. Atâta pocinog în casă” şi o strigă pe soră-sa.

  — Intră, nea Mitule! zise scurt fata cea mică a profesorului, apucându-1 de o mână, să-i grăbească trernxa. Pragului, după care închise uşa. Vino-ncoa! mai zise, cu o vioiciune şi o energie greu de bănuit la o fat% şi dădu să intre împreună cu el într-o încăpere mai mică, cea mai la îndemână, camera de dormit a mamei lor, alăturată bucătăriei.

  — Sanda, ce faci?! se auzi vocea înfundată dar rncrgkă a profesorului. – j.

  — Tată, lasă-mă, ştiu eu bine oe fac! replică ea, şi no grăbi să-1 ajute să dispară în întuneric pe „nepoftitul musafir”, ca să se întoarcă şi să şoptească la urechea părintelui ei câteva cuvinte liniştitoare, Kpuse pe un ton deosebit de ferm, ceea ce avu darul nk-l surprindă nespus pe cel ce le asculta!

  — Bine, fata tatii, dar. „;

  — Vorbim pe urmă I şi Sanda se strecură în camera maică-sii, închizând uşa în urma ei. – -

  Întuneric. Totuşi, prin fereastra care) „da” în grădină, din urma de lumină ce sălăşluia în acea parte a curţii, câteva raze se strecurau prin geam, atât cât fiecare să ghicească chipul celuilalt. * n o u;

  — Zi,; nea Mitule! îl grăbi Sanda să vorbească.

  — Păi. Ce să zic? începu Răduleţ pe ocolite – deşi numai de „ocolişuri” nu „ra timp, dar aşa îi era felul –, ca să continue: Trebuie, musai, să facem ceva să-1 salvăm de la moarte, că nu-i mort, nu-i Uşa? întrebă acelaşi, fiindcă din vorbăria celor de ttfară dedusese că „altul„ e pe moarte, nu şeful său, jandarmii, ei înşişi fuseseră cei care şuşotiseră, pe Ici şi colo, parte din adevăr, o „parte„, căci, care anume era exact situaţia „dinăuntru”, nu prea ştia nimeni w.;: *!; o- -; – j.

  — Nu, nu, m-am târât până la el, e rănit, dar rana-i fără mare importanţă, la o ureche, şi la cap. E prins însă în cătuşe.,; t? „.

  Unde, unde-i acum? t: – t h-: vt&

  — Dincoace de camera şi antreul luir în aţa cămării de iarnă – culcat pe-o parte, jos pe covor.

  — Pai.; ăla, Drăgulin, unde-i?! -*- „asta” n-o aflase Răduleţ trăgând cu urechea ici şi colo

  — Zace în patul lui Stanică, acolo l-au dus jandarmii şi medicul. – -*.].

  I – Patul lui Stanică? întrebă şi se bucură în acelaşi timp micul personaj, ştiind bine că, dacă este aşa.

  — Însemna că jandarmul era „plasat” în cea mai îndepărtată parte a casei. Rr

  — Da, acolo l-au dus. L-au înfofolit în cârpe şi cearşafuri, să nu mai curgă atâta sânge. Şi se pare. L-am auzit vorbind pe Guzgan Vasile, că-i pe jumătate Orb. „:! r- – -

  — Păi, dacă-i aşa.]:

  — Zi, zi, nu pierde timpul, acum apar „ăia!” îl grăbi fata, ştiind despre iminenta sosire a ploieştenilor. R r –.

  — M-aş strecura până la el, n-aş sta acolo decât un minut, cel mult două. 1 H.

  — După o clipă, sau mai degrabă o jumătate de clipă, isteaţa fată zise: *

  — N-ar fi mai bine să mă duc eu? Să-1 întreb sau să-mi spună ceea ce vrei să afli dumneata?

  — Ştiu şi eu? Ar fi, totuşi, mai bine să vorbesc eu cu eL.; – - „; „ – Bine, zise scurt Sanda. Rămâi aici, să-i pun în temă şi pe-ai mei.; –

  — Dar repede, până nu apare vreun jandarm în casă! „. „A, „* „.

  — Repede. Dar stai! tresări, deodată Sanda, S-ar putea să te zărească totuşi „el”, să te audă sau să te simtă Drăgulin! Şi aşa. Cum e, mai ştii de ce este în stare? „,.).; -

  — Nu poţi să închizi uşa dormitorului?

  După o clipă de gândire fata îi spuse că se teme, deoarece unul dintre sergenţi este postat în faţa uşii principale, pălăvrăgind, era adevărat, cu unii sau1 cu alţii, dar de! poţi să ştii ce-i vine în minte?

  Aflând, Mitu Răduleţ înţelese logica tinerei profesoare şi, cum secundele treceau unele după altele, nu găsi altceva mai bun decât să se folosească pe ttin! departe de Sanda, fie ce-o fi, niciunul dintre el iui avea de ales, A. -v. – y., -

  — Domnişoară, cred că ai dreptate, şi-atunci uite CM. „ te rog: furişează-te cum poţi până la el; şi cere-i rfimr atât: să-ţi spună – ca să-mi comunice de urItenţă rnie! – - un nume şi o adresă, a unui. Prieten 0u la Moreni – ocoli Răduleţ cuvântul „tovarăş” – * fclngurul care 0 poate ajuta să scape din beleaua asta.

  — Belea? zise Sanda pe un ton mirat, şi, dacă n*ar fi cunoscut situaţia tuturor, aşa cum era, poate Iii* fi zâmbit. *. *! -

  — Belea mare! Ştie el despre ce-i vorba. Hai, du-te, du-te şi vezi cum te strecori până la el!:

  Vrednicul şi curajosul muncitor ştia bine la ce gân7, dea când după „du-te”, mai. Adăugase şi pe „vezi cum; iu strecori până la el”. Nu-i era atâta teamă de cei de lifară, cât de „cei dinăuntru”, de familia fetei, numai fă Sanda, poate şi unde era şi cea mai mică şi într-un anume fel şi cea mai răsfăţată, avea o autoritate a ei, în faţa căreia „bătrânii” nu prea, aveau ce apune, Marilena nici atât. RA r: -

  Ca o şopârlă, pe furiş, se culcă lângă cel căzut:;

  — Dragule, fii atent, n-avem timp prea mult de. Discutat, un minut! y,:

  — Ce, ce-i, scumpo, ce-i? tresări Stanică, vorbind yl el în şoaptă, asemeni fetei din cauza căreia fără doar şi poate era el acum în cătuşe.; * *. „

  — Răduleţ e colea, la câţiva paşi. X.

  — Răduleţ! tresări Stan, şi deodată simţi cum îngele începe să alerge altfel prin corpul său, învăluit într-o căldură plăcută,:

  — Zice aşa: să-i spui un nume şi o adresă a, unui. Tovarăş de la Moreni, atât,: i. Î „N-am voie! îşi zise cel căzut şi care era de-acum condamnat la moarte. Lui Răduleţ pot să-i spun. – lui da, dar. Sandei? Sanda nu-i. Ah! scrâşni tot el, * dar câţi sunt asemeni ei în ţara asta frumoasă şi bogată, şi câţi asemeni lui Drăgulin? Nici o potriveală, cei mulţi fiind asemeni Sandei, cei puţini asemeni; lui Drăgulin. Şi-atunci?! Şi-atunci de ce n-aş avea încredere în această fată, care nu-i doar frumoasă, deşteaptă şi cinstită, dar reprezintă totodată şi pe cei care mâine vor fi stăpânii acestei ţări I” – Sanda I: – -

  — Spune, dragule, repede, îl grăbi fata care ghicea zbuciumul care se da în sufletul iubitului ei.

  — Toma Dănescu, maistru-mecanic.

  — Am reţinut, şopti fata.

  — Maistru-mecanic, atelierele Astra-Română din Stavropoleos, Stavropoleos, Aleea B, nr. 3, etajul 1, atâta ajunge. –

  — Bine, am fugit! şi fata se alipi şi-1 sărută pe fruntea fierbinte şi umedă.}: –

  Fugise la timp. După câteva secunde, pe uşă intră pentru a treia sau a patra oară acelaşi medic localnic urmat de Guzgan Vasile, amândoi intrigaţi că cei aşteptaţi să vină de la Ploieşti întârziau. „

  — Cum te mai simţi? întrebă medicul punându-i o mină pe frunte.; – - -

  — Nu ştiu, abia se auzi vocea muribundului. De ce. De ce nu văd bine? mai adăugă el.]

  — Fiindcă-i noapte I încercă să-1 liniştească acelaşi discipol al lui Esculap. Aprinde, Vasile, şi lumina de sus. Fă lumină!: [1 -

  Sergentul-major se grăbi să răsucească comutatorul pilafonierei şi, în loc de un bec de. 40 de vaţi, câţi avea cel de la veioza de lingă pat, se adăugară alte două becuri de câte 100 de vaţi fiecare. Lumină ca

  Ziua.; J –;

  * Ei, nu-i aşa că vezi mai bine acum?

  — Parcă.

  — Ai pierdut mult sânge, când o să ţi-1 completăm la loc, totul o să intre în normal, minţi doctorul Filipeştiului, cu bună-ştiinţă.

  — Când? întrebă abia auzit şeful de post.

  — Acu, îndată, acu trebuie să pice ploieştenii noştri dragi î găsi cu cale să facă o glumă medicul, după care se adresă sergentului-major, celui care cu o părticică din fiinţa sa era acolo, cu cealaltă, cea mai importantă, în camera „chiriaşului* coanei Săftica.

  — Vasile, ia vezi, celălalt ce face, ri-o fi dat cumva ortul popii? 0

  21B

  — Nu dau ăştia uşor „în primire”, domnule doctui! Au două inimi şi mai multe piei, dacă nici eu nu-i cunosc! şi mărunţelul subofiţer trecu de prima uşă, de-a doua, şi îngenunche lângă Stan rlorescu. V „. -

  — Trăieşti, bă? 1

  — Mi-e sete, abia şopti cel întrebat cii cuvinte nu dini re cele mai alese, şi cu un ton nu prea amical. „

  — Ţi-e sete. Păi dacă ţi-e sete, din două una; ori ni temperatură şi eşti pe moarte, temperatură însă n-ai, ori n-ai nici pe dracu, şi ţi-e sete fiindcă ai mtncat aseară gras I glumi forţa publică, strigând apoi pro partea de casă a directorului şcolii:

  — Don* profesor!;:

  — Da, domnu sergent-major, da, ce doreşti? îşi şl făcu apariţia cel chemat, de parcă aştepta la un pas de uşa întredeschisă dintre „ei” şi „ei”.

  — Lui musiu i-e sete, niţică apă* dacă nu-i cu supărare.

  — Se poate? îndată!

  — Nu vrei cumva şi-o fleică-n sânge, de la Biţa Busuioc? Daca vrei, dau ordin s-aprindă grâtaru l aruncă jandarmul „altă glumă”, pus tot pe glume de când „cele două casete” i se învârteau în zeci de mărimi şi culori prin faţa ochilor.

  — Nu, mulţumesc, răspunse scurt, încet, cel întrebat, capul durându-1 din ce în ce mai tare. Scaunele primite în umeri şi în cap, dacă ar fi fost taburete, poate că îl ucideau. Aşa, scaune uşoare, cu spătarul împletit din rafie, se frânseseră după primele lovituri.;

  — Păcat, Zanea nu oferă fleici, nici muşchiuleţi, nici măcar mititei i Domnia sa ştie una şi bună: decât un mic din carne de vacă, mai bun este un Mmic” din plumb. He, he, he! Dat naibii domnu colonel CristacheZanea t ir- -

  Pe uşă, cu o cană de apă în mină, nu-şi făcu apa-? rlţla cel aşteptat, ci Sanda,; „- V}

  — A! uite domnişoara s-a deranjat! Ei, dacă-i „şa, mă car dincolo, poate aveţi, ceva de şuşotit împreună, de-ale dragostei şi de amor, chicoti lighi oanâ îmbrăcată în uniforma jandarmeriei Maiestăţii sale, care ştia şi el, ca mulţi alţii, de idila care se în-) firipase între cei doi, după cum, tot la fel de bin pricepea că, de n-ar fi fost această „idilă”. – n-ar fi) fost el în posesia celor trei cheiţe. Altfel s-ar fi în-l vârtit roata. Norocului. Asta era şi cauza. Mărinimiei sale.

  Şi, trop-trop, jandarmul ajunse de unde plecase, „ lingă medic, r, „. „; r; „.

  Ia zi! îl grăbi să vorbească proprietarul Opelului.;: IJ-j; – – r: -

  N-are nici pe dracu! I-e sete, a ti ta tot. L-am lăsat pe mina gagicii, să-1 adape tea, şi-aşa să-şi şoptească ultimele. Şoapte de iubire! He, he, he. 1 i –: Râzi, de parc-am fi la „un botez, se cam revoltă medicul, obosit, somnoros şi cu griji destule pe cap, venite cam pe nepusă masă. ~J 4 -”- *. -

  — Ei, domnule doctor, se vede că dumneavoastră n-aveţi d-a face cu. Ceea ce. Avemnoi. – ăştia care suntem forţa publică în stat! şi Guzgan dădu abătut şi decepţionat din cap. Păi, dacă n-am mai şi glumi, unde am ajunge?! La balamuc! Pe când aşa, mai c-un vinişor, c-o fripturică, mai c-o glumă, timpu trece, leafa merge, noi. Voioşi lucrăm! Şi; lucrăm bine şi cu spor, altfel ne-ar lua gaia, n-am dreptate? yn Ia yino-ncoa! se cam revoltă medicul, trăgându-1 după sine în intrândul care ducea la cămara de iarnă î casei j*… i. V7 „

  — Ce-i, domnule doctor, ce s-a întâmplat.? luă totuşi primul cuvântul Guzgan Vasile

  — Ascultă! Ori eşti beat, ori eşti. Prost, din două una; păi ce-s glumele şi bancurile astea răsuflate, când în jurul nostru unul trage să moară – şeful dumitale, nu al meu iar altul. „1 tot de moarte o să aibă şi el parte? î} *; v. -j; i

  — Da ce, domnule doctor, dumneavoastră aţi vrea s-o ţinem numai în plânsete şi boceli?! Hai, pentru şeful meuj treacă-meargă, dar pentru comunist? ~J -: x; -: yH F-): V -:

  Măi. Sergent-major! Vezi că-eu sunt prieten

  {Uit cu colonelul Elefterescu. Înţelegi?

  — Prieten MU I: „- -

  — Să trăiţi! Am înţeles! Dar. Încercă s-o sutWKcă sergentul-major – care avea în grijă o neVtoMA şi trei copii ce urmau să fie îmbrăcaţi şi încălclin „agoniseala” lui Drăgulin. Şi, pe deasupra, lA Mc-aleagă cu o casă şi-o moară.

  — Nici un „dar”! Du-te mai degrabă şi mai dă Mn telefon la Ploieşti. Vezi ce s-a întâmplat de nu Vin Aia!

  — Am înţeles, mă duc, zise supus sergentul-maJur, înjurând în sinea sa, dar când să iasă în noaptea iM

  Mitu Răduleţ era de câteva săptămâni proprietarul unei biciclete, nu nouă, dar bună, pe care o înSrijca şi o dădăcea de parcă ar fi urmărit să facă din iKul fier o cursieră cu care să participe la Turul Franţei.

  Pe ea se aruncă îndată ce ajunse acasă, cu direcţia Moreni-Stavropoleos. Prin cap îi vâjâia întruna Un număr şi o adresă. Trecu repede de Bana, intră In Moreni, trecu şi podul de peste Cricovul Dulce, Iflsând în dreapta „afacerea lui Paraschiv Roată”, Unde încă se mai simţea ceva activitate, şi urcă pedulând voiniceşte, deşi nu mai era de mult tânăr, spre Stuvropoleos.

  Când ajunse „în zonă”, socoti că bicicleta mai mult îl încurcă, şi atunci căută cu înfrigurare un loc unde s-o ascundă. Găsi un tufiş de liliac, în jur nici un bec, şi socoti că, dacă „are baftă”, n-o să rămână fflră „Zambilica” – cum şi-o botezase singur.

  Când se dusese acasă să-şi ia cioacla, socoti că-i bine să nu apară „acolo” îmbrăcat. * ca un bogdaproste. Şi, tot în grabă, luă pe el un fel de hăinuţă curăţica, pe cap o şapcă aproape nouă, şi-atât 1 Tim pul costă bani! zic americanii, dar pe el, şi nu atât pe el cât pe alţii, de foarte multe ori, îi poate costa viaţa. Şi fără viaţă, la ce-ţi mai trebuie bani? în faţa locuinţei căutate, realiză deodată că nu ştia parola cu care putea câştiga încrederea celuilalt. Din grabă, din zăpăceală, situaţia fiind aşa cum era, acest „mic amănunt” fusese omis. „Pe dracu!” îşi zise, şi, cum nu-şi pierdea cumpătul prea uşor, se încuraja: „Dacă ajung să dau ochii cu el, musai trebuie să-1 conving că eu sunt şi nu altul 1”

  Şi sună, de două ori, scurt.

  Nimic. ~!; –: \par

  Repetă apelul. „ -

  Nimic,; „ 1 „Măi să fie î Asta-i locuinţa omului, nu aita! Şi doar n-o fi fudul de-o ureche! Şi-are şi-o nevastă, ce mama dracului!” se tot înfoia omuleţul care avea atâtea griji, hotărându-se până la urmă să ciocane într-un fel, cum ştia că fac „unii” când se caută şi nu se cunosccioc! cioc! – pauză. – cioc! cioc! cioc! – pauza – cioc! şi aşteptă cu toate simţurile încordate la maximum. „Dacă nici aşa nu răspunde. – îşi zise – ies afară, caut o piatră şi-i sparg un geam! – fie; ce-o fi, că mai rău de-atât n-are i cum fi!”.! „.

  Piatra la care gândea Mi tu Răduleţ avea să rămână neutilizată fiindcă, în sfârşit, se auziră câţiva paşi. -; i.

  — Cine bate? întrebă o voce de bărbat, calmă, abia auzită.; -;

  — Eu, dar nu mă cunoaşteţi. 11 cunoaşteţi însă bine pe Stan Florescu, pe Stanică, abia şopti şi Răduleţ.;)

  Câteva secunde, poate un minut – nimic, nici de-o parte, nici de. Cealaltă. În sfârşit un zăvor fu tras, o cheie răsucită, şi uşa se întredeschise, apoi fu deschisă cu totul.; 1. –. Poftim! fu invitat „nepoftitul” să intre în hol şi uşă fu închisă îndată la loc *;

  Ilildideţ se pomeni într-o ambianţă nu tocmai plaiul rt. Holul era mic şi lumina chioară. Musafirul. W j”o (tit spuse scurth. Ni: ui -5

  Sţnt trimis de Stan Florescu. Este arestat, itwKamdată încă la FilipeştL Acuzat de. Şi Răduleţ nvu o clipă de reţinere, neştiind ce să zică: rănire, iiimicidere.

  Zi, zi! îl grăbi Toma Dănescu, de-acum nemalnimţind nici urmă de somn. –, *

  C Autând să facă economie de cuvinte, Mitu Răduleţ reuşi să nu omită totuşi nici un amănunt din cele liillmplate în acea noapte,.?

  Rău t doar zise gazda, o gazdă nu dintre cele inul politicoase, atâta vreme cât îl ţinea în picioare) „ cel ce abia îşi mai trăgea sufletul, după kilometrii („ulidaţi, însă pentru o clipă se zăpăcise cu totul, ţUrca luându-1 prin surprindere. Hai, colea, t să disliUtftm mai pe îndelete, să trezi el ca din transă, inviMndu-1 pe Răduleţ în sufragerie, fără să mai aprindă lumina, mulţumindu-se cu cea care se strecura din micul hol al modestului apartament.

  — Zi! dovedi încă o dată gazda că nu întotdeauna ştie să fie şi politicoasă.

