Ultima Spovedanie

 

 

 

  Capitolul 1

  Stan Florescu mergea fără grabă pe strada principală a Morenilor, îndreptându-se spre casă. Era seară, nu prea târziu, îşi îndeplinise misiunea cu bine şi, întrucâtva, era liniştit; întuneric şi linişte, oameni puţini, ceea ce lui îi convenea de minune; îndată o să se poată strecura în cămăruţa care era a lui, doar a lui, să se spele, să mănânce ceva şi să se întindă pe pat, ascultând veşti. Şi „veştile”, de ila o vreme, erau din ce în ce mai bune, se părea că tăvălugul de fier şi foc care cotropise o bună parte din continent era pe cale să se stingă.

  Mergea pe partea dreaptă a străzii, spre podul care l-ar fi trecut dincolo, în Stavropoleos, când deodată sesiză că un necunoscut îi număra paşii. Mai trecu de o vitrină, apoi încă de una, şi sfârşi prin a-şi duce mâna dreaptă la buzunarul interior al hainei, unde avea ascuns un pistol. Cu şase focuri, un Browning mic, calibrul 6, 35. Să se lase arestat nici măcar nu era de gândit pentru unul ca el: mai avea o condamnare la douăzeci de ani „muncă silnică”, reuşise să evadeze şi, de şase luni, lucra aici, la Moreni, la „Astra Română”, cu acte şi nume de împrumut: Stan Florescu. –

  Arma o lua rar cu el, nici nu avea voie s-o folosească oricum, însă în acea seară trebuia să se întâl-nească cu uri tovarăş din Băicoi, căruia îi predase câteva sute de manifeste şapirografiate. Erau manifeste prin care se cerea retragerea trupelor române de pe frontul de est înăuntrul hotarelor fireşti ale ţării? i desprinderea de puterile Axei. Muncitorii erau îndrumaţi să saboteze producţia de ţiţei şi să încetinească ritmul de forare la noile sonde – şi orice bun sondor cunoaşte metode. Şi metode. Nemţii, de când Ipierduseră nădejdea în zăcămintele din jurul Mării Caspice, îşi puneau mari nădejdi în aprovizionarea din România, cu benzină şi motorină, a avioanelor şi tancurilor care, după ce fuseseră gata să cucerească Stalingradul şi să treacă Volga, luptau din greu în Ucraina.

  Stanică, nume sub care era cel mai bine cunoscut printre muncitorii „Astrei”, mergea în acea seară călduţă de octombrie pe strada principală din Moreni, abia iluminată ici-colo de câte un bec chior. După * bombardamentul american de la 1 august asupra Plo-ieştiului şi Câmpinei, legea camuflajului era foarte drastică. Nici acum, după aproape trei luni, rafinăriile prahovene nu fuseseră reparate în întregime.

  Din instinct, dar şi fiindcă aşa îl obliga „starea” sa, se opri să privească, chipurile, vitrinele de pe partea apropiată râului Cricov. Cu un ochi privea vitrina, cu celălalt în urma sa. Vitrine cenuşii, abia iluminate şi ele, unde îşi etalau grandoarea câţiva, metri de stambă, pălării ce păreau a fi confecţionate din carton, luminări – marfa aceasta, de când cu războiul, avea cea mai mare căutare, pantofi cu talpă de carton presat sau coajă de tei, umbrele – cine avea nevoie de umbrelă?! – şi costume, tocmai potrivite să te îmbraci într-unui şi să te aşezi frumuşel în coşciug. *

  Ceea ce făcea ca după orele 6erii Morenii să! nu pară o localitate fără viaţă era altceva: cârciumile, restaurantele şi cabaretele. Şi cele două cinematografe, unde, pe lingă pelicule de război, rulau comedii cu Theo Lingen şi Hans Moser şi filme de dragoste cu Alida Valii sau Dino Cervi. Cinematografele însă îşi terminau ultima reprezentaţie relativ devreme, pe la 9, iar cârciumile şi restaurantele aproape de miezul nopţii. Doar cabaretele, „cu voie de la poliţie” îşi izgoneau ultimii clienţi pe la 3, 4, iar câteodată, mai ales în zilele de plată, chiar în zori. Îndeosebi „La Roata” bătea toate recordurile, deşi era localul cel mai infam: avea saloane pentru pocher, barbut, table, avea în salonul central şi două mese de biliard şi, sus la etaj, avea şi „fete”, şase la număr. Doar şase, fiindcă atâtea camere construise antreprenorul într-o vreme când cel ce finanţase afacerea – Paraschiv Rotaru, de unde răsărise şi numele de „La Roata” – nici măcar nu îşi imaginase ce mină de aur aveau să se dovedească scândurile acelea înădite între ele şi acoperite cu carton asfaltat, ridicate pe malul drept al Cri-covului Sărat. Pe malul acesta, numai bolovani, nisip, bozii şi urzici, se construise ad-hoc un fel de trotuar, lung de vreo patruzeci de metri, legând intrarea principală a tavernei de şoseaua care unea Morenii de Stavropoleos, cartierul rezidenţial al „Astrei Române”, cu vilele în care locuia conducerea, căminele pentru burlaci, dormitoarele comune pentru muncitorii de rând, clubul, ştrandul, cantina, precum şi atelierele şi depozitele de materiale – toate înconjurate de verdeaţă.

  Şi tocmai aici, către acest local sordid, fu nevoit să se abată, parcă într-o doară, Stan Florescu, întrebân-du-se de ce oare „tipul” care îi număra paşii pe strada principală a Morenilor nu se apropia şi nu încerca să-1 oprească şi să-1 legitimeze; ori era un oarecare şi doar din coincidenţă se oprea din mers o dată cu el, ori se credea mai deştept decât era şi nu se mulţumea doar să-J legitimeze şi, eventual, să-1 aresteze, ci să-i afle şi potecile şi culcuşul, pentru a simplifica astfel desfăşurarea anchetei. Neliniştitor era faptul că individul era îmbrăcat civil şi nu părea a fi de prin părţile Morenilor şi ale Stavropoleosului. In ambele localităţi ordinea era asigurată de jandarmerie, nu de poliţie, dintr-o cauză foarte prozakă: dacă ar fi fost declarate centre urbane, şi-ar fi pierdut statutul de comună, şi societăţile petroliere, dar şi micii proprietari de sonde – erau destui şi câştigau bine – negusto rimea, medicii, avocaţii, afaceriştii de toate soiurile şi mărimile n-ar fi avut decât de pierdut; impozitele pe care le-ar fi plătit „oraşului” ar fi fost infinit mai mari decât cele plătite „comunei”. Asta era şi cauza pentru care strada principală, toată doar magazine, birturi, cârciumi şi ateliere de reparaţii, de la ceas la pantof, nu era nici măcar asfaltată sau pietruită cât de cât. Când ploua, automobilele, tractoarele, buldozerele, greoaiele maşini de intervenţii la sonde înotau într-o mare de noroi. Doar trotuare se mai vedeau din loc în loc, fiindcă fiecare negustor sau meseriaş avea grijă ca în dreptul „afacerii” sale clienţii să calce „pe tare”. Din pricina asta, strada se peticea într-un adevărat mozaic: zece metri asfalt, alţi zece-doisprezece piatră cubică, şapte-opt bolovani de du – Cricovul curgea la doi paşi –, ba chiar şi podea făcută din scândura sondelor demolate: doi-trei negustori cumpărau sonda cu totul, şi apoi îşi pavau porţiunea din faţa magazinelor cu blănurile de brad care ţinuseră piept crivăţului sau căldurii toride ani mulţi, până ce fie că sonda era secătuită şi nu mai aducea nici un profit, fie că, dimpotrivă, producţia ei merita o altă turlă, cea veche fiind gata să se prăbuşească cu instalaţii cu tot, din clipă în clipă, omorându-i sau schilo-dindu-i pe muncitori.

  Aşa, iarna noroi şi zloată, vara praf de-o palmă, edilii „comunei” puteau susţine cu mai mult temei ca Morenii nu-şi merită titulatura de oraş. Cu atât mai mult cu cât cei mai mulţi dintre ei, în frunte cu primarul, nu aveau studiile necesare funcţiilor lor „la oraş”, o diplomă universitară, adică. Ei, sărmanii, nu învăţaseră decât câteva clase de liceu sau gimnaziu. Pe rutina căpătată cu anii şi cu un ciubuc gras, în comună, îşi păstrau funcţia. La oraş, însă, cu legile mareşalului nu era de glumit.

  Gândindu-se la toate acestea, Stan Florescu făcu la dreapta, spre podul de peste apa Cricovului Dulce, şi-şi aţinti auzul spre urmăritorul său. Cotise şi el. Atunci se hotărî să intre îndată la „La Roata”, unde 6pera să se piardă în mulţimea clienţilor, fiindcă din fericire era sâmbătă şi „Româno-Americană” făcuse plăţile în acea zL

  „Trotuarul” lui Paraschiv Rotaru ţinea vreo patruzeci, cincizeci de metri în total, şi el aprecie distanta cu atenţie, lucru ce-i trebuia nu numai pentru „dus” ci şi pentru „întors”: de acum avea planul lui şi spera să-i reuşească. Dacă nu. Vai şi amar şi de unul, şi de celălalt! -

  Locuia de câteva săptămâni la căminul burlacilor, după ce primele patru luni locuise într-un dormitor comun; miros de transpiraţie, de picioare nespălate, de obiele puse la uscat la căpătâiul patului. Duşuri şi apă caldă aveau tot timpul, că majoritatea muncitorilor lucrau hi trei schimburi, dar dacă după ce munceau din greu opt ore mai petreceau alte câteva prin cârciumi şi cabarete, de unde vreme pentru duş şi pentru spălatul boarfelor? Abia dacă îşi făceau timp, în ziua de plată, să treacă şi pe la poştă, să trimită nevestei, mamei sau copiilor o parte din truda lor. Cealaltă parte, deseori cea mai mare, rămânea la „La Roata”, sau pe unde mai petreceau alteori.

  El, strungar de prima mână şi bine plătit – l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă s-ar fi văitat de lipsa banilor – putea oricând să găsească o gazdă în oraşul-comună, numai că i se indicase limpede să se ferească a locui la particulari, cei mai mulţi dintre ei fiind informatorii postului de jandarmi, dar şi ai câtorva indivizi suspecţi ce apăreau din când în când prin Moreni, agenţi de-ai poliţiei sau mai degrabă ai siguranţei. La cămin îşi avea camera sa, pentru care plătea o chirie bunicică societăţii, nu ca dincolo, la dormitorul comun, unde se plătea un fel de taxă mai mult simbolică. Era însă singur, singur între patru pereţi albi. In odaie nu erau decât un pat, un dulap şi o masă. Nici nu avea nevoie de mai mult. O problemă a fost ascunderea şapirografului şi a anexelor lui. Toate încăpeau într-o servietă, dar unde să pună la loc cât mai sigur această „servită”? Cât locuise la comun, ascunsese şapirograful într-un adăpost antiaerian înţesat de păianjeni şi praf, printre bârnele de susţinere. L-ar fi lăsat acolo, însă era departe, aproape doi kilometri, şi ar fi bătut la ochi, unii s-ar fi întrebat ce mai caută „ăsta” pe aici, după ce avusese şansa să obţină o cameră la căminul burlacilor?

  Până la urmă a descoperit, în clădirea cu două etaje, podul unde în zilele cu ploaie şi în lunile de iarnă erau uscate cearşafurile şi feţele lor de pernă. Uşa podului, deşi închisă, nu se încuia niciodată. De sus, de la ferestrele lui, panorama Morenilor se vedea ca în palmă, „Daca vreodată voi Li surprins aici, îşi zise, am să afirm că m-am urcat ca să. Văd împrejurimile”. Mai bine ar fi fost, însă, să nu aibă astfel de întâl-niri.

  În cele două luni, de când locuia aici, folosise şa-pirograf ul în trei rânduri, ultima oară cu o zi în urmă, după ce fusese anunţat de întSlnirea din acea seară şi de textul pe care trebuia să-1 imprime. Şi toate se des-făşuraseră ca pe roate, în afară de două lucruri, ca-re-1 îngrijorau acum: individul care se ţinea pe urma sa şi şapirografui ascuns sub saltea, în cameră. Grozavă ascunzătoare, se mustră, înciudat că nu-şi făcuse vreme să ducă micul aparat de reprodus „la locul lui”.

  Curând, însă, bocănind pe scândurile podului, îşi zise că poate e mai bine aşa. Dacă scăpa de individ şi acesta nu-i cunoştea adresa, putea înhăţa la iuţeală „aparatul” şi alte câteva lucruri care i-ar fi putut trăda identitatea şi spunea adio Morenilor. Nu mai înainte însă de a lua legătura cu „nea Toma”, singurul care îi cunoştea adevărata identitate. Toma Dă-nescu, „nea Tomiţă”, lucra ca maistru mecanic la aceeaşi societate petrolieră cu capital preponderent anglo-olandez „Astra Română”, „română” fiindcă activitatea societăţii se desfăşura pe pământul României.

  Când se strecură pe uşa principală a tavernei, îşi repezi din mers ochii în urmă – noaptea era destrămată de o lună aproape plină şi cerul era senin – şi sesiză îndată că individul parcurgea acum şi el trotuarul lui Paraschiv Rotaru. Îşi impuse să fie cât mai calm şi să nu-şi piardă cumpătul, indiferent ce s-ar fi întâmplat în următoarele minute. Îşi aruncă şapca mai spre ceafă, a şmecherie, îşi potrivi o ţigară în colţul stâng al gurii şi intră.

  Înăuntru mirosea a de toate, de la ţuică* proastă şi transpiraţie de corpuri nespălate până la izuri de par-fumuri diferite, năvălind dinspre cei ce urmau să aibă, dacă nu deja avuseseră, ceva „treburi” sus, la etaj.

  Sâmbăta era o zi grea pentru „fete”, abia dacă le rărnânea timp să coboare în „salonaşul de primire”, cât să fumeze o ţigară sau să. Bea o cafea! Aici, în acest salonaş, îşi duceau cea mai mare parte a vieţii lor nenorocite. Se adunau câte două-trei, uneori toate şase, să se spovedească una alteia ce-a făcut şi ce-a dres, să-şi dea în cărţi, să facă pasienţe sau să-1 bâr-fească pe „nenea Paraschiv”, care, socoteau ele, prea le exploata. Criticile lor nu treceau niciodată dincolo de pereţii acestei încăperi, fiindcă ştiau că „nenea” avea întotdeauna câteva „fete” în rezervă, gata oricând să le ia locul, cum se şi întrmplase cu două dintre ele, cu vreo lună în urmă. Şi, decât vagaboande pe străzi, gata oricând să cadă pe mâna poliţiei, li se părea că tot mai bine era aici, la „La Roata”: pat, mâncare, apă caldă, şi le mai rămâneau şi lor ceva bani. Pe când altfel, unde să se ducă? Toate sau aproape toate erau ori orfane, îndeosebi de tată, dacă nu şi de mamă, ori. Se făcuseră de râsul satului sau al străzii, şi cine să le mai ia de neveste? Să lucreze undeva, să-şi câştige pâinea altfel decât în şandramaua lui Paraschiv Rotaru nici nu era de gândit pentru unele ca ele neobişnuite cu munca.

  După ce închise ua în urma sa, Stan Florescuv o clipă se gândise să urce „sus”, să se ascundă sub vreun pat, la „fete”, dar gândul, cum îi veni, aşa se şi duse. Salonaşele pentru pocher, barbut şi alte jocuri de noros erau ticsite. Se muncea din greu: derbedei şi puşlamale notorii, dar şi oameni de treabă, concentraţi, cu ochi aprinşi de patimă, prinseseră rădăcini la mesele de joc. In salonul principal, unde tronau cele două mese de biliard, aglomeraţia părea a fi şi mai şi. Jucau câţiva şi chibiţau cu zecile, fie aşteptând să le vină rândul, fie că fuseseră „sus” şi acum nu ştiau cum să-şi risipească timpul şi banii. La schelă se câştiga relativ bine, societăţile petroliere fiind singurele care puteau plăti salarii mai mari decât toate celelalte ramuri industriale.

  Dincolo de cele două mese de biliard cu postavul verde, cârpăcit, se deschidea panorama barului şi, la stânga, o uşă care ducea spre cele trei closete turceşti: mizerie şi apocalips. La bar stătea, servea şi supraveghea localul însuşi patronul, ajutat de un băieţel de vreo şaisprezece ani, slab de parca mânca doar în zile de post. O femeie îmbătrânită de timpuriu, care făcea curăţenie şi în camerele de sus, se apleca asupra grătarului, întorcând cu dexteritate micii, pastrama şi cotletele.

  Patronul, în ciuda renumelui şi atotputerniciei sale, abia de cântarea şaizeci de kilograme, doar începutul de burtică dându-i o oarecare prestanţă. Mai degrabă pigmeu decât om dezvoltat normal, doar vocea îi contrazicea înfăţişarea. Când striga – şi când nu striga? – „Linişte!” „Gura!” „Mucles!” „Afară!” „Te dau pe mâna lui Cărăşel!” – Cărăşel fiind şeful postului de jandarmi – o clipă încremeneau cu toţii, poate şi de teamă ca îngrămăditura de scânduri să nu se surpe peste ei. Puterea şi autoritatea lui „nenea Pa-raschiv” nu se trăgeau însă numai din vocea şi prestanţa sa de cocoş pitic; la câţiva metri doar de barul unde domnea el ca un despot absolut, doi haidamaci, care nu aveau voie să bea decât după „orele de serviciu”, supravegheau întreaga suflare. Mu tu şi Moise, cei doi „M”, aşteptau doar semnul patronului şi cel sau cei vizaţi zburau pe uşă, aterizând ca din tun pe pietrişul din jur.

  — O lună să nu mai călcaţi pe-aici, că vă rup picioarele! şuiera din uşă patronul ştergându-şi cu poalele şorţului, întotdeauna alb şi bine apretat, transpiraţia de pe frunte. Derbedeilor! mai adăuga re-intrând în local, calm, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, urmat ca de nişte dulăi bine dresaţi de cei doi „păzitori ai ordinei”.

  7, Aghiotanţii„, amândoi întotdeauna tunşi numărul „zero„, de parcă ieri ieşiseră pe poarta Văcăreştilor, cântăreau împreună de patru ori cât patronul, măsu-rând şi unul şi altul aproape doi metri. Buni de front, s-ar putea afirma, fiecare fiind capabil să ducă singur mitraliera în spate, numai că erau păliţi de câte un beteşug care îi făcuse inapţi pentru armată. Mutu avea mina stingă strâmbă, ca un ciot de buturugă, din care cauză de ea se folosea numai ca să-şi înhaţe victima, pocnind-o cu dreapta. Celălalt, Moise, avea platfus şi ochiul drept lipsă. Gurile rele, cele care îi cunoşteau de mai de mulţi, şopteau că s-a betegit singur, ajutat de o babă care, turnându-i în ochi „ceva tare„, i-a luat văzul pe jumătate şi 1-a scăpat de front. Erau slugi credincioase, gata oricând să ia viaţa omului dacă aşa ar fi cerut patronul, numai că acesta avea mai multă minte şi nu admitea să se facă „mortăciune„ pe teritoriul său: căsoiul de scânduri şi pietroaiele pavajului care înconjura „La Roata” pe o rază de patruzeci-cincizeci de metri.

  Aici, în această speluncă ordinară, fusese nevoit Stan Florescu să se refugieze şi să-şi caute salvarea. Sus, la „fete”? Nici vorbă! Jos. Unde? Nu-i rămî-nea decât să iasă pe uşa din dos, care ducea la cele trei closete turceşti, şi apoi.

  Şi apoi, după ce, tot cu şapca pusă şmechereşte pe cap, trecu şi de tejgheaua barului, fericit că „nenea Paraschiv” tocmai era întors spre rafturile cu sticle pline de tot soiul de otrăvuri, ieşi pe uşa din dos, făcu repede la stânga, înconjură localul din două părţi şi ajunse pe poteca-trotuar pe care abia o călcase cu câteva minute în urmă.

  Cu paşi mari, deloc însă grăbiţi, să nu aducă a fugă, se îndepărtă spre pod. Dacă ajungea acolo înaintea celui care-1 urmărise, se socotea salvat. Podul era masiv, zdravăn, să poată suporta povara zecilor de tone ale utilajelor petroliere. Pe sub el se întindea o întreagă reţea de conducte diferite, unele de apă, altele de gaze sau ţiţei. „

  Primul lucru, când ajunse şi se pregăti să-şi dea drumul pe rambleu, fu să măture cu privirea împrejurimile şi îndeosebi localul abia părăsit Pustiu. Doar dinspre Moreni înaintau agale, cu mersul împleticit, câţiva cheflii, patru sau cinci. Atât. Se ascunse sub pod, călare pe o conductă groasă, călduţă, de ţiţei, aşezân-du-se în aşa fel, încât să nu scape din ochi „La Roata” şi împrejurimile.

  Luna urca anevoie pe bolta plină de stele şi la lumina ei sondele din preajmă, acoperite de sus până jos cu astereală înnegrită de ani şi de ţiţeiul erupţiilor, păreau a fi uriaşe animale preistorice. Pe turle se zăreau câte două-trei luminiţe şi se auzeau glasuri de; oameni: munca nu încetează niciodată într-o schelă petrolieră. „Omul lui” însă nu ieşea din speluncă. Probabil făcea un soi de percheziţie, ajutat de patron. Şi de gorilele sale. Dacă ar fi ştiut că aşa se vor desfăşura lucrurile, ar fi luat-o voiniceşte în sus, spre căminul unde îşi avea culcuşul sau, poate şi mai bine, s-ar fi dus să se sfătuiască cu veriga sa, Toma Dă-nescu, care lucra numai de zi şi la acea oră ar fi trebuit să se afle la masa de seară. Era căsătorit, n-avea copii, iar nevasta îl înţelegea, deşi nu-i aproba întru totul „politica”, tot timpul trăda cu frica în sân de ce poate să i se întâmple lui „Tomiţă al ei”.

  Acum, însă, îşi zise Stanică, e prea târziu, poate ies de aici o dată cu cel de dincolo. In acelaşi timp, îşi făcu socoteala, că nici individul n-o fi atât de cretin, încât să-1 mai caute după atâta vreme, închipuindu-şi, desigur, cum era şi normal, că-i scăpase printre degete.

  Căutându-şi o poziţie cât mai comodă, îşi aminti, fără să scotocească prea mult în memorie, cum evadase cu nici un an în urmă din închisoarea militară situată pe strada Uranais, alăturată, ziduri comune Curţii Marţiale Bucureşti.

  Fusese arestat pentru sabotaj şi subminarea economiei naţionale, acuzaţie lesne de adus cuiva după ce l-ai prins cu ocaua mică. Şi a lui, „ocaua” lui, chiar fusese mică: nici un milimetru. Cu atâta strunjea mai mult decât cota indicată de maistrul său anumite piese care intrau în componenţa pompei canadiene aflate jos, în stratul de ţiţei, care erau acţionate „du-te-vino” de ia suprafaţă cu ajutorul acelor „măgari” văzuţi de-o lume întreagă dând din cap pe la margini de şosea sau mai încolo, pe dealuri şi coclauri. La fiecare „salut” al măgarului, pe conducta sondei care ducea la parcul de rezervoare se scurgeau câţiva litri de ţiţei. Iar, ymăgarul” da întruna din cap, zi şi noapte, vară sau iarnă. Doar sondele prea secătuite mergeau cu pauze, cât să se adune acolo, jos, găleţile de aur negru.

  Lucra la Atelierele „Concordia” din Ploieşti, viitoarele Uzine „1 Mai”. Cineva i-a „turnat”, pe el şi încă pe doi, şi-au fost prinşi după o urmărire care a durat câteva zile, fără ca ei să-şi fi dat seama. După ancheta preliminară făcută la Ploieşti – palme, pumni, ameninţări şi înjurături, o mie – au fost înaintaţi siguranţei, la Bucureşti. A urmat, aşa după cum se şi aşteptau, o altă anchetă, cu nimic mai blinda decât cea de Ia Ploieşti.

  Până la urmă, au foşti mulţumiţi că ajunseseră la Curtea marţială din Bucureşti, şi nu la cea de la Ploieşti, unde trona temutul Cristache Zanea, cel care „da moartea” cu aceeaşi uşurinţă cu care sorbea paharul cu Fetească regală, băutura sa preferată., Şi cu zece, cincisprezece sau douăzeci de ani, câţi o să le dea „Bucureştiu”, prea mare câştig n-b să aibă, ştiau bine doar ce îi aştepta după condamnare i lagărul, o moarte mai lungă şi mai chinuită, adică. Erau adunaţi cu sutele, de-a valma, atât cei condamnaţi pentru delicte militare, sabotaj, subminarea economiei naţionale, cât şi cei ce spărseseră bănci, jefuiseră case, furaseră te miri ce după ora când se lăsa camuflajul, delict deosebit de grav. După o perioadă de instrucţie la cataramă, la sfârşi-tul căreia abia îşi mai târau bocancii prin glod sau zăpadă, erau băgaţi cu toţii pe front, în sectorul cel mai periculos, minaţi de la spate de jandarmii care îi avertizaseră că orice încercare de fugă la inamic – pe unde să fugă, când în faţă călcau pe pogoane de mine şi dincolo de ele scuipau foc balalaicele ruseşti? – se va termina cu împuşcarea lor de la spate, nimănui nefiindu-i permisă decât o cale tot înainte!