  — Păi. Ce să mal zic? se arătă surprins vizitatorul nocturn. Nocturn, deşi zorile băteau în ferrMtre.! r: i-: – „* * „

  — Ce propui? Fiind. Mai de-al casei, ca să zic Aţa, cunoscând mai bine decât mine Filipeştiul şi oamenii de acolo, poate că prin cap ţi s-o fi pritocit wimva vreun plan, tot pedalând încoace – doar cu bicicleta ai venit, nu î – -

  Mitu Răduleţ privi la cel din faţa sa, de-acum nlAlcau amândoi pe câte un scaun, şi se întrebă dacă mi cumva a greşit adresa. V! w: f, Eu să propun? Eu? Păi dacă aveam „de propus”, nu mai băteam drumul până aici, vedeam eu pe-arolo ce-i de făcut şi de dres dar ce?” se întrebă l0t Cl.,; U nn: r. R [(; Y:

  Ghicind nedumerirea musafirului său şi pricepând iotodată că nu începuse bine discuţia cu. Cel din faţa sa, pe care; daca nu-1 cunoşteai,: doi bani n-aî fi dat, Dănescu păru deodată a se fi trezit din somn.

  — Iartă-mă, m-am zăpăcit şi eu, prea m-ai luat repede. Şi eram şi somnoros? Dar acum nu mai sunt, mi-a trecut. Şi orice urmă de i oboseală. Spune-ml doar atât i Mitu Răduleţ te: cheamă f cu adevărat, sau. *

  ~ r – Nu, nu, aşa mă cheamă. Sunt şi eu. Aşa cum sunt, dar până acum nu am fost obligat să-mi ascund identitatea. Aşa. Mi s-ă recomandat. 1 ru,?

  — Nu; te-am întrebat ca să te. Verific, cumva* ci ca să ştiu pe cine să caut când o să avem nevoie de. De capul, braţele şi poate chiar de viaţa dumitale q.; L î. – j – v. –.; i. T: -:

  — Ei, chiar, aşa? făcu „. Celălalt zâmbind dulceacru. – i: ir i.

  — Da, nu glumesc, nu-mi place să fac paradă do cuvinte mari, însă, aşa cum bine ştii, frontul se apropie de hotarele ţării. Şi abia de-acum încolo, am impresia, şi ce ri-aş da să mă înşel, începe greul, pricepi?: „ „ „ -V”

  — Eu zic că da. V.

  — Dacă-i aşa, e bine, şi-atunci uite ce te rog eu pe dumneata: să te înapoiezi la Filipeşti, acum, degrabă, să tragi cu ochiul şi cu urechea în dreapta şi în stânga, dar în acelaşi timp să faci pe mortu-n păpuşoi, de parcă nu prea ţi-ar păsa de cele întâmplate şefului dumitale. Când însă o să fii, întrebat i „Radule Dumitru, ia zi, ce noutăţi ai, ce ştii?” – să spui, să nu te fereşti şi să nu ascunzi nimic.

  Răduleţ făcu ochii mari şir privi la cel din faţa sa asemeni unuia ce-şi vede chipul, Jn carne şi oase, ieşind dintr-un mormânt. De unde putea şti omul cu care discuta de nici un sfertde. Oră numele „ăsta” – înmormântat de mult, încă din” ziua când, fusese botezat altfel: Mitu Răduleţ?! i: (

  — Nea Mitule, nea Mitule, găsi cu cale isă zâmbească Toma Dănescu, păi ce ne-am face „noi” daeft nu ne-am cunoaşte unii pe alţii măcar unii pe alţii, accentua el. De mult ne-ar fi acoperit pământul po

  Iuţi sau aproape pe toţi. Mai scapă unul, ici şi colo; dur ştii, cu o floare nu se face primăvară. Şi primăvara noastră bate la uşă – şi nu-i păcat, spune, ca tocmai acum, în pragul acestei primăveri unice, cei, t*c o vor întâmpina să se numere pe degete? Aşa că, nu avem încotro, trebuie să facem. Să facem pe dracu-n patru şi în ziua „aia” să defilăm cât mai mulţi! Onoare morţilor, dar ţara are neyoie de oameni întregi, din cei care, să pună umărul la greu. I) e. De beşlegi şi de oportunişti, de lăudăroşi şi puşi. Pe parvenire – parvenire pe osemintele altora! – nu are nimeni nevoie! Salut şi la revedere, cât s-or bate ei cu pumnii în piept că au făcut şi au dres! Dar – gata! Vorba lungă, sărăcia omului. În concluzie: te duci îndată înapoi, să nu-şi dea nimeni „eama că ai dispărut. -

  — Am dormit!;

  — Mda, „am dormit”, crezi însă că nu te-a văzut nimeni încălecând şi păşind încoa? -

  — S-ar putea, cedă cel întrebat, pe un ton deloc, ferm, ba dimpotrivă.

  — Aşa că te înapoiezi la Filipeşti, cât mai degrabă, şi acolo – fără grabă, de data asta! – reivr îri în normal. Pricepi”?

  — Ei, hâ, că-s vreun: 1

  — Suntem toţi aşa cum suntem, am terminat, na mai avem vreme de discuţii! se cam repezi Toma Dănescu. Vezi ce faci şi ce dregi, continuă el pe acelaşi ton ferm, şi, de cum prinzi o noutate care merită un drum până aici, vino îndată la mine. Ori aici, noaptea, ori mai bine, la Ateliere, ziua. Dar. „asta” n-o hotărâm doar noi, ci şi alţii. Important e să aflu. Cu„ cât mai repede „noutatea”. T;

  Curtea marţială funcţiona într-un local „mai omenos” – clădirea unei şcoli de pe Strada Romană, închisoarea care-i furniza clienţi fusese însă „aruncată”: între cazărmile unui regiment de ipe strada Cftntacuzino, strada regimentelor.;

  Cei mulţi – pungaşi şi hoţi de rând sălăşluiau în două dormitoare comune, 1 unde de dimineaţa şi până seara „se juca barbut; Mai rar cărţi: „copeica„,; şapte-jumate”, şi, mirare – mirare deoarece „conţii” nu prea aveau de-a face cu Curtea marţială

  — Pocher. V.

  Şi asta, zf după zi, până le venea tândul la „îheolonare” – câte patruzeci – cincizeci, 5 deseori şaptezeci, câţi judecă sau mai degrabă amâna Zanea într-o zi, de marţi până sâmbătă, duminica fiind. Duminică, iar lunea „zi de grefă”; V V Y. 7 l Cei„ mai plini de speranţe. Amânaţii; „avocatul

  — Gândeau ei sau familia {–. A găsit vreun chiţibuş, să mă scape.!” 1, Alături de cele două dormitoare, comune, fiinţa un al treilea, mai mic, pentru „periculoşi”. Şi, la câteva zeci de metil depărtare, în apropierea liniei ferate – linie locală, care. Deservea regimentele din zonă – se ridicau, cenuşii, la umbra câtorva castani, cinci boxe. In aceste boxe fuseseră păstrate până în urmă cu uri an harnaşamentele cailor regimentali, mai toţi oase şi copite pe întinsele câmpii ale războiului, doar vreo treizeci de patrupede dueându-şi încă viaţa de gloabe prin curtea unităţii militare, făcând diferite servicii de cărăuşie.

  În locul şeilor, frâielor, căpestrelor, careva avusese ideea să pună un pat de lemn şi, pe pat, o rogojină

  — Să nu doarmă omul pe seândura goală. Şi dacă-i pat, uşă şi lacăt, şi un hârdău, pentru nevoile condamnatului la moarte. U!

  —

  Uşa masivă, de esenţă tare; era sigură, fereastra zăbrelită, deci boxele erau cum nu se poate mai nimerite să adăpostească pentru câteva nopţi pe cei care aşteptau dimineaţa execuţiei.

  Oaspeţii obişnuiţi ai închisorii ~ clienţi de-o săptămână, mai rar olună-douăy erau scoşi de două ori pe zi la aer, o oră, o oră şi juniătate, cât binevoia militarul care conducea în acea zi destinul lor, legea în închisoare fiind de „gumilastic V: x f; i;

  Delincvenţii; de rând erau cei mai avantajaţi; fiindcă „plimbarea” – nu aveau voie să stea locului, Ci doar „să circule” – se desfăşura într-o curte cimentată şi cu copaci destui – - tei, îndeosebi o Udevărată pădurice betonată, aflată în apropierea fjorţii principale a regimentului, de unde, zilnic, ntre „hoţi” şi „cinstiţi” se desfăşura, oarecum în voie, un adevărat troc: – - dă-mi tu aia, că-ţi dau eu asta!„, „dă-mi inelul, că-ţi dau mia!”;

  Parteneri de afaceri – destui: pe de o parte cei mulţi, cei ce-şi aşteptau judecata şi recursul, pe de alta soldaţii descazarmaţi, o parte a ordonanţelor, armurierii, adică cei care aveau permisiunea să doarmă în oraş, cei mai mulţi fiind bucureşteni, deşi destui nu aveau nici o tangenţă cu malurile Dâmbo? viţei, decât cel mult vreo „gagică” unde trăgeau, se spălau, mâncau şi. Se comportau ca bărbaţii.

  Pe lângă ei, răsăreau la târg soldaţi şi gradaţi de tot felul şi de toate gradele şi, nu chiar pe ultimul loc, copiii de trupă. Prichindeii, soldaţi în miniatură, între 13 şi. 16 ani, cei mai mulţi frumuşei şi dezgheţaţi la minte, erau cei care se strecurau cu cea mai mare uşurinţă printre picioarele santinelelor, ducând şi aducând veşti, scrisori, câte-un pacheţel cu de-ale gurii şi, deseori, bani, Arestaţii consideraţi a face parte din grupul celor periculoşi, cei care „locuiau” într-al treilea dormitor comun, luau „aer” doar o dată la două zile şi nu în bulibăşeala celor mulţi, ci într-o curte interioară mai mică, şi numai peste unul dintre cele patru ziduri se mai puteau face niscaiva mişcolaţii” insă se făceau. Banu-i ochiul dracului, ştiau asta cu toţii – liberi sau arestaţi – dezavantajos pentru cei din a doua categorie fiind doar procentul pe care trebuiau să-1 verse în, mâna celui care mijlocea legătura cu cei de afară, rude, prieteni sau, mai degrabăcomplici;

  Cei care însă, după condamnare, ajungeau să-şi petreacă aci ultimele, zile şi nopţi ale vieţii lor, erau mutaţi la „boxe” – celulele morţii, cum le botezaseră hoţii. Încuiaţi aici – erau de-acum aproape, ai nimănui. Nici „plimbare la aer”, nici pachete” cu de-ale gurii, nici posibilitatea de a avea o legătură, cât de firavă, cu cei de-afară Doar avocaţii, dacă osânditul era în recurs şi acesta fusese admis, puteau să şuşotească cu clientul său câteva minute, urmărit îndeaproape de santinelă. 1 Tot ce puteau spera cei condamnaţi la moarte era să nimerească sub paza vreunui soldat mai omenos şi prin acesta să transmită sau să afle ştiri, cu deosebire despre recursul înaintat Majestăţii Sale – ultima speranţă. Speranţă total ipotetică, fiindcă recursurile se împotmoleau ia mai-marele justiţiei militare, generalul Alamă, cumnat cu – colonelul Cristache Zanea, soţiile celor doi1 mari demnitari fiind surori. 1;

  — In anii cât Cristache Zanea a domnit ia Ploieşti şi. După înteţirea bombardamentelor aeriene, ia Văleni i-de-Munte, minunea *” recursului admis s-a petrecut doar de două sau trei: ori, atunci i fiind puse la mezat mari sume de bani de către complicii aflaţi în libertate. Dar aceştia erau hoţi-hoţi, nu ageamii, nici bieţi soldaţi dezertori.;

  Arestaţii cu familiile în Ploieşti, în oraşele sau comunele din apropiere, dar şi cei de prin judeţele limitrofe, o duceau mai bine, „zi de vorbitor” la închisoarea militară fiind atunci când sosea ruda la poartă eu sarsanaua plină şi, în buzunar, cu „ciubucul” ce avea să cadă în alt buzunar, acela al majurului de serviciu în acea zi. Rar se nimerea câte-un scorţos care să-1 oblige pe vizitator a face calea întoarsă, pentru a aştepta ziua de vorbitor. Într-un anume fel, pentru hoţi era mai bine pe Cantacuzino decât lar închisoarea Curţii marţiale Bucureşti printre alte avantaje fiind şi acela că mai toţi fiind proveniţi din Prahova şi judeţe!„ apropiate, aveau norocul unei Curţi marţiale „la domiciliuSV şi astfel rudele erau mai pe-aproape, pe când pe Uranus, deţinuţii erau adunaţi din întreaga ţară. Î. „.)

  Un alt noroc căzut pe capul hoţilor de pe „Cantacuzino” era însă de altă natură şi mult mai important. Închisoarea fiind fofilată printre clădirile re glmcntale, în jurul încăperilor pline cu păcătoşi era Un adevărat du-te-vino. Regimentul, în acele zile, rra în refacere. Se încerca, dar unii dintre ofiţerii dliperiori nu prea aveau chef, să încropească noi Unităţi de luptă, măcar câteva batalioane, care bine Înarmate, să fie trimise în linia intri. La moarte ndică.

  Dacă era mai lesne de găsit carne de. Tun, nu se găseau însă tunuri, deşi regimentul fiind de infanterie, nu tunurile constituiau baza armamentului, ci mitralierele, brandurile şi puşcoacele, mai ales puşcoacele, biete arme demodate, captură din primul război mondial, multe fiind identice cu cele cu care luptaseră ruşii la Port-Arthur; în 1907.

  Şi, cum regimentul mai avea şi o Companie depozit – croitori, frizeri, cizmari, furieri, curelari – şi cum mai toţi erau descazarmaţi (destui le spuneau „funcţionari”), aceştia veneau dimineaţa ca orice slujbaş, şi plecau mai încolo, mai după-masă, uneori seara. Ei şi cei chemaţi cu ordin de încorporare, dintre care fo bună parte, după ce dădeau „darul”, îşi vedeau de treburi de parcă nici n-ar fi fost război, intrau şi ieşeau pe poartă cu zecile în fiecare zi, Compania depozit singură numărând peste două sute de descazarmaţi, mai toţi; îmbrăcaţi civil.;

  O altă categorie mai deosebită era cea a copiilor de trupă, orfani de mamă şi de tată, toţi îmbrăcaţi în uniforme pe măsură sau. Aproape, care, după ce-şi făceau porţia de instrucţie, câteva ore, dimineaţa, erau mai degrabă ai nimănui decât ai regimentului. Ei fugeau după ţigări, tot ei după băutura, mai lustruiau cizmele ofiţerilor. Erau un fel de fete-n casă. Numărul lor nu depăşea însă cifra de patruzeci, deşi, dacă s-ar fi luat de bune solicitările rudelor orfanilor, ar fi ocupat tot regimentul. T:

  Aceste trei7categorii r~ copiii de trupă, cei chemaţi la încorporare şi cei (trimişi; după o zi, două, înapoi acasă: şi îndeosebi ostaşii aparţinând Companiei depozit ajutau; într-o niai mare sau, mai mică măsură, la „bunăstarea” celor arestaţi, mai cu seamă a celor din cele două dormitoare comune, plevuşcă. Când comandantul închisorii, un căpitan îmbătrânit în grad, mai închidea un ochi, cu folos, se înţelege, aveau parte de serviciile acestor intermediari şi „periculoşii”. – de altfel, aceştia fiind cei mai „înstăriţi”, aveau de unde plăti sau da ciubuc. Doar cei ajunşi în „boxe”, cei ce-şi aşteptau moartea, doar ei erau bătuţi de mânia lui Dumnezeu. Şi totuşi – exista un „totuşi” şi pentru ei. Singurii care cutezau să se fofileze şi să le arunce o veste prin zăbrele sau un pacheţel – mic, cât să încapă printre gratii – erau copiii de trupă. Doar ei. Cu destule riscuri, fiindcă, dacă erau prinşi, erau trecuţi, pentru o perioadă care nu se ştia niciodată cit e de îndelungată, la trupa în termen, „să facă instrucţie alături de răcanii abia încorporaţi”~ nici ei departe de vârsta copilăriei.! *. *

  Stan Florescu, deşi acuzat de una dintre cele mai grave fărădelegi, uciderea unui jandarm „în exerciţiul funcţiunii”, nu fusese închis la „periculoşi”.

  — Ce făcuşi, nenicule, de nimerişi aci? îl luă în primire unul acuzat că şi-a ucis nevasta prinsă cu altul în pat.

  Stanică nu-1 învrednici cu vreun răspuns. 1

  — Conte”? întrebă batjocoritor acelaşi.

  — Viconte”, fu scurt cel întrebat, regretând în aceeaşi clipă că îşi pune mintea cu cel din faţa sa, o lepădătură plină de vicii, uciderea soţiei fiind întâmplătoare.

  — Suntem şmecheri, domnule baron, s-ar zice! Păi, dac-ai început cu d-astea colorate, halal de mamiţica ta, nu te mai pupă cald! *

  — Lasă, mă, omu-n pace, să-şi revină, nu vezică din pumni a nimerit aici? şi cel ce intervenise în favoarea proaspătului deţinut arătă spre capul lui Florescu, care pe lângă loviturile încasate noaptea în antreul din faţa cămării profesorului, pumni, tocuri de pistol şi scaune rupte-n cap, mai avusese parte şi de cravaşa colonelului Elefterescu; socotise jandar mul că, odată Drăgulin mort – murise pe? la ora unsprezece – pierdea, plocoanele acestuia; Şi apoi oricum„ nu avea să-i dea crezare celui prins în cătuşey când însuşi muribundul, abia auzit de cei din Jur, repetase cu voce stinsă, numele ucigaşului – Btan Florescu. – 4 v U. V – l-; *. U v Privind la „avocat*, ucigaşul bătu în retragere. Celălalt era mai voinic decât el şi, pe undeva, prin capul său tuns chilug, se strecură adevărul că majoritatea hoţilor nu erau de partea lui.

  — Hai şi tu cu mine î fu scurt Elefterescu, după ce maşina, cu cel arestat luă calea Ploieştâuluî.;

  — Eu? I tresări Vasile Guzgan, care abia aştepta să-şi vadă „musafirii*5 cât mai departe, ca să dea fuga spre locuinţa celui care îi fusese şef. Cele trei chei ardeau în buzunarul său.

  — Tu* nu mă-ta! fu scurt comandantul legiunii de Jandarmi, cunoscut drept un om dur şi care nu admitea să fie contrazis, mai ales de un amărât de sergent-rnajor, „,; „ 5 j”

  — Păi. Şi-aici, cine rămâne? nu avu de lucru să întrebe acelaşi.

  — Nu ţi-am spus, boule?! O laşi pe mă-ta I 1 v – Zău, domnule colonel, prea vă bateţi joc de mine. După câte am făcut eu aici. * [

  — Ce-ai făcut, amărâtule, ce moaşă-ta ai făcut? se înfurie de-a binelea colonelul. Ce-af făcut Ciubucarii, beţii, curvăsării – d-astea! Şi nu m-aş mira dacă cele afirmate de cel de-I cravaşai sunt conforme cu realitatea Tu, neghiob cum eşti, ai tras şi l-ai împuşcat-pe Drăgulin * * – -vi.

  — Vai de mine, dar amprentele.! 7 abia putu sa deschidă gura Guzgan Vasile, *- yl – -”,:

  — Care amprente? întrebă contrariat Elefterescufc fiindcă protestele vehemente ale celui acuzat de crimă se produseseră de faţă cu alţii: uhcâpâtari de jandarmi, un procuror militar, tinerel şi frumuşel ca o domnişoară aleasă „regina halului”, doi medici şyse înţelege sergentul-major r„ „ „. Ba, parcă, dacă era s-o spună pe-a dreaptă, cevaceva, auzise vorbindu-se despre amprente, numai că el, ofiţer de modă veche, deşi nu. Recunoştea un astfel de calificativ, l nu da importanţă, acestor „fleacuri„, socotindu-le „de nasul americanilor„, fiindcă, tot el afirma, „ei au gangsteri, nu noi”

  — Amprentele de pe pistolul. Ucigaşului sunt iale lui, nu ale mele! bolborosi sergentul-maj or. Şi gloanţele la fel. La autopsie s-ar descoperi.