  Plecau la atac câteva sute şi tot cam atâţia terminau cu viaţa în aceeaşi zi sau chiar în aceeaşi oră. Rar, prin cine ştie ce minune, reuşea câte unul să se strecoare totuşi în liniile ruseşti să se predea şi să povestească îngrozit cum au fost măcelăriţi în zadar. Cei răniţi încercau să se ascundă prin gropi sau viroage, în aşteptarea nopţii, erau însă lichidaţi unul după altul de aceiaşi jandarmi nemiloşi. Mai degrabă scăpa cel care, grav rănit, părea a fi mort, cum mort se credea el însuşi, încât se ciupea de mână când se trezea privind la cerul plumburiu. Mă doare, gândea, deci trăiesc! Se înălţa într-un cot, cotul mâinii mai zdravene şi privea în jur. Departe, în stânga, baraje de artilerie ce păreau a nu avea sfârşit. In dreapta focuri răzleţe de mitralieră. Dar eu unde mă aflu, unde or fi ai mei? se întreba muribundul, nedumerit, neprice-pând încă grozăvia tragediei lor, a celor ce aparţineau sau mai degrabă aparţinuseră batalionului de sacrificiu. In ţară, la plecare, li se spusese una, pe drum alta, oricum, cele două versiuni aveau un numitor comun: se apela la eroismul ostaşului român.

  Singurii care făceau o notă mai aparte erau „sabotorii economiei naţionale”, dar ei erau puţini, fiindcă, dacă se dovedea că sunt şi membri ai partidului comunist, aveau alt regim, ca şi foştii ofiţeri degradaţi la gradul de soldat. Aceştia cam ştiau ce urmează şi destui nu mai aşteptau să se termine perioada de instrucţie, evadând. Unii erau prinşi îndată, între cele trei rânduri de sârmă ghimpată, alţii mai încolo. Citi va, ajutaţi de bunătatea ţăranului moldovean, răzbeau spre Galaţi sau Brăila, escală în drumul lor spre Bucureşti, visul fiecăruia. In capitală aveau prieteni, puteau face rost mai uşor de acte false, de haine mai arătoase, până ce „cădeau” din nou. O razie mai afurisită, „turnătoria” unui aşa-zis prieten, şi ia-tă-i din nou în drum spre bgăr, coşcoviţi de pumni şi cravaşe, de înjurături şi picioare în fund. Oricum, îşi amânaseră moartea. „Şi, poate – mai ştii? –, gândea fiecare, o să evadez din nou şi-am să stau ascuns în munţi până s-o termina scârba asta de război. „

  Războiul însă nu părea să se termine chiar atât de repede. Nemţii se cramponau de fiecare palmă de pă-mânt rusesc, dar şi când se repliau „pe poziţii dinainte stabilite”, o făceau pe zeci de kilometri adâncime, lă-sând doar flăcări şi fum în urma lor.

  Stan Florescu, auzindu-şi condamnarea, ştia bine ce o să urmeze: lagărul de la Ocniţa. Trebuia deci, îşi zise, să evadeze mai înainte de a ajunge în lagărul acela al morţii. Ceilalţi doi, care aveau condamnări de câte zece ani, erau şi ei de părerea „şefului” – şef din două motive: o dată fiindcă ei „aveau” zece, iar el douăzeci de ani, şi încă o dată pentru că, dacă ei abia împliniseră douăzeci de ani de viaţă, Stanică se apropia de treizeci.

  Să evadeze de acolo, din închisoarea de pe Uranus, părea de-a dreptul imposibil: ziduri înalte, sus pe ziduri, pe pasarele, santinele cu ochii în patru. La intrarea în acea parte a închisorii unde erau vârâţi de-a valma hoţi, bandiţi şi dezertori, dar şi pungaşi de buzunare, spărgători de case de bani şi sabotori, se aliniau pe stânga, şase celule de mărime potrivită, ceva între carceră şi dormitor comun. Încăpeau în fiecare opt, nouă şi, mai cu înghesuială, zece suflete. In dormitoarele comune îşi duceau traiul patruzeci, cincizeci şi, în perioadele de aglomeraţie, şaizeci de deţinuţi.

  R Într-una din cele şase încăperi, un fel de garsoniere de lux în comparaţie cu dormitoarele comune, nimerise, nici el nu ştia cum, Stan Florescu. Ceilalţi doi, la „şerpărie”. In jur, deocheaţi bine: niciunul nu că-j pătase mai puţin de douăzeci de ani de condamnare, doi având muncă silnică pe viaţă. L – Să-1 ţină Dumnezeu sănătos pe Severin, că, dacă roă judeca Predescu, ăsta îmi dădea moartea. Pe când aşa. Ce mi-e cinci, ce mi-e douăzeci, ce mi-e muncă silnică pe viaţă! Cât o să mai ţină războiul ăsta?

  — Dar ce-ai făcut? se dovedi Stanică curios să afle sau, mai degrabă, intrând în vorbă cu ei, să pară totodată interesat de lumea lor, a infractorilor de drept comun, „lume” în care, până una-alta, trăia şi el, şi cei doi tovarăşi mai tineri, pe care i-ar fi vrut alături de el, într-una din cele şase celule, şi nu „dincolo”.

  Un avantaj, şi nu cel mai mic, al „locatarilor” din celule era şi acela că, după ora închiderii, seara, continuau să aibă acces la closete şi la câteva chiuvete ciobite şi ruginite, dar cu apă proaspătă, pe când dincolo. Fiecare dormitor comun era „înzestrat” cu două hârdaie de lemn, două capace şi o cană de tinichea. De cană se foloseau când umblau la hârdăul mai mic, să bea apă, hârdăul cel mare luând pe timpul nopţii rolul de closet – golit a doua zi, dimineaţa, într-o gură de canal.

  Deci, părând a fi interesat de trecutul şi viaţa celor din jur, de la tâlhari şi soldaţi dezertori până la şuţi de buzunare – puţini la mimăr, cei mai mulţi avându-şi „domiciliul” la Văcăreşti –, îşi spunea că poate izbuteşte să-i aducă alături de sine, în celule, pe cei doi tovarăşi pentru care, în fiecare dimineaţă când îi întâlnea, după ce ieşeau, galbeni la faţă, din dormitorul comun, simţea o milă nespusă. Dar ce putea să facă?

  — Ce zici c-ai făcut? întrebă iar Stanică.

  — Am mierlit o babă cu franci, atâta tot. In loc să tacă, toanta, clin gură, guiţa de ziceai că-i ziua sfântului Ignat. Obligat, am strâns-o aşa, uşurel, de gât, până a tăcut de tot Şi-am găsit eu cocoşeii şi alte mărunţişuri de valoare, dar ce folos

  — Adică?

  — Cum „adică”? Păi, dacă sântaici, nu pricepi, gă-găuţă, şi singur cum devine chestia? M-au înhăţat vecinii, atraşi de urletele babei. Am dat eu în stânga şi-n dreapta, erau însă mulţi, m-au răzbit. Lovitura de graţie mi-a dat-o o muiere afurisită, care m-a poc nit peste inteligenţă cu fundul pe care tăia ceapa când făcea tocană. Aici! şi „vieţaşul” se pipăi pe căpăţâna tunsă chilug.

  — N-aveai. Ajutoare?

  — Vrei adică să zici complici. Aveam trei: doi stăteau „la tiră”, în curte, celălalt în stradă. Când au văzut că-i groasă, v au fugit care-ncotro. Merita să-1 „torn”, nu-i aşa? N-am făcut-o însă, am luat toată vina asupra mea, făcu el pe măririimosul, sunt „domn” din născare.

  — Domn” pe dracu! interveni în discuţie un al treilea, om trecut de prima tinereţe, acuzat de jaf pe timp de noapte: douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Ai tăcut fiindcă altfel intrai la jaf şi omor în bandă, şi ştiai tu ce te-aşteaptă: un glonţ, adică mai multe, colea şi colea, şi cel ce vorbea se pocni cu degetul mijlociu în frunte şi în dreptul inimii.

  — Eşti şmecher, bătrâne, şi, vrei să zici, cunoşti şi Codul penal, ripostă celălalt pe un ton ironic.

  — Dacă eram prost, muream de mult, iar codul ăla de care mi-ai vorbit l-am învăţat pe de rost pe la Aiud, pe la Ocnele Mari, la Caransebeş, Ploieşti, fără! să mai amintesc de Văcăreşti sau de scârbele astea de închisori militare, de-ar avea parte mareşalul de ele!

  — Aha! Eşti om umblat, s-ar zice, Călătorit numai prin oraşe cunoscute. Bravos, amice!

  — Da de când eşti amic cu mine? îşi cam ieşi din pepeni cel cu douăzeci şi cinci de ani.

  — Ce, eşti husăn, nu ştii de glumă?

  — Una-i gluma şi alta-i miştoul, or, mătăluţă cam faci mişto de mine. Vezi, să nu-mi sară ţandăra, că nu ne mai despart decât soldaţii din corpul de gardă, ai înţeles?! Am eu douăzeci de ani mai mulţi ca tine, da1 tu n-ai trecut prin ce-am trecut eu. Ţi-ai pus mintea cu o biată babă, i-ai luat viaţa, şi-acum te crezi împăratul închisorii!

  — Ce-aveţi, mă?! interveni atunci în discuţie cu voce de tunet un al treilea, pe nume Gogu Cărămi dam, care, deşi nu avea decât o condamnare de patru ani, era considerat un fel de „şef” al închisorii: îl cunoşteau şi-i ştiau de frică toţi hoţii din Bucureşti.

  Potrivit de statură, îndesat ca o gutuie, cu o mustaţă î la Taras Bulba, el era cel care făcea ordine în închisoare când simţea că-i gata să izbucnească scandalul. Se apropia de patruzeci de ani, dintre care, ultimii douăzeci, jumătate prin închisori, jumătate acasă, în Colentina. Se ştia că are pumnul greu şi că nu se sfia să-I folosească. Dacă numărul agenţilor care veneau să-1 aresteze, nu trecea de doi-trei, nu le ră-mânea altceva de făcut decât să se adune de pe jos, Cărămidaru fiind de-acum câteva case mai încolo ascuns ca un diamant de cei din mahalaua lui.

  — Vi s-a urât cu binele?! continuă acelaşi.

  — Nea Gogule, discutam şi noi, aşa, ca oamenii, de una de alta, zise cu glas mieros vieţaşul.

  — Ca oamenii? Ia daţi-vă mâna, acu, pe loc! vorbi Cărămidaru.

  Şi, ca prin minune, cei doi îşi dădură mâna privin-du-se pe sub ochi, nimeni neputând să jure că mai târ-ziu cearta şi apoi bătaia n-or să continue. Cărămidaru, care ştia multe despre psihologia deţinuţilor, găsi cu cale să adauge:

  — Dacă mai aud că iar e şucăr între voi, carcera vă aşteaptă, s-o ştiţi de la mine, şi eu nu mă ţin de glume!

  De carcere fugeau cu toţii ca dracu de tămâie. Erau mici, nici un metru pe metru, şi confecţionate din tablă. Altă distracţie nu aveai decât să ceri să fii scos la closet, să mai vezi şi tu cerul, vreun nor, poate să tragi şi-un fum de ţigară, dacă soldatul care te însoţea era mai omenos. Când pe lângă cuvintele „zece zile de carceră” se mai adaugă şi „severă” – asta depindea de toanele comandantului – ştiau cu toţii bine că la revenirea „la comun” erau de-acum sfinţi: nu atât „în cuget şi simţiri”, cât mai ales ca înfăţişare. Zece zile în care primeau numai apă şi o sută de grame de pâine neagră, stând în picioare sau în poziţia pe care au avut-o până să vadă lumina zilei în burta maică-sii, făceau din fiecare un mieluşel care abia se mai ţinea pe picioare, orb, când ieşea, dând de lumina de afară. Era luat repede în primire de prietenii „dinăuntru”, cu toţii gata să-i ofere din bunătăţile adunate în decursul celor zece zile, rupte de la gura fiecăruia sau mai degrabă primite în zilele „de vorbitor”.

  — Nu-i da, că-1 omori! I s-a subţiat maţu! Ce, sunteţi nebuni? intervenea câte unul mai cu experienţă în tainele puşcăriilor. Ia-o-ncet, pic cu pic, mâine mai multişor, până ajunge omu cu stomacul la normal!

  Aşa şi făceau, deşi cel tuns chilug şi nebărbierit de zece zile privea înciudat, cu ochii cufundaţi în orbite, cum pâinea, şunca, salamul erau împachetate la loc şi duse la răcoare” – dar unde era cald? – să nu se strice. Pentru el, flămândul, atunci, în acea zi, rămî-nea doar o infimă părticică.

  Salamul, şunca, ciocolata, dulciuri de tot felul, bunătăţi care afară se găseau cu greu sau la preţ de speculă, pentru rudele „hoţilor”, ale acelora dintre ei care îşi meritau renumele cu prisosinţă, nu constituia o problemă de nerezolvat; plăteau cât se cerea şi a doua zi soseau la vorbitor, îmbrăcaţi în hainele lor cele mai bune, unii chiar parfumaţi şi pomădaţi.

  Incomparabil mai complicată şi plină de neprevăzut era trecerea bunătăţilor prin controlul soldaţilor de la poartă, aceştia ştiind bine că fiecare hoţ are dreptul la atâtea kilograme, zece într-o vreme, cinci mai târziu. Or, sarsanalele rubedeniilor, îndeosebi ale ţiganilor, cântăreau de câteva ori pe-atât. Atunci intervenea buna înţelegere, Măria-sa mita: Na ţie „astea”, lasă-i lui „astea”! E bine?!

  Răcanul, altfel afurisit şi nu tocmai dus la biserică, când vedea cum îi cad în palmă pachetele cu ţigări „Golf”, mlădioase la pipăit şi argintii la culoare, ba şi câteva „mioace”, ce să mai zică? Să strige după comandant, cum se mai întâmpla câteodată, ştia că *vhu câştigă nimic, ba dimpotrivă, pierdea şi ciubucul * Cfi era luat în nume de rău de camarazii mai vechi şi; cu mai multă experienţă în lumea hoţilor, într-H) vreme când cinstea se vindea cu kilogramul şi se cumpăra cu gramul. Şi, decât să se pomenească înapoi la regiment, şi de acolo, ştia bine, pe front, tot mai bine era la paza închisorii militare. Purtau uniforme curate, mâncarea era bunicică, nu dormeau pe scândură, ca hoţii„, ci pe saltele umplute cu paie, duminica plecau în Cişnrigiu, după „unguroaice„, le mai lipseau doar bănuţii de buzunar, solda ostaşului fiind egală cu nimic Or, dacă mai închideau un ochi, oe-aveau de pierdut? Se îngrăşau hoţii? Să se în-graşe, că nu se îngrăşau din buzunarul lui. Abia că aşa, sătul, erau mai liniştiţi şi le mai pierea şi din cheful de evadare. Şiaveau şi ei, răcanii, un bănuţ la buzunar, aveau şi ţigări fine, ba şi câte-un baton, două, de ciocolată „Aluneta”, o bunătate rară.

  „Mă vezi c-un ochi, te văd cu doi”, era deviza tuturor celor câţi foiau înăuntru şi în preajma închisorii militare.

  Stan Florescu sesiză un lucru care îl miră şi, într-o oarecare măsură avu clarul să-1 şi neliniştească: câţiva dintre „colegii” săi de celulă se mutaseră la „comun” şi în locul lor apăruseră alţii. Şi toţi aceşti noi veniţi priveau la el ca la o râie, doar că nu-i spuneau să se care, să-i lase pe ei singuri acolo. Dar cum Stanică era căpos din fire şi nu prea dus la biserică, nici nu gândea măcar să se mute dincolo, la „şerpărie”.

  O zi, două, şi Gogu Cărămidaru îi făcu un semn care voia să spună „ia vin* pin* la nentu!”.

  Se apropie, nu-i despărţea decât un pas sau doi, când Cărămidaru găsi cu cale să zică abia auzit, altfel decât vorbea de fel:

  — Ascultă, ţuţulâcă, de mâine mă mut eu – şi Ta-ras Bulba se bătu cu degetul mare în piept – în locul tău, s-a înţeles?!:

  — Deloc! Nici măcar un singur cuvânt, răspunse Florescu Ia fel de neauzit de cei din jur.

  — Măi pută, oi fi tu cine oi fi, da pe tine nu te cheamă ca pe mine, şi nici n-ai trecut tu prin câte am trecut eu! S-a înţeles?

  — Deloc, nici măcar nu pricep despre ce poate fi vorba, şi dădu să plece.

  — Stai I Ce, eşti surd, sau. Nebun?! ridică tonul Cărămidaru, obişnuit doar să comande şi să fie ascultat

  — Nu ţipa, nu sunt surd şi nici născut la şapte luni! se enervă întrucâtva Stan Florescu, deşi îşi impusese să fie cât mai calm.

  — Dacă zici că nu eşti surd, atunci ascultă: una şi cu una fac două: de deseară, şi nu de mâine! – accentua Cărămidaru – mă mut colea, în locul tău, şi tu te cari lângă tovarăşii tăi. E clar?

  „Tovarăşii”, dacă ar fi fost chemaţi, n-ar fi apărut atât de repede în preajma lui Florescu. Amândoi înalţi, voinici, nu tocmai vlăguiţi de traiul din puşcărie, erau gata să asculte orbeşte de „şeful” lor, numai că acesta nu avea deloc de gând să se încaiere cu. Cu trupa lui Papuc. Nu era prea numeroasă această „trupă”, însă era unită şi ştia să se bată. Majoritatea deţinuţilor nu-i prea avea la suflet pe cei care trăiau mai bine şi aveau de toate, până şi pături aduse de acasă, să le aştearnă, în loc de cearşaf, peste rogojina închisorii, cum erau oamenii lui Cărămidaru şi acesta însuşi. Stanică ştia însă bine câţi bani făcea această „majoritate” care i-ar fi lăsat să se bată, să vadă ci-ne-i mai tare, ca abia la urmă să-şi arate „vitejia” cu toţii, gata să-1 ia în braţe pe cel ieşit victorios.

  — Nu mă car nicăieri, să nu avem vorbe. Ba, ca să ştii, de deseară „tovarăşii” mei, cum bine i-ai numit, vor dormi împreună cu mine, colea – şi Stanică indică din priviri o „garsonieră”. Nu prea este loc, ştiu: o să dormim mai înghesuiţi. Cui nu-i place să se ducă la hotel, la „Lido” sau la „Ambasador”, sfârşi el hotărât, fără să ridice însă glasul.

  Gogu Cărămidaru se ciupi de obraz de câteva ori, ca să zică:

  — Credeam că dorm şi visez, de-aia m-am ciupit, să văd de-s treaz, şi simţii că mă doare. Şi, cum sunt treaz şi nemâncat – acu o să ne sosească ciorba! – nu-ţi mai spun şi a doua oară.

  — Iar eu o să cer să fiu scos la raport, la comandant, deşi nu mi-a plăcut niciodată să fiu turnător.

  Acest ultim cuvânt, „turnător”, a fost cel care a pus capăt conflictului, cel puţin atunci, în faza sa incipientă, şi tot el a avut darul să ducă la convocarea „statului-major”: Cărămidaru şi încă şase deţinuţi. Ca la un semn, s-au retras cu toţii într-un colţ îndepărtat şi au început „colocviul”: r- – Să ştiţi, bre, că ăsta ştie ceva! Noi îl credeam adormit şi el trăgea cu urechea la discuţiile noastre!

  — Da vorbeam pe şoptite, şi mai mult pe înfundate! protestă cineva.

  — Cine ştie ce auz fin o avea hahalera!

  — Ce ne facem? întrebă unul încruntat foc.

  — Din două una: ori îl mierlim înainte de cobo-râre, ori ni-1 facem complice, spuse Cărămidaru categoric.

  — Şi ceilalţi doi?

  — Auzi, al dracului, că-i aduce lângă el! Taman acum! E limpede, ştie ceva!

  — Nu putem să mai amânăm treaba câteva zile, până ne-om dumiri mai bine? propuse careva.

  — Nici vorbă, fu categoric „şeful”. In două-trei zile începe trierea pentru lagăr. Mi-a şoptit avocatul, rubedenie cu locotenentul ăla lung, adjunctul maiorului. Dar voi să tăceţi din gură, să nu simtă ceva gloata. Azi şi mâine avem nevoie de linişte şi pace, altfel. Şi Gogu Cărămidaru ridică din umeri, ceea ce ar fi vrut să spună că el nu se simte cu nimic vinovat dacă vor ajunge cu toţii în. Bou-vagonul de Ocniţa.

  Antonescu, pe lângă rele, avea şi bune: se opusese hotărât cererii hitleriştilor de a trimite în Germania

  — La munca, se afirma, pentru exterminare, se ştia. – minorităţile numite popular „ţigani şi jidani”. „De munca acestora am şi eu nevoie, atâţia arieni sunt pe front, atâţia au murit, atâţia sunt concentraţi la unităţile din interior!” înfiinţarea lagărelor din Transilvania, unde avea să fie decimată de foamete şi boli o bună parte din populaţia trimisă să muncească acolo, tot n-a putut fi însă evitată. Selecţia acestora se făcea pe sprinceană, după cum considerau mai potrivit prefecţii judeţelor, primarii oraşelor şi ai comunelor, şefii de post, poliţia, cu toţii având păreri proprii, unele dintre cele mai ciudate. Sate întregi erau pustiite de orice urmă de ţigan, în special cele din Moldova, altele, dimpotrivă, nici măcar nu au fost atinse de „ordinul venit de sus”. Cei de la oraşe, îndeosebi cei din capitală, se descurcaseră mai bine. „Ungeau” pe careva cu atât şi aveau grijă să nu-1 dea uitării pe „binefăcător”. Lunar era trimis un delegat cu ploconul.

  — Cam subţire, făcea acesta vădit nemulţumit, pipăind plicul.

  — Suntem puţini, viaţa-i din ce în ce mai grea şi pentru noi, câştigu-i mic, zău aşa, dom le şef, trăim mai mult din mila Domnului, de azi pe mâine.

  — Pină la urmă trimisul mai da ceva, din „rezervă” – ştiau amândoi cum va decurge darea şi luarea de mită – şi se făcea din nou pace pentru o vreme.

  Un ţigan pe care-1 cunoştea Cărămidaru, ca să „cape de groaza de a fi trimis în Transnistria, se dădu drept român sadea şi se lăsă încorporat ca recrut la Regimentul 1 Transmisiuni.

  — Ce-ai făcut, mă! îl lua la rost Cărămidaru.

  — Lasă, nene, până o fi să ajung eu pe front, poate se termină războiul.

  — Se termină, pe dracu! Tu nu vezi că abia a început să se încingă?! Şi mai sunt şi americanii, mă, cu ăştia nu-i de joacă, ascultă la mine, am de doua ori anii tăi, ştiu ce vorbesc!

  — Acu ce mai pot face? Spune şi matale!

  — Acu du-te şi fă „Drepţi I Culcat! w şi dă-te bine pe lângă major să nu te trimeată pe front, să te ţină la P. S. Sau la Compania depozit.

  — O să văd eu, mă descurc, baftos am fost de când m-a făcut mama.

  — Descurcă-te! Prost nu eşti, frumuşel eşti, poate te ia ordonanţă vreun ofiţer cu nevastă tânără şi frumoasă.

  — Eu, ordonanţă?

  — Eşti mai prost decât credeam! Fugi, să nu te mai văd în ochi Du-te la regiment, „băftosule”! Ptiu!

  Şi s-a dus, şi-au mai trecut câteva luni, până ce, într-o bună zi, Gheorghe Itomică a călcat în străchini, a căpătat o permisie de trei zile şi a întârziat alte cinci: dezertor. Se încurcase cu o femeiuşcă din Piteşti, la Bucureşti, şi o urmase ca un căţeluş în oraşul ei de baştină, bazându-se pe majorul companiei, pe care îl mai „atingea” din când în când, adică ori de câte ori mai întârzia o oră, două, o zi. O zi, dar nu cinci Se mai întâraplase „să pice* tocmai în acele zile un control de la minister, şi iată-1 pe Romică în faţa Curţii marţiale şi, baftos cum se credea, luă din fugă zece ani, doar zece, şi tot din fugă prinse şi eşalonul care pleca spre lagăr.

  Când, după perioada de instrucţie, au pornit la atac, au început şi ruşii să tragă. Cu ce se nimerea: cu tunurile, cu Katiuşele, cu brandurile, cu mitralierele, cu bălaia icele, cu de toate. Se nimerise, şi desigur cei ce au ordonat atacul ştiau acest lucru, ca tocmai în dreptul lor, în faţă, ascuns în bordeie, să fie adăpostit statul major al diviziei care opera în acel sector.

  — Crezi că a scăpat vreunul 7 întrebă după atac comandantul lagărului pe locotenentul care era mai mare peste plutonul de jandarmi.

  — N-aş crede; am şi eu un mort şi doi răniţi; au tras ruşii ca niciodată.

  Băftosul” Snsî Bcăpase; totuşi: Pe Ia jumătatea atacului, când cei mai mulţi dintre atacanţi erau de-acum morţi, un obuz zdravăn a căzut şi a explodat la o distanţă potrivită pentru a-1 acoperi cu un munte de pământ şi de ţarină afinată Explozia obuzului 1-a năucit cu totul, pentru o vreme doar, două sau poate trei ore.