  Vv – Fac ceva pe amprentele voastre! I-auzi! Vrei acum şi autopsie! Mă uit la tine cât eşti de prăpădit şi neajutorat şi stau şi mă întreb ca prostul cum de-a răzbit o jâgardea ca tine într-p armă de elită cum e Jandarmeria:;: i,;

  — Domnule colonel, se smiorcăi Guzgan Vasile, am trei copii, domnule colonel, şi-am slujit ţara cu credinţă şi devotament vreme de aproape douăzeci de ani, şi-acu? v v 1 * v – Şi-acu fuga la maşină, vorbim la Ploieşti!; –. Şi-aici? t. „. [,:

  — Iar „şi-aici”?! Lasă-1 pe sergentul cel mai vechi; în grad! l. X-; v,

  — Am înţeles, să trăiţi I îl las pe sergentul Dinu Dânescu! n: L „ Lo r. R;

  Toţi cei veniţi de la Ploieşti se suiră în două autoturisme şi o camionetă Ford. În aceasta din urmă, şi amantul de sergent-major. Şi, de, parcă nu era el destul de necăjit şi pătruns de negre presimţiri, prinirel curioşii care priveau la convoiul ce se punea în mişcare, o zări, nici nu se putea altfel, pe coana Săftica, proprietăreasa rămasă fără chiriaş, şi care, de cum auzise de moartea şefului de post, se şi grăbise să-şi facă socoteala cum să aranjeze camera dată cu chirie* adică să mute mobila aşa cum fusese până să sosească în casa ei Stere Drăgulin: „Patul, lingă sobă, şifonierul, în dreapta, masa. * 1 *

  — Du-te şi te culcă în dormitorul subofiţerilor, n-am acum chef de discuţii cu. Tine. Haide, marş! „ – Să, trăiţi, domnule colonel! Am plecat. I –

  — Uşcheală I mai zise Elefterescu, renumit pentru limbajul său colorat. (t, 1:

  Guzgan Vasile fu gata să iasă pe uşă când îşi aminti de, fifty-fifty. „Decât nimic, mai bine juma-juma”, Socoti el şU făcând o întoarcere de 180 de grade, pocni călcâieje şi strigă un „să trăiţi I” cum era greu de imaginat că jumătatea de om ce semăna aidoma cu cel mai mic dintre Fraţii Marx poate scoate, ca să adauge îndată: – -; L V.

  Am o. Problemă foarte importantă de discutat cu dumneavoastră! V. I; U – - i i – v Cu mine, mă pocitanie?! făcu Elef terescu, gata să pufnească în râs. -; „. * v. – *

  — Cu dumneavoastră, da, să trăiţi, cu. Dumnea-„ voastră. Este vorba, este vorba. O *.

  — Hai sictir, cară-te! V – „ y – De-o comoară, o adevărată comoară, să trăiţi!

  „Decât să pună gheara coana Săftica „pe tot„, mai bine fac împărţeala cu şeful meu cel mare. Şi-aşa poate sunt avansat în grad, poate pun şi mina pe pos-: tul de şef de post la Filipeştii de Târg, poate ajung să am şi eu o „pilă mare”- Rămân, poate, fără moarăţ da-n schimb L. M -;: r. \par

  Colonelul Radu Elef terescu, pe numele său întreg, opri cu greu o înjurătură birjărească pe care o avea deja proţăpită în vârful limbii, ca să se întrebe, în aceeaşi fracţiune de secundă, dacă nu care cumva pocitania sa de subaltern nu-i în toate minţile. Iar dacă nebun nu era, nu merita oare să mai piardă câteva minute ascultându-1? In îndelungata sa activitate de jandarm trecuse prin atâtea şi văzuse şi mai multe, încât ajunsese să nu se mai mire de nimic.

  — Ce comoară, scrmtitutle la minte? întrebă el pe p altfel de voce, ceva între blândeţe şi asprime; 1 – Comoara Iu Drăgulin! Doar eu ştiu da ea, cum şi ce fel şi unde e ascunsă! Şi decât să pun eUŢmâna pe ea, întreagă, mă gândesc dacă n-ar fi bine să aveţi şi dumneavoastră jumătate din ea! Dumneavoastră care „aveţi grija noastră, dumneavoastră care vă purtaţi cu l noi ca un părinte.; –} „ {: i L. – –

  — Lasă „grijile* astea î zise zâmbind ascuns colonelul. Unde-i. Comoara? întrebă. – î 5

  — Păi, dacă nu ne grăbim, s-ar putea să nu mai: fie î: „ b. V -; J r – Ascultă, mă î se repezi comandantul Legiunii de! jandarmi, abia strunindu-şi înjurătura de rigoare. Tu vorbeşti cu mine în dodii şi „s-ar putea”?! Fii lim pede, dacă vrei să te vezi în câteva zile plutonier De altfel, boule l – regretă îndată cuvântul, însă din obişnuinţă îi scăpase de pe limbă – d-aia te-am chemat aici, să te avansez şi să te pun în locul lui Drăgulin! Pricepi, neghiobule? 1 r.

  — Da, da, să trăiţi, pricep, îngână cel ce înţelese într-o clipă că s-a grăbit cu propunerea sa de împărţeală a „pomenii mortului”. În aceeaşi clipă realiză că, oricum, dacă n-avea „să dea bice cailor”, ţaţa Săftica era „capabilă” să dea de urma celor două casete, şi-atunci. Caută-le – unde? Percheziţionează – pe cine I Şi-apoi, oricum, s-ar fi făcut zarvă şi scandal şi cine ştie ce mai ieşea din toată daravela asta t Pe când, avându-1 pe ditai colonelul de jandarmi alături,; se mai schimba socoteala.

  T *-m Păi, dacă pricepi, dă-i drumul şi zi! –

  Guzgan Vasile, cel care bătea de stingea când vreun împricinat îi intra în mână şi nu voia să recunoască „vina” * – vinovat sau nu, „asta avea să dovedească abia mai încolo”înţelese că nu mai are rost să umble cu şeful său cel mare cu jumătăţi de măsură, cum intenţionase o clipă să-i vorbească doar de caseta din birou – aceea cu bani şi nu şi de cea cu aur şi bijuterii – cea de sub şifonier, 5!

  Radu Elefterescu după ce ascultă spovedania lui Guzgan, toată, rareori întrerupându-1 eu vreo întrebare, avu o clipă intenţia să mănânce ceva, i se făcuse foame, dar tot el, speriat de lăcomia de ordine şi bani a femeii care îl găzduise pe răposatul Stere Drăgulin – Guzgan Vasile poate mai şi exagerase – co mandă 6 maşină şi, bombănind fiindcă era scos din tipicul său ~ se însera, şi peste nici o jumătate de oră trebuia să fie la „Berbec”. – se sui alături de şofer. Pe bancheta din spate, cu inima cât un purice, cel ce îşi făcea anumite socoteli Se mai gândea, tot el, că dacă proprietărcasa a dat deja de urma „comorilor”, o să fie obligat s-o pună rapid la „niscaiva cazne” să spună ce şi cum uu n. -”. *

  — Coană Săftica! strigă el odată ajunşi în faţa porţii, deschisă şi închisă zi! de zi de cel ce trecuse în lumea drepţilor şi care, neavând rude în „târg”, urma să fie dus a doua zi la Ploieşti pentru cele cuvenite.

  — Coană Săftica! repetă „strigarea” acelaşi, pe altă voce, când din întuneric se auzi un glas de bariton:

  — Pe cine căutaţi? Vi. – i o.

  — Mata eşti, nene Fănică? I se grăbi sergentulmajor, nea Fănică nefiind un oarecare; ci proprietar de redevenţe şi de coclauri – pomi, ceva vie, păşune, puţin arabil, pricopsit bine, cum s-ar zice, şi despre care gurile rele spuneau că, din an în Paşte, se mai „întâlnea” şi cu vechea lui dragoste din tinereţe, coana Săftica, vecină de hotar, de altfel, T: –\par u – Eu. Da cine-ai vrea să fie, domu* Vasile!

  — Noi pe coana Săftica o căutăm! v.

  — Apăi. Ciocane şi ţi-o răspunde! zise nea Fănică:; Abia1 după câteva minute bune – colonelul Elef terescu fusese gata să-şi piardă răbdarea – se auzi o cheie şi ţaţa Săftica apăru în toată splendoarea ei de femeie sănătoasă, bine hrănită şi fără prea multe griji. Venise de dincolo printr-o uşă mai dosnică să-şi întâmpine oaspetele, sigură că de-acum a pus mâna pe un nou chiriaş, sergentul-major fiind cel care i-1 recomandase pe Drăgulin. Cam în pripă i se părea treaba asta, dar de când cu războiul.

  — Bună, seara, fu scurt şi grav Guzgan Vasile, ştiind bine cine îi asculta vocea.; {,. „.

  — Apăi; bună seara şi să ne trăieşti, domnule şef de post, fiindcă, dacă a murit unu, n-o să ne vină pe cap altul i Mata eşti cel mai nimerit şi, la drept

  : vorbind, tot dumneata ai fost cel care ne-ai dus de grijă 1 Răposatul, săracu, tot pe la coană Cocuţa, de! – turui femeia, neavând cum să-1 observe pe colonel, care stătea mai retras, lingă un pom, şoferul rămânând la maşină, ceva mai departe, „din motive strategice”, i „, v”. *lO i i.

  Coană Săftico, ştii. Am vrea să vedem camera bietului răposat, a domnului şef de post. Sunt. Sunt venit cu noul şef! h: – f – O I! 1 Vai de mine! se auzi din întuneric o văicăreală asemeni anticelor bocete. Nici n-am apucat să dau un pic cu mătura, să fac totul oglindă, să mai schimb şi eu mobila de ici-colo, să incinte ochiul. Fusei gata-gata să mă prind la. Treaba, da nu mă prinsei!

  — Nici o jenă, nici o jenă, se gudură sergentul-major, sigur că, de-acum, jumătate din „agoniseală” este a lui, şi, totodată, ajunge „omul colonelului”, care, în tot acest timp, bombănind şi înjurând muteşte, sta pitulat asemeni borfaşilor, r t ţ i – Dar. Unde-i, unde-i chiriaşu*? Şi aşa de repede?! veni la realitate proprietăreasa. 1 – Eu sunt! apăru din umbră Radu Elefterescu. Deşi nu vedea bine gradele, la care de altfel nici nu prea se pricepea, zărind totuşi impozanta făptură a colonelului, femeia se pierdu o clipă, doar o clipă, ca să zică, ajungând la ce-o durea pe ea cel mai mult:

  — Cu cât am dat-o, h-o mai dau! Casa-i casă, da banu scade! Şi aici femeia avea dreptate.

  — CNici o grijă, ţaţă Săftico, nici o grijă făcu împăciuitor Guzgan Vasile. R Dacă ne place, plătim, dacă nu, nu-i nici o supărare.

  — Hai să vedem despre ce-i vorba. Ne grăbim şi trebuie să luăm cu noi şi actele şi arhiva decedatului 1 le curmă colonelul vorbăria. V.

  — Poftiţi, poftiţi! Vai, ce rău îmi pare că n-am apucat să fac o ţâră de ordine şi curăţenie!

  „Norocul nostru”, zise în sinea iui sergentul-major, urcând cele câteva trepte ca, plin de condescendenţă, să-1 lase pe ilustrul său superior s-o ia înainte, în picul de lumină „făcut” de gazdă

  — Faci, p aci î îl îndemnă coana Săftica pe „noul chiriaş”. IV. Ji: tv, {.}.; f *. JDupă câtţ e de galonat şi parfumat, se pare că-i! mai ceva decât, muieraticul de Drăgulin, Păcat, totuşi, păcat de bietul Vasile-al nostru, că nu-1 lasă pe el şef. Băiat bun! Mai bate el –, şi ce bate! – dar altfel. „ W:?;]]: m. Asta-i camera, domnii mei, poftiţi! şi gazda făcu în sfârşit lumină, un bec de o sută de waţi împrăştiind. Întunericul şi dând ia iveală interiorul în care locuise fostul şef de post. -; *- – v r: –

  Cei doi”. Bărbaţi! intrară sf cel mai mic în grad îşi plimbă ochii de viezure de ia masa de lucru la pat, *ca să nu şi-i mai poată desprinde de la şifonier. Tot el, ca Unul mai de-al casei, găsi nimerit ş-o, roage pe coana proprietăreasă să-i lase singuri,: * – Ştii, coană Săftico, şeful ţinea aici o mulţime de acte secrete. Nu te supăra, lasă-ne pentru câteva mi, nute singuri.; V. V, r, v; -; –.

  Vai de mine! Poftiţi, cotrobăiţi cât vreţi, ches, tiile astea secrete pe mine, mă lasă rece Când isprăviţi, mă strigaţi! „ „

  — Ai fostşi tu o dată isteţ, găsi cu cale să zâcăcolonelul, după ce uşa se închise în urma proprietăresei.

  — Să trăiţi, şi o dată-i mult, decât niciodată! cuteză să replice Guzgan, punându-se pe treabă. * începu cu masa de lucru care, în realitate, era jurmătate birou, o achiziţie de-a lui Drăgulin pe care, şe înţelege, nu dăduse nici un ban. Căută cu mâini înfrigurate cheia bănuită că se potrivea în lăcaşul uşii din dreapta, în stânga era „loc pentru picioare”, răsuci şi trase. Deziluzie totală: hârţoage. Trase şi sertarul de la mijloc, la fel. Ui; ro; î*: – *y; r.; Radu Elefterescu, „oaşcă” bătrână şi cu experienţă,: sesiză într-o clipă o anomalie. Sertarul – părea a fi „mai scurt” decât masă-birou. On j.;: K.

  — Scoateri afară, cu totul, ordonă el.; *. – – Pungaşul j! exclamă subofiţerul. Cioaca asta nu 1 mir-a spus-o – mai, adăugă, după ce prima dintre cele două casete căutate ieşi la lumină, ascunsă cu dichis într-un anume fel de fund dublu-al sertarului.

  — Prea Ie vrei pe toate mură-n gură! zise Elefterescu, să zică şi el ceva, altfel numai ochi.

  Nici prea limpede nu mai vorbea, este adevărat, găsi Guzgan Vasile un anume fel de scuză. Bâlbâia cuvintele. 1 – [i} „ -y\par

  — In regulă, curmă colonelul vorbăria celuilalt. Treci la şifonier!

  Sergentul-major nu tocmai încântat că prima casetă era de-acum în mâna celui de care depindea fericirea sa de mâine, se aplecă, scotoci, bombăni, trase cu năduf şifonierul de la perete mai înspre mijlocul camerei şi, în sfârşit, se ridică purtând în mâini cea de-a doua „comoară”, mai mică dar mult mai grea. 3 – Eşti deştept, Guzganule! nu se putu abţine colonelul să zică, cu ochii la uşă, să nu apară cumva proprietăreasa – nu încuiaseră uşa, din motive de. Tactică – luând-o şi pe aceasta din mâna căutătorului de comori. 1

  — Să trăiţi, domnule colonel! Păi, dacă dumneavoastră n-aveţi timp să priviţi şi la noi, ăştia mai micii. Se avântă subofiţerul, sigur că de-acum este „călare pe situaţie”.

  — Ce-a fost e una, ce-o să fie de-acum încolo e alta, tu să fii băiat deştept î;

  — Sunt, să trăiţi! V. -Se lăsă o clipă de linişte. De undeva, de-afară, se auzi mugind un bou, al lui nea Fane, pesemne, când Guzgan, Vasile găsi cu cale să întrebe ce-i de făcut cu hârţoagele celui care domnise ani buni peste ordinea şi liniştea din jur. I; -

  — Ia-lel fu scurt colonelul. Ia-le şi mâine dimineaţă ai să le studiezi cu atenţie – să fii în temă l – peste. Peste două-trei zile, când o să primeşti numirea de şef de post şi o să fii avansat plutonier, am să te întreb despre ele. R: v; f „Iată-mă, Iisuse, şef de post î Şef de post şi plutonier totodată Visul vieţii mele şi-al Ioanei! Ţine-1, Hristoase*, sănătos pe domnu colonel, măcar. Douătrei zGe până semnează ordinul de zi î Mai departe.; focu să-1 ardă, focu lui Sarsailă, fiindcă, iată î – se bucură şi ia jumătate din drepturile mele lăsate. Cu vglas de moarte 1 Ptiu!” iiIeşind din camera – altfel spaţioasă şi frumos mobilată – a celui care aştepta să fie coborât doi metri în pământ, Guzgan Vasile se grăbi s-o strige pe proprietăreasă. Deşi nu era nevoie, coană Săftica fiind fje-aproape şi gudurându-se asemeni unei căţeluşe în călduri la gândul că, de-acum, s-a pricopsit. Prea era i impozant şi bine îmbrăcat – ce galoane! – cel ce voia să-i fie chiriaş, încât să fie şi zgârcit. ~JDar, deodată, zărindu-1 la lumină, simţi o lovitură în moalele capului. Era, er* sau nu era „el”? Ba da, îşi zise, este „el”, cel care da ordine în stânga şi-n dreapta, şef peste şefi l Şi-atunci? Ceva nu miroase a bine, şi femeia trecută prin j, atâtea”, se simţi înşelată de cei doi, cum şi de ce nu putea spune, aşa că îndrăzni să le ţină calea şi să întrebe cu voce de stăpână: w. U.? i.

  — Nu vă supăraţi, domnilor. Căpitani sau maiori, ce-oţl fi îl indusese şi pe subofiţer printre of iţeri – dar, dacă nu mă înşală cumva privirea, nu prea vă văd eu pe dumneavoastră – de data aceasta se adresa doar colonelului – locuind la mine, când, dacă bag de seamă bine, dumneavoastră sunteţi şef peste şefi, n-aveţi nas de Filipeşti!

  — Şi ce importanţă are. Problema asta? zâmbi colonelul stFÂngând cu braţul stâng cele două casete, abia aşteptând să le pună la ioc sigur în servieta pe care o lăsase în maşină.;

  „. Păi. Are, fiindcă eu credeam că dumneavoastră sunteţi noul şef de post, chiriaşu meu.

  — Dumnealui o să fie noul şef de ppsţ, şi colonelul, zâmbind, deşi era grăbit fiindcă abia aşteptă să inventarieze conţinutul casetelor, îl indică cu degetul arătător pe Guzgan Vasile. Iv: r „:}; -

  — Domnu Vasile 1 exclamă şl se bucură în acelaşi timp femeia, deşi noutatea aflată o lăsa fără chiriaş din rândul jandarmilor. Nu-şi făcea însă griji; o să ia un neamţ, un inginer, amatori de-o cameră luminoasă şi curată erau destui -: w*o

  — Nu „domnu Vasile” ci domnul plutonier Guzgan Vasile, preciza Radu Elef terescu: gata să se îndrepte spre maşină,:

  — Ţină-1 Dumnezeu sănătos, că de treabă om el – Bună seara! scurtă colonelul discuţia.; 5.