  Afară, din movila ridicată de explozie, îi rămăsese doar o mână, pe care jandarmii, ei înşişi îngroziţi de Lurgia dezlănţuită de inamic, n-au văzut-o.

  Cu mâna liberă şi-a descoperit mai întâi capul, apoi umerii şi, încet-încet, s-a văzut întreg şi nevătămat Să se ducă şi să se predea inamicului nici nu era de imaginat pentru un om ca Romieă, cel care ştia că la nici o mie şi jumătate de kilometri se afla Colen-tina Iui.

  Până Ia ziuă, bănuia, mai sunt patru-cinci ore. Până atunci trebuie să iiu afară din zona de operaţii, îşi zise. Altfel.

  I-au trebuit aproape trei luni ca să ajungă acasă, * jumătate oase, jumătate haine căpătate de la nişte ţărani dintr-un sat de Jângă Brăila.

  — Şi mai ziceai că eşti „baftos” I se stropşi Cărămidaru la el după câteva zile.

  — Să ştii că sunt! Păi, altfel mai scăpăm eu de-a-colo, şi mai eram eu aici?!

  : „Acolo” unde, peste câteva zile, urma să plece însuşi Gogu Cărămidaru. El şi aproape toţi cei din juir, câţi colcăiau pe coridoarele red şi umede de pe Uranus. R.

  Şi acum, tocmai când îşi avea planul bine ticluit şi gata de dus la îndeplinire, se găseşte acel „tovarăş*4 să-i stea în cale, să nu vrea cu nici un preţ să se mute dincolo”. Ba, mai mult, să şi-i aducă după el şi pe pei doi hăndrălăi buni de pus să care pietre de moară, nu sănl încurce pe el, rege neîncoronat al Colentinei, în treabă! Dacă n-ar fi apărut şi aceştia doi, pro-: blema se simplifica întrucâtva. Poate că i-ar fi înfipt cuţitul în spate şi apoi ar fi uşchit-o frumuşel drept acasă sau unde îşi aveau gazdele ascunzătorile de nădejde.

  Pe gânduri îl pusese însă acel, nu mi-a plăcut niciodată să fiu turnător”.

  — Deci ştie! înjură unul de sfinţi şi de dumnezei.

  — Cu atât mai mult trebuie să ni-1 apropiem, e musai, n-avem încotro!

  — Adică să ni-1 facem complice la evadare? protestă altul.

  — Taci dracului din gură şi nu fi tont! Dacă vrei să vezi cum arată lagărul, ia tu comanda, dar spu-ne-ne şi nouă cum ai face dacă ai fi în locul meu! se cam înfurie Cărămidaru.

  — I-aş mierli pe câteşitrei şi-apoi aş întinde-o! fu scurt şi categoric cel nemulţumit.

  — Frumos şi deştept te-a făcut mă-ta, n-am ce spune! Trei vieţi dintr-o dată, omor în bandă, halal de tine şi de noi! Praful şi pulberea s-ar alege din hoiturile noastre puse la zid şi ciuruite ca strecu-rătoarea!

  — Şi-atunci.? se înmuie îndată „viteazul”, privind spăşit la Cărămidaru.

  — Lăsaţi-mă să mă gândesc, am eu un plan, al tu* nici nu văd posibil, mai ales dacă ştie.

  — Ascultă, bre, ia vino-ncoa*! şopti Gogu Cărămidaru, deşi de Stan Florescu nu-1 despărţea nici un metru, însă acel „ia vino-ncoa!” îi da un anume aer de şef, de comandant, cum îi plăcea să se creadă întotdeauna că este, confundând Uranusul cu Colentina.

  — Unde să vin? se miră întrucâtva Stanică. * -

  — Colea, mai deoparte, să nu tragă careva cu urechea.

  — Poftim, am venit.

  — Uite de ce te-am chemat şi ce vreau să-ţi spun: eu sunt om dintr-o bucată, nu umblu cu mişmaşuri şi nici cu turnătorii – şi-1 privi mustrător pe sub ochi, asemeni unui părinte care îşi dojeneşte copilul fiindcă n-a venit la timp acasă.

  — Dintr-o bucată sunt şi eu, nu găsi Florescu altceva să zică, aşteptând ca celălalt să conducă discuţia, nu el.

  — Ia zi, ce ştii?

  Stan Florescu fu gata să exclame: „Ce să ştiu? Nu ştiu nimic!”, însă un gând bun îl îndemnă „să cumpere”, şi nu „să vândă”.

  — Ştiu eu multe, altfel n-am sta acum de vorbă ca doi „prieteni”, nu-i aşa?

  — Şi ce anume ştii? se dovedi nespus de curios Cărămidaru.

  — Multe, am spus.

  — Şi ce ştii, mânca-te-aş, nu mă fierbe!

  — Prefer să tac.

  — Să taci şi să profiţi! Nu-i frumos, ascultă la mine.

  — Aici, în închisoare, sunt alte legi decât „afară”.

  — Şi-ai fi în stare să ne torni? şi Cărămidaru privi la el cu ochii pe jumătate închişi, abia aşteptând răspunsul.

  „Ce-i umblă ăstuia prin cap?” se întrebă Stan Florescu, ca să dea un răspuns în doi pari, să vadă ce-o să spună celălalt.

  — Depinde, făcu el zâmbind.

  — Adică. Dacă nu te-am lua cu noi, ne-ai vinde! fu scurt şi categoric Cărămidaru privindu-1 încruntat rău.

  „Unde să mă ia cu ei?! Nu cumva ăştia au un plan de evadare? I-am tot auzit eu şuşotind în ultimele nopţi, dar nu m-am gândit o clipă că ar pune ceva la cale. Şi eu îi împiedic! Ii împiedic fiindcă nu vreau să mă mut! Şi vor să mă mut, fiindcă „locul meu„ este exact peste o gură de canal – doar asta o ştiu bine încă de când m-am culcuşit pentru prima noapte de somn, „aici„ I”

  Acea gură de canal fusese acoperită cu o mulţime de cartoane de alţi amărâţi, să nu răzbată, poate, miasma de jos, şi Stan Florescu se înh-ebă, pe bună dreptate, de ce oare nu au încercat alţii să evadeze încă mai demult, neavând de unde să ştie că nici Cărămidaru nu avea cunoştinţă până în urmă cu câteva zile despre acea posibilă ieşire din închisoare, Un altul încercase primul, cu câteva luni în urmă, se lovise însă de duritatea fierului din care fusese confecţionat grătarul montat zdravăn în pereţi, des-părţind un canal secundar de canalul principal. Se tociseră şi i se rupseseră pânzele de bomfaier mai înainte de a apuca să-şi termine „treaba”, fiind obligat astfel să renunţe. Individul totuşi reuşise până la urmă să evadeze, dar nu de pe „Uranus”, ci, câteva luni mai târziu, de la o colonie de muncă a închisorii Caransebeş. Ajuns în capitală şi apoi în Colentina, află îndată de „păţania” lui Cărămidaru: patru ani. Să se ducă el însuşi la vorbitor, se temuse, şi atunci minase pe un frate mai mare spre Uranus, di ndu-i o mulţime de indicaţii şi o schiţă. Şi, cum vorbitorul la închisoarea militară nu avea stricteţea şi rigorile celui de la Văcăreşti, acesta izbutise nu numai să-i strecoare schiţa, ci şi şase pânze de bomfaier noi-nouţe. „Nici n-o să ai nevoie de atâtea, a zis Prâslea să-ţi zic. Ce a fost mai greu a tăiat el. Ar mai rămâne de făcut o treabă de nici două ore, zicea. Şi să te fereşti ca de, dracu de lagăr. „ Să-i transmiţi mulţumiri şi bogdaproste. Când o să ies, dacă o să ies. – se dovedi Cărămidaru a fi şi sceptic – n-am să-1 uit şi-am să-1 cinstesc după cum se cuvine. \par

  — Şi de ce, adică, de ce nu m-aţi lua şi pe mine? întrebă calm Stan Florescu, zicându-şi că, poate, în următoarele două-trei minute se va hotărî soarta, a sa, dar şi a prietenilor săi: cel care îi coordona ac* ţiunile îi recomandase să încerce să evadeze profi-tând de orice împrejurare, doar moarte de om să nu facă: „Să nu ucizi, fereşte-te ca de foc să ied viaţa cuiva. Dacă omori un gardian, să zicem, şi eşti dovedit, pe lângă că vei fi schilodit în bătăi, dacă nu chiar ucis, nu le cunoşti răutatea cum le-o cunosc eu, de moarte tot n-ai să scapi. Vei fi judecat în douăzeci şi patru de ore şi executat în următoarele două-trei. Zile, până vine, chipurile, respingerea cererii tale de graţiere făcută la rege sau la mareşal, cerere care mai niciodată nu trece de zidurile închisorii. Dacă eşti singur, caută de scapă singur, nu te complica cu alţii, doar dacă altfel nu se poate. Iar dacă voi sunteţi mai mulţi, încercaţi să scăpaţi cu toţii, dacă este posibil, iar dacă nu, să scape cine are mai multe şanse de izbândă, fie că acela o să fii tu sau altul. „

  Deci „unirea” cu Cărămidaru era acea „orice împrejurare” de care trebuiau să profite el şi cei doi tovarăşi pentru a se salva.

  „Dacă nu te-am lua cu noi, ne-ai vinde!” Mai limpede decât aşa nici că se poate, este sigur că „ăştia” au pus ceva la cale! socoti Stan Florescu mai înainte de a-i răspunde lui Cărămidaru:

  — Eu zic, şi să-mi spui dacă nu zic bine, că, decât să ne duşmănim, mai bine-i să ne iubim, să lăsăm deoparte ce ne desparte şi să privim doar la ce ne uneşte. Toţi câţi suntem aici, sau aproape toţi, se corija el îndată, suntem victimele unei societăţi care nu vrea să moară.

  — Nu face politică cu mine, că nu ţine! fu scurt şi cuprinzător Cărămidaru. Ce victimă, ce societate, când la mine a fost doar ghinionul, atât şi nimic mai mult! Şi, poate şi lăcomia; ce-mi trebuiau mie aurul şi cocoşeii unui misit? Care misit, arde-l-ar focu, era însurat cu o piţipoancă, soră cu un ştab de la prefectură! Cine mi-a vândut pontu asta nu mi-a spus-o, altfel nu mă vâram în bucluc nici dacă aş fi mâncat tot anul varză murată şi turtoi. Dar de, ghinion

  — Fiecare ducem câte un „ghinion” în spate, zâmbi Stanică.

  — Aşa a fi, dar nu de mărimea ghinionului meu, al meu şi-al celor doi. Complici, să le zic şi eu aşa, deşi pentru mine erau doar prieteni. Ţaţa Safta Mărăcine, doftoroaia noastră, mi-a dat prafuri din cele mai bune, nimic de zis. Fata din casă, de asemenei, le-a turnat în ceaiul conaşilor ei, ceai pe care îl beau în fiecare seară înainte de culcare, şi apoi a plecat acasă, după obicei. Bun. Când am intrat noi.

  — Pe unde? întrebă Stanică, amuzat întrucâtva, dacă s-ar putea spune aşa, dat fiind „locul” unde se aflau, de felul cum istorisea Cărămidaru ultima sa trăsnaie, pentru care încasase patru ani, doar patru, fiindcă rubedeniile şi prietenii plătiseră gras câţiva avocaţi cu influenţă la Curte.

  — Cum pe unde? Pe uşă! Amicii mei erau specialişti în materie. Au tăiat cu diamantul un ochiuleţ de geam, doar cât să-şi strecoare lăbuţa, au pus „ventuza”, au tras, au scos sticla şi-apoi am dat perdeaua la o parte, dibuind după cheie. Ca în nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută, cheia era la locul ei, adică în broască. Rar cine-o scoate s-o agate în vreun cui. Am răsucit-o şi-am intrat în antreu, de-aici, cărările noastre s-au despărţit: ei în dreapta, în dormitor, să aibă grijă de. Pacienţii taţii Safta, eu în stânga, în birou, unde trebuia să se găsească pitacii. Zic „trebuia”, fiindcă nu erau la locul lor, scârba îi mutase cu câteva zile în urmă în bufetul din sufragerie, într-un sertar cu fund dublu, de parcă pe mine m-ar fi chemat Căcănaru, şi nu Cărămidaru, cel cu nasu fin şi cu miros de copoi.

  — Copoi de-al poliţiei? nu avu de lucru Stan Florescu să zică.

  — Nu mă întrerupe şi să nu mă faci copoi, că bag şişu-n tine, ai înţeles?!

  — Am înţeles şi-mi cer scuze, şi Stelică zâmbi din nou.

  — Tu râzi, dar nu-i nimic de râs. Patru ani pentru un pumn de aur! Adică, vreo doi pumni, dar tot aia-i, socotind că eram trei la împărţeală: ei o parte şi eu una.

  — Păi ce fel de. Împărţeală este asta? se miră Florescu.

  — Eu eram şeful, şi aşa ne era convenţia. Dar nu de aici mi s-a tras necazul, ci de la altceva. Misitul, arde-l-ar focufocu* ăla de încălzeşte cazanele cu smoală din împărăţia lui Sarsailă, nu şi-a băut tot ceaiul, doar o părticică, i s-o fi părut gustu fistichiu, dubios, cine ştie, şi s-a trezit în timpul activităţii noastre. Şi cum grecul dacă nu-i şiret nu-i grec, şi-al nostru s-a dovedit a fi mai grec decât Temistocle, ăl de ne face nouă gogoşi în Colentina, gogoşi umplute cu aer! – a făcut pe mortu-n păpuşoi, poate şi de teamă, nu-i vorbă, să nu-i luăm viaţa, dacă ţipă, ceea ce n-am fi făcut oricum, fiindcă, aşa cum am mai spus, eu fug de mortăciune, mai bine sărac şi curat decât cu mâinile pătate de sânge. Deci, s-a trezit, poate de vină este şi faptul că prea am lungit mult căutarea aurului, deşi l-am chemat în ajutor şi pe specialistul cu diamantu, acolo, la ei, în dormitor, rămânând al treilea, cel mai prost adică, să-mi fie învăţătură de minte pentru viitor! – şi Cărămidaru se lovi cu palma peste căpăţâna acoperită de doi centimetri de păr negru, favoare ce şi-o crease singur, în calitatea sa indubitabilă de „şef” în închisoare. Prostu ăsta, prost cum spusei că s-a dovedit a fi, în loc să fie cu ochii pe orice mişcare a celor doi, a început cu pipăitul, cucoana misitului fiind tânără şi cam dezvelită, gata să fim acuzaţi şi de tentativă de viol, asta ne mai lipsea, noroc că avocaţii l-au convins să-şi modifice plângerea, lămurindu-1 că aşa se făcea şi de râs, şi ce nevoie avea să-şi dea coate ceilalţi greci când o fi să treacă dânsu cu doamna la bra-ţetă pe Calea Victoriei? Şi a modificat-o, amărâtu, dar să trec la punctu culminant: noi eram gata, adică noi cei doi, am aranjat totul la loc, gata să ne topim, şi mandea a strigat încetişor spre dormitor: „Haide, Ghiţă, gata, uşcheală!” şi-am dat să ieşim când, deodată, ce ne fu dat să ne audă urechea? Trăsneală, pocneală, buf! şi pumni – o mulţime.

  — N-aţi intervenit să-1 scăpaţi? intră Stanică în discuţie, deşi bănuia răspunsul.

  — Ce să intervenim? Ştiam doar bine că grecu are şi-un pistol ascuns pe undeva. Am strigat doar: Hai, Ghiţă, roiu! şi-am roit-o şi noi care încotro, tot cu ochii în şapte, să nu dăm de vreo patrulă, ceva cumva. Doamne fereşte, aveam atâta aur la mine!

  Am avut însă noroc şi eu, şi-al doilea, dar nu şi-al treilea, Ghiţă, pe care grecu 1-a legat fedeleş şi 1-a predat celor în drept, dreptatea lui Antonescu, arde-l-ar focu să-1 ardă t v – Şi pe dumneavoastră cum de nu v-a prins?

  — Dumneavoastră! E-te-te! Păi, stimabile, aici se vorbeşte cu „tu” şi cu „mă”, mai rar câte-un „matale” sau „dumneata”, dar „dumneavoastră”. Mi se pare aşa, fistichiu şi zbanghiu în acelaşi timp!

  — Mă rog, până mă voi adapta, o să mai scap şi câte un „dumneavoastră”. Este cu supărare cumva?

  — Dimpotrivă, mă simt onorat! Da să-ţi spun cum de ne înhăţară: prostu de Ghiţă, dacă ne turna de la început, era bine, fiindcă sticleţii ar fi găsit coliviile goale. A vorbit însă abia după vreo trei săptă-mâni de anchetă, ce fel de anchetă nu-ţi mai spus, că ştii dumneata la ce mă refer.

  — 1 Ştiu, ştiu, am „gustat” şi eu din anchetele astea.

  — E! Dacă doar ai gustat, e bine, era mai rău dacă-ţi dădea să te saturi, şi lui Ghiţă i-a dat, şi-acu mai are urme pe spinare. Da* să lăsăm asta şi să-ţi spun că, după ce am văzut că trece săptămână după săptămână şi nu apar vardiştii în cartier, am lăsat-o mai moale cu prudenţa aia despre care zicea nu ştiu cine că-i mama înţelepciunii, şi bine zicea, fiindcă într-o bună dimineaţă, în zori, când ţi-e somnul mai dulce, casa în care dormeam a fost înconjurată de parcă înăuntru soileau douăzeci de alde Cărămidaru şi nu doar eu şi-o ibovnică. Să mă mai opun? Ce, eram bleg? Sită m-ar fi făcut, nu strecurătoare, sită. M-am predat, m-au luat şi iată-mă aici, gata să fiu trimis peste câteva zile în lagăr. Ştiai de. Chestia asta? şi Cărămidaru privi chiorâş la interlocutorul său.

  — De ce să mint, nu ştiam, dar s-ar fi putut să aflu la vorbitorul de mâine, avem şi „noi” oamenii noştri, la fel ca şi dumneavoastră, cred.

  — Mă rog, aşa să fie, asta n-are mare importanţă, important e altceva, să ştii să-ţi ţii gura. Şi nici celor doi. Amici să nu le sufli vreo vorbă. Ei sunt mai tineri, au timp să mai aştepte.

  — Asta nu! Nici măcar nu poate fi vorba ca eu să fug şi ei să rămână. Ori toţi, ori niciunul! zise „tovarăşu” pe un ton hotărât.

  Gogu Cărămidaru, obişnuit să comande şi să fie ascultat, fu gata să se dezlănţuie, după cum îi era felul afară, în libertate, dar nu şi între ziduri, deşi el tot „şef” se considera. Înghiţi în sec de câteva ori, mormăi ceva, doar el putea să ştie ce anume, ca să-1 întrebe deodată:

  — Şi dacă eu n-am să fiu de acord şi-o să vă las pe voi „de căruţă”?

  — Încercarea moarte n-are, dădu Stanică îndată un răspuns în doi peri.

  — Adică?!

  — Adică. Nimic.

  — Cum nimic?!

  — N-o să iasă nimic.

  — Ne torni?!

  — Am spus eu asta? şi Stan Florescu privi în ochii negri ai celuilalt, mimând nedumerirea.

  — Şi-atunci?

  — Şi-atunci, ce?

  — Ai spus limpede că „n-o să iasă nimic”.

  — Uite ce-i, se hotărî Stanică s-o curme cu vorbăria în doi: aşa cum unu şi cu unu fac doi, tot la fel de hotărât îţi spun că eu singur nu plec!

  — Pleci cu noi, de ce singur? făcu Cărămidaru pe prostul.

  — Împreună cu cei doi tovarăşi ai mei, stimate domn Cărămidaru! şopti Stanică pe un ton care nu putea fi interpretat în mai multe feluri.

  După câteva clipe de gândire, Cărămidaru îi spuse că ar dori mai întâi să se consulte cu tovarăşii săi.

  — Tovarăşi?! îşi arătă Stanică uimirea.

  — Altfel de tovarăşi! Şi la bine, şi la rău, nu doar la profit!

  — Care profit?)

  — Aveţi vreo pânză de bomfaier? N-aveţi! Păi, vezi? Ce fel de. Tovărăşie mai este şi asta? – - O să avem! fu categoric Stanică, minţind cu bună-ştiinţă. „

  — Când, după ce ne-mbarcă ăştia spre Oc-ni (a? Bogdaproste şi mersi, atunci nu ne mai face trebuinţă!

  — Tăiem podeaua vagonului, încercă el marea cu degetul, fiindcă una dintre soluţiile suflate la vorbitor fusese şi asta, să facă jos, în podea, o deschizătură cât să se strecoare afară un om şi să iasă unul după altul, noaptea, când trenul c să staţioneze în vreo gară oarecare.

  — Nu dau eu cioara din mână pe vrabia de pe gard

  — Nici eu nu prea fac astfel de lucruri, fu calm Stanică.

  — Şi-atunci?

  — Ascultă. Nene Cărămidarule, poftim nu te mai iau nici cu „domnule” şi nici cu „dumneavoastră”; dacă eu ţi-aş cere să-ţi laşi dumneata „prietenii” aici şi să fugim doar noi doi, fiindcă aşa avem mai multe şanse de reuşită, ai fi de acord cu mine?

  — Aşa cum nu-mi plac turnătorii, aşa nu-mi plac nici trădătorii. Am zis că vom pleca opt, opt vom pleca, opt, fiindcă al nouălea va rămâne aici, să ne camufleze fuga, să-şi dea seama cât mai târziu garda închisorii că am fugit şi, mai ales, pe tinde am fugit.

  — Şi acest al nouălea o să fie de acord să rămână „aici”?

  — Se sacrifică băiatul, căci aşa-i la noi. Nu* ştiu cum o fi la voi, m-aş mira însă să fie la fel! se îm-băţoşă Cărămidaru, ascunzându-i celuilalt că acest „al nouălea” mai avea doar două luni până la eliberare şi că cei cu pedepse mici, nu mai plecau în lagăr, ci erau cel mult transferaţi la o închisoare civilă.

  — Deci opt şi cu trei unsprezece, nu se lăsă Stan Florescu, zis Stanică.

  — Nu-i tot aia! se încruntă Cărămidaru.

  — Şi adică de ce „nu-i tot aia”?

  — Durează mai mult. Strecurarea în noapte, pricepi? Văd că nu pricepi nimic şi stau şi mă întreb, ca prostu, de ce oare-mi picaşi mie pe cap?!

  — Să ne vedem noi afară, şi-atunci, fiecare cu norocul lui.

  — Asta poate s-o spună doar un husău, nu şi-un om cu cap! Cum adică, ne punem pielea-n saramură şi, tocmai când să zicem hop! să dăm de dracu? Şi dracu ăsta împieliţat poate să apară alături de gura de canal pe care vom ieşi şi sub chipul unui beţiv întârziat pe drumuri, gata să guiţe şi să dea alarma. De prost, şi de frică, nu că l-ar interesa pe el cine suntem noi şi ce hram purtăm!;

  — Lasă, nene Cărămidarule, gândurile astea pesimiste! Prea le vezi pe toate în. Negru. Sau. Ştii ce? Ieşiţi dumneavoastră primii şi, după ce-o să pieriţi în noapte, abia atunci ne săltăm şi noi în stradă. De acord?

  — Nu, fu categoric Cărămidaru. In treburi d-astea grele eu nu-i las niciodată Ia coadă pe cei mai fără experienţă: am şi eu obrazul meu, ce naiba! Şi apoi, ţigani spus mai adineauri de ce sunt aici: fiindcă l-am lăsat pe Ghiţă, adică pe cel mai prost dintre noi acolo unde, de fapt, ar fi trebuit să fiu eu sau celălalt. Greşeala se plăteşte şi nu vreau s-o plătesc şi-a doua oară.

  * * „Sacrificatul” – în realitate cel mai fără griji dintre ei – după ce toţi cei unsprezece candidaţi la evadare coborâră în bezna canalului, aşeză capacul la loc, cu grijă, apoi cartoanele şi rogojinile, ca totul să pară a fi exact aşa cum fusese cu câteva minute în urmă. Cei coborâţi în întuneric aşteptară câteva clipe, ascultând zgomotele de deasupra lor, şi Gogu Cărămidaru aprinse o lanternă „Focus” pe care o avea cu aprobare oficială, în calitatea sa deloc oficială de „şef” peste ceilalţi deţinuţi. Razele lanternei străpunseră întunericul şi înaintea lor se deschise ovalul canalului înalt de un metru şi jumătate, prin care abia se putea strecura un om. Pe fundul lui se scurgea alene o zoaie puturoasă cu tot felul de mizerie umană, rău mirositoare, câţiva mai sensibili fiind gata să-şi verse şi maţele, ceea ce se şi grăbi să facă, primul, Ghiţă, cel vinovat de eşuarea loviturii din casa greculuinmisit.

  — După ce eşti prost, mai dai şi pe-afară! şuieră Cărămidaru, care niu putea să-i ierte că din cauza lui naviga el acum prin rahaturile oraşului, ducând în cârcă patru ani de pârnaie şi perspectiva de a se „reabilita” în lagăr.