  — Bună seara şi să mergeţi cu bine. Dar stai! se repezi femeia, io fac ordine şi curăţenie în camera fostului şef, şi-avea omu o mulţime de cărţi şi de hârţoage., „; V-: -

  — Până mâine-dimineaţă, când o să vină aici. Plutonierul Guzgan Vasile, nu te-atingi de nimic. Le laşi aşa cum sunt l.; v,; M,; „Mâine dimineaţă?! tresări cel ce fusese avansat în grad, deocamdată doar teoretic. Ceva nu-i mirosea a bine. Mâine-dimineaţă? L. „ Păi împărţeala când o facem? Acu, noaptea, la post, sau mă ia cu el şi mă repede mâine-dimineaţă cu vreo maşină încoa?!” Nelămuritul avea să fie însă îndată lămurit:

  — Cu casa stai departe? La post ce să mai faci acum? – l; -P-r: „

  — Nu departe, mai colea, da de ce? întrebă, cutremurându-se de cele mai negre presimţiri viitorul şef de post. „, *” -

  — Atunci du-te acasă, vezi-ţi de treburile obişnuite şi nu uita că din această clipă eşti şef de post şi peste două sau trei zile o să-ţi dau un telefon să vii la Ploieşti pentru grad şi. Toate celelalte. Hai fugi, sunt foc de grăbit, în seara asta am p întâlnire foarte importantă şi nu vreau s-0 pierd!;

  — Şl. Şi.; V-v: jJ

  — Ce şi?! Vi,).; – (lV

  — Casetele!: ii:;

  — Lasă casetele, deocamdată avem treburi mai importante de dus la bun sfârşit. Dacă ce-i în ele este de furat, Banca Naţională pune mina pe rodul hoţiilor lui Drăgulin. „ Asta-i lege! Dacă nu, dar m-aş mira, trebuie să dăm de urma rudelor. Aud că are o soră; norocul ei, în cazul ăsta. „-” 1 în vreme ce uitase şi de moară şi de tot şi ese cu fălcile încleştate, colonelul mai spuse o „definitivă”. „Numai de n-ar fi în ele niscaiva hârtii fără vait vreun pistol, gloanţe. Iar tu, printre picături, tiste şi fă cruci, căci deocamdată ai scăpat de eaua aia mare, aia cu împuşcarea lui Drăgulin. Lape comunist să plătească el oalele sparte, pricepi? bă Radu Elefterescu scrutându-1 cu privirea: Da, da, pricep, da, să trăiţi! „

  Capitolul 4]

  Printre cei care „căscaseră gura” – un fel de a spune – la întreaga tărăşenie legată de împuşcarea şl apoi de moartea lui Stere Drăgulin, se numărase şi Mitu Răduleţ. Ochi şi urechi. Şi, după ce maşinilo „oficiale” se puseseră în mişcare, îndreptându-se spro Ploieşti, se repezi acasă şi căzu pe gânduri, nu fiindcă n-ar fi avut ce face mai departe, ci pentru că nu ştia ca cale să apuce, să fie mai cu folos. Şi alese „calea Morenilor”, sau mai bine zis a Stavropoleosului. Îmbucă ceva la repezeală, controla cauciucurile bicicletei şi dădu să pornească.

  — Unde te duci, nea Mitule? îl întrebă un vecin, om cumsecade dar cam hâtru. Acul dacă ai rămas fără şef, trai pe vătrai

  — N-am şi eu o slujbă? răspunse printr-o întrebare Răduleţ, căruia doar de slujbă nu-i era aminte. De altfel, fără Stan Florescu, maşina, până la sosirea altui operator, sta proţăpită lângă sondă, fără de nici un folos.

  — Credeam că pleci după vreo gagică, zise acelaşi vorbăreţ, neavând de unde să ştie firele care-i legau pe cei doi, pe cel ce „se dusese” şi pe cel „ce rămăsese”.

  Fără să-1 mai învrednicească cu vreun răspuns, Mitu încalecă şi porni din loc. Trecu de scnda „lor” – de-acum a dracului! – îşi zise ciclistul – şl intră în pădurea Bana.

  Acea oră, Toma Dănescu, îşi făcea socoteala Mitu îeţ, este pe drum sau mai degrabă acasă. Acasă triW caut ~ sau să-1 aştept. U upă ce defila pentru a doua oară în ultimele douăşi patru de ore prin faţa caselor din Bana şi Motrecu Cricovul şi intră în Stavropoleos. Bicicleta mai ascunse, o lăsă la uşa intrării care ducea icuţul apartament al familiei Dănescu,; -acum, ştiind semnalul, sună într-un anume fel U nespus de bucuros când, după câteva clipe, uşa se diise şi în cadrul ei apăru cel căutat. „Vino î zise gazda, şi doar că nu-1 trase după el. De rău, nu-i aşa? întrebă, fiindcă zvonul celor Jmplate la Filipeştii de Pădure se răspândise eu Bala fulgerului şi la Moreni. R *

  Este, fu scurt cel întrebat, oftând.

  Zi, zi, zi repede, dar nu omite nici un amănunt! Treme de aproape o jumătate de oră doi bărbaţi, de diferiţi ca fizic şi ca înfăţişare, „puseră ţara le”, ar zice un neofit.; j” ănescu, după ce stătu câteva clipe tăcut asemeni „ mut, se ridică, părăsi mica sufragerie, ca să reă după câteva minute cu un platou pe care se aflau tari – „conforme cu vremurile„ – şi două ari.?”, T:

  Sunt sigur că eşti frânt de oboseală şi, desigur, este şi foame. Ia şi îmbucă, până mai discutăm„ ft-alta. Y”* y – -

  Ceva., apucai eu să arunc în gură, până s-b porţpâncoa. R%t., v, Două bătăi strică, două mese niciodată. Iar dacă *nică-al nostru a avut parte de ce-a avut – de n-ar I avea! – mănâncă dumneata şi pentru el: n-o să apere. Şi uite, până una-alta, am să-ţi spun.; un bet: azi n-am fost la serviciu. M-am învoit, m-arri ~ţiţ râu. Bolnav-bolnav, găsii însă vreme şi putere au o fugă până la Ploieşti, să văd ceşî cum e cu Jfeisoarea aia militară unde o să-1 ducă pe Stanică, (hisoare, pe dracu. R. – şi, atâta cât ştia sau mai de6 ă cât aflase, îi împărtăşi şi celuilalt –

  — E şi rău, dar e şi bine. Dacă-1 ducea pe Rudu” Iui, era de câteva ori mai rău. Insă clienţii lui Zanea*J toţi, au parte de aşa-zisa închisoare militară. Şi prllti curtea închisorii militare trece – ghici ce 1

  — Vreun drum, vreo şosea.,; [

  — O cale ferată 1 Aşa că musai, ne-am gândit, eu şi încă un tovarăş, să facem rost de un mecanic de locomotivă. Ştii vreunul? întrebă, scurt gazda.

  — Nu. Nu ştiu, şi chiar dacă ştiu, nu ştiu ce hram poartă!;: -

  — Eu ştiu unu, da-ideparte, şi de la o vreme arc altă meserie. Meseria dintâi nu se uită însă niciodată.

  — Cât de departe?; întrebă cel ce înfulecase aproape tot ceea ce i se pusese în faţă, deşi altceva ar fi vrut el să întrebe: ce legătură poate fi între o calo ferată şi. Stan Florescu. [*:

  — Bucureşti, 60 de kilometri bătuţi pe: muche – - Departe. „, – - „. „ -?:; r „, tî.

  — Departe fiindcă nu-i aici, colea, la doi paşi, şl eu nu pot lipsi de la serviciu. Azi a fost o zi de excepţie, cu totul deosebită; –. „ –!

  — Şi-atunci. Să mă duc eu? cam ghici celălalt o parte din adevăr. V r.

  — Da şi nu. Deocamdată nu. Poate, cel mult într-o scurtă. Călătorie de recunoaştere. Dumneata altceva ar trebui să faci în, următoarele două-trei zile – nu mai multe, fiindcă Zanea judecă, repede: să dai târcoale regimentului.

  — Care regiment? se grăbi „neluatul în seamă de cei mai mulţi”.

  — Regimentul care duce-n cârcă închisoarea da care-ţi vorbii. -

  Fără grabă, dar şi fără „timpi morţi”, Toma Dănescu îl puse în temă, cât de cât, atât cât ştia şi el, cu „situaţia de la regimentul de pifani” r-?

  Capul mi-e calendar, dar [prea multe n-am aflat! fu sincer; ajutorul operatorului de carotaje.

  — Prea multe”, cum bine zici, nici eu nu ştiu. D-aia ara zis ce-am zis, să te învârteşti pe-acoâo o zi, două, cel mult trei. Să vezi, să tragi cu urechea, sfl întrebi, aşa. Pe ocolite, să-ţi dai seama ce şi cum, escrierile. Tovarăşilor, s-ar zice că eşti isteţ foc. Sau n-am dreptate? îl privi gazda în ochi, încă & începutul discuţiei lor musafirul fiindu-i tot. Simpatic: se vedea cale de la o poştă că este tipul omului care cumpără, nu vinde. Cu slujba la împărăţie. Văd eu cum mă des Şi-aşa mi s-a dus buhul că fug de colo-colo, de Jasta o să le spun; o gogoaşă, văd eu de-o fi. Iată sau cu dulceaţă. 1

  Să-1 vedem salvat de la moarte pe Stanică şi. Mai vorbi. Şi încă ceva î schimbă deodată tonul Torniţă„. Am aflat tot astăzi că linia frontului a luăt-o-neoaee cu vreo câteva zeci de kilometri, că, şi de ar fi să rămânem câţiva dintre noi „pe auri„, de foame n-o să moară nimeni: vii să ne jdă ziua aia, asta-i important. Peocamdată, zic, % fugă până la Bucureşti.; „. „;

  La Bucureşti? se cam miră Răduleţ, care abia pta să pună capul pe-o pernă.;

  Da, la Bucureşti, dar nu pe două roţi. Şi de-oi umneata vreun Mormocea, un „fâs!”, şi-ai tras dreapta. Te învăţ eu cum poţi ajunge cât mai deă. Şi-acolo cauţi o stradă, Petre Ispirescu. Cel cu basmele, Exact, dar; dumneata cauţi strada, nu povesti, fiindcă dacă o fi să dai de el, n-am făcut nici o ere, pricepi?: VV?;

  Nu, că-s bleg, se simţi un piculeţ „atins” cel ce cum şe şi vedea pentru câteva ore „bucureştean”.

  Atei Dumitrache, carefusese până în urmă cu e ani mecanic de locomotivă şi un defect la uh ochi împiedicase să mai alerge de-a lungul şi de-a latul; i, când auzi „vestea” trase o înjurătură, cum îi stă ie românului la supărare, şi „se îmbolnăvi” pentru te „zite. Şpote. Zece, cincisprezece, depindea de îm jurărişi nu de el.; j:

  Kuki, ia vino-ncoa! „.

  Ce-i, unchiule? întrebă vânzătorul de ziare, e, de cum auzise fr în tu ri din şuşoteala celor doi, a unchiului şi a unui „tip mărunţel şi vioi ca argin* tul viu”, pe care atunci îl vedea pentru prima oară, înţelese că s-a întâmplat ceva deosebit de important.

  — Eu o să fiu plecat vreo două-trei zile, poate mai multe 5 – – -; –,

  — Unde? veni scurt întrebarea copilului.

  O clipă, unchiul avu o reţinere: să-i spună sau sS, nu-i spună? Dar cum tot el îşi zise că Alexandru – Kuki! Ce Alexandru! – ştia atâtea din „secrctele zeilor”, se hotărî să-1 pună cât de cât îh temă, fără ca măcar să se gândească, sau măcar să viseze atunci, că Alifante va fi. Buricul pământului.

  —;! v –.

  :; 1. „;

  Mitu Răduleţ, de cum intră pe poarta regimentu* lui, având într-o plasă de „aţă pescărească” câte ceva de-ale gurii, să-şi motiveze cit de cât prezenţa sa acolo – dar nu-1 întrebă nimeni nimic, nici măcar de sănătate, plutonierul de la poartă fiind ocupat să-1 facă V, marţ„ pe un camarad de grad inferior – se şi apucă să facă o „schiţă”. În cap, nu pehârtie, avantajat fiind şi de faptul că primise câteva indicaţii care aveau să se dovedească de mare preţ s „O să mă lase oare să-i dau lui Stanică picul ăsta de mâncare? * se întrebă, încurajat de ceea ce vedea în jur, poate şi fiindcă era zi de vorbitor. Trase cu ochiul încolo şi încoace, văzu cam cum se desfăşoară „treburile„ şi înţelese că „periculoşii„ nu dădeau „nas” cu vizitatorii, rude sau prieteni. Totul se transmitea prin santinelă.

  Mormăi, scuipă, înjură, blestemă pe cine ştia el şt, dibuind un ostaş care părea a fi mai de treabă, se apropie.; 1 *: \par

  — Să trăiţi, domnule soldat – Ce-i, figură? întrebă tânărul soldat, până mal ieri stâlp de cafenea pe Franceză, frumuşel, şmecher şi cu bani, altfel ar fi fost pe front.

  — Am şi eu. Colea, un vecin, vreau să-i dau câte ceva de-ale gurii. U v; ţ – Dă-i! î – ir Păi da, dar chemaţi-1. Altfel. J rCum îl cheamă? si:; A – ~

  1, aici e aici, mama naibii, căci nu ne-am gândit Vreme, de ieri – adică, să aibă „*aici* şi-un alt e. Da stai î – tresări mărunţelul salariat al htinentalei”- – Stan Fiorescu-i una, * Stanică

  Stanică, domnule soldat, rbugiul, pocheristul, tablagiul şi biliargiul desi $e o uşă şi strigă alene:

  Care eşti, mă, Stanică?! – lăsă o clipă de linişte, Stanică însuşi bănuind vorba de altul. Abia când „Stanică” fu repetat, mai sonor, cuteză să zică:

  EU î,:; M.;

  Păi dacă eşti „eu*, vino-ncoa, spărgător de case Jbanî pe camuflaj!”. „ tan Florescu crezu în prima clipă că visează. Mitu uleţ nu ştia nici el ce să creadă. Totul părea de meniul visului. Soldatul, care trebuia să-i urmăcă pe ei şi pe alţi câţiva, era ocupat să privească bele unei vizitatoare.

  — Dumneata?! făcu Stanică. -

  Eu! răspunse plin de satisfacţie vizitatorul; v Cum. Cum. U.

  — Lasă pe „cum”, nu-i timp de „cum”! în colea a de-ale gurii – le-am luat la întâmplare, să am olive să mă strecor mai uşor aici, şi fii atent. Noi, ţi, suntem alături de dumneata. Cum-necum trebuie te salvăm, ăsta-i ordinul! Să fii mereu cu ochii-n tru, la orice şoaptă, la orice semnal, la orice bileţel, & proces să fii demn şi să nu te laşi impresionat de Jetele (lui Zanea. Sentinţa va fi aceeaşi, oricum.

  Moartea, zise scurt arestatul. 1:

  — Bineînţeles 1 Ce-ai vrea, un voiaj pe Coasta de *jr?! Dar dă-o dracului de moarte, noi trebuie trăim, gata, nu vreau să ne ghicească răcanul, să-şi a seama că fcam păcălit. Fii atent şi aici, şi pe drum „e Curte, şi acolo pe coridoare, oriunde!

  Bine, am înţeles.;

  — Te mai doare? puse în sfârşit Răduleţ 6 Intreăre mai bmenoasă. R v – r ri Asta n-are importanţă, trece. Şi hai, fugi dacă altceva n-ai să-mi mai comunici.

  — R N-am, fiindcă aşa cum îţi spusei, doar întâmplarea ne-a adus faţă în faţă. Bon jur! i – La revedere şi cu bine, şi salută-1 pe nea Tomiţă! Spune-i că, şi de-o fi să mor, mor fără să cer îndurare

  — Nici n-ai cui. Dar stai! îşi aminti de ceva foarte important Mitu Răduleţ. Aici cât te ţine?

  — Bine că m-ai întrebat,: sunt năuc, nu altceva, poate şi de la bătaia încasată,; dar mai degrabă de la surpriza pe care mi-a. Făcut-o, vizita dumitale. Fii atent: este printre noi unul. Mai vorbăreţ, şi el mi-a spus cam aşa: până la condamnare o să mă ţină aici, la un loc cu gloata celor periculoşi. După condamnare mă mută la celulă, sunt cinci cu toate, una Ungă alta. Î; – Cinci celule, repetă. Răduleţ, ca pentru sine – Cinci, v „.; „.

  — Şi calea ferată trece pe-aproape?

  — Se pare că da.

  — Aha, doar zise vizitatorul, începând să înţeleagă rostul „mecanicului de locomotivă”.

  — Când mai vii? cuteză sa întrebe arestatul.

  — Când? Şi peste o jumătate de oră, dacă s-ar putea. Eu o să mai încerc, totuşi, deşi bafta de azi n-o să pice în fiecare zi. Mie spune-mi altceva: să-1 „ung” pe soldat cu o bancnotă? De, poate că tot el o să fie şi altă dată, mă gândesc. R” Dă-i, dacă ai, dar nu-i da prea mult.

  Trenul regimentar era tras de o locomotivă veche, vechi fiind şi vagoanele care soseau încărcate cu armament, muniţii, hrană pentru trupă şi deţinuţi, dar şi pentru cai, şi câte mai sunt trebuincioase unei unităţi militare. Prezenţa lui în curtea regimentului constituia un mic eveniment, mecanicul şi fochistul având mai întotdeauna asupra lor ceva de vânzarc, de-âle* gurii, dar şi niscaiva boarfe, „găsite” prin vagoanele ce staţionau prin gări; când bunurile nu pro au din însăşi încărcătura adusă de cei doi cefeienul, după ce intra în curtea unităţii militare r-o poartăde fier croită într-un zid şi întotha încuiată cu un lacăt ca de mânăstire, trecea sart. Regimentului, după nici o sută de metri îh stânga, lâ şapte-opt metri de calea ferată, cele Ş boxe transforma te. În celule, şi, după ce mai pu*; alţi„, p sută, de metri, i oprea. De-a. Lungul unei jie, alături de magazii şi depozite, şi începea ărcarea celor două-trei, rar cinci-şasevagoane, rid sosea, şi ca să-şi facă anunţată prezenţa, mecul trăgea de semnal, de cinci-şase ori, şi subofi* de gardă trimitea un soldat să deschidă poarta, nitura intra, trecea, avansa, şi poarta era închisă, niciodată încuiată. Abia după ce trenul,: în două, patru ore, rămânea fără încărcătură, părăsea ea regimentului pe. Acelaşi drum, cu vagoanele cum golite, sau încărcate cu ce considerase admiraţia regimentului că nu mai face trebuinţă: ve ri, reformă, armament trimis la reparat., T osirea trenului avea loc 6 dată sau de două ori pe jgtămână, niciodată într-o zi anume. Deasemeni. Lomotiva trăgea cele câteva vagoane, sau le împin nu exista t o „lege, „ în acest sens, cei de prin buri fiind cei care hotărau.

  F -: f, -: *}. O. -

  {*ima grijăa lui Matei Dumitrache, de cum sosi la, ieşti, fu să dea de urma celor, „doi evadaţi”, cel 1 treilea fiind în aşteptarea sentinţei de condame la moarte. Luând legătura cu cine trebuia, dupăâază Dumitru Sterescu şi Moise Petrache intrară interval de, câteva minute într-o locuinţă conspiyă situată pe strada Colinei, După îmbrăţişările de gflarej fostul mecanic de locomotivă intră direct în biect.; 4 -;

  Uite de ce v-am chemat: să-mi spuneţi dacă care cumva vreunul dintre noi are vreun frate,; *y rudă, prieten, fie ce-o fi, la regimentul unde-i uită închisoarea militară,; fl

  — Cei doi se priviră în ochi, întrucâtva nedumeriţi, şi ridicară amândoi din umeri.

  — Nici măcar printre subofiţeri sau ofiţeri? încercă marea cu degetul bucureşteanul. *

  — Nici vorbă, răspunse Moise, însă.

  — Zi, zi, nu mesteca cuvintele, îl cam luă la rost celălalt evadat.

  Privind la Dumitru Sterescu, Petrache îi aminti de Nită Apostolescu – nume care nu-i spunea nimic mai vârstnicului lor tovarăş – meşterul lor de la „Concordia”, unde se fofilaseră amândoi, după evadare şi după două sau trei luni de „stat la fund”.

  — Are un băiat, acolo, recrut, contingent 45.

  — Şi? fu scurt Dumitrache.

  — Şi meşterul este şi el.

  — Vorbeşte, nu te mai poticni la vorbă, îl grăbi acelaşi.

  — Nu avem voie, asta e, altfel,:

  — Cum mă, figură, îşi cam ieşi din fire nea Matei, cum adică? Ai secrete faţă de mine? De mine, care mi-am pus pielea la saramură ca să vă găzduiesc după evadare?!

  — Zi, măi prostule, vorbeşte! Te şi găsişi cu cine să faci pe secretosul! îl luă la rost Dumitru Sterescu, ca să adauge îndată: Să ştii, nea Matei, că eu nu ştiu nimic despre secretul ăsta cu băiatul meşterului, altfel ţi-aş spune eu ce şi cum.

  După câteva clipe de tăcere, cel ce lăsase capul în piept, a pocăinţă, le spuse numele recrutului şi cornpania din care făcea parte, dar să ştie de era sau nu. „de-ai noştri” era mai greu. Poate da, poate nu, aşa ceva doar taică-său putea să aibă cunoştinţă; v1 i – Nită Apostolescu 1

  — Aşa-1 cheamă, şi ăsta-i numele lui adevărat, nici măcar poreclă n-are, cel puţin aşa ştiu. Tu ştii altfel? se adresă el lui Sterescu.