  În sfârşit, după un „drum” de vreo şaizeci de metri, ajunseră cu bine la grătarul care îi separa de canalul colector principal, care se sfârşea într-altul, „şi mai principal”, în preajma Pieţei Naţiunii.

  — Stroică, acu să-ţi văd deşteptăciunea! îl îmbie la lucru Cărămidaru pe cel ce-i fusese al doilea complice în „afacerea misitu”, mâna sa dreaptă nu numai „afară”, ci şi „înăuntru”.

  Stroică, cel care când scotea o vorbă se făcea gau-ră-n cer, se puse pe treabă, ştiind că nevastă-sa îl aştepta de două nopţi cu sarmalele pe foc. Nu-1 aştepta în ogeacul lor, cunoscut poliţiei, ci la o cumnată, în cartierul Plumbuita, alipit Colentinei. Gogu Cărămidaru ţinea lumina lanternei îndreptată spre zăbrelele de fier, dincolo de care îi putea aştepta libertatea, o libertate nemeritată pentru cei mai mulţi dintre ei, după cum la fel de bine puteau în-tâlni şi drumul de întoarcere la închisoare. Ce însemna pentru fiecare în parte această „reîntoarcere” ştiau bine, nimic nefiind pedepsit cu mai multă asprime decât evadarea sau tentativa de evadare.

  — Nu s-o auzi cumva sus? şuşoti careva, ascultând cântecul ritmic al pânzei de bomfaier.

  — Aproape patru metri de pământ. E greu! Nu l-au auzit de altfel nici pe Tilică – numele celui care încercase, dar nu izbutise să fugă şi nimerise apoi la Caransebeş, ca să-şi ia valea şi de-acolo – îşi dădu cu părerea Ghiţă, mereu primul la vorbă.

  — Tu să taci, să nu vorbeşti! Meritai să te lăsăm „sus”,! îl muştrului Cărămidaru.

  — Deocamdată nu suntem decât „jos”, nu avu de lucru să răspundă acelaşi Ghiţă.

  Palma pe care o primi peste ceafă îl aruncă cu faţa tocmai în mizeria în care le colcăia încălţămintea, deşi cu toţii căutau să stea cocoţaţi cât mai sus pe ovalul canalului, de parcă erau lilieci.

  — Asta nu mai e glumă, nene Gogule! – o dau dracului de prietenie şi de tot!

  Jap! încă o palmă, ceva mai „serioasă”.

  — Tu prieten cu mine, mă nătărăule? Tu, din cauza căruia eu şi ăsta de trage ca un rob la bomfaier am picat în laba sticleţilor?

  — Au, nu mai da, nene Gogule, nu mai da, că m-ai umplut de sânge!

  — Spală-te colea, jos, în canal, nici nu meriţi altceva

  — Na şi ţine basmaua asta, zise unul, şi şterge-te pe faţă. Şi mai ţine-ţi gura, că altfel o încasezi şi de la mine! adăugă, căutând să aplaneze conflictul, că-1 ştia rău la mânie pe Cărămidaru când simţea că este luat peste picior.

  — Gata, terminaţi! zise şi cel care când vorbea se făcea gaură în cer, şi într-adevăr, în curând avea să se facă o gaură, dar nu în cer, ci în acel grilaj ce sfârşi prin a se da bătut după aproape două ore de „muncă de ocnaş”.

  — Fiţi atenţi, îi avertiză Cărămidaru, să nu scăpaţi direct în canalul mare! Vă lăsaţi unul câte unul. Atenţie, să nu vă rupeţi gâtu! Şi nici să cădeţi, fleoşc! în torofleaşca de dincolo! Să vă proţăpiţi picioarele cât mai în zidul canalului, şi-aşa să înaintaţi, crăcănaţi, până la gura pe unde vom scăpa afară!

  — Vreo scară, ceva-cumva? interveni în discuţie acelaşi Ghiţă.

  — Pentru tine canei scară I Da nu-ţi face griji: stau eu cloşcă, să te caţări pe umerii mei şi să te salţi la aer şi în libertate, ca eu să rămân aicea, jos, s-aştept Crăciunul! Ţi-ar conveni, nu-i aşa?

  — Ce naiba, nene Gogule, eşti aşa de miştocar? se miorlăi Ghiţă.

  — Miştocar, nemiştocar, să nu-ţi mai aud pliscu! Pe rând, unul după altul, în cea mai deplină tăcere, ascultând doar sfaturile lui Cărămidaru, de parcă acesta tot prin canalele acelea îşi dusese viaţa, se strecurară prin deschizătura tăiată în grătar, ultimul fiind însuşi „şeful”, care însă nu prea avea spor să-şi strecoare umerii dincolo, încât o clipă îşi zise că toţi or să scape, iar el o să rămână ca piţigoiul în colivie. Salvarea sa avea să vină din partea lui „Mutulică”, cel ce tăiase grilajul dintre cele două canale şi care acum ducea lanterna. Se întoarse din drum, dădu „lumina” altuia şi el se puse să piseze carnea de pe umerii şefului centimetru cu centimetru, el trăgând, celălalt împingând şi strângând din dinţi de durere, până ce, în sfârşit, se strecură şi el, zgâriat şi învineţit, cum avea să constate abia mai încolo.

  Când se adunară cu toţii, Cărămidaru le spuse să-1 asculte cu atenţie şi să nu scoată vreo vorbă: – - Dacă am fost ultimul „colea”, ultimul voi ieşi şi-n stradă. Primul care o să iasă o să fii tu, Stroică – şi raza lanternei se opri asupra lui „Mutulică”. Apoi tu. Tu şi tu – şi lumina se plimbă peste feţele celor indicaţi, figuri amorfe, în parte abrutizate de anii de puşcărie duşi în spate – apoi tu, pe urmă voi. – şi raza se opri pe chipul lui Stan Florescu – voi trei. Şi, staţi aşa, nu vă grăbiţi să vă aşezaţi în rând, mai avem ceva de vorbit: ce aveţi de gând să faceţi ca să nu cădeţi încă din prima clipă când ieşiţi în laba sticleţilor? Vă întreb nu fiindcă mi s-ar rupe inima în paişpe de mila voastră, v-o spun pe-a dreaptă, nu vreau să „cădeţi” prea în pripă şi cu prea mare viteză şi să turnaţi, când v-or lua sticleţii la poceală, toată tărăşenia din noaptea asta, acu, după ce-a ţi trai cu urechea şi-aţi aflat o mulţime de secrete din viaţa noastră particulară, ceea ce ne-ar putea căşuna, nu glumă. Şi să vă mai spun încă o chestie: noi suntem opt, voi doar trei, repede v-am putea lichida şi apoi lăsa să zăceţi pe veci, aici, în putoarea asta.

  — Aşa să facem, nea Gogule! interveni, cine altul decât Ghiţă.

  — Ba pe tine o să te las aici! Şi să nu mai scoţi o vorbă, ai auzit?! se înfurie de-a binelea Cărămidaru.

  — Taci din gură, taci! îl sfătuiră ceilalţi.

  — Norocul vostru este, continuă Cărămidaru, că eu am fost şi-o să fiu până la moarte împotrivă a lua via {a cuiva, bun sau rău. N-am mierlit şi n-am să mierlesc pe nimeni niciodată, decât dacă altfel nu mi-aş putea salva pielea, fiindcă, decât să mor eu, mai bine să moară altul, nu-i aşa? Dar uite că ne-am întins la vorbă şi timpul trece. Ia ziceţi, ce-aţi scos din tărtăcuţă în problema asta fierbinte ca plumbul topit?

  — Avem noi. Un prieten unde să tragem şi să ne ascundem câteva zile, până se aşază lucrurile; important este să ne vedem acolo, fu sincer Stan Florescu.

  — Şi cam pe unde stă gazda asta? Că n-o sta în palatul regal? întrebă Cărămidaru.

  — Undeva sus. Pe 11 Iunie, ascunse adevărul Florescu, tovarăşul la care puteau apela oricând, dacă s-ar întâmpla să scape, locuind în realitate pe Petre Ispirescu, o stradă care se făcea din Rahova, pe dreapta.

  — Păi, dacă-i aşa. Eu, de-aş fi în locul vostru, m-aş aciui până aproape de ziuă prin preajma Pieţei Mari, care-i la o palmă de locul pe unde ne vom strecura spre libertate – ah! făcu el deodată, ce bună şi ce sfântă-i libertatea, şi ce ne mai batem joc de ea, când o avem! Pastele şi. Şi Gogu Cărămidaru dădu drumul unei suite de înjurături împletite cu jurăminte în care niciunul din cei din jur nu credea, decât poate „cei trei”, ei neavând de unde să ştie de ce. Era în stare şi ce putea să înfăptuiască Cărămidaru într-o singură noapte când rămânea fără franci în buzunar şi nu mai avea cu ce să-şi „trateze” gagica.

  — Şi ce sfat ne dai? întrebă Stan Florescu, nu pentru că ar fi avut nevoie de sfaturile celuilalt, cât cr. Să-i cerceteze buna-credinţă.

  Fl – Sfaturi multe n-am de dat, dar vreun ban aveţi la voi, de tramvai măcar?

  — Cred că am pe undeva nişte mărunţiş, răspunse Stan Florescu. Ne descurcăm noi.

  — Asta-i bine. Dar nu uitaţi: Am zis, cu tramvaiul, fiindcă eşti mai sigur în mulţimea celor din tramvai decât mergând „solo” pe stradă. Şi să vă mai Spun ceva: să nu vă suiţi nici în primul şi nici-într-ai doilea tramcar pornit în cursă: în astea se urcă şi caraliii care au fost de noapte şi grăbesc spre casă sau spre secţie, să dea raportul. Şi-ar mai fi o chestie, continuă tot el, ca unul care ştia că, ducând grija celor trei, se îngrijea de propria sa linişte. In piaţă, acum, sunt munţi de varză; varză se face şi când e pace şi când e război, şi ce să mănânce săracu la iarnă? Varză! Aşa. Ce-am vrut oare să zic? A, da, să vă tolăniţi pe lângă vreun munte de-ăsta de varză, ca şi cum voi aţi fi vânzătorii şi n-aţi avut franci să trageţi la vreun han. Da nu toţi trei la un loc: mai răsfiraţi, şi să aveţi grijă să vă ascundeţi până nu apucă „nasoii” să dea alarma – după ce-or pricepe că au rămas fără unşpe clienţi d-ăi graşi, taman potriviţi pentru Ocniţa, arde-l-ar focu de lagăr, împreună cu cine ştiu eu că 1-a inventat!

  — Mai scurt eaz-o, nea Gogule, să nu ne-apuce zorile în cofetăria asta! sări tot Ghiţă.

  — Taci, mă prostule, c-ar mai fi vreo jumătate de oră până la ora X, cum zic americanii ăia în filmele lor de spionaj.

  — Şl-adică, dac-ar fi s-o roim de pe-acu, ne-ar strica oare cu ceva? întrebă un altul.

  — Mă, ţine-ţi clanţa! Nea Gogu Cărămidaru nu face nimic fără cap, asta trebuia s-o ştii mai de mult!

  Spre surpriza tuturor celor din jur, „nenea Gogu” le spuse apoi că „omu” care i-a strecurat schiţa şi pânzele de oţel 1-a mai asigurat şi de altceva: că îri acea noapte, după ora. X, o baraglaie d-aia mare de gunoi o să rămână în pană chiar deasupra gurii lor de canal şi că, unul câte unul, „pe şest”, se vor strecura în maşină, în locul gunoiului.

  — Aşa ne-a fost scris nouă, să ne petrecem noaptea asta doar în parfumuri franţuzeşti. Dar n-o să respirăm noi din nou aer curat? Aerul libertăţii, cel măi curat din lume! N-aş mai avea parte de puşcărie în veci, în ea să-i înfundăm pe duşmani şi pe cei ce ne vor răul, nu pe oamenii de treabă, de felul nostru! Nu-i aşa, comuniştilor, sabotorilor, sau ce gaia sunteţi, mie mi-e destul că sunteţi duşmanii lui Anton eseu! Nu-i aşa că noi suntem oameni de treabă? îl interpelă Cărămidaru direct pe Stanică.

  — Pentru mine orice om, încă din clipa când s-a născut, este „om de treabă”, cum zici, dar mai încolo.

  — Şi-adică noi din care tabără facem parte, din aia a „nou-născuţilor”, sau din. Ailaltă, aia a lui „mai încolo”?

  Lui Florescu i se păru a ghici în vocea nedoritului său interlocutor că-i caută pricină tocmai acum când, după câte aflase, mai aveau puţin şi vor ieşi în stradă. Nu cumva, se întrebă, ăştia sunt în stare să ne lase aici? Nu să ne ucidă, ci doar să ne lase? Fără ajutorul lor, ştia de-acum, nu se vor putea căţăra până la prima bară de fier zidită în buza canalului. Riscau deci ori să orbecăiască la infinit prin puturoşenia din jur, ori să caute drumul pe care veniseră şi să se strecoare din nou în închisoare. Îşi zise că trebuia să fie nespus de atent la răspunsul pe care urma să-1 dea lui Gogu Cărămidaru. -

  — Abia după ce am să stau la aceeaşi masă cu dumneata – „fereşte-mă, Doamne!” – şi-o să bem câte un kil de vin de căciulă, abia atunci pot să-ţi dau răspunsul.

  — Bravo, aşa-mi placi! Nu umbli cu fofâiiica.

  : „Na c-am brodit-o!” se bucură în sine Florescu.

  —. Şi, de nu mi-ar fi teamă de pielea mea, mai că v-aş da o adresă unde să mă căutaţi mâine sau poi-mâine, să tragem un chef de pomină. Dar de, ştiu şi eu ce hram purtaţi? Lasă, să se termine scârba asta de război şi poate ne-om mai întâlni noi, şi-atunci să vezi ce bairam o să tragem. Şi, întorcându-se spre „trupa” lui, strigă deodată: Gata! luându-i pe toţi prin surprindere. De-acum încolo nici o şoapta, nici măcar un suspin!

  Cu paşi crăcănaţi, să nu calce mijlocul canalului, şi cu lanterna în mână, cel ce îşi asumase riscul principal al evadării se opri în dreptul unei anumite guri de canal, cercetând o frânghie făcută din pături răsucite şi prinzând-o, după câteva încercări nereuşite, de prima, „gheară” zidită în buza coşului de beton care urca la suprafaţă. Apoi ceru din nou linişte. *Ţinu o ureche în sus, asculta, stinse lanterna. Bezna de necuprins din jur le aduse tuturor o senzaţie de frică, poate chiar de groază, o clipă sau două, apoi fiecare îşi zise că situaţia era aceeaşi, cu nimic mai bună sau mai rea decât atunci când pluteau în bruma aceea de lumină chioară.

  Trei ciocănituri distincte, dar nu prea puternice, date în capacul de fier de deasupra lor le dublară bătăile inimii.

  — Pssst! făcu Cărămidaru, când sesiză şoşoteli în jur. Linişte!

  Alte trei ciocănituri şi Cărămidaru aprinse lumina, dând semnalul de urcare.

  — Tu, aşa cum am vorbit, ieşi primul şi ai grijă î „Mutulică” se caţără nici un metru pe frânghia aceea originală, cât să se prindă de prima dintre ghearele zidite în melc în coşul de vizitare al canalului colector. Apoi încet, dar sigur, începu să urce tot mai sus, gheară după gheară, spre capacul de-acum tras uşurel deoparte, sub gunoaiera rămasă „în pană”.

  — Tu! indică Gogu Cărămidaru pe următorul.

  Când mai rămăseseră jos doar el şi „cei trei”, Cărămidaru făcu semn lui Florescu să se caţăre. Acesta şopti:

  — Să urce ei! – şi arătă spre cei doi tovarăşi ai săi.

  — Şefu întotdeauna, în treburi d-astea deocheate, trebuie să fie ori primul, ori ultimul. Ultimul voi fi eu, deci grăbeşte-te şi urcă, dacă eşti şef!

  Când se văzu sub măruntaiele gunoaierei, primul lucru pe care îl făcu Stanică fu să tragă în piept o căldare din aerul acelei nopţi călduţe de toamnă dulce.

  — Stai ciujdit colea, să urce şi ceilalţi doi, şi pe urmă vă uşchiţi. Da eu aş zice c-ar fi bine să rămâneli vreo jumătate de oră ascunşi colo, în tufişurile alea de liliac sau de ce-or fi, vorbi „Mutulică” în şoaptă, pronunţând atunci, fără îndoială, cea mai lungă „cu-vântare” a vieţii lui, ca să adauge îndată, mai înainte de-a apuca Stanică să spună ceva: E mai bine aşa, ascultă la mine. Când vom porni din loc cu ha-rabaua asta de deasupra noastră, care o să scoată fum şi-o să zdrăngăne din toate încheieturile, este mai bine pentru voi să fiţi ascunşi, şi nu pe stradă. Da, treaba voastră, mai departe faceţi cum vreţi, eu zic că aşa-i mai bine, să staţi ascunşi până se aşază liniştea.

  — Aşa vom face, şopti Stanică, dându-i o mână unuia dintre cei doi tovarăşi ai lui ca să-1 ajute să se culce pe burtă, alături de el.

  După ce ieşi şi cel de-al unsprezecelea, Gogu Cărămidaru, capacul fu aşezat la loc, tot cu grijă, să nu se facă zgomot, şi, când „Mutulică” socoti că stra-; da-i pustie, le şopti celor trei „intruşi”:

  — Hai, voi trei, uşcheală!

  — Cu bine şi noroc! zise Stan Florescu, privind în direcţia unde trebuia să se afle Gogu Cărămidaru, hoţul care părea să justifice afirmaţia că orice delincvent are ascunsă pe undeva şi o urmă de omenie.

  Stanică nu ştia că prin capul gogonat al lui „nenea Gogu” trecuse, într-adevăr, şi ideea de a-i lăsa acolo, jos, drept pedeapsă că se interpuseseră în calea planului lor iniţial de evadare şi nu bunătatea sau mila creştinească îl oprise de a-i pedepsi lăsân-du-i singuri în întunecimea puturoasă a canalelor, cât teama că, bâjbâind pereţii, ar ajunge totuşi prea repede acolo de unde au plecat şi, drept răzbunare sau pentru a nu fi acuzaţi de complicitate, ar fi dat alarma.

  — Baftă, fraţilor! se auzi glasul de bariton al lui Cărămidaru, ca să adauge îndată, într-o tonalitate mai înaltă: Valea! Acu ne cărăbănim şi noi!

  — Ideea cu varza” nu le surise deloc celor trei, poate şi fiindcă în tufişurile în care îşi găsiseră un prim ascunziş puteau rămâne fără riscul de a da careva peste ei. Până aproape de ziuă. Or, cum tramvaiele îşi începeau primele ture cu vreo oră mai înainte de a se lumina, îşi făcuseră socoteala că poate mai bine ar fi să aştepte acolo, în întunericul deplin al nopţii, până le ivor auzi zdrăngănind, semn că oraşul se trezea la viaţă.

  F Aşa şi făcură, şi singura vietate care le mirosi urma fu un câine pribeag. Potaia le dădu ocol şi îi părăsi îndată, poate fiindcă i-au displăcut miasmele emanate de încălţămintea lor. Aceste „miasme” îi îngrijora de altfel cel mai mult pe evadaţi. Dacă ar fi fost mai jerpelit îmbrăcaţi, poate că cei în jurul cărora ar fi călătorit i-ar fi considerat drept lucrători de-ai salubrităţii oraşului, căcănari adică, în drum spre casă, după ce isprăviseră cu treburile lor nocturne. De aceea, după ce auziră primele semnale sonore care le dădeau de veste că tramvaiele s-au pus pe treabă şi după ce parcurseră nici o sută de metri, fură nespus de bucuroşi când dădură, în poarta unei case, peste o cişmea. Se spălară pe mâini, băură cu nesaţ apa rece şi atât de binevenită după ce strân-seseră din buze trei ore încheiate prin canalele acelea de care nici nu mai voiau să-şi amintească, îşi spălară cum se pricepură mai bine încălţămintea şi, întrucâtva mai liniştiţi, luară cu grijă drumul spre prima staţie de tramvai.

 

  Comandantul de gardă al închisorii militare alipite Curţii marţiale, făcu o nouă numărătoare, deşi sesizase de la bun început lipsa lui Gogu Cărămidaru şi a celor trei comunişti. Hoţii stăteau, ca în fiecare zi, aliniaţi pe două coloane, de-a lungul coridorului principal. Lipseau opt „hoţi”, plus „cei trei”

  — Ia spuneţi, mă, pe unde-au evadat? răcni piutonieruL.

  Deţinuţii ridicară din umeri, afişând o oarecare indiferenţă, câţiva mormăiră un „nu ştiu, domnule piu-; tonier J” şi „să moară mama dacă ştiu”, şi cel puţin de data asta* delincvenţii spuneau adevărul: toţi cei aproape trei sute, în afară de unu.

  — Nu ştiţi! strigă plutonierul. Nu ştiţi, nu-i aşa? Ei bine, dacă nu ştiţi, cel puţin trei zile veţi avea cu toţii regim de carceră, vorbitoarele suspendate, mân-care – apă şi pâine!

  După ce lăsă înăuntru trei soldaţi să supravegheze reintrarea deţinuţilor în celule şi apoi să zăvorască uşile pe din afară, treabă pe care o făceau seara şi nu dimineaţa, plutonierul se grăbi spre birourile închisorii, să raporteze situaţia.

  Când ajunseră cu bine şi fără peripeţii deosebite la adresa cunoscută de Stan Florescu, noaptea se în-gâna cu ziua. Casele, toate, păreau pustii. Cei trei intrară în curte. Stanică ciocăni într-un anume fel, i se deschise şi se furişară pe rând în antreul unei case de om nevoiaş, casă care nu număra decât acel antreu, o cameră ceva mai mare şi o bucătărie. Afară, în curte, o cişmea, o magazie, un coteţ şi câţiva pomi. Ceea ce era deosebit de important era faptul că proprietarul tuturor acelor bunuri, Matei Dumitrache, locuia singur în acea curticică şi vecinii, cu toţii oameni nevoiaşi, îşi aveau casele aşezate cu spatele spre intrarea sa.

  În casă însă nu era singur; într-un pătuc dormea un nepot de cincisprezece ani abia împliniţi, şi care atunci când nu era la şcoală, ca să scoată un ban, vindea ziare; vindea ziarele tipărite în Sărindar şi „cumpăra” tot felul de ştiri adunate de pe străzi şi din localuri, ştiri pe care seara ie „vindea” – un fel de a spune – unchiului Matei.

  — Băiat de toată isprava, îi linişti gazda pe cei trei fugari, care priveau nedumeriţi la mogâldeaţa ce se contura sub pled. Taică-su a căzut prizonier la Odesa, maică-sa, soră-mea adică, mai are doi băieţi mai mici în grijă, i-ajung.

  — Cum îl cheamă? întrebă cam într-o doară unul din cei doi evadaţi mai tineri, al căror nume adevărat era cunoscut doar câtorva, printre aceştia numă-rându-se, se înţelege, şi Stan Florescu. Altfel, de pe Uranus, evadaseră Dumitru Sterescu şi Moise Petrache.

  — Cum îl cheamă? repetă zâmbind cel care le deschisese uşa, ca să declame pe un ton voit solemn îl cheamă Kuki Bordoganian. – *. – 4

  — Cum? Cum? şoptiră întrebător noii veniţi, surprinşi de rezonanţa nu tocmai autohtonă a numelui.

  — Asta este. Să zic aşa, numele lui conspirativ, nume sub care este cel mai bine cunoscut în Sărindar. Altfel, Alexandru Popescu.

  — Unchiule! se auzi deodată o voce de copil somnoros, mi-ai promis că niciodată n-ai să.

  — Prostuţule, se grăbi Matei Dumitrache să zică şi să se apropie de patul copilului, ca să se aşeze apoi pe o margine a acestuia, mângâindu-1 pe păr; dânşii sunt prieteni de-ai mei dintre cei mai buni, oameni de toată încrederea, de ei n-ai de ce să te temi vreodată, atâta vreme cât eşti cinstit şi-ţi vezi de treabă. Ai înţeles ce-am vrut să-ţi spun?

  — Mda. Zise doar puştiul, culcuşindu-se mai bine în colţul lui de pat

  — Aşa că totul este în regulă, nu-i aşa?

  — Cum zici tu, unchiule, la fel zic şi eu, pentru mine-i lege! răspunse Kuki, săltându-se într-un cot, să-i poată privi mai bine pe cei trei musafiri, acum, când lumina zilei începuse să se strecoare în odaie mai cu dărnicie.

  — Aşa că, dragă Kuki, pentru vreo două-trei zile – până „vom scăpa” de dumnealor t – o să ai de dus la îndeplinire niscaiva treburi în plus, îl înştiinţa cel care-i purta de grijă. „Ii purta de grijă” era un fel de a spune, fiindcă nepoţelul cutreiera singur străzile oraşului, avându-şi însă „baza” în centru.

  — Ordin şi se execută, suntem doar în vreme de război! încercă să pară cât mai serios cel ce abia aştepta să sară din pat.

  — Nu te grăbi să cobori, mai sunt aproape trei ore până la şcoală. Iar treburile despre care am amintit se rezumă la două, amândouă însă la fel de importante.

  — Noutăţi şi pâine! i-o luă înainte copilul.

  — Ştiam că eşti băiat deştept, dar nici chiar aşa! glumi unchiul, mângâindu-i ciuful de păr blond de pe frunte, copilul fiind tuns nu tocmai „şcolăreşte”.

  — Vă dă voie, la şcoală, să aveţi părul aşa de mare? se miră Stan Florescu.

  — Într-o clasă de treizeci şi cinci de elevi, doar eu şi un băiat de „ştab”; dar ce, ăsta-i păr? Un cen-timetru-doi, poate trei.

  — Dar cum tu, mititetule, nici vorbă să intri în categoria asta, a copiilor de ştabi.

  — Ii îndop cu ziare, asta fac, şi-atunci ei, bieţii profesori.

  — Ii îndopi cu ziare”, cum vine. Afacerea asta? se miră sincer Stan. Avea el grijile lui, multe şi deloc lipsite de importanţă şi de pericol, şi destule întrebări de pus gazdei, dar toate acestea mai încolo, când vor rămâne singuri, după ce copilul o să plece la şcoală.

  — Poate aţi observat că am zis „bieţii profesori”?

  — Exact, şi am rămas surprins numai în parte, fiindcă ştim cu toţii ce salarii de mizerie au şi ce trai duc cei ce nu sunt pe front, se înţelege, adică cei în etate, cei cu beteşuguri fizice, câţiva. Cu rude la Ierusalim, să zicem, şi femeile. Pe mine însă, Kuki şi. N-am reţinut şi „numele”! – şi Stanică râse, cum nu i se mai întâmplase de mult.

  — Kuki Bordoganian, dar mulţi dintre „ziarişti” îmi zic şi. Kuki Alifante.

  — Alifante? exclamă Stan Florescu, şi cel puţin trei perechi de ochi îşi aţintiră privirile spre cel ce, înalt şi slăbuţ, doar „elefant” nu părea a fi.

  — O chestie mai veche.

  — Secretă?

  — Nu, de ce secretă? E legată însă, ca să zic aşa, de-un pui de bătaie, în hol la „Timpul”.

  — Zi înainte, dacă ai început, îl încuraja unchiul să continue, sesizându-i o anumită reţinere.

  — Să nu mă creadă dânşii vreun bătăuş.

  — Nu eşti bătăuş, de asta pot să garantez eu, iar dumnealui – Dumitrache privi la Florescu – mă cunoaşte bine şi de multă vreme.

  — Unul dintre ai noştri, Titi Nasulea – i se spune aşa, Nasulea, fiindcă are un nas ca o trompă de elefant – îşi tot râdea de mine fiindcă eram mai mic şi mai econom decât el. Eu puneam ban lângă ban, să am ce-i duce mamei, iar el, nu şi nu, că am. „că am o gagică şi asta-mi papă bănişorii”. Azi aşa, mâine la fel, până mi-a sărit şi mie ţandăra, aşa, mic cum eram acum un an şi-o lună, două, şi l-am luat la po-ceală. Dau eu, dă şi el, ceilalţi, vreo. Cincisprezece gură-cască, ne aţâţau, până ce, simţind că sunt răzbit, îl apuc de nas, strâng, sucesc zdravăn de trompă, şi zic: „Na, alifantule, satură-te!” – iar cu mâna stingă i-am tras un pumn sub bărbie. El avea şaisprezece ani, eu paisprezece neîmpliniţi, cum-ne-cum, l-am pus jos. Azi suntem prieteni, chiar prieteni buni, însă „colegii” mi-au scornit pe loc porecla asta, „Alifante”, Kuki Alifante, adică. Li s-o fi părut mai lesne de pronunţat decât Bordoganian, Kuki Bordo-ganian.

  — Dar nu poţi tii să povesteşti ceva, fără să foloseşti anumite cuvinte care nu sună frumos la urechea celor care ascultă? îl certă, un fel de a spune, Matei Dumitrache, ca să menţioneze apoi câteva, dintre care nu lipseau „gagică” şi „poceală”.

  — Unchiule. Dânşii vin de unde vin şi-acolo, probabil, au auzit. Şi mai şi! Iar eu, îmi cer iertare, însă în cei doi ani şi mai bine de când cutreier străzile Bucureştiului, am auzit şi aud zilnic înjurături şi expresii dintre cele mai. Deocheate, faţă de care. „poceala” e floare la ureche.

  — Bine, Kuki, te-am iertat.

  — Băiatul are totuşi. Puţintică dreptate, vru să-i ia apărarea Dumitru Sterescu.

  — Are, nici eu nu spun că n-are, până şi aşa-zisele lui porecle îşi au rostul lor. Kuki Alifante şi Bordoganian sunt nume cunoscute tuturor, de toţi cei care-şi duc viaţa prin restaurante, cafenele, prin cofetăriile din centru, dar şi de mulţi alţii, negustori de toate felurile, unde un biet vânzător de ziare nu are altfel ce căuta şi nici cum răzbi. Legitimaţia lor – una singură: cureaua lată, petrecută pe după umăr, atât. Petrecută pe după umeri mai întotdeauna firavi, cei mai mulţi dântre vânzătorii de ziare fiind pui de olteni sau doar bănuiţi olteni, altfel mai toţi copii iz goniţi de foamea de acasă în oraşul tuturor speranţelor, capitala ţării.

  — Cu atât mai mult, zic eu, băiatul nu doar că are dreptate, dar este şi de admirat, iar eu, unul, promit să nu mai uit. Cum îl cheamă, zâmbi Stan Florescu, privind cu simpatie, dar parcă şi cu drag, la copil.

  — Iar eu să continui să vă spun de ce profesorilor mei – profesori, nu profesoare, fiindcă e „şcoală de meserii”, şi profesoare aproape că nu avem – le-am spus „bieţii”, bieţii profesori. Sunt copil, dar ochii sunt ochi; privesc la ei şi văd cum sunt vai şi amar de sărăcăcios îmbrăcaţi şi încălţaţi; în recreaţii, noi, copiii, tot îmbucăm ceva, un corn măcar sau pâine unsă cu magiun, pe când ei. Cel mult o ţigară, Mărăşeşti sau Carpaţi, nu Regale, Regale RMS, Golf sau Virginia, cum fumează. Boierii mei de la „Capsa”, „Princiar” sau „Rex”.

  — Bine, bine, aşa o fi, nu te contrazicem, dar cum vine cu. Îndopatul cu ziare?

  — N-au bani, cei mai mulţi dintre ei, nici să-şi cumpere ziare. Rar, dacă n-aş fi eu, aţi vedea pe catedră sau într-un buzunar de profesor vreun Universul sau Curentul. Pe când. Pişpirică, adică umilul lor elev, le procură de toate şi la toţi, la „profesorii mei”, se înţelege, găsi puştiul cu cale să menţioneze. Mai ales că ceea ce-i interesează cel mai mult sunt revistele, ori astea sunt şi mai scumpe: Vremea, Realitatea ilustrată, Universul literar, Veselia.

  — Stai, stai! îl opri din turuiala Stan Florescu – „turuiala”, fiindcă Alexandru. Kuki Alifante vorbea în ritmul folosit pe Bulevardul Elisabeta când îşi făcea singur reclamă – stai, dar tu nu pari a fi vreun pricopsit, de unde bani, cu ce bani plăteşti toate ziarele şi revistele astea? „ fv – Ei, şi dumneavoastră! Avem şi noi „plusurile” noastre, ce naiba, altfel ce ne-am face? Şi să vă spun un secret: mai toţi chelnerii şi picolii sunt prietenii noştri. O mulţime dintre clienţi îşi lasă ziarele şi revistele, după ce le răsfoiesc alene, pe masă; pe scaun, pe jos, aşa că vedeţi dumneavoastră cum se face că unele se înapoiază la cei care le-au vân-dut, adică la noi.

  — Şi. „plusurile”?

  — Dacă am spus că picolii şi chelnerii sunt prietenii noştri, avem noi prieteni şi mai şi: tipografii, zeţarii, muncitorii de la ambalaj, aşa că vedeţi dumneavoastră.

  — Alexandru, Kuki, adică, e băiat bun şi de treabă, îl lăudă Dumitrache. Ştiu, pe copii nu este recomandabil să-i lauzi decât în lipsă sau când dorm. Kuki Alifante este, însă, o excepţie.

  — Alifante î zise şi izbucni în râs unul dintre cei doi, pe numele de împrumut Dumitru Sterescu, deşi un noian de griji îi copleşea pe toţi.

  — Un nume ca oricare altul, de ce vă vine să rî-deţi? Gogoaşă este mai frumos – cum este „numele” unui coleg? Sau. Lică Brichetă, Ţucă Moft, sau. Câcea Şpiţaru? Eu zic că acestea chiar sunt urâte, pe când al meu.

  — Dar n-a spus nimeni că este urât! sări Stan Florescu. Dimpotrivă, sunt chiar frumoase şi au o rezonanţă plăcută, numai că acest. Alifante te duce cu gândul la un anume animal din jungla Africei, or, tu doar „elefant” nu pari a fi!

  — Ei, ce să-i facem? Asta-i situaţia. Pe un alt coleg de-al meu, coleg de stradă, nu de şcoală, cel mai înalt şi mai voinic, cu o burtă ca de popă, îl cheamă Vasile Ţânţar – şi-aşa-1 cheamă în acte! – pe când numele meu adevărat este şi frumos şi la locul lui, cel de-al doilea, ăsta. Kuki Alifante.

  — Bordoganian fiind împrumutat doar pentru vremurile astea grele. Unchiul Matei e martor; i-am spus: cum vine tata din prizonierat, mă lipsesc de „Alifante” şi de „Bordoganian”, de Kuki însă nu, cu ăsta m-am obişnuit, şi eu, şi alţii, până şi unchiu Matei tot Kuki mă cheamă când vrea să-mi spună ceva

  — Asta aşa-i, recunosc, mi-e. Mai la îndemână decât. -

  — Psst!

  Nu fi, Kuki, caraghios, doar ţi-am spus.

  R – Ştiu, ştiu, ştiu! repetă băiatul de trei ori pe „ştiu”. Ştiu că sunt tovarăşi de toată încrederea, şi. Cea mai bună dovadă că vin de unde vin este însuşi mirosul ăsta. Simpatic, adus de dânşii! şi băiatul izbucni într-un râs reţinut, ascunzându-şi capul în pernă.

  — Dacă-i aşa, scoală! zise gazda pe un ton ce se voia serios. Scoală-te, spală-te, îmbracă-te şi, până pregătesc eu ceva de mâncare, adu-le de la cişmea apă, cât mai multă apă, să se spele. Cel mai bine, zic, ar fi în bucătărie, masa o s-o aranjez eu aici.

  — Gata, s-a înţeles şi se execută! şi copilul sări în perechea sa de papuci, zbughind-o apoi cu o parte din îmbrăcămintea de zi în bucătărie.

  După plecarea băiatului, cei patru bărbaţi şuşotiră o vreme de-ale lor, Matei Dumitrache ajungând la concluzia că poate ar fi bine ca, în acea zi, el să nu se mai ducă la serviciu şi, mai înainte de a se porni „viforniţa”, să apuce să le cumpere în linişte trei perechi noi de încălţăminte, cămăşi, ciorapi, pălării în locul şepcilor lor. Poate, propuse tot Matei, poate banii n-ar fi risipiţi în vânt dacă le-ar procura şi trei trenduri, trei fulgarine, ceva ieftin şi practic, care să-i facă să pară „mai alţii”.

  — O să ne considere unii, nu m-aş mira, agenţi în civil, remarcă Stanică, „sticleţi” adică.

  — Cu atât mai bine! fu scurt Dumitrache. Iar de aici, părerea mea este să plecaţi unul câte unul, nu toţi trei deodată, şi nu direct la Ploieşti, ci pe o variantă ocolitoare şi, mai ales, să evitaţi Gara de Nord, care şi în „zile normale” este împânzită cu agenţi: şi de-ai noştri, şi de-ai nemţilor.

  Teama şi prudenţa lor se dovedi a nu avea temei – cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Seara, când cei doi locatari ai căsuţei situate în strada Petre Ispirescu se înapoiară acasă, ei, dar şi cei trei fugari avură surpriza să constate, răsfoind cu febrilitate ziarele de după-amiază sau de seară, şi îndeosebi Ultima oră, fiţuica cea avidă de ştiri senzaţionale, că niciuna nu inserase, oricât părea de paradoxal, nici măcar un singur rând despre evadare.

  — Cum aşa?! se miră sincer Matei Dumitrache privind, de la unul la altul, la cei care cu nici douăzeci şi patru de ore în urmă orbecăiau prin întune-ricimea puturoasă a canalelor oraşului.

  — Noi, totuşi, suntem aici! Şi nici n-am ieşit pe poarta închisorii cu bilet de voie! zise Stan Florescu, cel mai contrariat dintre toţi, ca să-şi exprime apoi o părere care, în scurte cuvinte, se rezuma la a nu fi descoperit încă cei din conducerea închisorii locul sau calea aleasă de evadaţi în drumul lor spre libertate.

  — Mira-m-aş, făcu sceptic Dumitrache. Oaştele alea mai bătrâne, majurii, cunosc închisoarea ca pe propriul lor buzunar. De altceva mi-e teamă; nu cumva siguranţa, aflând din vreme că printre evadaţi vă număraţi şi voi, a dat ordin să se muşamali-zeze toată afacerea în presă – numai în presă! – pentru a „lucra” dumnealor în linişte şi fără tărăboi? Şi asta o zi, două, trei, cât socotesc ei necesar să pună din nou mâna pe voi. Nu prea cred, totuşi: voi eraţi, ca să zic aşa, în ghearele armatei, că închisoarea militară are ca for tutelar armata. Şi armata „asta” nu înghite deloc siguranţa „aia”. Şi-ar mai fi şi poliţia la mijloc, cea mai „îndreptăţită”, de altfel, să ştie de soarta voastră. – atâta vreme cât ei v-au arestat şi nu alţii. Numai că, şi asta e adevărat, poliţia prinde şi dă pe mâna Curţilor Marţiale pe toţi cei care le cad în gheare. Mai departe. Dumnezeu cu mila! Au alte treburi şi abia dacă în cazurile socotite mai „interesante” vreun şef sau altul sau, poate, echipa care a conlucrat la arestare se întreabă şi caută să afle ce s-a întâmplat şi ce s-a ales de „clienţii” lor.

  — Dar dacă până să anunţe subalternii pe superiorii direcţi, şi aceştia pe alţii mai mari, apoi până să afle locul pe unde au fugit „hoţii”, şi să reconstituie măcar o parte din „drum” – şi nu-i fericesc deloc pe cei ce au sarcina asta „plăcută” – timpul s-a scurs şi vestea n-a mai apucat să fie prinsă în rotative?

  — Ar fi scos o ediţie specială, mă gândesc, zise Matei Dumitrache.

  — Oricum, până mâine, când apare presa de dimineaţă, altceva mai bun nu avem de făcut decât să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor, propuse Stan Florescu.

  — Masa e gata l îi aduse la realitate copilul, care, în acea zi, pe lângă treburile lui cotidiene – şcoală şi vânzarea ziarelor – trebuise să se ocupe de procurarea de pâine, biscuiţi, surogat de cafea, zahăr şi mezeluri.

  Vânzătoarea unui magazin, care îl cunoştea şi îl iubea pentru hărnicia şi perpetua sa voie bună, ea însăşi mama unui băieţel cam de aceeaşi vârstă, când îl auzi cerându-i „un kilogram de salam din cel mai bun”, zâmbi şi îl întrebă dacă nu cumva se însoară.

  — Zilnic cumperi o sută de grame şi azi, ce-ţi veni să iei un „kil”?!

  — I-au sosit mamei. Nişte rubedenii din provincie, din cele care cred că la Bucureşti umblă câinii cu covrigii-n coadă, şi ce să le dea să mănânce dimineaţa? Salam, brânză, d-astea. Noroc că nu stau mult, doar trei zile, cât să-şi cheltuiască bănişorii pe boarfe mai acătării, să-i cheltuiască, nu sunt banii mei! turuia băiatul, vorbăreţ din fire, folosind şi cuvinte culese din argoul străzii.

  — Iţi dau, Kuki, îţi dau; azi, ca niciodată, am primit marfă mai multă decât în alte zile.

  — Dacă-i aşa. Daţi-mi, vă rog, un kilogram şi jumătate.

  — Tăiat?

  — Nu, întreg dacă se poate, îl taie mama după trebuinţă.

  Ca să-şi creeze timpul necesar cumpărăturilor, fusese nevoit să dea o parte din ziarele sale unui „coleg”, să le vândă el, spunându-i şi acestuia o altă „poveste”. Şi ca să nu bată la ochi vecinilor greutatea şi volumul cumpărăturilor, toţi oameni nevoiaşi şl cumsecade, dar de! – cum spunea unchiul Matei – niciodată nu ştii de unde sare iepurele, fusese nevoit să facă două drumuri. Pentru cei cincisprezece ani ai săi, cam prea mult, şi asta era şi explicaţia acelei exclamaţii – masa e gata! – el, care altfel, din discreţie şi bun-simţ, noţiuni proprii omului sărac, dar şi copilului bine crescut, în ciuda îndeletnicirii sale de după-amiază, ar fi stat acolo, în bucătărie, pe banca pe care avea să doarmă câteva nopţi – nu i se întâmpla pentru prima oară. – până când l-ar fi chemat unchiul Matei. Oboseala şi somnul care nu-i dădeau pace îl obligau, însă, să calce un consemn tacit, acela de a nu „căsca gura” la discuţiile „oamenilor mari”. Ştia băiatul destule lucruri. Însuşi Matei Dumitrache fiind cel care îi împărtăşea o parte din „secretele zeilor”, zei care, pe atunci, păreau a fi puţini la număr dar erau, totuşi, destui, mai grea şi mai complicată fiind corelarea acţiunilor lor. Îşi zisese însă acelaşi om de încredere al partidului că, fără îndoială, ar fi mai bine pentru băiat să ştie mai puţine, avea şi-aşa destule pe cap pentru vârsta lui. Printre care se numărau două drumuri făcute săptămânal la locuinţa mamei şi a frăţiorilor săi, unde lăsa cea mai mare parte din câştigul de pe urma vânzării ziarelor.

  Sosirea lui acolo, în acea singură odaie în care locuiau mama şi cei doi fraţi mai mici – prâslea abia împlinise trei ani – constituia o mică sărbătoare. Pe lingă bani, Kuki se ducea cu buzunarele pline de acadele frumos colorate, bucuria fiecărui copil.

  — Ce-i aia, mamă, Kuki Alifante?! se necăjea maică-sa ori de câte ori afla de „porecla” celui mai mare dintre feciori. Ai un nume cum nu se poate mai frumos, Alexandru, de ce să-ţi zică. Elefant?!

  — Alifante, mamă, nu-i totuna! Kuki Alifante, ţi-am spus de atâtea ori, de ce uiţi? întreba copilul, chipurile certând-o.

  — Uit fiindcă vreau să uit. Dacă cu. Kuki ăsta mă mai împac eu de bine, de rău, cu. „elefantul” tău* deloc!

  — Ţi-am spus, doar până vine tata, atât, şi ţi-am Lpus şi de unde mi se trage – porecla.

  — De-ar veni mai repede, maică, tare-i grea viaţa fără bărbat în casă. Dacă n-ai fi tu, cu voia ta bună dar. Şi cu banii pe care ni-i tot aduci – nu cumva mai şi furi?! îl întreba câteodată – nu ştiu ce ne-am fi făcut. Din a coase acasă, cu bucata, nu se poate trăi; dacă lucram în fabrică era altceva, dar pe ăştia doi pe mâna cui să-i las? şi mama privea cu drag la cei doi frăţiori mai mici, de şase şi de trei ani, care acum, când venise „nenea” uitând, de joacă şi de tot, priveau la el ca la unul din eroii basmelor cu care îi adormea mama lor în fiecare seară.

  — Lasă, mamă, astea-s vremurile cele mai grele, aşa zice unchiul Matei, şi ştie el ce zice! O să treacă şi astea, o să se termine şi războiul, o să se înapoieze şi tata.

  — Tata! Cum e tata? se întreba cel mai mare dintre copii, abia mai amintindu-şi de înfăţişarea acelui bărbat înalt, zdravăn, mustăcios, cu raniţa în spinare, care îl sărutase, poate pentru ultima oară, şi ieşise pe uşă, însoţit până la gară de nevastă-sa şi de „nenea”, pe atunci Alexandru, şi nu „Kuki”.

  Matei Dumitrache ducea grija nepotului – un fel de a spune – de aproape doi ani, fiindcă altfel Kuki se bucura de mai multă libertate decât avea el însuşi, obligat să lucreze opt ore zi de zi la „Atelierele Leo-nida”. Reuşise astfel să-1 cunoască bine. Dacă băiatul spusese „masa e gata î”, el înţelesese „sunt obosit şi mi-e somn!”, intuind exact realitatea.

  Grăbind masa – copioasă! – dar şi culcarea – toţi erau „frânţi” –, fiecăruia îi fu dat să adoarmă având în faţa ochilor obosiţi ziua de mâine. Le va aduce ea, oare,: bucurii? – de unde bucurii? – şi căror întâmplări noi vor trebui să le facă faţă?

  * Plutonierul-major Marinca rămase locului nedumerit, privind de la unul la altul la cei trei ostaşi care îl însoţiseră la „numărătoarea de dimineaţă”.

  — Mă, au fugit, văd şi eu c-au fugit; pe unde, însă, mă, pe unde au fugit? Că doar n-au zburat! Şi, dacă n-aş fi stat eu toată noaptea în corpul de gardă, mai c-aş putea să-mi închipui că le-aţi dat voi, voi sau alţii, drumul să iasă frumuşel, unul după altul, pe poartă.

  — Se poate, domn majur, să facem noi aşa ceva? protestă cel mai mare în grad dintre cei trei, un sergent, un „şmecher de Bucureşti”, altfel ar fi fost de mult pe front, poate cu casca de fier pe mormânt în loc de cruce.

  — Mă, am zis „puteam să-mi închipui”, dar nu mi-am închipuit, pricepi?

  — Pricep, pricep, dar ce facem acum?

  — Să-1 sculăm pe domn locotenent, dânsu să hotărască. Partea noastră ne-am făcut-o; am controlat gratiile de la ferestre – toate întregi şi la locul lor; i-am izolat pe hoţi în camere. Mai departe.

  — O să se bucure domnul locotenent, grozav o să se bucure, vorbi acelaşi sergent.

  — E cătrănit? întrebă plutonierul-major Marinca.

  — De ce să fie? I-a lefterit pe ceilalţi trei, nu le-a lăsat o leţcaie.

  — Ce le-o place domnilor ofiţeri pocherul ăsta, nu pot pricepe în ruptul capului! Un zar, o tablă îs altceva, dar aşa, să stai o noapte întreagă aşteptând să-ţi pice patru dame

  — Plăceri de-ale domnilor ofiţeri, domnule plu-tonier-major, ce ne pasă nouă? Nouă să ne pese de „ăştia unsprezece”, că mira-m-aş să nu pice măgă-reaţa taman pe noi, să ne pomenim urniţi din loc şi trimişi pe front!

  — Muşcă-ţi limba, Creţule!

  — Mi-am muşcat-o, domn majur, dar ziceau unii că mai astă-iarnă a mai fost o chestie d-asta, când cică ar fi fugit unii ieşind prin acoperiş, lăsându-se cu frân-ghia-n stradă. Toată garda „a zbughit-o trap pe front.

  — Ştiu, mă, ştiu; eu eram într-o permisie, norocul meu. Dar atunci s-a dovedit că una dintre santinelele postate la colţurile acoperişului le-a înlesnit fuga. Pe când acum? Şi după ce plutonierul-major Marinca trase o ploaie de înjurături, cum îi stă bine românului la supărare, îşi întrebă sergentul: Când s-a spart jocul domnilor ofiţeri?

  — Pe la 3, nu mai mult. Şi nici n-au băut cine ştie ce, vreo. Patru kile din tulburelul luat de la „Izvorul Dulce*; blegu ăsta a cumpărat poşirca, arătă din priviri sergentul pe soldatul care aştepta supus mai deoparte.

  — Tu ai cumpărat, mă, vinu?

  — Da, să trăiţi, eu, „patru kile d-ăl mai bun” aşa mi-a ordonat domnu locotenent să cer, se grăbi să confirme ostaşul, ardelean adus de armată în capitala ţării.

  — Mă duc să-1 trezesc şi să-i spun vestea, o să se bucure! şi plutonierul-major se îndreptă spre cele două camere rezervate ofiţerilor, una birou, cealaltă dormitor.

 

  Locotenentul Radu Dumitrescu era, cum îl numeau gradele inferioare când discutau între ele, „ne-potu lu Arcu de Triumf”, nepotul unui general, adică, ceea ce explica şi numirea sa acolo, în acest post călduţ, de comandant-adjunct al închisorii militare, şi nu la comanda unui escadron de cavalerie.

  Frumos, înalt, voinic, măsura aproape doi metri – vai şi-amar de bietul cal nevoit să-1 poarte în şa! – era cunoscut în anumite cercuri ofiţereşti pentru cele trei slăbiciuni care nu voiau să-i dea pace: pocherul, femeile şi băutura. Ordinea preferinţelor locotenentului, care se apropia de treizeci de ani, era cea de mai sus, pocherul fiind pe primul plan, băutura pe ultimul. Intre ele, însă, „spaţiu liber” mai deloc.