  — Nu.

  — Ştiţi unde locuieşte? se hotărî Dumitrache să intre mai în miezul problemei şi să curme vorbăria.

  F – Nu departe de aici, pe Vasile Lupu, vorbi Moise Petrache. –, Eu merg cu tine să-1 căutăm, tu aşteaptă-ne zise hotărî t cel venit din capitala ţării, ridichi-se primul în picioare. F., el căutat şi găsit îndată ce apăsară pe butonul soţiei se dovedi a fi un om integru şi binevoitor, dar. Mai atât. Omul fu sincer şi, după ce înţelese cu cine e de-a face, îşi rugă subalternul să aştepte într-o fieră alăturată, înţrebându-1 însă: Ştii de ce?

  E – Ştiu: să aflăm cât mai puţin unii despre alţii. * – Bravo I Tu despre mine, eu despre tine şi aşa ai departe, zâmbi gazda, altfel un om deosebit de ciabil şi la locul lui. Nu vreau să-I includem pe istian al meu în. Treburile noastre. Nu pentru fap” că, fiind singurul copil, ţin la el în mod deosebit, fiindcă, dacă n-a fost atras până acum în activităţile oastre, am motive serioase să nu fie nici de-acum colo, ca să fiu sincer.

  — Nu înţeleg.

  V – De mic, dar şi când se făcuse mai mare, şi tare ~*-e că şi acum, cum striga careva la el, maică-sa sau să zicem, spunea tot. Unde a fost, ce-a făcut, ce-a art sau a stricat. Dacă îi mai scăpăm şi câte o lată, tragedie curată. N-a ieşit. Ce voiam eu să iasă, i gazda oftă. Poate şi unde a văzut lumina zilei la t luni, nu nouă şi nici măcar şapte. Mai Ia început, uneau medicii că-i de mirare că trăieşte, i-a fost t însă să trăiască şi-acum e voinic şi sănătos, numai moare de frică. Armata doar să scoată ceva din dacă noi, părinţii, n-am fost în stare. 1 – Aşa.

  — Aşa. Şi cred că am fost destul de explicit* Apeând la el, mi-e teamă că v-ar aduce mai degrabă pooase decât foloase. Dar dacă eu pot să vă fiu cu ceva e ajutor, asta da, nu mă dau în lături.

  Matei Dumitrache zâmbi ascuns, ca să-1 întrebe! acă bănuieşte cumva de ce voia să facă apel la recrutul de pe Cantacuzino.

  — Ei, na î De ieri vuieşte ţot oraşul; r lSituaţia este destul de albastră, oftă musafirul.

  F – Este. Şi-ăştia doi ăi meişi arătă din priviri spre camera unde aştepta Petrachemi-au spus că, de n-ar fi fost Stanică, aveau de mult ciolanele putrezite. La ei – dar şi la mine! – poţi apela oricând, şi bănuiesc că trebuie să te fi gândit – dumneata, dar şi tovarăşul de care mi-ai vorbit – şi iâ alte soluţii, nu doar la cea legată de sprijinul feciorului meu.

  — Ehei, soluţii. Vreo treî-patru mi se învârtesc întruna prin cap, dar care-i aia să prezinte certitudinea reuşitei? Să-1 salvăm pe Stanică, dar nici alţii să nu-şi piardă viaţa sau sa cadă în mâna lui Zanea!

  Nită Apostolescu, până să se despartă. De, musafirul său, pe care nu: -l tratase nici măcar cu un pahar cu apă, îi dădu o serie de indicaţii cu privire la felul cum poate fi găsit la „Concordia”, ziua. Seara, noaptea, mai întotdeauna acasă. T; „ *., „:

  O zi frumoasă, senină şi caldă. Cireşii începuseră să dea în pârg, şi era de presupus că şi bombardierele staţionate, la Foggia vor sta cuminţi la bazele lor. De câteva zile capitala aurului negru şi rafinăriile din jur fuseseră iertate. Venise rândul altor oraşe, TurnuSeverin şi Braşov.

  Lăsând soarele „afară”, Matei Dumitrache şi Mitu Răduleţ intrară la „Pisica albă”. Fiind abia ora 10 dimineaţa, cârciumioara era aproape goală. Aleseră totuşi cea mai retrasă masă şi cerură doi ţapi cu bere.

  — Vrei-nu vrei, bea Grigore agheasmă, spuse Răduleţ.

  — Ai mâncat ceva?

  — Trei ochiuri – mi le-a pregătit. „, gazda. -

  — Dacă-i aşa, merge şi-o gură-două din poşirca asta tulbure-acrişoară. Ai fi vrut să comandăm sirop?

  — Nu era mai bine dacă ne ascundeam în altă parte? 1fc –.; r:;: v v *

  — Dar nici1 hu ne-am ascuns J ani. Ales bombiţa asta şi ca să stăm jos, fiindcă-s frânt de, oboseală, şi ca să nu ne depărtăm prea mult de. De Stanică, eram gata să zic „închisoare”, însă nu pot suferi cuvântul

  *a. De ce, cel puţin deocamdată, să ne ascundem? e te cunoaşte pe dumneata pe-aici? Iar pe mine, V. Atst. – j i Eu am mai stat prin Ploieşti. De mult, este evârat. I: O – -

  — Nici o grijă, îl linişti Dumitrache. Descarcă-ţi ai degrabă sacul cu noutăţi.

  P – O clipă şi-i dau drumul, dar mai întâi aş fi rios să aflu, de ce „frânt de oboseală”?

  — Ţi-am vorbit parcă ceva de-un tren, de „trenul tru”.;

  — RDa, şi? Mai este până la „tren”. -

  Mult mai e! Azi suntem într-o joi – deci săpmâna asta nu-1 judecă, poate nici luni, dar marţi, iercuri, mde! s-ar putea. Şi, a doua sau a treia zi tipă. Sentinţă, ştii bine ce urmează.

  ŞtiU. *.,;

  — Şi dacă noi sau „alţii” nu vom găsi o posibilitate ea-! ajută să evadeze, după aceea e greu „de făcut va”. Nu uita că în pădure, în apropiere, au şi nemţii unitate de vreo câteva mii de soldaţi înarmaţi până-n în ţi, şi atunci. Aleluia î.

  — Nici măcar de „aleluia n-o să aibă parte! Parcă nu ştii?

  — De „aleluia” nu, dar de. Spovedanie, da! Aşa brie la lege. Să nu zică. Mai ştiu şi eu cine, că regiul lui Antonescu nu respectă datinile, şi credinţa trămoşească. Împuşcă un nevinovat, dar mai întâi. I aplică sf în ta spovedanie şi împărtăşanie.

  — Ptiu! făcu cel ce nu atârna la cântar decât pe umătate din greutatea celuilalt. RK

  — Şi ştii care-i cea mai mare bătaie de joc?

  — Ştiu. Deţinutul sau, mai degrabă. Mortul zice a, popa înregistrează cele spuse, efectul practic este

  Otal nul, plutonul de execuţie trage la comandă.

  — Aşa-i! Deci, dacă „noi” nu putem să-1 salvăm, tunci. Dar, ia*zi, care-ţi sunt noutăţile?

  Mitu Răduleţ ciocni, zise „noroc!” şi puse ţapul la c, pe faţa de masă de o culoare tare îndoielnică.

  — Cu Stanică aş putea da ochii şi azi, dar nu *au să forţez nota, să fiu luat-la ochi, v i – Nu, nu, să nu faci aşa ceva! Nici prea grozave noutăţi n-ai ce-i spune şi nici nu se îngraşă el tocmai acum, „în ajun”, cu ce-ai să-i duci dumneata de mâncare.

  — O să văd, am să caut să fiu foarte prudent, şi-acum să-ţi spun „noutatea”. Ne-ar trebui un copil de trupă isteţ, dacd altfel nu s-o putea, spuse scurt Răduleţ.

  Matei Dumitrache, cel care nu-şi pierdea niciodată cumpătul, făcu ochi de broască. Celălalt nu-i dădu răgaz să se dezmeticească şi continuă:

  — Am aflat, atât cât puteam trage şi eu cu urechea, că regimentul este pricopsit cu vreo patruzeci de astfel de. Încurcă-lume. Şi, zic, printre ei nu s-o afla vreunul mai isteţ şi mai treaz la minte, să facă aşa cum o să-1 dădăcim noi? Dar care oare o fi ăsta, isteţul şi treazul la minte? repetă el.

  „Alexandru Popescu! Kuki Alifante Bordoganian!” fulgeră scurt prin faţa ochilor săi încruntaţi, şi Matei Dumitrache simţi o strângere de inimă. Din câte rude mai avea, la acest nepot ţinea cel mai mult, şi-acum, se întreba, să-1 includă tocmai pe el într-o acţiune care se putea dovedi nespus de primejdioasă?

  — De ce ai rămas pe gânduri? îl aduse la realitate Mitu Răduleţ.

  I – Copil de trupă? zise ca pentru sine unchiul vânzătorului de ziare.

  — Fac, amărâţii, iin pic de instrucţie, dimineaţa, şi încolo se ţin de tot, felul de ciubucării.

  — Ciubucării? ridică o sprinceană celălalt.

  — Un fel de a spune. Mai degrabă s-ar potrivi cuvântul „comisioane” – intre cei închişi şi rudele lor. Sau, deseori, iau bani de la cei închişi şi le cumpără ţigări sau de-ale gurii.

  Rr Sunt lăsaţi să iasă pe poartă? d – Sunt, fiindcă fac astfel de servicii şi celor care răspund de paza deţinuţilor, gradaţilor de la poartă şi chiar ofiţerilor regimentului. Sunt un fel de. Faţă-n casă, bună la toate. „: i Aha doar zise Dumitrache, gândul fiindu-i 6-acum la Bucureşti, la strada Petre Ispirescu.! „lai departe, Mitu Răduleţ, fără grabă din ale Ui nu-1 putea scoate nimeni – îi relată cu lux de nunte tot ceea ce sesizase în două jumătăţi de zi petrecute pe acolo”: numărul şi poziţia carcerelor, seul căii ferate, amplasarea porţii principale raportă lia „celelalte elemente de bază”, poziţia şi lungimea rampei de descărcare a mărfurilor aduse pe calea erată, unitatea militară fiind înzestrată şi cu câteva iţe şi camioane hodorogite, 1 hărăzite aproviziona-1 cu pâine, zarzavaturi, carne, îndeosebi necesarei itinei şi bufetului ofiţerilor. *

  Ce bine ne-ar prinde acum. Blegul meşterului e la „Concordia”, dacă. *: iy

  — Cine; cine? k-i- -n.!

  ~f – Am vorbit singur, cu mine însumi, de, mă mai pucă şi pe mine câteodată. Pandaliilei „

  — O să ne apuce pe amândoi, tot cu dacă şi cu arcă şi la urmă iarăşi dacă! se dovedi Mitu Răduleţ fi şi glumeţ., „.

  De acord cu dumneata, amândoi avem destule eburi de dus la îndeplinire, azi, mâine. 1:

  — Sunt numai ochi şi urechi. – 1 –

  — Dacă eşti, spune-mi: presupunând că te-am braca în uniforma unui copil de trupă, ţi-am mo- „ica „un piculeţ„ şi fizionomia, să pari de paispreece-cincisprezece-şaisprezece ani, te ai descurca? Răduleţ, în prima clipă, avu impresia că celălalt i-ea să-şi bată joc de el; om în toată firea – copil *e trupă I Sesiză însă îndată”că nu aceasta era realitatea, ci alta, şi lui, deocamdată, îi scăpa dedesubtul itrebării. Dar cum de fel nu era un „nedus la bise că”t replică îndată: Vi. Vl-r-: zj

  Oho I Şi încă ce bine m-aş descurca! VJ: Adică? întrebă scurt „nea Matei”, nu tocmai înfcântat de răspunsul tovarăşului său de „chef”; acele easornicelor se apropiau de ora unsprezece.; * – Păi. Ce fac Ceilalţi copii de trupă, adică, n-aş utea ace şi eu?

  — La asta m-am referit eu? se eam, burzului Dumitrache. {. I:;: – f-Ţ.

  — Ncne Matei, nene Matei, pai cu mine nu merge a-se umbla cu dedesubturi şi mucavale de; mucava! Ori laie, ori bălaie, de ce să ne pierdem timpul în dis? cutii de încercare şi. Tragere de gâlci, când este mult mai simplu şi mai economic să intrăm direct în problemă. Problemă aia care ne doare pe amândoi, pe noi, dar şi pe alţii, şi în primul – rând pe Stănică-al nostru, zic „al nostru”; fiindcă nu doar eu ţin la el mai ceva decât la un frate, ci şi dumneata. Dumneata şi atâţia alţii. Dacă am sau n-am dreptate, te rog să-mi spui., \par

  — Ai, oftă celălalt, ai şi dumneata, dar am şi eu – în felul meu. Şi când zic „în felul meu”, nu mă gândesc la mine, ca persoană fizică. Eu am trăit destui ani şi, dac-o fi şi. – o fi să mor, moare un om aproape de apusul vieţii, nu. Nu un copil de trupă.

  — Te referi la cineva anume? întrebă, şi, astfel Răduleţ dovedi încă o dată că avea o minte deosebit de ageră şi pătrunzătoare,:

  — Da. *. -:

  Linişte. In cârciumioară mai intraseră între timp doi ţuicari – doi zugravi trecuţi de vârsta mobilizării –, care luară loc la masa cea mai apropiată de intrare, să-şi poată supraveghea „sculele”, şi un „pribeag”, cel puţin aşa părea, necunoscut şi neluat în seamă, picotind cu nasul în ţoi,: v t. C; t.

  — La cine.? V; *], TJ

  — La. Fiul meu. Nepot, mai bine zis, însă şi de-ar fi să am un fiu – fiu, nu l-aş iubi mai mult.

  Deşi într-o zi de vineri, „Taica Lazăr”nu şoma. Război-război, dar şi negoţul era negoţ. – pentru unii. Toţi şmecherii, pungaşii abia ieşiţi din puşcărie, afacerişti de tot soiul şi de toate gradele, dar şi sute de amărâţi rămaşi pe drumuri sau locuind într-o cocioabă salvată ca prin minune de la pârj olul adus de bombele ce cădeau de sus, aveau ceva de vânzare.

  — Cumpărători – ici şi colo. Zarva era mare – de: târg de vechituri. Printre cei care veniseră să cumpere, şi doi mai neobişnuiţi, parcă erau doi maci într-un Ian de porumb: Matei Dumitrache şi Alexandru Popescu. De când i se spusese ce misiune are de adus la îndeplinire, Kuki luase hotărârea să revină la numele său cel din acte: Alexandru Popescu.

  — N-o să-ţi pară rău? îl întrebă unchiul în tramvaiul aproape gol ce cobora pe Rahova, spre Piaţa Mare.

  — Ba da! fu copilul sincer. M-am învăţat şi cu Alifante, dar mai ales cu Kuki. Dar „nu merg* numele astea, nu-mi place să le zic porecle, cu. Cu ceea ce mi-ai spus că mă aşteaptă.

  — Măi bleguţă! Dar dacă o fi – punem răul înainte! – să te înhaţe, cum ai să spui la anchetă că te cheamă?

  După două, trei clipe de tăcere, copilul fu sincer:

  — La aşa ceva nu m-am gândit.

  — Nici să nu te gândeşti, fiindcă nu trebuie să te prindă. Şi să-ţi mai spun ceva l Şi ţi-o spun nu ca să-ţi dau curaj fără motiv, fără acoperire, ci ca să fii cât mai liniştit şi mai sigur de tine. Înhăţându-te şi întrebându-te cum te cheamă şi unde locuieşti, poţi să le spui cele mai mari bazaconii care-ţi trec prin fc minte.

  K.

  — Adică? se dovedi Kuki curios, deşi câteva ore I bune nu ascultase decât cum să se comporte dacă. I.

  — Georgescu Ion, tata-i pe frontde trei ani, mama I a murit în bombardament la 5 aprilie. Rude n-am, casă n-am şi – atunci un nenea m-a învăţat să mă I fac copil de trupă, el mi-a dat şi hainele astea cu care iisânt îmbrăcat.

  I – – Şi dacă mă întreabă, unde-i acum „nenea” ţ ăsta? puse băiatul o întrebare logică.

  — A murit şi el în bombardamentul de acum două i&ăptămâni.

  If – Dar n-au să mă prindă ei pe mine! dovedi băiatul că optimismul şi curajul nu-i lipseau.

  — Iar dacă o fi, totuşi, să le pici în labă, dintr-o cauză sau alta, caută să te fereşti ca de foc să te în-!

  — Ultima spovedanie haţe cumva mai înainte de a-i strecura printre gratii lui Stanică pânzele de bomfaier, de care ţi-am vorbit. Iar dacă ziua, după cum mi-a spus. „ un amic trimis în recunoaştere. – n-6 să te întrebe nimeni ce hram porţi, noaptea, la culcare, problema se poate schimba, copiii cu care ai să dormi alături fiind din fire curioşi, îi poţi păcăli şi pe ei, spunându-le că abia în acea zi ai fost. Mutat la acel regiment, dar zic eu că e mai bine să eviţi astfel de „interogatorii”. Dar cum eşti tu isteţ şi descurcăreţ, m-aş mira să nu fii în stare să dibuieşti vreo magherniţă, un adăpost antiaerian – sunt cu zecile îh fiecare regiment – -omagazie, ceva unde să te ascunzi până la ora X de care ţi-am vorbit, r.

  — Dar pe locomotivă ai să fii tu, uncluule?; „ – Eu şi încă un tovarăş pe care deocamdată nici nu-î cunosc, un tovarăş de-al nostru, om de toată încrederea! fu categoric cel întrebat, ghicind îngrijorarea, dacă nu chiar frica nepotului său care, „viteaz„ pe Sărindar, pe Elisabeta sau pe Victoriei, pricepea că „aici” problema vitejiei se punea puţin mai altfel.

  — Şi n-ar fi mai bine să mă agăţ şi eu de tren? întrebă Kukî, deşi despre posibilitatea asta mai discutaseră câteva ore mai devreme, în căsuţa de pe Petre Ispirescu.

  — Gf 1 şi unchiul chiar„ oftă. Îţi mai spun încă o dată: dacă evadarea se va. Desfăşura aşa după cum sperăm cu toţii”, şi. În plină, viteză – îţi spun încă o dată, în plină viteză! –, nu are nici un rost să-ţi rupi vreo mână sau vreun picior încereând * să te agăţi „de noi”, pricepi?

  — Pricep. V., – Î.