  — Ascultă, Radule, îl luase la rost generalul cu nici două luni în urmă, astâmpără-te, fiindcă altfel nici eu nu mai pot face nimic! Pe fata maiorului ai lăsat-o borţoasă şi abia-abia au scăpat-o doctorii cu viaţă după ce a înghiţit bulinele alea, ca să spele ruşinea

  — Am pus-o eu? făcu nepotul pe nevinovatul.

  — Taci! Şi nu face pe prostu mai mult decât eşti! Căpitanului de administraţie, de la Regimentul 1 Transmisiuni, i-ai luat la pocher solda ofiţerilor.

  — Zicea că-s banii lui! De unde să ştiu eu?;

  — Zicea, pe dracu! îl întrerupse generalul, fratele maică-si, acuzându-1 apoi pe impozantul locotenent de cavalerie de a-1 fi trişat la joc pe căpitan, „în complicitatea altui derbedeu”.

  — Să dovedească! bravă Radu Dumitrescu.

  — Iar faci pe prostu! se supără generalul, general de brigadă în arma cavaleriei, aşezat încă de la începutul războiului pe un scaun călduţ la Marele Stat-Major.

  — Aşa-i la pocher, o lăsă mai moale locotenentul, care ştia bine ce soartă haină avusese bietul căpitan; părinţii vânduseră din avere şi acoperiseră îndată „gaura”, neizbutind însă să-1 scape de front.

  Generalul, care nici el nu fusese uşă de biserică în tinereţe, sfârşi prin a-1 povăţui să se mai astâmpere şi să se teamă ca de foc de a mai face vreo boroboaţă.

  — Ai prins în mână postul ăsta, ţine cu dinţii de el până o fi să se termine războiul! Nu ţi-e milă de maică-ta? Dacă ai mai avea fraţi sau surori, treacă-meargă; mori tu, rămân ceilalţi. Dar aşa?

  — Şi adică de ce să mor eu? întrebă plin de candoare nepotul generalului, accentuând pe „eu”.

  — Fiindcă, dacă ai să pleci pe front, ai să mori, găgăuţă! Tu nu ştii ce-i acolo. Întreabă-mă pe mine, care, lucrând unde lucrez, sunt cel mai în măsură să cunosc realitatea. Înaintarea s-a împotmolit, lucrurile merg din ce în ce mai greu şi cu tot mai multe pierderi. Mor nemţii, mor românii, mor şi ruşii, nu-i vorbă, dar Rusia e mare, şi nu-i deloc un colos cu picioare de lut, cum au considerat-o mai la început diferiţi strategi cu capul pătrat. Aşa că vezi, fii atent, fii atent!

  Şi-acum, ce ghinion! Să evadeze unsprezece deţinuţi! – -

  — Mă, aţi numărat bine? întrebă locotenentul. Încă mahmur.

  — L) e două ori, domnule locotenent, nu-i nici o greşeală; de altfel, aproape că-i cunosc pe toţi, la mutră, pe cei fugiţi.

  — Şi trei „politici”!

  — Şi!

  — Asta-i nasol! Nasol de tot.

  — Cam aşa mi-am zis şi eu, domnule locotenent.

  — Un plan am eu, zise mai mult ca pe„ntru sine „trişorul„, hotărât să trişeze şi de data aceasta, „dacă o să ţină”. Dacă nu, vai şi-amar.

  — Nu mi-e teamă decât de front, ca s-o spun pe-a dreaptă, domnule locotenent. Am trei copii.

  — Tu ai trei, maiorul însă are şase – şase, mă! – şi „iepuroaica” o să-i mai toarne câţiva, că-i încă tânără şi frumuşică, dar asta numai dacă o să mai doarmă domnu maior cu ea în aşternut, că, dacă o fi să ajungă să tragă cu tunul pe front, nu-1 mai văd eu făcând copii! – şi locotenentul izbucni în râs, aprinzându-şi o Regală.

  — Dumneavoastră râdeţi, mie-mi vine însă să plâng, zău aşa, domnule locotenent. Şi asta tocmai acu să se întâmple, când trebuie să pice „ăia” pentru Ocniţa! exclamă subofiţerul, reangajat în armată ca să scape de sapă şi de sărăcia de acasă.

  — Majurule, de când te jeleşti şi te văicăreşti mai abitir decât o babă chioară, ăsta-i singurul cuvânt înţelept care ţi-a zburat printre dinţi: Ocniţa!

  — Nu. Nu ştiu ce vreţi să spuneţi? zise uimit plutonierul-major, neputând înţelege ce legătură putea fi între. Una şi alta, între evadarea deţinuţilor şi lagărul de „reeducare” de la Ocniţa.

  — Că nu pricepi e bine, şi nici nu trebuie să pricepi. Toate la timpul lor. Deocamdată. Mucles!

  V

  „Ocniia, singurul cuvânt înţelept care ţi-a zburat printre dinţi. Mă, ce golan şi locotenentul ăsta-al

  GJ nostru!” îşi zise subofiţerul Marinca, după ce rămase singur, dar nu mai înainte de a primi un anumit consemn care avu darul să-1 pună şi mai mult pe gân-duri; acela de a nu duce mai departe vestea evadării. Deocamdată.

  — Domnu maior? Să trăiţi, la telefon locotenentul Radu Dumitrescu. De ce vă deranjez? Pentru o treabă cam urâtă, altfel n-aş fi îndrăznit să vă răpesc nici măcar pentru o clipă de lângă frumoşii dumneavoastră copilaşi.

  — Tu îţi baţi joc de mine? se cam zborşi comandantul închisorii.

  — Cum mi-aş permite, domnule maior! protestă locotenentul, zicându-şi că, poate, prea repede i-a „băgat în foc” pe cei şase copii ai maiorului de artilerie.

  — Şi-atunci, ce-ai cu copiii mei?!

  — N-am nimic, domnule maior, se poate? Doar ştiţi bine cât îi iubesc şi cât îmi sunt de dragi! protestă adjunctul, care, pentru a-şi acoperi o parte de păcate, avea întotdeauna grijă „să pompeze” celor şase copii ciocolată şi multe alte bunătăţi, câştigân-du-şi, astfel, îndeosebi, simpatia maioresei. Este vorba de cu totul altceva, de ceva imposibil de spus prin telefon, aşa că vă aştept să veniţi aici cât mai repede. Luaţi un taxi ceva – „ceva” nu putea fi decât o birjă – mandea plăteşte, pricepeţi?

  — Iar ai tras un tun! exclamă maiorul, el însuşi pocherist, dar nu de talia subalternului său.

  — Iar! Şi tunul ăsta să ştiţi că a avut trei ţevi. Le-am lăsat „amicilor” doar banii de taxi.

  — Bine, uite mă îmbrac şi vin, cedă maiorul Traian Vasiliu, nebănuind atunci, ce propunere năstruşnică avea să-i facă peste nici o oră simpaticul şi volubilul său subaltern.

  Acesta, spre surprinderea sa, îl primi cu un zâmbet larg, de fericire trăită intens, ca, după ce închise uşa şi rămaseră doar ei doi, în biroul ofiţerilor, să intre direct „în subiect”. -

  — Domnule maior, am. Feştelit-o; au zbughit-o azi-noapte unşpe „chiriaşi”; trei de soi, opt aşa şi-aşa, ciurucuri.

  — Ce tot bombăneşti, Radule?! se încruntă maiorul, care îl folosea pe „Radu” doar când discuţia, fără martori, avea un caracter oarecum mai intim. I – Ce-aţi auzit.

  — Unsprezece, mă?!

  — Fix!

  — Şi. „cei trei de soi”, care sunt? Aia.

  — Aia! Cărămidaru a pus însă totul la cale, cine putea altul? Pot să jur. Nu era el şef, uns, de noi „şef”?

  — Şi pe unde au fugit? întrebă maiorul care se şi vedea comandând: „Raterieee. Foc!” undeva, tare departe de nevastă şi de cei şase copii, cel mai mare, un băiat, fiind abia elev în prima clasă de liceu la „Gheorghe Lazăr”.

  — Nu ştiu, fu scurt cel întrebat.

  — Eşti nebun! Cum nu ştii?! Şi mai ridici şi din umeri! -

  — Dacă vă spun că nu ştiu, nu ştiu. L-am trimis pe Marinca, după ce am vorbit cu dumneavoastră la telefon, să mai cerceteze o dată, îndeosebi pe la spălătorii, culoare, closete, şi să ştiţi că acolo unde-şi deşartă hoţii hârdaiele cu rahat, în pâlnia aia de beton prevăzută cu gratii de fier, mi-am aruncat şi eu ochii, nimic, nimic în afară de. De ceva, suav care era gata să mă lase fără nas.

  I – Ţie-ţi arde de glumă! se încruntă maiorul.

  — Ba deloc; mi-e chiar teamă, teamă cu t mare.

  — Unsprezece. V;

  — Trei plus opt, mai bine zis.

  — Ăştia „trei”, cred, au pus totul la cale.

  — Eu zic că mai degrabă Gogu Cărămidaru. Asta-i uns cu toate alifiile de pe lume, ăia „trei” poartă alt hram.

  — Şi adică, zici tu, îi lua Gogu şi pe ei, belea în. Plus pe cap! Asta îi trebuia?

  — I-o fi promis bani, acolo, ceva, „ sau poate că „cei trei” au simţit cum că se pune la cale o evadare, n-or fi tocmai ei cei mai proşti din închisoare, şi-au năvălit buluc, la pomană, se cam apropie de adevăr locotenentul, care se ridică şi puse apă într-un ibric, să facă o cafea tare, să-i mai ia din mahmureală. *

  — Ai băut! îl certă superiorul, întrebându-se dacă nu care cumva „hoţii” au evadat chiar pe sub nasul lui, cu complicitatea cuiva, altfel n-ar fi posibil, ştia, cheile de la poartă aflându-se, de la închiderea şi până la deschiderea deţinuţilor, la corpul de gardă, într-un anume loc, un cui bătut într-un dulap plin cu hârţoage, „Dar nu, îşi zise el, nici aşa ceva nu-i posibil! Cine să le fi deschis uşa închisorii prin care trebuiau să treacă mai întâi, ca să ajungă apoi în curte şi, mai departe, la poartă? Şi santinela de la poartă ce păzea, nu i-ar fi văzut?”

  — Patru kile-n patru, atât am băut, recunoscu locotenentul; vinul însă a fost prost, şi eu am dormit şi mai prost.

  — La cât te-ai culcat? se încruntă maiorul, vinovat principal pentru cele întâmplate fiind, după el, găliganul de locotenent, adjunctul său.

  — Eh! I-am lefterit repede. După miezul nopţii. Mari ageamii cu toţii. Un căpitan de pifani ce mai mişca un pic, ceilalţi. Vine Marinca! zise el deodată, când, pe o fereastră, îl văzu pe plutonierul-major urcând în goană dealul care unea uşa închisorii de poarta aceleiaşi închisori.

  — Ce-i cu el de fuge? întrebă maiorul, ştiindu-1 pe Marinca, moldovean de prin părţile Bârladului, om domol, niciodată grăbit.

  Fără să mai ciocane şi să aştepte răspunsul, subofiţerul năvăli peste cei doi ofiţeri, găsind totuşi atâta calm cât să ia poziţia de drepţi şi să-şi salute superiorul.

  — Să trăiţi, domnule maior, am găsit locu pe unde au evadat, şi să ştiţi că mai au un complice în închisoare – d-aia ne-a fost greu să dibuim gaura!

  În grabă, mitraliind cuvintele, ceea ce nu i se prea mtunpla, plutonierul-majpr deşertă sacul cu noutăţi, cuvinte ca bonfaier, capac, grătar, canal, complice, repetându-se de mai multe ori.

  — Era o gură de canal acolo, mă? întrebă locotenentul. I: -; – - Era, nu era, trebuia să ştii de existenţa ei, domnule locotenent! se înfurie maiorul, cam pe nepusă masă şi de-a surda, ştia bine astă, fiindcă nici un paragraf din regulamentul închisorii nu obligă ofiţerii să. Ţină socoteala gurilor de canal. *.

  — Domnule maior, să fim calmi şi să nu dramatiI -zăm situaţia mai mult decât e necesar. Şi mai impor-t tant decât orice în clipa de faţă este. Să nu ne pierdem sângele rece. Iar dumneata – de obicei îl tutuia pe subofiţer – lasă-ne, te rog, singuri şi ai grijă să nu mai afle şi alţii de evadare.

  — Eşti nebun? întrebă maiorul pe adjunctul său: după plecarea lui Marinca. Cum adică „să nu mai afle şi alţii”? Care „alţii”? î,

  — RNimeni, fu scurt locotenentul. Vă este cumva dor să faceţi cunoştinţă cu întinsele câmpii ale Rusiei! bolşevice? Dacă-i aşa, ar trebui să vă grăbiţi, şi dumneavoastră, dar şi eu, fiindcă mai este un pic şi cad primii fulgi de nea, o plăcere; geruri de minus 30 de grade – şi asta pe uşor, domnule maior! –, i; zăpezi de doi metri, dacă nu de trei, adieri plăcute de & vânt, cât cinci crivaturi de-ale noastre luate la un loc, i şi astea toate constituie doar preludiul. Timpul costă „ bani, zic americanii, pe noi însă ne poate costa infinit mai mult, domnule maior, viaţa, vreau să zic, fiindcă y-am mai spus eu şi altă dată ce-o să-nsemne până la urmă scârba asta de război, care, zic eu, nu-i nici la jumătate: greul abia de-acum încolo începe. „ – Am impresia că nu te-ai trezit cu totul după poşirca băută azi-noapte, apucă să zică maiorul, năucit de vorbăria debordantă a celuilalt.

  — Sunt mai treaz decât oricând, din nefericire, domnule maior. Şi să vă mai spun un lucru: dacă nu evadau şi „aia trei”, mai treacă-meargă. Aşa, însă, cercetările şi zarva stârnită de evadare vor ajunge să fie cunoscute până sus, poate chiar „sus de tot”. Înţe-

  — Ultima spovedanit legeţi ce vreau să spun? îl întrebă el hotărât pe maiorul ce sta năuc pe un scaun, cu picioarele uşor depărtate şi cu palmele înfipte în spaţiul dintre centură şi veston. „

  — Şi atunci, ce propui? întrebă nedumerit maiorul.

  — Să nu raportăm evadarea! S-o lăsăm moartă, cum se spune mai pe golăneşte. Nimic să nu transpire dincolo de zidurile închisorii!

  Maiorul Traian Vasiliu schimbase în carieră trei garnizoane până să ajungă Ia Bucureşti şi peste tot întâlnise tot felul de ofiţeri trăsniţi, de la sublocotenenţi, care se împuşcau la poarta iubitei, până la colonei care se lăsau bătuţi de neveste, aşa ceva însă nu-i fusese dat să Întâlnească: să Încerce careva sa ascundă evadarea a unsprezece deţinuţi. Unsprezece!

  — Treaba nu-i chiar aşa de complicată cum poate vă imaginaţi dumneavoastră acum şi nici atât de periculoasă cât pare la prima vedere.

  — Domnule, dumneata eşti în toate minţile?! Ţi-ai făcut vreodată Wassermann-ul?

  — Făcut, răspunse sec cel întrebat. M-a „aranjat” – o blenoragie banală – o vampă din „Cruce” anul trecut. L-am făcut însă degeaba, a ieşit negativ. Dar, ca să nu vă fierbeţi prea mult, să vă spun planul meu, de care dumneavoastră, dacă vreţi, nu ştiţi nimic, aşa cum nimic nu ştiţi nici despre etxidare.

  — Cum nu ştiu dacă ştiu?! se dovedi maiorul tare de cap şi deloc perspicace.

  — Eu, adjunctul dumneavoastră, v-am ascuns evadarea, şi-adică ce, n-o puteam face.? Aţi intrat dumneavoastră vreodată în închisoare să număraţi „hoţii”? Nu. Deci. – şi locotenentul, zâmbind, cu ţigara în colţul gurii, îşi trase capul între umeri, privind cu atenţie la reacţia celuilalt.

  — Şi cât o să mergem aşa, cu unsprezece lipsă? 1

  — O să merg, tra o să mergem, v-am spus: dumneavoastră nu ştiţi nimic! Iar eu o să merg, ca să folosesc cuvântul întrebuinţat de dumneavoastră, ce! mult trei sau patra zile. Până atunci nu se eliberează nimeni, m-am uitat în evidenţă şi, chiar de-ar fi fost să se elibereze, îl mai „ţineam” câteva zile; atâta pagubă pentru economia statului! Tot în aceste trei-patru zile, buna noastră vecină, „Curtea”, o să ne mai pricopsească cu câteva zecrde amărâţi, vânzoleală deci, exact ce-mi trebuie mie.

  — Şi? doar întrebă maiorul, privindu-1 cătrănit, nedumerit şi în bună măsură revoltat.

  — Şi. Poimâine sau răspoimâine, când vin ăia cu „lagărul”, îi vârâm pe fugari printre cele câteva sute care vor pleca cu adevărat ta lagăr! Simplu, nu?

  — Cum să-i vâri dacă nu-i ai? I se revoltă maiorul – Scriptic, domnule maior, scriptic.

  — Scriptic, pe dracu 1 Ce, ăia sunt tâmpiţi?!

  — Cam aşa, cam aşa, „dar nu ăia”, ci locotenentul Sergiu Marinache, cunoştinţă veche, domnule maior, un tip care bea de stinge, niciodată nu l-am văzut treaz. Eu, în comparaţie cu el, sunt un mieluşel nevinovat care bea numai lapte de capră. Şi o să am eu grijă să-i iau şi banii la pocher, cât s-o-nvârti pe-aici, printre picioarele noastre, şi nici treaz să nu rămână vreodată, să fie grogy în clipa când o semna actele de predare-primire. Şi, în definitiv, domnule maior, ce mai contează acolo. Unşpe-n sus sau unşpe-a jos, când merg unde merg şi de acolo nu se mai înapoiază niciunul? Aţi văzut vreodată cum îi „ambalează” în vagoane? N-aţi văzut. Eu însă am văzut. Suie şi încuie într-un bou-vagon nu treizeci, cât prevede nu ştiu ce regulament, ci cincizeci, cincizeci şi cinci, şaizeci. Sardele. Vai şi-amar de sufletul lor, de-al celor care ajung vii la destinaţie, căci sunt unii, „mai sensibili”, care nu apucă fericirea de a da ochii cu lagăruL în vagoane, ce le dă să aibă pentru drum? Hrană rece pentru patru zile, dar convoiul face şapte-opt, un hârdău cu apă şi altul pentru. Ştiţi dumneavoastră pentru ce Două-trei gemuleţe prevăzute cu gratii din centimetru în centimetru, să intre c* boare de aer. Când stau pe loc e nenorocire curată* şi când nh stau locului vagoanele astea ale morţii, înţepenite pe câte-o Knie moartă?

  — Merg ce merg, şi le lasă mărfarul ca să le ia găzarul, le lasă şi găzarul ca să le ia mărfarul – altul, bineînţeles! – şi, tot aşa, mai mult stând decât mergând, nimeresc şi în lagăr – visul fiecărui deţinut care vrea să se reabihV teze. Post-mortem,;:

  — M-ai năucit, apucă să zică ceva şi maiorul, ştergându-şi cu dosul. Palmei transpiraţia de t pe frunte. „- – v-: – -; *.

  — Staţi, n-am terminat, ar mai fi o chestie la mijloc care ne-ar putea aduce neplăceri. -

  — Păi, sări maiorul îndată, parcă ziceai că, eu nu ştiu nimic”, or, dumneata foloseşti pluralul! v

  — Obişnuinţa, domnule maior, scuzaţi-mă. Toată tărăşenia asta o s-o ducă în spate doar doi: eu şi plutonierul-major Marinca, cel care, ca să v-o spun pe-a dreaptă, plângea mai adineauri colea, cu capul pe masă, de teamă de a nu fi trimis să lupte pe front. Dar să revin la cele ce voiam să vă spun mai adineauri, şi anume la. Pericolul care ne paşte – pe mine şi pe Marinca, menţionez! De aceea am folosit din nou pluralul. „ v „ r-: rT

  — Zi, zi, îl îmbie maiorul să continue. R;

  — S-ar putea întâmpla, puţin probabil totuşi, şi am să vă spun de ce, să „pice” în mâna autorităţilor vreunul din cei unsprezece evadaţi. De „cei trei” nu mă tem, ăştia, o vreme, or să se dea la fund, aşa cel puţin e logic şi, chiar de-o fi să acţioneze din nou, or s-o facă nu în Bucureşti, ci acolo unde poliţia nu le cunoaşte „mutra”, fiindcă putem fi siguri că în buzunar vor avea acte false. „

  — Pe toate le ştii! îl întrerupse superiorul său, ascultându-lânsă cu atenţie.

  — Citesc, ascult, văd, mai trag şi cu urechea, nu mă ţin doar de pocher şi. Celelalte multe păcate de care am fost acuzat mai acum câteva zile de cel cu care. Am onoarea să discut acum. 1:

  — Prea le faci de oaie câteodată! *,:

  — Tinereţea, dorul de viaţă, poate şi păcătoşenia de care suntem înconjuraţi, toate astea mă obligă să nu las. Pe mâine ceea ce pot face azi. Păi dacă din cauza acestor unsprezece – arde-i-ar focu, cum zice ţigariu î – aş face pe Don Quijote pe front şi în faţă: aş „avea nu mori de vânt, ci tancuri şi artilerie, spuneţi ftumneavoastră sincer, nu l-aş mânia pe Dumnezeu tfacă nu mi-aş trăi viaţa aşa cum îmi place, şi asta ţg&tâzi, nu mâine, fiindcă „mâine” constituie întotdeauna o ecuaţie cu cel puţin două necunoscute, viaţa şi moartea, celelalte fiind degradarea, închisoarea, prizonieratul, spitalul, ologeala pe viaţă, numai bucurii! Şi-atunci. Joc şi eu un pocheraş, sărut o fetiţă duâce, beau un şpriţuleţ, chestii de-iastea. Plăcute, hu? Ce rău vedeţi dumneavoastră în aşa ceva?

  Adună-te de pe drumuri şi revino la matcă, nu-mi pomeni mie acum ele fetiţe şi de pocheraş!

  — Revin. Am ajuns la evadaţi, la „cei opt”, nu la „cei trei”. La Cărămidaru şi ai săi. Ăştia, după cât îi cunosc eu, or s-o ţină o vreme numai în chefuri şi petreceri, dar nu prin cârciumi, că ei cunosc cu toţii locurile călcate şi scotocite de agenţi: cârciumile şi celelalte stabilimente publice. Şi-atunci sunt obligaţi să stea, cel puţin pentru o vreme, ascunşi pe la diferite gazde cunoscute numai lor, şi vai şi-amar de cel ce s-ar încumeta să devină informator al poliţiei, pedeapsa fiind una singură, moartea. Aş-a că, domnule maior, până o fi să se formeze şi să plece convoiul, eu unul nu-mi fac griji din pricina lor.

  — Şi dacă mai încolo. Cărămidaru ăsta al tău.

  — Al meu?! făcu locotenentul.

  — Vorba vine; dacă peste şapte-opt-zece zile sau o lună îşi dă în petic şi este din nou arestat, pe unde scoatem cămaşa?! – %. L;

  — Aţi folosit pluralul! remarcă comandantul adjunct al închisorii militare, zâmbindu-i superiorului său, deşi ceea ce era în sufletul lui doar el ştia.

  — Mă rog, revino la subiect.

  — Domnule maior, vorbi hotărât locotenentul Rada Dumitrescu, din clipa urnirii vagoanelor în drumul lor spre lagăr, nu-mi mai fac griji. Şi nici că acolo, la destinaţie, or să ajungă în loc de. 330 să zicem, doar. 319 – or să ajungă însă şi mai puţini, vă garantez. Au evadat pe drum, domnule maior! continuă el, când sesiză încruntarea aşternută pe faţa superiorului ScU. Cum de altfel s-a mai întâmplat, şi nu o. Singură dată, chiar şi din vagoanele alea ale închisorilor cu care este înzestrată Direcţia penitenciarelor civile. Şi apoi, evadarea „putea” să aibă loc chiar la îmbarcarea în vagoane, doar ştiţi şi dumneavoastră că toate aceste rnişcolaţLi se fac pe şest, şi doar noaptea, pe întuneric, fără ginitori. -

  — Frumos vocabular! Parcă ai fi luat lecţii de la Cărămidaru! exclamă maiorul ceva mai înviorat, atras şi el întrucâtva de planul locotenentului. \par

  — Vreţi să v-o spun pe-a dreaptă? – şi ofiţerul, care” era obligat să se aplece când intra pe uşă, privi în ochii superiorului său. R V:

  — Ai şi una. Strâmbă?

  — Cea mincinoasă, adică. Eu însă acum vă spun purul adevăr; câteodată, noaptea, când nu aveam altceva de făcut şi muream de plictiseală, căscam gura la ei, la „hoţi”, cum dădeau cu zarul, cum jucau barbut, adică, jocul preferat al puşcăriaşilor.

  — Asta înseamnă că intrai în închisoare după ora Includerii? î exclamă revoltat maiorul Traian Vasiliu.