  — Şi apoi să-ţi mai spun ceva: după ce: Stanică ajunge „acolo” şi tu izbuteşti să-i strecori pânzele de bomfaier şi scrisoarea mea, misiunea ta, într-un fel, s-a terminat. Poţi chiar să ieşi pe poartă – întrebat, te duci după ţigări pentru domnu. Plutonier cutare: dar „cutare ăsta” să existe I – şi ne aştepţi, acolo unde o să-ţi spun eu din. Vreme; Este-n regulă? şi Matei Dumitrache al mângâie pe ceafa de-acum fără păr, frizerul abia lăsându-i un smoc pe frunte. I: im

  Tramvaiul se apropia de Piaţa Mare, când Kuki fante – de-acum. Georgescu Ion – puse o întrebare deloc lipsită de logică: yr;! * Dar dacă, unchiule, nam să-i pot da pânzele î. N-aş crede, dacă ceea ce mi-a spus. Amicul neu este adevărat, dar, şi de-ar fi aşa, să nu i le poţi există şl pentru asta o soluţie, dar nu ţi-o spun: *e. Îţi spun doar atât: tu o să primeşti cinci pânze, amicul” meu alte cinci. Pricepi?;

  — Da. Adică, dacă eu n-am să pot face nici o spravă, există o „rezervă„ care, mai isteaţă decât line, „o să poată„, spuse „vmzătoruî de ziare„, oarecum întristat. „v – Eşti un bleg î Păi, dacă era aşa, dacă „rezerva sta” ar avea şanse de reuşită, mai apelam eu Ia *ne? Tu eşti totul, nu el! El este, ca să zic aşa, o souţie a disperării, ultima, după care, dacă şi asta dă greş, urmează. Execuţia. Dar uite, haide e-am ajuns

  Pe Lipscani, pe Bărăţiei, pe lângă Sfânta Vineri, 5 bia te puteai strecura de mulţimea negustorilor de vechituri care ofereau spre vânzare tot ceea ce putea imagina mintea omenească în materie de îmbrăcăminte. Şi încălţăminte, dar mai puţină. Şi instrumente muzicale, primusuri, aparate foto, pumnale, cuţite şi bricege, acestea oferite mai cu fereală, după: um cu totală discreţie se negociau armele de foc: simplă trădare – ani grei de puşcărie. Haine. De tot felul. De la rochii de mireasă şi costume de ginerică, fracuri şi smochinguri, costume de pădurar dar şi de vardist, până la. Ciorapi. – mai toţi rupţi şi nespălaţi – cămăşi, furouri, chiloţi şi sutiene, bretele şi batiste – multe murdare şi ele – mănuşi de iarnă sau de vară, cu un deget sau cu cinci, cearşafuri, prosoape şi cârpe diverse. Doar ceea ce căutai nu găseai. Şi când, după ore de dibuială descopereai „obiectul” căutat, vânzătoruî – cei puţini, plini de bani, cei mulţi, bieţi sărăntoci – cerea un preţ* care te punea pe fugă. Fugeai, dar tot el te ajungea din urmă şi te chema înapoi. Şi mai lăsa el; mai-dădeai; tu, şi câteodată: minune 1 – târgul se făcea, lih;:

  Aşa s-a întâmplat şi cu uniforma de militar a viitorului copil de trupă. Cam mare, dar în stare bună. Preţul, mai ceva decât un costum nou cumpărat de ia „Cehoslovaca”, făcut din stofă de lână pură şi croit după ultima modă.

  — Am plecat, caută-ţi alt fraier! fu categoric Dumitrache dând să plece, urmat, se înţelege, de Alexandru.

  — Stai! Că doar nu eşti nebun să dai cu piciorul la aşa chilipir! îl luă de la urmă micuţul negustor de haine vechi, apropiindu-se, ca etate, de şaizeci de ani. Aşa stofă, aşa croială, unde mai găseşti dumneata? lungea sfârşitul cuvintelor perciunatul care, încet, dar sigur, avea să-şi vândă marfa cu un preţ care depăşea pe. Puţin sfertul sumei cerute iniţial. Tot de la el au cumpărat chipiul şi moletierele – bocancii aşteptau acasă. „.

  Luni a fost fixat procesul, mai repede decât se aşteptau „ai lui”.; \par în cele câteva zile scurse de la arestare, î se întocmise de urgenţă actul de acuzare, procuratura militară fiind unanimă în a cere pedeapsa capitală.

  Drumul de la închisoare la Curtea marţială l-a făcut pe jos, împreună cu alţi aproape şaizeci de deţinuţi. Pe lângă el, mai aveau cătuşe alţi patru „hoţi”. Numărul santinelelor, ca niciodată, fusese dublat. Poate de teamă de a nu evada Stanică, poate ceilalţi patru, poate din alte motive.

  Traseul de „cblo-eolo” n-ar fi fost atâf de lung, dacă şirul deţinuţilor şi al santinelelor s-ar fi desfăşurat prin centrul oraşului. Din motive multiple – -aspectul deplorabil al convoiului, cei mai mulţi dintre „hoţi” fiind îmbrăcaţi în haine de reformă, încălţaţi în opinci sau bocanci cu talpă de lemn, câţiva desculţi – a fost urmat un traseu mai periferic – Cantacuzino, Traiân, Elena Doamna, Câmpinei, Oilor şi, în sfârşit, Romana.;:

  Ajunşi în curtea fostei şcoli, au fost înghesuiţi unii în alţii într-un intrând al zidurilor. Doar când apărea avocatul, avea voie cel strigat să iasă câţiva metri în faţă, să discute, urmărit îndeaproape de, două-trei santinele.;: f Cristache Zanea, colonel-colonel, zbir între zbiri, &vea totuşi şi el „avocaţii lui”, doi la număr, care ori Je câte ori pledau cauza clienţilor lor – şi prin „lor” se înţelegea „SfintaTreime” – aceştia, dacă nu erau achitaţi, „primeau” totuşi câteva luni, rar un an, să nu bată mult la ochi aranjamentul. Scăpau însă „hoţii” de lagăr, de plutonul de execuţie, de alte închisori mai grele, rămânând fie la închisoarea de pe Cantacuzino, fie pe Rudului sau la Mărgineni, cam pe-acolo pe unde aveau rude sau prieteni să-i caute Ia vorbitor cu de-ale gurii şi cu bani,.,: h Toma Dănescu şi Matei Dumitrache, în prima clipă, s-au gândit să încerce „să-1 fure” pe Stanică din convoi, fie la dus, fie la întors. Cel de-al treilea participant lâ discuţii şi care era ploieştean get-beget şi cunoştea bine cum se desfăşura „procesul condamnării”, nu fu de acord şi, în puţine cuvinte, reuşise să-şi impună punctul de vedere. „Sânge, răniţi şi morţi şi de-o parte, şi de alta, şi nici o certitudine că tocmai el, cel cu mâinile în cătuşe, o să scape nevătămat!” fusese el categoric, după care dădu o serie de detalii convingătoare. Închisoarea – numai de acolo putea fi salvat! – fusese, în concluzie, hotărârea unanimă. – * * -”; – -

  * *., j, Procesul lui Stan Florescu fu al şaselea pe rol în acea zi de luni. Până să-i vină rândul, Zanea mai condamnase la moarte pe unul din cei patru încătuşaţi: dezertare de pe front. Un altul primise douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică – un fleac, ca mâine se face pace – fiindcă prădase o băcănie pe timp de noapte şi de camuflaj, iar ceilalţi doi fuseseră achitaţi „rapid şi curat”, amândoi clienţii avocaţilor lui Zanea, altfel hoţi-hoţi şi recidivişti pe deasupra. Apoi, grav, aprodul, un sergent numai nas şi urechi, fonfăit, strigă aproape limpede: „ r.

  — Stan Florescu! *

  Stanică, ştiind că despre el era vorba, intră fără grabă „în clasă”, unde în locul băncilor tradiţionale fuseseră aduse de pe undeva; de pe la vreo cantină poate, bănci şi scaune obişnuite.

  Doar Cristache Zanea şi ofiţerii magistraţi care îl asistau făceau cufundaţi în fotolii, la o masă somptuoasă, singur procurorul stând mai izolat, deoparte, chipurile neutru şi intransigent.

  — Avocatul lui Florescu, un bătrânel cu cioc, numit din oficiu – legea-i lege 1 – îşi ocupă şi el locul cu„venit; „: 1.

  ;: „Procesul” începu cu apelul martorilor – martor, doar unul, Yasile Guzgan, vânăt şi mut de supărare fiindcă „scăpase printre degete comoara mortului” – apoi cu rechizitoriul procurorului – câteva fraze, înşiruite rapid, cazul era „limpede* – şi cu bâlbâiala avocatului – care nu prea avu loc, fiindcă Zanea trase un pumn în masaşi zise clar şi răspicat, cu vocea lui de bas:

  — La moarte, la moarte prin împuşcare 1 Şi, după o clipă, într-o tăcere deplină, mai adăugă: Următorul! 1. „ „: „ r. -: Am feşielit-o % vorbi Matei Dumitrache. Cu un „vecin” alături, se complică treaba. –

  — Mai ales dacă sunt, cumva, şi vecini de celulă! oftă Mitu Răduleţ.

  — Oricum. –. -

  — Să nu ne pierdem cumpătul şi să ne mai gâudim, fu mai puţin îngrijorat Mitu Răduleţ, l; – La ce anume. -? La ziua de mâine?

  — Ba nu, chiar la ziua de azi care încă n-a trscut şi grefa şi arhiva încă mai lucrează! \par

  — Şi?

  — Dăm o fugă, dumneata sau eu, acolo, chipurile interesându-ne de. De omul nostru, cel condamnat primul la moarte, să vedem ce hram poartă. După ţoale, ba chiar şi după fizionomie, deşi era nebărbierit, mai c-aş zice că este ofiţer – ofiţer degradat şi judecat ca soldat prost. Iar dacă-i aşa, nu-i un vagabond. După cum, şi de-ar fi un simplu răcan, de ce adică nu L-aro atrage de parteai noastră, sa fugă şi el odată eu Stanică? Ce mi-e unul ce mi-s doi

  Tăcere. LMşte deplinsâV Un cal îşi ascuţea? potcoavele pe ealdarirnul străzii – strada Colinei.

  — Şi cândr mă rog; ai să discuţi cu aî doilea con: damnat complicitatea asta a dublei evadări? * -

  Din nou linişte. Şi, de ce se temea Bumitrăche cel mai mult, n-avea să scape:

  — Păi. – el, el o să discute, băiatul, Alexandru.

  R – * Măi omule 1 îşi pierdu calmul cel mai vârstnic dintre ei. Dumneata vrei să punem în joc viaţa mai multora – iindcă-ţi spun* vom, fi mai mulţi! – sprijinindu-ne, noi, oameni în toată firea şi trecuţi prin atâtea, pe umerii firavi ai unui copil de cincisprezece ani?! Ştiu ce-ai să-mi răspunzi, nu-i dădu el răgaz celuilalt să deschidă gura: Păi cum strecoară puştiul colea cinci pânze, nu poate să procedeze la fel şi cu alte cinci? Şi„ când; face unul dintre ceL doi „morţi” hârş-hârş.? face şi celălalt Ia fel?

  — Bine, ceda celălalt, şi-atunci ce propui? Din nou linişte.

  — Vezi că nu ai altă soluţie; vezi? îl cam mustră tăcutul Răduleţ pe Dumitrache,.

  — Ascultă, îşi cam ieşi celălalt din fire, cine m-ar putea condamna dacă mi-aş lua nepotul de mină – deşi. Alexandru al meu nu are nevoie să fie dus de mână – şi ne-am duce frumuşel la casele noastre? Spune! f.

  — Bine, dar. V.

  V –. Dar ce? 7. „ „; r,

  — Asta ar însemna moartea lui Stanică!

  — Şi-aşa cum propui dumneata, moartea mai multora, doar ţi-am mai explicat 6. Dată, şi, aproape sigur, şi a Iui Stanică î, „.;

  Linişte. Niciunul nu mai scotea o vorbă, amândoi gândind şi judecind la ce-i de făcut h%:

  Psst! Fii atent î şi Răduleţ ridică, un deget în sus. Prealarmă l s r c: într-adevăr, undeva, departe, se auzea urlând o sirenă. Apoi încă una şi apoi multe, anunţâncâu-i pe ploieşteni şi satele din jur de iminenţa unui atac aerian.

  — Unde o fi acum „turma hoţilor?!” tresări Dumitrache. Dacă am fi ştiut aşa ceva şi aveam şi-o maşină la îndemână, cum au obiceiul să dea drumul şi la ceaţă, poate că-1 puteam fura din convoi.

  — Paşte calule iarbă verde, prea mulţi de „dacă44 şi de „poate”.

  — Uite şi ceaţa! Acu n-o să se mai vadă om cu om.

  — Cred că „hoţii” sunt pe drum, Zanea părea grăbit *.

  — Să fie o glumă prealarma asta?

  — N-aş crede. Prea au fost lăsaţi ploieştenii în pace în ultima vreme. Două săptămâni şi mai bine. Dar auzi! Alarmă! Ce facem, stăm aici? întrebă Răduleţ. %: – îv; i.

  — Casa are şi o pivniţă. Însă, de-o fi să cadă peste noi o purcică d-aia de-o mie de kilograme.

  — Cuminte şi curajos băiat nepotul dumitale l Altul ar fi dat buluc peste noi! -

  — Alexandru! striga unchiul pe cel care aştepta în camera alăturată să fie chemat, după ce „cei mari” au să termine de discutat.

  — Să trăiţi! La ordinele dumneavoastră! se înfiinţează „copilul de trupă”, încercând să salute cât mai milităreşte, cu degetele mâinii drepte lipite de tâmplă, uitând – dacă ştiuse vreodată – un lucru elementar: când n-ai chipiul pe cap* nu saluţi cu mâna la tâmplă, ci doar pocneşti călcâiele, cu mâinile lipite de cusătura pantalonilor, şi urli un „să trăiţi!”.

  Râseră cu toţii, deşi nu prea era vreme. De râs, şi Matei Dumitrache, după ce îşi mai aruncă o dată privirea printre perdele, afară, le propuse să iasă în stradă şi să intersecteze convoiul deţinuţilor, dacă n-au apucat să treacă de zona lor – Bombele n-au să cadă tocmai pe-aici şi tocmai azi, mai zise, n-am observat în cartier case făcute zob, nici măcar avariate, iar Elena Doamna e la abia o sută de metri de noi. – -

  — Mai zisei o dată că dracu nu face pomeni – şi ce ar face tocmai azi?

  F – Dau eu o fugă, am învăţat străzile! se oferi îslea.

  — Stai! Auzi. Se aude bubuitul bombardiere1, îi făcu atenţi Mitu Răduleţ. Din nou au dat alarma ea târziu!

  Mai întâi se făcură auzite tunurile artileriei antiriene germane, bubuind înfundat undeva la mariiea oraşului, unde erau amplasate cele mai numeăse baterii. Apoi, îndată şuierând sinistru, primele mbe, departe şi nu prea, spre zona Gării de Sud, a te. *f *

  — Unde ofi Stanică al nostru? oftă Dumitrache.

  — Poate au ajuns la închisoare, este ora. 2 fără. Sfert.

  — N-aş crede. N-aveau când să ajungă. Cu mersul r de melc. I-au înghesuit santinelele în vreo curte, ii peste alţii, iar ei, soldaţii, mai fricoşi decât „hoţii”, teaptă cu arma încărcată la adăpostul vreunui zid i ferească de schije, că de bombe. Aleluia!

  — Ai naibii americani!

  — Nu-s ei cei mai vinovaţi, Alexandre dragă, nu-s) alţii

  — Şi stăm aşa, unchiule, aici?

  Când să deschidă gura şi cel mai mic dintre cei ei – ca înălţime! – se auzi un şuierat puternic, ai altfel decât până atunci, apoi încă două, aproape ncom&ente, şi urmară, cum era şi firesc, exploziile mbelor. Cei trei nu apucaseră măcar să se arunce s, pe duşumea. Doar copilul, mai iute şi mai speat, găsise timp să-şi îmbrăţişeze uncbjiul, lipindu-şi pul „tuns milităreşte” de pieptul acestuia.

  — Apoi linişte. Geamurile casei fuseseră zgâlţâite zdraăn, dar niciunul spart. Artileria continua să tragă bt mai intens, baraj după baraj, în calea avioanelor lare abia se vedeau, undeva, sus, asemeni unor jucă-oare argintii. De când americanii bombardaseră Ploeştiul şi Câmpina, cu aproape un an în urmă, zbund aproape razant cu pământul şi pierzând astfel mai mult de jumătate din aparate, se învăţaseră minto şi, de la reluarea atacurilor, atacau de Ia înălţimea maximă accesibilă fortăreţelor lor zburătoare, înzestrate fiecare cu patru motoare puternice, care rar zburau sub opt mii metri, cel mai adesea ureând la nouă şi Ia zece mii. Or, „acolo”, artileria antiaeriana germană se dovedea ineficientă, iar avioanele de vânătoare de cea mai buna calitate, întrecute în viteză şi maleabilitate doar de I. A. R. – urile românilor, abia ajungeau,; iar după primele rafale de mitralieră erau nevoite, în grabă, să-şi caute aeroportul de bază, pentru realimentare, combustibilul fiind pe sfârşite. Sg găseau însă şi piloţi care luptau până la ultima picătura de benzină, după care părăseau avionul, de-acum pierdut, sărind cu paraşuta. Unii, câţiva la număr – neamţul nu era totuşi japonez şi viaţa i-era scumpă fiecăruia – când termina muniţia şi benzina, „se înfigea” cu avionul în „fortăreaţă4*, ucâgându-i pe cei şapte-opt membri ai echipajului avionului duşmari, pierzându-şi şi el viaţa în aceeaşi secundă, Război.

  — Unde-or fi căzut? întrebă copilul de trupă. Cel mult. Două sute de metri, poate nici atât, presupuse unchiu-său, având experienţa bombardameritelor efectuate deasupra capitalei. Prima a fost o purcică d-aia grasă, celelalte două mai. Mai mi-!

  Titelc; –.

  — Dar în care parte au lovit? – asta-i important de ştiut” zise şi Răduleţ, cu gânduî la convoiul care se târa pe străzile oraşului.

  — Să; încercăm să ieşim afară; se pare că bombardamentul are ca principal obiectiv altceva, nu cartierul ăsta liniştit. Bombele au fost „scăpate” fie din greşeală, dar m-aş mira, fie fiindcă avionul era atins şi echipajul a căutat să ia cit mai grabnic înălţime. 1

  Strada, la doi paşi, părea pustie, dar şi total cufundată în ceaţa* A, z-:;: rt. Lj –

  ; Unchiule 1.; – r – Ce-î, nepoate? Auzi ceva, aşa-i?

  J – Da, acolo, în pârlea aia – şi arătă spre. Elena Itoamna. Parcă se aud ţipete şi vaiete!

  I – Pe-acolo-i traseul „convoiului nostr-u”, se întuflecă la faţă nea Matei, x IM

  Rămaseră cu toţii tăcuţi, cu, o ureche ascultând ombardamentul şi riposta artileriei, cu cealaltă prejlipusele vaiete. Nu se înşelau. Undeva erau oameni jLi suferinţă şi aveau nevoie de ajutor.

  — Tu rămâi aici, stai în casă până ne înapoiem noi! v ~rDe ce, unchiule?! Vreau şi eu. I i j – Nu-i timp de discuţii! Rămâi aici, fu ferm Maltei Dumitrache.; 1 „*

  Unchiul fusese bine inspirat când nu cedase rugăminţii nepotului său. Bombele căzuseră, toate, pe Elena) oamna, pe partea numerelor cu soţ, lovind în plin § clădire în formă de teu, fără etaj, şi, mai uşor, alte pouă blocuri apropiate, cu două etaje fiecare. I – Haide că nu-i de noi! fu categoric Dumitrache. Iar dacă începem să întrebăm în dreapta şi-n stingă ide „convoiul nostru”, cine ne ascultă?

  — Şi-atunci? – „ ~ Să ne gândim o clipă.

  „Clipa” se dovedi salutară, fiindcă de ei, cum stăteau amândoi posomoriţi, se apropie un bătrânel cu m mustăcioară ă la Hitler, care după ce tuşi de vreo două-trei ori, le spuse zâmbind şi chicotind, cu 6 voce ţfee părea să vină de pe altă lume; v – Aţi văzut, dragilor, ce băftoşi sunt hoţii lui iZanea?

  „Hoţii lui Zanea!” – tresăriră cei doi, deodată.

  — Un prostovan de gradat, nu şi nu, să-i înghesuie jeoâea, în curtea bombardată, dar a ţipat ceva unul mai deştept şi-au luat-o cu toţii la trap – hoţi şi sanbinele. – i:; – - [.

  — Încotro 7 se cam grăbi să întrebe Dumitrache.

  — Da d&ce vă interesează? o întoarse bătrânelul, Jn tinereţe grefier la Vălenii-de-Munte.; *

  — Am doi nepoţi în garda închisorii!

  — Dacă-i aşa. Au luat-o încolo, spre Traian spre drumul lor de fiecare zi. S-or fi ciujdit pe undeva, pe-acoâo nici n-au căzut bombe. Auzi? S-au liniştit –: şi fostul grefier arătă spre bolta care, în loc să fio senină şi albastră, era alb-vineţie, soarele pândind clipa când să-şi arunce razele spre cei ce nu-şi mal găseau locul pe acest pământ. – t. *; „ t. -

  — Galop î Galop! Hai şi voi, ăştia-n lanţuri!

  — Din obişnuinţă soldaţii spuneau lanţuri, fiindu-le mai puţin la îndemână cuvântui „cătuşe”.

  — Hai! îi tot îndemnau caraulele, nădăjduind ca, până la primele bombe să se vadă ajunşi cu bine la închisoare

  — Deşi regimentele aveau adăposturi improvizate – tranşee săpate în zig-zag, acoperite cu te miri ce şi mai nimic, şi deasupra pământ. Oricum, fereau de gloanţe şi de schije, dar nu şi de bombe, Cum-necum, însă, până la acest mai însorit, nici o bombă nu căzuse în zona regimentelor.

  Sinistra adunătură de „hoţi” şi „cinstiţi” începuse să se răsfire, în ciuda strigătelor şi ghionturilor aplicate iei şi colo de cei aproape douăzeci de soldaţi.

  Trecuseră de intersecţia cu Anastase Başotă şi se apropiau de brutăria lui Zevedei, când în urma lor explodară cele trei bombe, destui crezând că le-a bubuit în cap. „ i1 -

  — Culcat! ordonă careva. – i Când zgomotele exploziilor se pierdură în neant, şeful escortei, un plutonier cam nedus la biserică, urlă o comandă stupidă:

  — Toţi galop la brutărie! Vă ascundeţi în cuptoare I – - Un sergent-major, mai cu capul pe umeri, îndrăzni să-i spună, mitraliind cuvintele, că, aproape sigur, la ora aia cuptoarele sunt fierbinţi sau cu pâinea-n ele, şi că mai bine ar fi „s-o cârmească la stânga”, unde, pe un teren viran pe care jucau puştii cartierului fotbal, sunt săpate câteva tranşee. *!

  — Du-te dracului!;:; -n Discuţia sau mai degrabă cearta dintre cei doi subofiţeri era ascultată şi înregistrată până la ultima silabă şi de cei aproape şaizeci de deţinuţi, niciunul

  Hcfiind surd. Şi-atunci se produse răzmeriţa; câţiva dădură năvală în curtea brutăriei, cei mai mulţi alerâlr&spre tranşeele care schilodiseră netezimea câmpufclde Joc

  Stai! strigă un soldat şi trase.

  Ceaţă, emoţie, grabă, şi „hoţul” se duse. Apoi alţi îţiva, alte împuşcături, şi nu trecu mult şi se făcură iuzite primele vaiete ale răniţilor împletite cu răcnete şi înjurături, care mai de care mai colorate. Cu destulă greutate paza deţinuţilor izbuti să se facă ascultată, trăgând focuri în aer, şi astfel să-i ftdune pe cei mai mulţi în curtea brutăriei.

  La prima numărătoare, făcută în pripă şi în pâcla ceţoasă din jur, doisprezece „hoţi” lipseau la apeL

  — Şi unul dintre cei încătuşaţi! remarcă un soldat. „Nu-s eu acesta, îşi zise Stan Florescu, cel care, o tlipă, două, fusese şi el tentat „să dea bir cu fugiţii”, Insă aşa cum se găsea, cu mâinile legate la spate, îşi zise că şansele sale de reuşită sunt aproape inexistente.

  Poate, avea să se gândească mai târziu, după ce fusese aruncat şi încuiat în celulă, poate că dacă n-ar fi ştiut că tovarăşi curajoşi şi de nădejde se zbat şi fac tot ceea ce este omeneşte posibil să-1 salveze, ar fi încercat: mai bine ucis aşa decât altminteri.

  După-amiază, târziu, când ceaţa se împrăştiase cu totul, şi copiii ajunseră din nou stăpâni peste maidanul lor de fotbal, mutilat ici şl colo de zigzagul tranşeelor-adăpost, unul dintre ei fugi după mingea căzută într-un şanţ.

  — Victor! Sile I Nicule, veniţi repede aici! strigă copilul speriat.

  Cei trei copii, lor. Li se mai adăugară îndată şi alţii, dădură năvală în direcţia celui ce-i strigase.

  — Un mort! Un mort cu mâinile legate la spate! se precipită el. O fi vreunul din ăia care au fugit în timpul bombardamentului!

  Într-adevăr, culcat cu faţa în jos şi cu mâinile încătuşate la spate, zăcea – zăcea, fiindcă nu era mort.

  Cel condamnat la moarte în aceeaşi zi, care urma s& „locuiască: în. Celulă, alături de StănLeă, i, Copiii, isteţi, fugiră care încotro în căutarea: unul poliţai sau soldat, să anunţe descoperirea. Medicii, de la Spitalul militar după; ce îl consLiltară CU; de-amănuntul. Nu prea, îi dădură multe şanse dej supravieţuire. Un. Glonţ în şoldul stâng,; al doilea în omoplatul drept şi, cit zăcuse în tranşee, pierduse aproape tot sângele:

  — Repede, sânge! *. Dlădu. Un fel de ordin ur& medicmaior, un gorjean inimos, şi de treabă. Pregăteşte aparatul de transfuzie 1 strigă la o soră de caritate. Hai, mişcaţi-vă mai repede! y, 7 – i.

  — Ascultă, Mireea! îl trase deoparte. Un mediecăpitan De ce te agiţi afcâta? – -: –, Cum de ce? î E vorba, de viaţa unui om, şi. Prea puţin îmi pasă mie de condamnarea dată de nebunul ăla de Zanea t,;. -; * x: -:

  — Dacă te-ar auzL. V,

  — Nu te duci tu să. Mă spui?

  — Nu fi nătărău î – In lumea medicilor militari, gradul nu avea aceeaşi importanţă ca la regimente.

  — Dacă eu sunt surprins de zelul ăsta al tăuv sunt fiindcă, spre deosebire de tine, am făcut „socoteala” puţin mai altfel. *:

  — Adică? se încruntă maiorul.

  — Să presupunem că o să-1 salvăm, cu chinuri mari şi pentru el şi pentru noi, dar să ne omitem, pe noi din. Calculul ăsta. Ce realizezi?;

  — Cum. „ce realizez, „?! Salvez viaţa unui om!

  — I-o salvezi tu, ca să-1 împuşte Zanea!

  — Ştiu că-L condamnat la-moarte – dâr mai ştiu şi altceva. Şi ce anume n-am să-ţi spun. K 1

  — Nu-i nevoie, ştiu şi eu. Bubuie tunurile îa Nistru, nu-i aşa? întrebă căpitanulLmedâc zlmbind hoţeşte, altfel „băiat bun*! r.; – Eu nu ascult Radio Londra, nu cunosc situaţia frontului de est, *.

  — Să moară.; mortt* T. – r. –

  Să moară, dar-nu. Ăsta. Despre care discutăm iara să ne Înţelegem.;

  §tu ce? Ond ajungi la operaţie, cixeamămă pe mine Ştii că am mină bună. Pe mine să mă laşi să-i extrag glonţulrămas în omoplat.;

  — Te chem. Ştiam eu că eşti băiat bun. I.

  După patru jsăpâămini Marius Balaban* căpitan de cavalerie şi dezertor îe pe front, s-a dat pentru prima dată jos din patul Spitalului militar

  A; doua „zi a apărut şi santinela pe boriddr. Să-1 păşească, să nu încerce: să evadeze din noii.

  — Teai cam grăbit, ostaş îk Mai este; mai este vreme până o să fie în stare să fugă 1; „5

  ~ Să trăiţi, să trăiţi, domnu maior! Eu nu Tim nici o vină, domnul căpitan Gheorghiţă – comandantul închisorii militare, cel ce îmbătrânise în grad –, rimsu m-a trimis! i; – 1: -* 1

  L Tu şi cei *ae te vor schimba faceţi-vă datoria, asta-i menirea voastră de ostaşi. Noroc 1

  — Să trăiţii- „; -: V;: -; v,; N: * *. -

  — Nu, nu! Nu-i vindecat pe deplin.

  — Ceva nu-i în regulă, tare niă tem de p compli-j caţie. *. V.;:

  — Glonţul care î-a atins clavicula a atins-o bine; Două-trei zile, şi-o să vă spun pe ce picior dansăm

  — Îmi pare rău, dar a evadat azi-noapte. Cine se aştepta? î -A profitat de furtună şi de descărcările alea electrice. Şi diis a foşti Dar o să-1 prindă, nici *grijă. J„ i: „; –

  Georgescu Ion*, îmbrăcat jşi încălţat asemeni celorlalţi copii de trupă şi tuns aproape chilug, îşi luă în serios rolul 3e care depindea viaţa lui Stan Flbxescu, dar şi a altorapoate §i a lui Însuşi.

  Băiat frumuşel-şi isteţ, a fost luat repede în „colimator” de câţiva copii orfani, ajunşi fără voia lor copiii regimentului. Curioşi, ca toţi copiii, zărindu-1 pe cel ce părea a fi rătăcit pe aleile regimentului, câţiva se grăbiră să-1 întâmpine şi să-1 întrebe la care companie a fost repartizat, dacă „până la ei”, a mai „călcat” şi pe la alte regimente, dacă ştie „să dea cu zarul” – ştia, poate mai bine decât ei: până să apară „ediţia”, ce făceau aşteptând prin gangurile Sărindarului?

  Alexandru, însă, mototoli cuvintele şi le răspunse „în doi peri” – de altfel, nici nu era vreun „asu în a „freca oasele în palmă”; da şi el, să fie în ton, rar şi pe sume derizorii.

  — Ca să vă spun adevărul-adevărat, nici eu nu ştiu exact de ce m-au expediat aici de dincolo şi arătă din priviri spre zidul care îi despărţea de Regimentul 7 Prahova. Pe mine, la voi, pe alţi câţiva la cei de trag cu tunul, cică până s-o mai uşura „7”-al nostru de coffâi – eram vreo şaizeci, cu toţii.

  — Stai la noi, de ce să te mai înapoiezi la „prahoveni”? Dă-i în moaşă-sa, nu fi prost! zise un oarecare. Făceaţi acolo o foame! – nu ştiu eu?

  — Făceam. * *.

  — Şi n-ai la „ăia” libertatea de-aici! sări un altul, un pici ţigănos la faţă, cu ochii albaştri.

  — Colonelul nostru, o fi el cam boşorog, dai om de treabă şi la locul„lui. Şi nici ceilalţi ofiţeri nu-s fioroşi sau cărpănoşi. Câte-un burtă-verde de major, bucuros că stă în cizme colea, şi nu desculţ în tranşee, mai urlă şi dă comenzi auzite tot de el! făcu pe băşcăliosul cel care era, printre copiii de trupă, „cel mai vechi în grad”, altfel băiat bun şi săritor la nevoie.

  — Dacă-i aşa şi-ar fi după mine.

  — Dacă nu s-o putea altfel, te faci căruţă de la ei şi te lipeşti de noi! fu categoric acelaşi. In brambureala asta care s-a aşezat peste regimente, cine crezi tu că mai ţine cont de unul ca noi? N-ai auzit: ieri, cum dete un pic de alarmă, bombe ici şi colo, şi fum s d-ăla albiciosu, au şi roit-o vreo zece „hoţi”. Şi-un mort printre ei!

  — Cum. Cum a roit-o mortul?! se arătă surprins la culme Alexandru.

  — Aşa bine, însă n-a avut noroc, săracu! Cică l-au găsit şi l-au turnat sticleţilor nişte mucoşi; auzii şi eu mai adineauri discutând câţiva majuri.

  — Ori sunt eu prost, ori nu ştiu cum mă cheamă, „se revoltă” Alexandru. Păi dacă era mort, cum de-a mai putut s-o roiască?!

  — N-avem şi noi o închisoare? Ăştia, „morţii”, sunt aia condamnaţi la moarte!

  — Sunt mulţi?

  — Acu, deocamdată, doar unu. Ca mâine-o să-1 împuşte. Păcat. Tn

  — Păcat – de ce? întrebă Kuki-Alexandru. Dacă i-au dat „moartea”, poate că ştiu ăia de l-au condamnat, ce şi cum!

  — Eşti un guguştiuc! N-ai auzit de Zanea, de faimosul colonel Cristache Zanea, comandantul Curţii marţiale?

  — Parcă.

  — Să nu-i cazi în labă! Adică nici n-ai cum, nici tu, nici eu, nici blegii ăştia din jur.

  — Bleg eşti tu! ripostă sec brunetul cu ochii albaştri.

  Gata să se încaiere, discuţia luă sfârşit aici, deşi nepotul lui nea Matei abia de-acum spera să afle niscaiva noutăţi, dacă mai avea ce, fiindcă altfel Mitu Răduleţ fusese un informator de prima mână. Numai că, din motive de prudenţă, i se interzisese să mai calce deocamdată prin curtea regimentului, fixându-şi baza când la „Pisica albă”, când la „Doi porumbei”, pe Traian – -

  Introducerea în celulă a cinci pânze de bomfaier se dovedi mai lesnicioasă decât presupuseră „ei”. La fel şi un bileţel scris mărunt-mărunt, care, după ce avea să fie citit, trebuia distrus, înghiţit, fiindcă altă soluţie nu exista. Stiindu-1 flămând, în celulă „îi pică” şi un pacheţel cu de-aâe gurii şi, nu pe ultimul loc ca importanţă, câţiva decimetri de sârmă moale, cu care să-şi lege la loc cătuşele tăiate, după ce gratiile se vor mai ţine în două trei colţuri, cât să nu cadă singure. I Precauţia asta se dovedi însă fără temei; până să apară plutonul de execuţie, să-1 ia şi să-1 suie în duba care nu avea decât „o singură destinaţie”, nimeni în afară de „copilul de trupă” – nu se învrednicise să-i arunce măcar o coajă de pâine. Şi apoi, şi de-ar fi fost să-i aducă puţina hrană prevăzută de regulament. – artelnicul şi soldatul care îl însoţea puneau castronul cu ciorbă pe rogojina de pe pat, zicându-i dulce; „Na, haleşte!” Mâncarea era însă „de nehalit”, ~, Gratiile celulei, boxa în care fuseseră harnaşamentele cailor regimentali, din motive binecuvântate de „sfintui noroc şi de sfânta întâmplare”, în loc să fie lucrate din bare rotunde de oţel, încrucişate cincişase peste cinci-şase, fuseseră croite în atelierul de fierărie al regimentului din linii plate de fier, îngropate în zfcL Norocul lui SţănFcă; „muncea” mai puţin. Norocul cel mare era Tnsă altul: avea posibilitatea să-şi aleagă momentele de muncă: ori de câte ori treceau pe Cantacuzino camioane, şenilete, dar şi tancuri înspre sau de la Crângul lui Bot, principala bază germană din jurul Ploieştilor.;

  Mai „. Delicată” s-a dovedit a fi tăierea cătuşelor, încât, atunci când se văzu „liber”, era zdrobit şi însângerat în mai multe locuri. Fără să se plângă – cui? – se sui încetişor pe pat, pipăi gratiile, şi se apucă de treabă cu ochii dar mai ales cu urechile în U; aţe părţile.

 

  Şi. În sfârşit, sosi §i ziua cea de pe urmă; cinci zile se scurseseră de la pronunţarea sentinţei şi trei de la respingerea cererii de graţiere făcută de „avocatul din oficiu”. -

  Mai toţi cei care aparţineau de regimentul-mamă al închisorii se cutremurară, execuţii nu aveau loc în fiecare zL După câteva ore însă totul reintra în normal aveau, fiecare, fraţi pe front – dacă mai trăiau – r rude rupte în bucăţi de bombe, prieteni dispăruţi sau îngropaţi departe sau aproape. Cine mai avea „chef” să plângă de mila unuia, a unui singur 1 suflet, când zilnic mureau sute? „

  La aflarea) ştiriiy în casa do pe Colinei avu? oc o „şedinţă de stat-major”. De această dată, copilul de trupă nu mai fu poftit să aştepte în camera ala turată, ci fu invitat să ia parte la discuţii, ca unul care, dacă şi până atunci avusese un rol deosebit în tentativa de a-1 elibera pe Stan Florescu, abia de-ncum încolo aportul său urmai să se dovedească şi mai important. Printre altele, şi fiindcă evadarea trebuii„ să aibă loc fără zarvă şi fără zgomot. Dacă se va putea, pe muteşte. Aşa sunau anumite directive, dar care nu erau strict obligatorii. Important era ca „evadatul de pe Uranus” să fie ferit de rafala gloanţelor.

  — Ultima oară, acum. Două zile. – eu am deschis porţile pentru tren, spuse cel mai mic dintre mâna de oameni curajoşi adunaţi în căsuţa de pe Colinei. Îndată ce am auzit şuieratul locomotivei, am dat fuga la corpul de gardă. De serviciu era un sergent-major pe care atunci îl vedeam pentru prima oară. O clipa am fost gata să mă retrag, dar mi-am zis că n-am ce pierde: „Să trăiţi l Permiteţi să dau fuga să deschid poarta trenului?” „Fugi!” Am luat cheia de* la tablou, o ochisem din vreme, o cheie mare, cum am văzut cândva la uşa unei biserici, şi-am alergat spre „poarta. 2”. Am descuiat am dat porţile larg de-o parte şi de alta şi-am aşteptat. Când trenul mai avea câteva zeci de metri până la poartă, mecanicul sau poate fochistul au mai tras câteva fluiere, s-au apropiat de mine, i-am salutat. Ostăşeşte, şi trenul a intrat în curte, îndreptându-se spre rampa magaziilor. Şi. Cam asta a fost tot.

  — Cum. Tot? întrebă cel mai neluat în seamă, Mitu Răduleţ. Ai închis poarta In urma trenului? N-aii închis-o? La plecare cine a deschisa şi apoi a închis-o? -

  — Eu! Insă până acum m-qm referit doar la intrarea trenului, restuL., *., *

  — Zi „restul”, Kuki, zi-1 repede, de acum văd că ai intrat direct în acţiune! îl încuraja unchiul său să continue.

  — Păi. Cu ce să încep?

  — Cu „restul”! Ce s-a întâmplat mai departe?

  — După ce a trecut trenul pe lângă mine, am închis poarta, am încuiat-o şi m-am luat după tren.

  — Cheia?

  — La mine.

  — Cum aşa? se miră cineva.

  — Am trecut mai întâi pe la poartă, s-o agăţ în cuiul ei, însă acelaşi sergent-major mi-a spus s-o păstrez, dar să am grijă să fiu atent când pleacă trenul şi să încui poarta în urma lui.

  — Dacă s-ar întâmpla aşa mereu. „

  — Să vă spun eu ce şi cum, interveni Răduleţ; când sunt hoţii închişi în dormitoare, poarta de care vorbim rămâne închisă, însă cu cheia în broască. Când, nu, nu. *

  — Eu, oricum, o să vin cu „trenul meu” cât mai după-amiază, să ne prindă noaptea acolo, preciza Dumitrache, „v

  — Mai# departe, Alexandru! îl îmbie Răduleţ.

  — Am numărat vagoanele: cinci; trei încărcate, două goale. „

  — Goale?

  — Da, da, goale, interveni Mitu Răduleţ cu precizări; lasă un vagon, două, trei, altei unităţi militare deservite de aceeaşi linie, celelalte aici. Sau exact pe dos: descarcă aici câteva vagoane, celelalte în altă parte.

  — Mi-ar conveni prima variantă, interveni Matei Dumitrache; aş „lungi trenul” cu vagoane goale, încât la plecare, de la rampele de descărcare, să fiu cu locomotiva – abur, abur cât mai mult abur! – cât mai aproape de celula lui Stanică.

  — Asta ar însemna. Să intri pe dos, vagoanele înainte, locomotiva la urmă.

  — Se” obişnuieşte, interveni Răduleţ. Mai ales dacă vagoanele încărcate sunt cele de la coadă.

  — Şi cit durează descărcarea – vagoanelor, puştiule? zise careva dând drumul unui cuvânt total nesuferit celui întrebat.

  — Nu ştiu, n-am ceas! fu scurt Alexandru, încercând astfel „să i-o plătească”, deşi nu-şi alesese momentul cel mai potrivit.

  — Aşa, cu aproximaţie, interveni unchiu-său, care sesizase încă din prima clipă reacţia grăbită şi nepoliticoasă a nepotului.

  — Două, trei ore. Mai degrabă trei, treijără un sfert, fără zece.

  — Curat Omega! zâmbi Dumitrache.

  — Aşa de mult? se miră cel ce cutezase să-1 facă „puşti” pe copilul care îşi câştiga singur existenţa de la etatea de unsprezece-doisprezece ani, ajutându-şi totodată, după posibilităţi, frăţiorii şi mama.