  — Parcă numai o dată? Doar aşa poţi să-i înţelegi şi pe „ei”, măcar într-o oarecare măsură, şi să le afli of ui Şi apoi, domnule maior, dacă aş fi fost şi azi-noapte „acolo”, n-aveau cum să mai fugă „ăia”. I-ar fi împiedicat prezenţa mea.

  — Poate că intrai şi tu în jocul lor?! se îngrozi maiorul.;?

  — Niciodată. Am şi eu totuşi. Orgoliul meu, sunt ofiţer în armata regelui, sau mai degrabă a mareşalului, nepot de general, chestii-socoteii, cum mi-aş fi permis? Tentat am fost, de ce aş nega, întotdeauna însă m-am abţinut. Căscam gura ore în şir la jocul lor, câteodată îi compătimeam, altă dată îi admiram pentru felul cum ştiau, unii, să se adapteze mediului. Este o lume şi asta a lor, a deţinuţilor, o lume aparte, adevărat, totuşi o lume.

  — Păi. Pe ce jucau? se trezi într-un târziu să întrebe comandantul închisorii.

  — Pe bani, pe ce altceva să joace? Pe boabe de fasole?.; (. (. -

  — Bani în închisoare? l:

  — Bani. Atu toţi ţiganii, zice-o vorbă, în închisoare însă au mai toţi; şi românii, şi celelalte amestecături. N-au mulţi, dar au. Parcă dumneavoastră nu ştiţi cum se face controlul la vorbitor? Ş-apoi, mai sunt şi soldaţii. Nu toţi, dar destui fac toi felul de coini-sioane între „hoţi” şi nibederuile care dau târcoale închisorii. *n.: vjv v.

  — Şi dumneata aprobi toate astea? se revoltă comandantul închisorii, un om comod, prezenţa sa la închisoare fiind mai degrabă de rutină şi nu pentru a face pe atotputernicul sau pe zbirul, cum era cazul cu „colegul” său de la Văcăreşti.; -; l –: -” r – Ferească sfântu i Sunt însă lucruri, domnule maior, care ne depăşesc pe noi, muritorii de rând. „Hoţii* au o psihologiei lor, aparte, proprie omului care ştie că nu mai are ce pierde atâta vreme cât îl paşte lagărul. Lasă soldatului nouăzeci de lei, ca să-i rămână lui zece, şi gata, 1-a cumpărat. A doua oară îşi opreşte douăzeci, şi tot aşa până când. Jijty-jijty, mai departe nu, nu-nghite ciupitul, cât o fi răcanul de prost şi de lacom de bani, de lucruri de valoare 7 – verighete, vreun ghiul, cam aşa ceva.

  — Ghiul”? repetă maiorul, ca şi cum n-ar fi înţeles.] – i y [; r;

  — Inel, inel în limba lor, a ţiganilor, dar şi aromânilor noştri: în închisoare, cu toţii ajung. Poligloţi.

  — Dacă ies cu bine din beleaua asta, îmi cer transferul, spuse hotărâtmaioruL:

  — Rău aţi face, şi de „belea” sunteţi ca şi scăpat atâta vreme cât eu nu v-am raportat nici un cuvânt despre evadare! – şi lunganul îmbrăcat în uniformă de ofiţer de cavalerie mai aprinse o ţigară, ca apoi să-i împărtăşească superiorului său o parte din detaliile acţiunii puse la cale împreună cu plutonierul-major Marinca în timpul cât aşteptaseră împreună so-f sireamaiorului. 1 v;

  — Pnn urmare, grătarul ăla blestemat o să rămână aşa, tăiat, vsă poată fugi şi alţii pe-acolo! nu fu de acord maiorul cu unul dintre „detalii”. „:

  — Deocamdată da. Nu ne putem permite într-un astfel de moment să solicităm un sudor. O să izolăm celula: Mai încolo. Să trăim până atunci! Iar de sudat, nici n-o să siidăm grătarul, să rămână *, aşa” pen-; tru vecie. De ce, adică, nu ne-am putea imagina că acea fereastră tăiată azi-noapte în grătar este opera altora, înfăptuită într-un trecut cât mai îndepărtat? Vedeţi dumneavoastră vreun. Specialist să coboare acolo, în. Rahatul ăla, să examineze cu microscopul vechimea tăieturii? Mai degrabă sudăm, dacă e să sudăm, capacul ăla blestemat pe unde au coborât tipii în canal. Şi vreţi să vă spun ceva, aşa, în patru ochi? întrebă locotenentul aruncând un fum în tavanul de. Care nu-1 despărţeau decât câţiva centimetri. 5

  — Spune, zise sec maiorul, cu privirea aruncată în sus, spre gura subalternului său, faţă de care începuse să nutrească de la o vreme sentimente diferite, de Ia ciudă şi necaz, poate chiar ură, la o oarecare admiraţie rece, ascunsă, pe care nu şi-o putea imagina altfel când gândea la pericolul care îl pândea clin umbră pe el, dar şi pe cele şapte suflete de acasă, dacă „sufletele” ar fi rămas singure, fără sprijinul lui. Cu câteva minute în urmă îşi aruncase ochii pe cadranul ceasului său de buzunar, ca să-şi zică: „Acum, Decebal – dacă pe el îl chema Traian, socotise a fi în firea lucrurilor ca pe fecioru-său cel mare să-1 boteze Decebal – i acum, Decebal intră pe poarta liceului, se salută cu colegii, poate dă şi bună ziua profesorului de franceză – franceza avea în prima oră de curs în acea zi, care începuse cu auspicii dintre cele mai întunecate pentru el, comandant al închisorii militare, # n-aş mai fi fost vreodată”! H;

  — Eu sunt mai vechi decât dumneavoastră „aici”, 1 cu. Cu vreo opt-nouă luni, înaintea dumneavoastră a fost, cum bine ştiţi, maiorul Protopopescu.

  — Treci la subiect, lasă amintirile! îl grăbi actua-lil comandant, care nu putea să uite că acel „imbecil de Protopopescu” nu voia să-i predea postul, post călduţ şi care nu punea probleme deosebite, încât fusese nevoie de intervenţia energică a şefului justiţiei militare, unul şi acelaşi cu cel care scrisese ordinul de numire al maiorului Traian Vasiliu.

  ŢreCj se grăbi locotenentul, care cani bănuia motivul iritării superiorului său, trec ca să vă spun că şi mai înainte de a fi numit dumneavoastră aici, am mai avut ceva. Lipsuri la inventar. Nu unsprezece „ deodată, este adevărat, ci doar. Unu, doi, iar doi şi o. Dată trei. Spuneţi-mi, vă rog, „dumnealor” pe unde au evadat, nu cumva pe aceeaşi cale aleasă de Carămidaru şi acoliţii săi, calea. Parfumului suav?

  — Bine că ai chef să faci şi bancuri?!

  — Ba nu, nu fac bancuri, vorbesc serios, încât mă întreb dacă nu cumva grilajul „ăla” nu-i tăiat mai de mult., *;

  — Crezi aşa ceva?! tresări îndată maiorul, de parcă, „dacă ar fi fost aşa”, vina lor s-ar fi micşorat cu ceva., -: „;

  — Cred, dar nu pot să jur, fiindcă din închisoarea asta s-a evadat şi în alte moduri, j, hoţii„ au un talent al lor deosebit, poate înnăscut, de a găsi. Uşi, portiţe sau ferestre, ziduri de escaladat, pereţi de spart, santinele de păcălit – sau poate de mituit! – aşa că, vedeţi dumneavoastră, niciodată nu se poate afirma cu certitudine pe unde au fugit – mai ales acum, când ştim de existenţa acelei guri de canal. Dar să ne înapoiem la oile noastre, la ce ne doare pe noi – pe mine, adică, înlocui el îndată pluralul cu singularul, ca să continue: Nici atunci n-am raportat toate evadările, de ce să nu recunosc cinstţt? Pe doi „uşchiţi„ i-am trecut la morţi, şi morţi au rămas până în ziua de azi!; „,

  — Nu pricep, făcu maiorul, privind nedumerit la ajutorul său.

  — Simplu: tocmai atunci s-a nimerit – noroc porcesc, adevărat – să avem trei morţi în închisoare, aşa îi primisem de la alţii, pe trei sferturi „terminaţi” – bătăi încasate din gros, foame, boli – şi, în loc de trei, în scripte am trecut cinci, în scriptele noastre, menţionez, fiindcă mi-am zis: ce îl interesează pe domnu acela de la Crematoriu câte oase are de transformat în cenuşă? Un om, român, ţigan, bărbat, femeie, numără 248 de oase şi oscioare; înmulţiţi, vă rog, această cifră cu trei, înmulţiţi-o şi cu cinci„ şi-o să iasă doua cifre diferite, este adevărat, dar care nu spun mare lucru atâta vreme cât din „cifre„ rămân două-trei făraşe cu cenuşă. Se înţelege – de ce n-aş spune adevărul TA-că o rotită care putea să scârţâie a trebuit unsă, şi locotenentul frecă sugestiv degetul mare de arătător. Câteva mii, o – nimica toată, meritau însă date „cuiva*. R v:

  — De „treburile* astea ştia şL. Ăla, Protopopescu? *.

  — Scuzaţi I Ştiu că nu-1 aveţi Ja inimă, însă, chiar de v-ar fi frate, la fel v-aş răspunde: nu ştiu dacă ştia sau nu ştia. „r. „ *-; l”

  — Mă rog, n-are în fond nici o importanţă problema asta, zise maiorul cu glas moale.

  — Absolut niciuna. Decieste foarte posibil ca acel grilaj. * violat, să fi suferit operaţia mai demult. Şi-atunci, zic eu* n-are rost să ne grăbim să chemăm sudorul Ţinem celula încuiată pană se liniştesc apele. După aceea. Vom trăi şi vom vedea.;

  — Dar dacă, scapă vreo vorbă vreunul dia cei ce ştiu deja de evadare? v

  — Imposibil! exclamă locotenentul Radu Dumi-trescu. Sunt cu toţii îngroziţi la gâhdul că. Riscă să schimbe postul ăsta călduţ de Ia paza închisorii cu un adăpost individual făcut în calea tancurilor, De aâtfel eL în afară de Marinca, nici nu trebuie să ştie. Prea multe. Lăsaţi totul în grija mea.;

  — Hoţii4*, * acumt ce fac, 1 stau închişi în camere? v – Stau, dar mult n-au să mai stea. Mă duc să dau ordin, să fie scoşi afară şi repuşi în drepturi.

  — Care, drepturi?! *

  — Mă refer la haleală; plutonierul-major Marinca a dat ordin să fie trecuţi „pe apă şi pââne”, asta atunci, în clipa când a constatat, Ia numărătoare, că are unsprezece mai puţlnV Era şi el furios, da l:

  — Ai zis ceva de un complice care le-a înlesnit fuga.; -!; – - V;; n; – Le-a înlesnit-o în sensul că a aşezai la loc, peste gura de canal pe unde au coborât ceea ce era de luni de zile nemişcat: cartoane, rogojini, bucăţi de pătură cazonă, d-a„tea c- -: „;: y „ *

  — Şi dacă „ăsta” o să povestească altora?

  — N-are decât.! Dar eu cred că n-o să scoată nici o vorbă, n-ar fi în interesul evadaţilor. Şi nici al lui: Şi apoi, oricum, „hoţii noştri” ziare nu citesc, de vorbitor, deocamdată, s-au ras pe bot, sunt ca şi inexis-; tenţi pe lume. O vreme. Mai încolo. Vom trăi şi vom vedea. Şi, ca dumneavoastră; să staţi liniştit şi fără griji, zic c-ar fi bine „să vă îmbolnăviţi”. Câteva zile, atât. Închisoarea lăsaţi-o în grija mea.

  Capitolul 2

  Rămăsese în urmă şi cea de-a doua oră de când Stan Florescu aştepta, sub podul de peste apa Crico-vului Dulce, să iasă de la „Roata” cel care se ţinuse după paşii săi. Între timp, în speluncă, mai intraseră câţiva noctambuli dornici să-şi lase bănişori, de cele mai multe ori câştigaţi cu trudă, în buzunarul încăpător ar lui Paraschiv Rotaru, proprietarul „Roatei”. Alţi câţiva clienţi părăsiseră localul, printre ei nu se afla însă şi umbra celui de care se temea.

  „Să plec? Să nu plec? Mai stau exact o oră î” se hotărî Stanică, după ce privise cadranul fosforescent al ceasului său.

  — Uite-1! zise el deodată, şoptit, privind la silueta întunecată a presupusului agent. Spre surpriza sa, însă, individul ieşise însoţit de un altul, şi amândoi luară calea podului sub care sta el ascuns.

  Se ghemui mai strâns şi ciuli urechile. Chicoteli, rî-sete înfundate, nimic din ce aştepta el să audă din gura celor doi. Ba, dimpotrivă, câteva frânturi de fraze nimeriră până la el şi, din ele, cel care cu puţin în urmă se văzuse obligat să verifice siguranţa Browning-ului său deduse că ambii indivizi doar agenţi de-ai poliţiei sau de-ai siguranţei nu puteau fi.

  Mai liniştit, aşteptă până când ajunseră dincolo de pod, apoi, cu grijă, să nu fie zărit de alţii, ieşi la lumină, la lumina lunii.

  O clipă stătu locului, nehotărât, sfârşind prin a-şi zice că poate ar fi bine să vadă unda se duc şi ce hram poartă. Acum rolurile se inversară, Stanică fiind cel ce-şi asumase rolul de-detectiv, detectiv, şi nu agent, Ucest din urmă termen creându-i şi o stare vecină cu teama, de ce să nu recunoască cinstit, dar şi o silă Jmensă. Toţi cei ce purtau acest nume păreau a fi „construiţi” pe acelaşi calapod, dacă nu aidoma fizic, cel puţin după felul cum iţi vorbeau, cum înjurau şi cum loveau. Doar ameninţările erau mai diversificate. Qei „mai de treabă” se mulţumeau să amintească întruna de Zanea, comandantul Curţii marţiale Ploieşti,: lăsându-i acestuia plăcerea de a-i pune la zid. Cealaltă categorie, a durilor între duri, după ce oboseau întrebând, lovind, zbierând, sfârşeau prin a-i ameninţa cu moartea acolo, pe loc, în acel birou sordid, sau jos,; la beci, şi când realizau că au obosit sau că li s-a făeut foame şi sete după un şpriţ rece, mai aruncau câteva înjurături, să fie, şi ajungeau să pomenească numele aceluiaşi „călău de soi”, Cristache Zanea. R?: – „Clienţii” lui Paraschiv Roată păreau însă a fi eu totul în afara evenimentelor şi tragediei prin care trecea întreaga ţară, ei mergeau ţinându-se de braţ, ca doi buni amici, şuşoteau, chicoteau, deseori izbucneau într-un râs sonor, chiar deşănţat. După ce Strada Mare luă sfârşit, cei doi îşi continuară drumul spre Bana. Stanică se ţinu mai departe scai de ei, păstrând o distanţă convenabilă şi alegând partea stângă a drumului, neatinsă de razele lunii. Casele, din ce în ce, deveneau tot mai rare, mai mici, curţile fiind însă mai mari şi pline de pomi, mai toţi pruni şi corcoduşi. Când ajunseră în dreptul unei case de la care, mai încolo, se mai ridicau câteva şi apoi începea pădurea Bana, unul din cei doi, „amicul meu”, gândi Stanică, * ce părea că locuia acolo, scoase dintr-un buzunar o cheie, descuie poarta, intră în curte şi apoi se făcură amândoi nevăzuţi în interiorul unei căsuţe strâmbe. Şi coşcovite, ce părea nelocuită, dacă pe lângă hârtia de camuflaj a ferestrei de la drum n-ar fi apărut, după câteva minute, urme de lumină, t,; „Nu sunt ăştia agenţi aşa după cum nu mă cheamă pe mine Eugen Cristescu!” se, bucură Stan Florescu. „Pot de-acum să-mi văd mai departe de treburi, nu mai sunt nevoit să-mi iau ealabalicul şi să mă mut, dincolo. „: – i – „ r.:

  Acolo, „dincolo”, unde din timp i se crease un culcuş„, era oricând aşteptat de „cineva*, n-ar fi rămas în noapte şi nici pe drumuri cu totul necunoscute. I-ar fi părut însă nespus de rău să se vadă obligat să se despartă pentru cine ştie eâtă vreme, poate pentru totdeauna, de Toma Dănescu, nea Tomită cei iubit şi respectat nu doar de cei care îl cunoşteau „bine”, ci şi de toţi ceilalţi muncitori ai atelierelor ce se ridicau dincolo ie apa Cricovuluî Duke. Să se ducă atunci, la acea oră înaintată, să-i spună şi lui ce păţise – dar oare „am păţit ceva? se întrebă el însuşi – i se părea nepotrivit Omul şi femeia sa, fără îndoială, se culcaseră, le cunoştea doar obiceiurile. „Obiceiuri„ respectate atunci când zilele treceau una după alta într-un ritm normal Un „normal„ în care erau incluse războiul, moartea atâtor soldaţi nevinovaţi, pe front, a atâtora în ţară, îmbogăţirea, ca urmare a desfăşurării şi prelungirii aceluiaşi război, a o rnână de oameni, industriaşii, afaceriştii dar şi politicienii ce se învârteau în jurul mareşalului şi al miniştrilor săi; o Maistrul mecanic Toma Dănescu îi povestise în urmă cu câteva zile cum, întilnindu-rse întârnplător cu şeful postului de jandarmi, Cărăşel, acesta, după ce îi întinse mâna, gest care nu intra de fel în obiceiurile. Sale, îlintrebase, poate într-o doară, poate într-altfel, „ce se mai întâmplă prin ateliere şi ce mai zic oamenii”.;

  — In ateliere. Linişte şi pace. Ce zic oamenii n-am de unde să ştiu, n-am obiceiul să trag cu urechea la şuşotelile celor din jur, – -

  — Deci, se şuşoteşte? Nu se vorbeşte pe şleau, în gura mare, cum se spune orice vorbă cinstită! socoti jandarmul să pară a fi uimit.

  — Cum să nu şuşotească? Dacă ha nu-i una, ba nu-i alta, ce folos că au oamenii bani, dacă n-au ce cumpăra pe ei?! Şi-atunci, năvălesc buluc ba la „Eoata”, ba la „Turturică”, oriunde cred că pot uita de griji şi de necazuri, cheltuind de-a surda banii câştigaţi cu trudă.

  — Te duci şi dumneata pe la. „Roata” asta? Bchimbă Cărăşel direcţia J.

  — Am fost, dar nu m-aşv mai duce! şi omul făcu un gest de lehamite.

  — Ei vezi, poate că aşa fac şi ceilalţi. Tractiruri d-astea sunt trei la număr, trei sau patru, dacă punem la număr şi cabaretul lui Mea Mustăţea. Muncitori sunt pe-aicL cu miile şi, dacă este să socotim pe cinstite, împărţind numărul lor la numărul localnicilor, niciunul nu se duce prea des.

  — Am fost e dată, şi-atunci am stat un sfert de oră, preciza Dăneseu. – jf. R,

  — Ei, şi dumneata, prea eşti uşă de biserică!

  — Sunt însurat. 1.;

  — Însuraţi suntem cu toţii, asta nm înseamnă săVne punem cenuşă în cap. Ca mâineapar iar americanii cu hardughiile alea zburătoare*, şi-atunci să te ţii l Pe mine, la 1 august, m-a prins bombardamentul la Ploieşti, eram pe RuduM, Ia închisoare, cu treburi, şi-a* lunci am văzut prima oară ce înseamnă aia bombă şi. Bombardier 1 –; V; – -

  — Am auzit, a căzut; unu chiar pe secţia femeilor, au ars acolo de vii vreo sută de deţinute, şi ştiţi cine-ide vină? -; – * r-

  — Americanii!:

  — V:

  — Aiurea l Americanii au pierit şi ei. Au ars o dată cu avionul căzut pe mciiisoare. Gardienii sunt de vină; au fugit cu toţii care încotro, să-şi salveze pielea, lă-sându-le pe amărâtele alea să ardă ca furnicile pe jăratic.: vr.

  — Şi eu am fugit î Doar nu eram nebun să-mi pun pielea-n saramură pentru nişte hoaţe I se revoltă plutonierul de jandarmi.

  — Dumneavoastră. Eraţi musafir, şi de-aţi fi vrut, n-aţi fi putut face mare lucru, cheile celulelor erau la gardienii care au dat bir cu fugiţii, o lăsă „mai moale” nea Tomiţă, să nu creadă Jandarmul că-1 consideră vinovat de tragedia petrecută în incinta faimoasei închisori ploieştene, în care au pierit în acea zi de duminică, 1 augusf, numeroase deţinute, între ele şi câteva luptătoare pentru libertatea patriei lor, în frunte cu Elena Sârbu. -; -; „ i – Dacă ai fi văzut şi dumneata ce pârjol se încinsese acolo, n-ai mai acuza pe nimeni, ţinu să precizeze Cărăşel. Zecile de hoţi, mă refer la hoţii bărbaţi, eare au evadat în acea zi, s-au dus şi s-au tot dus, prin fum, bubuituri şi flăcări, nici lor nemaifiindu-le; gândul la suratele aflate în aripa cuprinsă de flăcări. Şi-atunci?!:

  — Asta-i războiul, domnule şef, şi oricum am luat-o şi am suci-o, războiul nu aduce fericire nimănui.

  — Faci propagandă. Comunistă? întrebă, amuzat într-un fel, şeful de post.

  — Asta-i propagandă? Asta-i realitate. Ştiţi dumneavoastră vreun, om – şi, când zic „om”, nu mă refer la Paraschiv Roată, cel care îşi burduşeşte buzunarele seară de seară cu banii neghiobilor! – deci, zic, ştiţi dumneavoastră vreun om care să afirme că războiul i-a adus fericire şi belşug?

  — Fericire – nu, belşug. * da, şi acest om se află acum în faţa dumitale! surise Cărăşel, privindu-1 „hoţeşte” pe sub cozorocul caschetei puse şmechereşte pe-o parte.,

  Jandarmul, când era îmbrăcat în haine civile părea a fi orice, chiar şi stâlp de cafenea sau jucător la bursă, dar nu jandarm. Îi lipseau tupeul şi obrăznicia camarazilor săi, dar asta nu însemna că nu era şiret, deosebit de şiret; îi lipsea şi burta, proprie majorităţii celorlalţi şefi de post, umflaţi de viaţa sedentară şi de mulţimea bucatelor puse pe masă de trei ori pe zi de cucoana de acasă, la care se adăugau „ciugu-lelile” de prin cârciumi şi restaurante, de pe la nunţi şi botezuri, pomeni şi parastase nimeni neavând mai multe uşi deschise decât şeful de post

  — Belşug? se miră sincer Toma Dănescu. Poate, sunteţi acţionar la Malaxa, la I. A. R, la Reşiţa, că acţiunile ăstora cresc întruna!

  — Da de unde! Leafa şi. Ce pică! Da de unde să pice aici, în amărâta asta de zonă petroliferă, unde n-ai de-a face decât cu ingineri, funcţionari şi mun dtori? Ehei! dacă apucam un post într-o comună pricopsită, era cu totul altceva, ţăranii sunt mai darnici, pe când ăştia. Şi Cărăşel îşi roti privirile spre sondele şi atelierele din jur. Vw r –

  — Şi-atunci, de unde. Belşugul de-adineauri?

  — Am fost anunţat mai zilele trecute că mi-a murit un frate pe front. 1:

  — Condoleanţe, condoleanţe sincere, spuse maistrul mecanic.

  — Şi acest frate avea patru pogoane de pământ, patru, şi nu era nici însurat.

  — Deci l-aţi moştenit. Şi, mă rog, patru pogoane, înseamnă asta belşug?

  — Patru, împărţite la şase, nea Tomiţă, patru fraţi şi două surori câţi mai suntem în viaţă.

  — Halal belşug, dacă-i aşa!

  — Şi-astea patru, pârloagă de deal, în judeţul Buzău, două-trei capre s-ar sătura păscându-le.

  — Deci, aţi glumit, zâmbi maistrul mecanic, între-bându-se de rostul „discuţiei” lor.

  — Am glumit, dar acum, uite, nu mai glumesc, schimbă deodată tonul convorbirii „forţa publică” a acelor meleaguri – sărăcăcioase, de n-ar fi fost bogăţia adâncurilor „Ara simţit eu încă de la bun început că ăsta cloceşte ceva”, socoti Toma Dăneseu, de-acum numai ochi şi urechi.

  — Uite ce-i, nea Tomiţă.; „N-a început-o rău – dacă m-a luat cu „nea Tomiţă„. „

  —. Îţi zic şi eu aşa cum îţi zic mai toţi cei care te cunosc. Ce vreau eu să te rog pe dumneata, deşi s-ar zice că uneori ai păreri oarecum mai alăturea cu drumul, mai de stânga adică,

  — S-ar zice„, „oarecum„- „mai alăturea„, „mai de stingă„, nu „de stânga„; ori tipul este uns cu toate alifiile, ori nu ştie nimic precis şi caută să dea în bobi; oricum, atenţie, Tomiţă!”

  — Continuaţi, vă rog, deşi nu-s eu tocmai lămurit cu. Cu chestia asta. „mai de stânga”

  — Adică nu de dreapta, preciza plutonierul căl-cind oarecum în. Gropi, între stingă şi dreapta inter-punându-se numeroase alte „trepte”.