  — Descărcarea vagoanelor se lasă şi cu un pic de ţuicăreală, palavre cu duiumul – şi apoi, cine să-i grăbească? Abia după ce s-a înserat, au dat. Bice cailor.

  — Asta-i bine, zise scurt Dumitrache, deşi n-au să mă vadă ei pe mine dând ţoiul peste cap.

  — Cine o să fie mecanicul?

  — Celălalt. Cunoaşte mai bine „drumurile”. Eu voi fi stăpânul lopeţii, şi tot eu am să-i dau mâna lui Stanică, să-1 trag sus, lângă noi.

  — Ce-ar fi dacă l-am lăsa pe. Pe militarul ăsta voinic să ne povestească mai departe ce şi cum? vorbi din colţul său Mitu Răduleţ.

  — Nea Mitule – între cei doi se crease o simpatie reciprocă – restul a fost simplu. Când am simţit. Plecarea, le-am spus mecanicilor că eu mă duc să mă agăţ de ultimul tampon, să le descui poarta – şi le-am arătat cheia.

  — Perfect!

  — Perfect, dar o să fie la fel „de perfect” şi mâine seară? se arătă sceptic acelaşi, cel cu „puştiule”, şi care era unul şi acelaşi cu meşterul de la „Concordia”, cel necăjit că are un băiat „născut la opt luni”.

  — Să sperăm, dacă nu, nu ne Tămâne altceva decât să dăm un telefon lui Dumnezeu, să-1 rugăm să.

  — Tovarăşe Dumitrache, eu vorbesc serios şi dumneata.

  — Trece timpul şi lui Lixăndrică al nostru i-ar sta mai bine la regiment, decât să ne asculte ciorovăindu-ne, fu de părere, sever şi serios ca niciodată, „ajutorul condamnatului la moarte”, Mitu Răduleţ.

  — Răduleţ are dreptate, interveni cel de al cincilea dintre cei care participau la întâlnire, al cărui nume adevărat nu-1 cunoştea decât unul din cei de fată.

  — Zi, Alexandre, zi, îl îmbie Dumitrache.

  — Ce să mai zic. Cu fioroasa de cheie în mină, mam agăţat de tampon, am sărit când, tot pufăind, trenul s-a apropiat de poartă, am deschis-o larg şi am stat locului nemişcat până s-a apropiat locomotiva. Prin întunericul aproape deplin ne-am salutat, „ei” au trecut dincolo, eu m-am grăbit să încui poarta, şi tot pe fugă am ajuns la corpul de gardă, agăţând cheia în cui. „Mă, ai încuiat poarta?” m-a întrebat acelaşi sergent-major, ocupat să-şi cureţe unghiile cu lama unui briceag. „Să trăiţi, păi altfel cum?!” „Bravo, eşti băiat isteţ, fugi la culcare!”

  — Am şi eu o întrebare, se repezi să zică Nilă Apostol eseu, adresându-i-se lui Matei Dumitrache.

  — Ascult.

  — De încărcătura vagoanelor aţi făcut rost – paie, fin, ovăz pentru cai?

  — Şi un vagon cu arme reparate, preciza Dumitrache. Cu acte în regulă, deşi vagonul ăsta stă uitat de câteva săptămâni pe-o linie moartă.

  — Asta era şi întrebarea mea; dacă, în loc să se nimerească la poartă „puştiul” nostru.

  „Puştiul nostru!” – se întunecă la faţă cel „vizat”.

  —. O să fie acolo un soldat de meserie, poate chiar un subofiţer, cum staţi cu hârţoagele?

  — Bine, bine, nu grija asta o ducem noi, răspunse cel iatrebat.

  — Dar care alta?!

  — Nu alta: altele. Să amintesc doar una dintre ele; dacă, pe locomotivă, lingă noi, se suie cumva vreun ostaş de-al magaziilor? Să meargă şi el până mai încolo, cât mai aproape de poarâa principală. Să se ducă. Să se ducă să dea pe gât o cişmoacă la. Pisica albă”?

  — Şi-atunci?! se întunecă pesimistul.

  — Păi. Păi asta-i şi una din cauzele pentru care o să intrăm în curtea regimentului „pe dos, să fie locomotiva cât mai departe de magazii şi cit mai aproape de celula lui Stănică-al nostru. Dacă o vrea vreunul să se suie, să se suie, dar nu pe locomotiva, care este destul de departe de magazii, ci pe platforma ultimului vagon, care-i lingă nasul lui.

  — Şi dacă totuşi.

  — Ne-am gândit şi la acest „totuşi”; îl poftim sus, cu toate onorurile, şi pufăim încetişor spre poartă.

  — Şi-i daţi una Ia cap!;

  — De ce? Să ne încărcăm de-a surda cu păcate?

  — Nu-1 omorâţi, îl atingeţi doar cât să-i luaţi mau] pentru o vreme. Şi-1 lăsaţi mai încolo, pe câmp

  — Complicaţii inutile, şi apoi, dacă au chef să se suie doi sau trei? Ne luăm la bătaie?

  — Şi-atunci?

  — Il poftim cu cea mai desăvârşită politeţe să urce şi, până s-o luăm din loc, dăm un anume semnal, a plecare, cunoscut doar mie, lui Alexandru – - şi Dumitrache îl bătu patern pe umeri pe cel despre care era vorba – şi lui Stanică. La acest semnal, „mortul” iese pe fereastră, stă pitulat şi. Priveşte cu necaz şi amărăciune la locomotivă, la tender şi la următoarele două vagoane – atât î – cum alunecă pe şine dinaintea ochilor săi, care poimâine-dimineaţă, dacă am da greş, s-ar închide pentru totdeauna. Când noi vom opri trenul pentru o clipă-două, el o să se furişeze printre boghiurile vagonului din dreptul său. Ca să nu bată la ochi cuiva oprirea este neprevăzută iniţia}, o să evacuăm cu jet forţat cât mai mult abur din pU toane, făcându-ne totodată că reparăm ceva la maneta regulatorului de viteză.

  — Mda.

  — Se mai pot ivi şi alte necazuri, mai mici sau mai mari, însă sperăm să le dăm la cap la timp. Poate chiar şi o ieşire „în forţă”, prin poarta rămasă închisă în faţa trenului din motive independente de voinţa şi puterea noastră. Încă o cauză pentru care vom intra In regiment cu vagoanele înainte; altfel loveşti în poarta de tablă cu greutatea locomotivei şi a tenderului încărcat cu apă şi cărbuni, şi altfel cu tampoanele unui vagon de marfă. Ar putea avea loc, din cauza unei astfel de coliziuni, o deraiere, exact ce nu ne trebuie.

  Fuga lui Stanică – cuvântul evadare începuse să repugne fiecăruia – avea să se desfăşoare lesne şi fără probleme, nevenindu-i nimănui să creadă că sunt din nou cu toţii, în libertate. Şi totuşi foarte puţin lipsise ca tot planul lor întocmit cu minuţiozitate să fie dat peste cap de o sfântă faţă bisericească.

  Preotul acelei parohii, care cuprindea atât zona regimentelor, cât şi cartierul în care îşi avea culcuş „Pisica Albă”, Vasile Zamfirescu, mai cunoscut enoriaşilor popa Vasile, fusese invitat în acea zi la o pomană care avea să se lungească peste măsură, cei vii găsind cu cale, după ce plânseseră pe cel ce îi părăsise pentru totdeauna, să schimbe durerea în veselie.

  — Morţii cu morţii, viii cu viii! zise o bătrânică, turnând un nou rând în pahare.

  Preotul Vasile Zamifescu mai avusese şi un botez în acea zi, care de asemeni se lăsase cu o masă destul de îmbelşugată pentru acele vremuri de război, unde Sfinţia sa se ocupase îndeosebi de pahar.

  Apoi, la pomana mortului, unde sosise cam târziu, nu prea mai găsise cu ce să-şi astâmpere foamea. Ciugulise el ceva, dar nu cât să sature a burtă de popă. Preotul, deloc gras, dar zdravăn, măsura aproape doi metri, încât, după ce isprăvi şi cu pomana, se opri, fiindu-i în drum, şi la „Pisica albă”, t Patronul cârciumii îl primi ca pe un oaspete de pnoare, deşi faţa bisericească intra în dugheana lui aproape cotidian, rar lipsind o zi, două dintr-o lună.

  — Zi, Mitică zi repede, ce-mi dai?

  — Pentru burtă, pentru cap?

  — Lasă capu, am băut destul, deşi. Dacă ai avea o Fetească de Valea Călugărească, nu cred că mi-ar rămâne-n gât, glumi preotul, glumeţ fiind de felul său.

  — Am, cum să n-am? Pentru Sfinţia voastră să u am?! Şi mai am ceva!

  — Ce? întrebă hulpav popa Zamfirescu.

  — Azi dimineaţă dădui o fugă până la Pleşcoi.

  — Babic!

  — Babic, ghiuden şi pastrama de capră!

  — Au! De toate câte-un pic, dar repede-repede, am de spovedit un amărât de om!

  — Şi ce, părinte, mâine dimineaţă nu-i puteţi asculta păcatele?

  — Imposibil! Mâine o să fie îngeraş. Sau de! Ştiu eu? De-o avea păcate multe, hârdăul cu smoală al Satanei îl aşteaptă! Şi apoi, ca s-o spun pe-a dreaptă, după ce isprăvesc cu creştineştile obligaţii şi îndatoriri, poate fac şi un pocheraş cu domn căpitan Gheorghiţă. Sunt într-o formă de zile mari!

  — O clipă, să dau fuga să aduc cele comandate şi apoi vă ascult! Şi Mitică Budană, nu departe de înălţimea maiestuoasă a preotului, dispăru în spatele unei uşi, de local rămânând să se ocupe un cumnat al lui.

  Pofta de vorbă a părintelui izvora din zecile de pahare „aruncate în cei doi metri înălţime” – altfel comandantul închisorii, Ilie Gheorghiţă, cel care aştepta avansarea la gradul de maior în următoarele zile, îl cam usca la „foiţe”. Pierdea uneori popa Vasile banii de la botezuri şi cununii, morţi, pomeni şi parastase, de la spovedania şi împărtăşania bolnavilor, coana preoteasă fiind nevoită să se mulţumească doar cu salariul încasat de la stat – nu prea mare, dar nici mic.

  Şi totuşi, acest preot, zbanghiu şi aiurit pentru destui din mulţimea enoriaşilor săi, avea şi părţi deosebite; nu lua bani de la săracii cei mar săraci, de Ia ţiganii nomazi, de Ia tinerii căsătoriţi fără ştirea şi aprobarea părinţilor, de la slujbele şi pomenile celor căzuţi pe front sau: în bombardamente aeriene, şi nici de Ia rudele celor condamnaţi la moarte de Cristache Zanea.

  — Toţi amărâţn ăştia sunt şi-aşa destul de necăjiţi şi fără o leţcaie în buzunar. Ce să le mai ceri?!

  Popa Vasile Zamfirescu avea dreptate, dar nu întotdeauna; de la ţiganii nomazi, citi mai scăpaseră de la prigoana stârnită împotriva lor, îndeosebi în anii 1942 – 1943, la imboldul rasiştilor germani, ar fi avut ce să pretindă: „băieţii” ce se plimbau cu cortul” do ici-co! o şi cit mai departe, dovedeau multă ingeniozitate în a-şi ascunde aurul şi cocoşeii în spiţele, obezile şi oiştea căruţelor. Şi parcă numai accJa?

  — Părinte, aşa babic mai rar! Şi-acu-i gata şi pastrama îşi făcea singur reclamă negustorul punând în faţa Sfinţiei sale o farfurie cu babic tăiat mărunt.

  — Repede, repede, vreau să ajung pe lumină Ia reginient

  — Care lumină?! Păi nu vedeţi că afară a început sa se însereze?

  — Adu vinu repede!

  — Păi, e pe masa l – şi Mitică Budană, rar cine-i spunea Bunea – se grăbi să umple paharul preotului.

  — Fugi după pastrama. Mi-e o foame!

  — Gata. PăFinte I Acuşica! V, r * *

  Plutonierul care era de serviciu la camera de gardă a regimentului juca table cu un sergent „bătrân% trecut de patruzeci de ani, scutit de front fiindcă fusese betegit de un picior, dar nu prea grav, la o tragere de antrenament.

  — Marţ! strigă mai marele în grad.

  — Ai avut baftă.

  — Mai îacem „una”? K. 1. „I -

  — Facem! 1,;

  — Pune banii

  — Uite-i colea. Dă cu zarul.,;

  — Patru. 1

  — Cinci!;

  — Dă-i, ce mai aştepţi!

  — Şase-rşase! se bucură sergentul.

  — Urma-alege.

  Cioc-cioc-cioc! se auziră trei lovituri în tabla Porţii,

  — Cine mama lui o fi. Tocmai acum? i se cam necăji plutonierul, săltându-se şi ducându-se spre uşă, unde scoase capul în afară: Cine bate 71 i, Şi, în Ioc să răspundă cel întrebat, celor doi le fu dat să audă, pentru prima dată în viaţa lor de ostaşi, o voce popească care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu ambianţa momentului şi a împrejurărilor.

  — Doamne miluieşte, Doamne miluieşte şi iartă păcatele celor care, în loc să te slujească pe tine, preamărite şi preasfinte Doamne, dau cu zarul şi calcă porunca ta împărătească!

  — Asta-i popa Vasile, mânca-l-ar vârcolacii! îl recunoscu sergentul,

  Plutonierul, înveselit, se repezi să-i deschidă: 1

  — Intră, părinte. Dar ce s-a întâmplat? De când te ţii de slujbe la poarta regimentelor? -;

  — La poarta închisorii, taică, n-am treabă cu regimentul. Dar ce jucaţi, table?

  — Table, Sfinţia ta, table Dar ce nevoie vă aduce la închisoare, acu* aproape de ora 9?!

  — Două; O spovedanie şi un pocheraş 1 fu scurt preotul, scoţând un, hâc!” pe gură.

  — Mă rog, de spovedit aveţi pe cine, dar pocheraş, cum ziceţi, cu cine o să jucaţi? întrebă plutonierul. Noi nu ne pricepem la jocuri d-astea de-ale domnilor, noi sin tem mai de la ţară: ţintar, table, copeica.

  — Unul dintre parteneri o să fie domnul căpitan Gheorghiţă, de alti doi. Face el rost. Ia fă-mi legătura cu el! Repede, până nu-mi ies din formă! râse cu poftă popa Vasile, una-două dând afară pe gură „damfuri” de mirosuri diferite.

  — Să trăiţi, domnule căpitan! Poarta la telefon. Vă caută Sfinţia sa preotul Vasile Zamfirescu! Poftiţi, vorbiţi!

  — Alo! Noroc, măi Iliuţă! Ia zi; bani ai, în formă eşti, pocher ai mai învăţat?! intră direct în subiect popa Vasile, cu ochii după un scaun, pe care se grăbi să i-1 ofere sergentul cu piciorul beteag.

  — La ora asta? se arătă întrucâtva surprins cel care aştepta ca mortu colacu avansarea la gradul de maior, deşi nu de puţine ori zorile îl găseau ţeapăn şi lucid în jurul mesei de pocher.

  — Nu-i nici 9, Iliuţă, este abia fără zece! exclamă slujbaşul Domnului, după ce privise. La ceasul marc cât o ceapă de apă pe care-1 scosese de pe undeva, de sub multiplele dedesubturi preoţeşti.

  — Ba-i 9 fix! -

  — Ei, şi? Până la miezul nopţii mai sunt trei ore, şi apoi ce, dacă în loc de trei, o să jucăm şase, cine o să ne bată, nevestele? şi popa o dete iar pe râs,

  — Bine, cedă scurt căpitanul.

  — Alo, stai! Dar cine-s ceilalţi doi?

  — Eu şi dumneata, părinte. Scoatem şeptarii şi op tarii şi jucăm cu-o mână moartă.

  — Baftos cum eşti, o să-ţi intre întruna careu după careu! Nu, nu aşa.

  — Atunci. Facem altceva; lăsăm şeptarii şi optarii şi jucăm ou două mâini moarte!

  — Ptiu, drace! cine-a pomenit aşa ceva? se miră, iinoer popa Vasile, lăsând să-i iasă din gură un cuvânt pe care nu avea voie să-1 spună nici în vis.

  — Părinte. Îmi pare rău, o lăsăm pe altă dată, n-am de unde scoate acu doi jucători.

  — Stai, nu te grăbi, o să jucăm şi-aşa cum. Zici, de acord, dar mai am o treabă aici la voi, şi care tot de fee depinde, drăguţule – hâc! –, scuză-mă, dar sunt un pic răcit.; *

  — Ce „treabă”? se arătă surprins căpitanul Ilie Gheorghiţă, omiţând „hâc”-ul şi, de asemeni „scuza”.

  — Am de spovedit un creştin pe care o să-1 împuşcaţi voi mâine dimineaţă.

  — S-avem pardon părinte, noi păzim, nu împuşcăm, doar ştii bine treaba asta, se cam necăji căpitanul.

  — Ştiu, ştiu, ştiu, de trei ori „ştiu”. Tu păzeşti, regimentul împuşcă, aşa-i?

  — Aşa-i. Dar ia spune-mi, de. Treaba din zori de unde aflaşi, părinte. Că, dacă-mi amintesc bine, eu nu-ţi spusei nici un cuvânt

  — He, he, he. Păi n-am şi eu omul meu la „curtea lui Zanea”? Pe avocatul.

  — Ascultă, Sfinţia ta, şi căpitanul râse cu poftă, dar dumneata ştii că omul dumitale este comunist? Asta-i cauza pentru care nici nu te-am anunţat, să ţi-6 spun pe-a dreaptă!

  — Făcuşi două erori dintr-un foc, căpitane; o dată fiindcă individul nu-i omul meu, cum zici, şi apoi fiindcă eu, ca faţă bisericească, nu fac nici o deosebire între hoţ, bandit sau comunist: creştin să fie!

  — Eşti cam bine dispus, părinte! remarcă târziu interlocutorul preotului, sau poate seabţinuse oân3 atunci să i-o spună.

  — Şi adică de ce n-aş fi? Apropo, chiar aşa, ai ceva de gâlgâială prin dulapurile alea ale tale, pline*, de hârţoage?

  — Nici de leac! Secetă totală. *. -

  — Dacă-i aşa. O să trimitem un răcan la „Pisica albă” – are Budană o Fetească.

  După câteva minute la poarta regimentului îşi fâj cură apariţia un plutonier tânăr şi vioi şi un serJ gent – moacă, adormit şi bleg.

  — Să trăieşti, Sfinţia ta! pocni călcâiele pluto* nierul.

  — Să trăieşti şi dumneata, fiule, mergem?

  — Mergem, părinte, dar fără să vă fie cu supărare, am ordin de la domnul căpitan Gheorghiţă să Vă comunic următoarele.

  — D. Acă-r ordin, dă-i dramul 1

  — Ii. Dau, sa trăiţi! Cică vă roagă să nu lungiţi prea mult spovedania după.

  — După ce Z!

  T După cum ştie dânsul că vă este feluL -;

  — Măgar! Durata unei spovedanii este direct, proporţionala cu mulţimea păcatelor

  — Da, dar dânsul zicea că pe dumnealui acum îl mănâncă palma stingă – cea cu care adună, bani –, nu mâine şi nici poimune!

  Preotul, obosit şi cam mahmur, se strâmbă asemeni maimuţelor cărora le arăţi banana gata cojită, dar nu le-o dai, şi zise surd:

  — Aşa? Bine! Scurtă să fie ultima spovedanie! Şi Iasr pe mine

  Şi popa cel voinic îşi suflecă poalele sutanei şi o luă la fugă spre celulele ccnidamnaţilor la moarte. Pe lângă el trecu atunci un tren, împroşcând aburi şi fluierlnd vijelios, în vreme ce se îndrepta spre poarta numărul 2. Prin ochii înceţoşaţi de Feteasca lui Budană” părintele văzu agăţat pe ultimul tampon un copil de trupă, căruia nu-i dădu nici o importanţă.

  Santinela îi deschise uşa unei celule cufundate în întuneric. Când se aprinse lumina, îşi dădură seama că era goală, Popa Vasile nu mai avu pe cine spovedi.

 

 

          SFÂRŞIT