  — De dreapta au fost legionarii, replică îndată Dănescu-; r*,

  — Extrema dreaptă! preciza Cărăşel, şi nu-mi mai aminti de ei, doar ştii că-mi puseseră pe cap un coate-goale care-mi ţipa ordine. 1

  — Nu, domnule plutonier, eu nu-s de nici o extremă, fie ea de stânga, fie ea de dreapta. Eu îmi văd de treburile mele cinstit şi, doar când sunt nemulţumit sau indignat Ia culme, mai zic una sau alta, dar niciodată împotriva regelui sau a domnului mareşal. A altora mai mici, poate, a celor care fură fără ruşine, a celor care se lasă mituiţi c-un pogon de bani ca să te scape de-o mare belea, poate, mai zic, dar ce am. Eu. Cu dumneavoastră, să zicem?;

  — Aşa zic şi eu. Poate, totuşi, fiindcă „atunci” i-am arestat pe cei doi de la „Steaua”, cei cu înfun-darea conductelor de pompare, altă dată pe unul dintre mecanicii de la „Creditul minier”, ăla de-a fugit de sub escortă şi fugit este şi în ziua de azi, de-astea mai fac şi eu şi-osă mai fac şi de-acum încolo, de-mi pică în labă careva: slujba mă obligă. -: j: c – Doar asta vă e meseria şi pentru asta sunteţi plătit l vorbi Toma Dănescu, şi cuvintele lui răsunară parcă prea tare în părculeţul însorit unde se retraseră între timp, să nu stea pe trotuar, în calea trecătorilor, rari, dar poate curioşi să tragă cu urechea la discuţia lor.

  — Eu pe dumneata, ce te rog, ca să n-o lungim prea mult, eu n-am treabă, dumneata poate că ai.

  — M-a trimis nevastă-mea la băcănie după cumpărături, dar nu-i dă ciorba-n foc din pricina mea.

  Oricum. Pe scurt, uite despre ce este vorba: am fost informat pe „căile noastre” că în unele schele petroliere s-ar – fi descoperit circulând duT mână în mână manifeste comuniste, multiplicate la şapirograf. „Atenţie, Stanică!” – în care se strigă pe şleau împotriva războiului, împotriva conducerii ţăMi, îinpotriva mareşalului însuşi. Dar nu şi împotriva regelui, curios, nu?: – - – 1

  — Ba, eu nu văd nimic curios în asta, fu scurt Dăneşcu. Cine nu ştie că Maiestatea Sa este încă un copil, fără prea multă experienţă în politică şi deloc priceput în treburile unui război ca ăsta! Regele are alte preocupări: să dea recepţii, să meargă la vână-toare, poate-i plac şi femeile, dacă i-o semăna lui taică-su, aşa că, vedeţi dumneavoastră, toate astea se aud şi se adună undeva r v t 7;: – - Unde Tântrebă scurt Cărăşel. – *: –.

  — Unde? De unde să ştiu eu „undea? Undeva, bănuiesc, o fi un grup care coordonează toată activitatea asta dusă împotriva războiului, şi-atunci, ce să aibă „ăia* cu regele? Regele domneşte, dar nu guvernează, asta o ştie oricine, r.

  — Poate* dar asta este o treabă de mijloc, pe mine mă interesează un lucru: să nu apară şi pe-aici afişe de-alea, să-mi dea mie de lucru. Aşa că, ce te rog eu pe dumneata. („Ai ales până-ai cules!” gândi Dăneseu în sinea sa, amuzat de întorsătura luată de discuţie.). Să pui mâna pe un astfel de afiş păcătos, să-1 citesc şi eu, să văd şi eu ce scrie „acolo”. („Ca apoi să mă-n-trebi. De unde-i am!”) Sunt şi. Eu curios, ca tot omul, şi, ca să vezi ce încredere am în dumneata, am să-ţi mai spun ceva: dacă am în mână hârtia, cerneala şi tiparul, şi pun laba pe unul din aceste trei elemente, şi dau de urma „tiparniţei”, nici cel mai al dracului comunist n-o să poată nega că litera „asta” nu-î identică cu litera „aia”, aia a şapirograf ului său blestemat, pricepi?

  — Sincer să fiu. Nu prea. Eu ştiu ce-i ăia strung, menghină, mandrină, ţol şi încă sute de alte drăcovenii de felul ăstora, dar în a compara o literă cu alta, să mă iertaţi, nu mă pricep, şi Toma Dăneseu îşi trase capul între umeri, a totală neştiinţă, pj xDacă tu faci pe prostu cu mine, de ce n-aş face şi eu pe prostul cu tine?! Sau. Într-adevăr eşti chiar prost? începi cu „păreri alăturea cu drumul” şi cu „mai de stânga”, şi-acum îmi ceri să devin „turnător” r*; -v u- –, %*: – - y. *ir.

  — Mă pricep eu, şi-ajunge, spuse Cărăşel scurt.

  — Eu însă altă mirate am, dacă-mi permiteţi să mi-o exprim.; r.;:

  Te rog, spune-o, zice jandarmul. C-; v,. V; – Dacă afişele „alea” au apărut în alţe schele, de ce le căutaţi aici, la Moreni? –

  — Ehei L. Degeaba ţi-am zis că ai păreri „mai de stânga”, că nu-i cunoşti pe comunişti: ăştia-s de zece ori mai deştepţi, sau poate mai degrabă mai şireţi, rectifică el îndată, decât au fost, să zicem. Legionarii. De liberali, de ţărănişti, nici nu mai amintesc, ăia îşi afişau pe toate gardurile lozincile şi prostia. YLDe ce. Prostia?:; y; r *. „-;

  Fiindcă, dacă ar fi fost deştepţi, s-ar fi unit şi i-ar fi lăsat din mână frâiele puterii, pricepi?;

  — Oarecum. – vUp. Y-v

  — Aşa esie cum spuii eu, dar asta-i una, şi noi vorbeam de manifeste şi de tactica ăstora, a comuniştilor. Sunt şireţi, şi-atunci ce fac? Tipăresc aici, la Moreni, şi le difuzează cine ştie în care altă schelă petrolieră şi viceversa. 1; – v v.

  „Măi, că. Doar n-oi fi tu Mafalda „ tresări totuşi Toma Dăneseu, hotărât să fie cât mai atent la cele ce ieşeau din; gura plutonierului de jandarmi, mic în grad doar pentru neavizaţi, altfel atotputernic peste teritoriul în care trebuia să menţină liniştea. *

  — De ce ar face „asta”, complicându-şi astfel singuri existenţa 1,: v ii\par

  — Nu înţeleg? se dovedi greu de cap Cărăşel. % „Sau face pe prostu?; * – f: – -

  — Să tipărească „colea” şi să le transporte „dincolo”, când însuşi transportul se poate dovedi un pericol major î: * *. –). V\par

  Ba dimpotrivă, zic eu, şi nu atât eu, cât şefii mei: transportul fiţuicilor„ îl poate face şi-o babă chioară; le pune-n traistă şi le duce. Mai complicată este tipărirea, pe de o parte, şi difuzarea acestora, pe de altă parte. De la aceste două „treburi„ ne poate pica nouă. – „Nouă – care „nouă?!” tresări maistrul mecanic. –. În labă unii sau alţii, cei ce ţipă fese sau cei ce le vâră în sufletul oamenilor cinstiţi. Pricepi? – -” *

  — Ca sa fiu sincer. Nu prea. De ce n-ar tipări „colea” şi nu le-ar difuza tot „colea”?;

  — Ca să-mi pice mie în labă toţi deodată?! Aşa neghiobi îi crezi? Nu. Nu-i asta tactica lor. Pică vreunul tocmai la Urlaţi, să zicem; până să-şi denunţe complicii, au şi aflat ăştia de aici, dacă aici s-a tipărit, pricepi?

  „Dacă aici s-a tipărit”.; deci nu eşti sigur, hahaleră, n-ai certitudinea că în „împărăţia ta” s-au tipărit manifestele! Tot e bine L. „

  — Aveţi şi dumneavoastră pe cap o mulţime de belele, îl „compătimi” Dăneseu. Hoţii, pe de-o parte, „ăştia”, pe de alta.

  — Hoţii? Ăştia-s fleac, de ei şi de toţi ceilalţi de-o teapă cu ei se ocupă cei în subordine, ce alte griji au? Liniştea şi avansarea mea în grad doar „ăştia” o pot pune în pericol, nu hoţii.;

  — Mă rog, asta-i o chestiune care vă interesează pe dumneavoastră personal, eu, oricâtă bunăvoinţă aş avea, nu vă pot ajuta cu nimic, fie că aş fi eu de stânga, fie că aş fi de dreapta, vorbi maistrul mecanic hotărât să curme convorbirea cu şeful postului de jandarmi, fie şi pentru că oamenii care îl vedeau acolo, stând pe aceeaşi bancă şi cfiscutând cu plutonierul de jandarmi, puteau să-şi închipuie fel de fel de prostii, ceea ce nu-i prea convenea.

  — Chiar cu „nimic”, domnule Dăneseu? întrebă jandarmul, şi interlocutorul său sesiză îndată în intonaţia dată acelor câteva cuvinte o undă de nemulţumire, poate şi de şiretenie.

  — C „.

  — Şi adică, ce anume doriţi dumneavoastră de la mine? întrebă Toma Dăneseu, de parcă până atunci ar fi discutat despre „fetele” lui Paraschiv Roată.

  — Ţiam spus: dacă apar şi la dumneata, prin ateliere, „manifeste comuniste, pune mâna pe unul şi fă în aşa fel, încât să-mi parvină un exemplar, îţi cer imposibilul? şi Cărăşel privi cu ochii săi verzui în ochiii negri ai celuilalt. I

  Şi „asta” o cereţi unui om care are păreri „oarecum-mai alăturea cu drumul, mai de stingă, adică” i cită Dănescu întocmai cuvintele celuilalt.

  — Dacă îţi aminteşti bine ce-am spus, şi constat că ai o memorie excelentă, mai înainte de a afirma aşa ceva, l-am folosit pe „uneori”, că „uneori ai numite păreri”. Şi mai vrei să-ţi spun ceva?;

  — Spuneţi, ascult. V r ţ

  — Acest „uneori” i se potriveşte. Uneori însăşi neveste-mii; şi ea bombăne şi fulgeră împotriva războiului, atunci când află de moartea uneia sau alteia dintre rude sau cunoştinţe, când nu găseşte în magazine ce doreşte, când vede şi ea bine cum leafa mea rămâne leafă, dar preţurile cresc zilnic. S-o arestez pentru agitaţie comunistă? întrebă Cărăşel pri-vindu-L

  — Ar însemna să arestaţi jumătate din Moreni! Ar scăpa doar copiii, muţii şi soldaţii de pe front, zise Toma Dănescu, privind la celălalt bine dispus.

  — Ei, vezi? se lumină jandarmuL Aşa. Cuvinte niai scapi dumneata câteodată şi prin ateliere, şi te mai miri de ce te-am socotit „mai de stânga”! 1

  — Nu prea-mi amintesc eu să vă văd tocmai des prin atelierele noastre, făcu pe miratul maistrul mecanic i:

  — Adică, n-am şi eu „antenele” mele.? Aş ajunge la pepeni dacă aş lucra de unul singur.; s\par

  — Informatori, adică? – v „,;)

  — ZMe cum vrei, dar fără aceşti „informatori” aş fi la pământ. Când au apărut în vară manifestele alea care ajunseseră să fie agăţate până şi de turlele sondelor, cine a dat fuga să-mi aducă un, exemplar? „ Una dintre „antene”!

  — Constat cu surprindere că şi dumneavoastră fugiţi de cuvântul ăsta: „informator”. Nu vă place, îl detestaţi, se pare, remarcă Dănescu.

  — Deloc, de ce să-1 detest? Am spus doar că fără informatori am fi la pământ, noi. „organele de represiune ale regimului de dictatură antonesciană”, cum scria „acolo”. Mi-e mai la îndemână însă „an tene„ decât „informatori„. Dei ce, nu ştiu, aşa m-am obişnuit. R, r * – f”M. -l o hvf.;

  T – Posibil, spuneţi-mi însă altceva, dacă: tiu-s prea indiscret: atunci, astă-vară; aţi avut în mină acel manifest de care aţi amintit, şi ce-aţi realizat, pe cine aţi arestat? Pe nimeni, după câte ştiu, fiindcă niciunul dintre muncitori n-a fost implicat în această. Afacere.; jv u-A;

  — Afacerea” privea Ploieştiul, or, acolo altul, sau mai degrabă alţii sunt mari şi tari. La Ploieşti au de toate, şi poliţie, şi siguranţă, şi legiune de jandarmi – şefii mei, adică. Şi dacă toţi ăştia n-au putut pune mâna pe ăla de-a tipărit manifestele. Hu Cărăşel e vinovat, nu-i aşa?; *;

  Eu, ca să fiu sincer, n-am văzut niciunul din manifeste, ascunsese Dăneseu”. Adevărul. Tocmai atunci sa întâmplat să fiu în concediu, mai zise.

  Cunoştea totuşi bine ce se cerea în manifest mun citorului din industria petrolieră şi, de asemenea, ştia şi locul unde. Fuseseră imprimate; tipografia „Cultura nouă”, unde se tipărea şi ziarul Virtutea, al cărui director, o matahală de vreo nouăzeci de kile, era o figură aparte a oraşului. Mulţi îl considerau „aiurit”, alţii „şmecher”, câţiva „vândut nemţilor”, cei mai mulţi, dimpotrivă, „democrat”, poate şi fiindcă iarnă-vară umbla îmbrăcat în acelaşi ponosit costum de haine cenuşii, cu o pălărie pleoştită pe cap, colindând, în căutare de ştiri pentru ziarul său, restaurantele, hotelurile, frizeriile, magazinele de tot felul, sau ciocănind şi găsind mai întotdeauna uşi deschise la primărie, la întreprinderi diverse, dar şi la poliţie şi la prefectură. Avea peniţa ascuţită, şi destui il ştiau de frică, şantajul, de coloratură diversă, fiind una din armele sale preferate.;

  Într-una din, seri, „Nebunul”,; um îl numeaircei mai mulţi, năvălise în tipografia ce îşi ducea zilele sau mai degrabă nopţile în subsolul unei clădiri vechi şi, încă din prag, strigă la cei câţiva tipografi şapte la număr, dintre care doi erau ueemei, amândoi aşteptând din zi în zi ordinul de recrutare: „: i ii i iY – Bă, aţi feştelit-o! Bă, ocna vă mănâncă! T-am auzit p-ăia de la poliţie zicând – auzi, ce insultă, ptiu! – că „litera mea”, aia cu care culegeţi voi pagina „Diverse”, e una şi aceeaşi cu litera dintr-un manifest comunist! Daeă-i aşa, schimb tipografia, mă mut la „Cartea Românească”, Eu nu fac politică l. Straniul personaj avea apoi să coboare cele câteva trepte şi să-1 întrebe, cu glas neutru, pe zeţarul său:

  U – Ia zi, măi Ghindă, ai cules pagina externă?

  — Cules, domn director, cules, îi răspunse domol tipograful, om trecut de cincizeci de ani, scutit astfel de front. I

  — Ştii ce, măi Ghindă.? V h, v,:

  — Dacă-mi spuneţi, ştiu. V,;

  — Ştirea aia cu pierderile nemţilor scoate-o. Băgăm alta, fără pagube. Dă încoace o hârtie, s-o-n-toarcem altfel din condei, ca la Ploieşti.

  Când, după nici o jumătate de oră, doi agenţi se repeziră pe scări în jos, ucenicii se făcuseră nevăzuţi.

  — Cum, bă, aicea la voi lucrează comunişti?! se „revoltă” directorul Virtuţii, făcând gură mai mare decât cei cloi „sticleţi”, luaţi la un loc. Mă mut la „Cartea”, nu vreau să am de-a face cu alde-ăia de-au fugit! Păi ce credeţi voi, mă! că nu-i prinde domnii poliţai?! Ii prinde, mă, şi-o să scoată untu din ei, mă!: „

  Apoi, cu voce domoală, se adresă celor două triste. Figuri.;

  — Lasă, fraţilor, că discut eu cu domnul comisar-şef să nu vă pedepsească; voi n-aveţi nici o vină. Hahalerele se ştiau cu musca pe căciulă de-au întins-o. Ai dracului! mai zise directorul, vorbind cu agenţii cu „măi” şi cu „voi”, cei doi numărând abia jumătatea anilor săi.

  — N i – O să vă zică, parcă aud, că n-am gonit destul venind încoace, mormăia cuvintele cel care făcea pe şeful, r. Y –,.

  — R Să zică, d-aia-i şef, dar lasă că mâine-dimineaţă o să vorbesc eu cu el, şi-i spun cum am asistat lă percheziţie, numai că, de, amărâţii o roiseră! Hai mai bine colea, la „Cinci lei”, să bem câte o cişmoacă, fac eu cinste! – – r. R. V – „V. V”V,

  —. – -; v. S *: -: -” *. *

  Şeful postului de jandarmi oftă reţinut, poate avea şi el necazurile lui, ca să privească apoi la Toma Dănescu şi să-i zică:

  — Vrei să-ţi spun un lucru! Şi cu manifeste, şi fără manifeste, ţiţeiul ăsta negru tot iese din pământ.

  — Şi-atunci, dacă-i aşa, noi discutăm de-a surda de-atâta vreme?! făcu pe revoltatul salariatul „As-trei-Române”.

  — Eu, în „raza mea”, vreau linişte şi pace, nu manifeste şi nici sabotaje; am doi copii pe care vreau să-i cresc eu, nu alţii! o cam întoarse din condei plutonierul. Şi cu ordinele mareşalului nu-i de joacă, asta ţi-o spun fiindcă te ştiu om serios şi la locul dumitale.

  — Parcă mai adineauri eram. Oarecum mai de stânga, şi-acum iată-mă om serios şi la locul meu! exclamă Dănescu.

  — Las că ştiu eu că toţi muncitorii sunt o apă şi-un pământ, toţi aveţi vederi de stânga!

  — Chiar şi. „antenele” alea de-adineauri?

  — O excepţie dintr-o sută! oftă Cărăşel, ca să adauge, îngândurat: E greu, domnule Dănescu, e grea şi meseria asta a noastră!

  7. Stan Florescu aşteptă să vină pauza de prânz şi abia atunci se duse să-1 caute pe Toma Dănescu. Îl găsi în biroul său, semnând mai multe bonuri de comandă. -

  Pe scurt, grăbind cuvintele, strungarul îi povesti întâmplarea de sub pod”. Spre surprinderea sa, maistrul mecanic Toma Dănescu, cunoscut ca om serios, taciturn uneori, izbucni într-un râs zgomotos.

  — Dacă-i aşa cum mi l-ai descris, şi zici că a intrat într-o casă din apropierea pădurii Bana, altul nu poate fi decât Gigi Pantalon, zis, „Şase-Şase V zis. Nu mai ştiu cum, care i-o fi adevăratul nume nu ştiu. Unul d-ăia. Dar lasă-1 încolo! Lucrează ca pontator la „Continentala„, la ncmţr, nu ştiu cum a reuşit să se angajeze acolo, un dobitoc: Şi după toate relele, se pricepe să. Dea cu zarul şi să aranjeze „foiţele” ca nimeni altul, un trişor de prima mină, ăsta-i Gigi Pantalon; cei de-o teapă se feresc să joace cu el îi ştiu de frică.,.

  — Şi eu, cu inima cât puricele, gata să-mi iau valea cine ştie unde î dădu Stanică abătut din cap.

  [J – „Paza bună trece primejdia rea”; spune o vorbă din bătrâni.

  — Este adevărat că, după ce a stat cât a stat la „Roata* şi am văzut apoice-am văzut” mi-a zburat teama. TbtuşL.;

  — Mai bine să te temi degeaba decât să nu te temi când: trebuie, ascultă la mine, că sunt mai în etate şi-am trecut şi eu prin destule greutăţi;

  O zi, două, trei* şi presa continua „să tacă” r nici un cuvânt nu amintea despre evadare; şi doar Kuki Alifante îi aproviziona zilnic cu tot ce apărea în Capitală, de la Uni versul la Ultima oră.

  — Ce înseamnă tăcerea asta? se întreba tot. Mai surprins Matei Dumitrache om cu o ţinută sobră, care niciodată nu-şi pierdea cumpătul.

  — Poate. Ce-am mai discutat; poliţia nu ţine deocamdată să se facă zarvă şi tam-tam în jurul nostru, zise Stan, Florescu.; r. R}

  Şi. Totuşi rn-aş mira săfie în stare să-i ţină în frâu pe. Dulăii din Sărindar”. Dumnealor aşteaptă t ca pe-o mană cerească astfel de evenimente? cum suit evadările,) crimele; execiiţufesau spargerile soldate cu pagube de milioane. Ar scoate ediţie? după ediţie, concurându-seunii pealţii*or. – -

  — Oricum*, mune trebuie să ne luăm zborul, nu putem sta aici la infinit; Bietul Kukise speteşte cărându-ne de-ale gurii, şi-i doar un copil şi el. Şi-apoi, nici dumneata.

  — Lasă-mă e mine, şi lasă-I şi pe Kuki, ziu de moi este vorba, ei de vecini. Azi-dimineaţă, când ieşeam pe poartă în drum spre „Leonidâ”, m-a îritre-%at vecina din faţa casei, femeie de treabă, de altfel, dacă am cumva musafiri. Ce puteam să-i răspund, că „n-am, când poate femeia văzuse pe careva dintre voi ducându-se ia privata din curte? I-am mormăit ceva, grăbit, despre nişte „veri” de la Giurgiu. De aici, insă, de la curiozitatea unora sau altora ne poate paşte pericolul. Azi, după ce am ieşit de la lucru, m-am abătut pe la un tovarăş, să mă sfătuiesc şi cu el, şi după ce am rumegat amândoi (lucrurile bine şi le-am întors şi pe-o parte Tşi pe alta, am ajuns la următoarea concluzie. Concluzie în două variante, deşi una dintre ele.

  — Zi, nea Matei, zi, de ce te-ai oprit? îl îmboldi Stan Florescu, sesizmdu-i reţinerea.

  — Nu-mi place una dintre variante, asta e, nu-mi place, i-am spus-o şi lui, însă tovarăşul nostru a susţinut-o în continuare 5

  — Adică?;

  — Să vă mutaţi de aici într-un alt loc, tot în Bucureşti, la „cineva”, într-un bloc fără portar, menţionez, fără portar, ceea ce nu-i rău, 0 acolo să Staţi până s-o mai lămuri ce-i cu evadarea voastră; a voastră, dar şi a „complicilor voştri”. Paşte, murgite, iarbă verde, adică. Fiindcă, dacă fuga n-a fost menţionată până acum în iare, e greu de presupus că autorităţile sunt dispuse să dea publicităţii o astfel Se ştire după atâtea zile. Ar ieşi cu balamuc, mare balamuc. R;

  — Şi dumneata ce propui? întrebă Stan Florescu, ca să continue îndată: Cum zici dumneata, aşa facem. Voi ce spuneţi? îşi întrebă apoi „complicii de evadare”. R V; „, Cei doi, uşor derutaţi, se priviră imul pe altul, ca apoi Moise Petracbe să sf irşească prin a zice hotărft:

  — Să plecăm în „zona noastră”. Ce să ne tot mutăm de colo-colo şi să nu facem nimic? i:

  — Şi să nu mai facem cine ştie ce ocol căutând Ploieştiul, zise hotărât şi Dumitru Sterescu.

  — Asta nu ştiu dacă-i bine, voroi gazda. V-am spus, Gara de Nord.

  — Am o propunere, interveni Moise Petrache. Ne suim în tren abia la Chitila.

  — Şi până acolo? întrebă Florescu. Mergem aşa. Lipa-lipa, când încet, când repejor, fluierând o sârbă?

  — Fiecare pe răspunderea lui, se dovedi mai ambiţios acelaşi tânăr, care avea de-acum actele din buzunar pe numele de Dumitru Sterescu.

  — Nu, nici un fel de „răspundere personală4, fu categoric Stan Florescu, adresându-se celor doi tovarăşi ai săi. Împreună am acţionat, împreună am fost arestaţi şi-am păţit câte-am păţit, împreună ne vom duce acolo unde trebuie să ajungem! Dacă, mai departe, drumurile noastre or să se despartă pentru o perioadă de vreme, mai scurtă sau mai lungă, asta or s-o hotărască alţii, nu noi. Sunteţi de acord cu propunerea mea? întrebă Stan pe cei doi tineri.

  — Suntem, zise moale Dumitru Sterescu, deşi.

  — Zi, zi, curaj! Doar nu suntem domnişoare, îl ademeni să vorbească Matei Dumitrache.

  — Deşi propunerea asta, de care-i vorba, continuă acelaşi, sună mai degrabă a hotărâre şi nu a. Propunere, asta voiam să spun, sfârşi el, privind mai într-o parte.;

  — Am şi eu propunerea mea, dacă am dat-o pe. Propuneri, interveni din nou gazda. Să ascultăm de Stan Florescu, fiindcă, de ce să nu recunoaştem cinstit, fără el aţi fi fost cu toţii acolo unde eraţi acum trei-patru zile, la închisoare. Adică, mai bine zis, în drum spre lagăr, vai şi-amar de cei ce ajung acolo, şi aţi fi ajuns cu toţii, fiindcă mă îndoiesc că aţi fi putut evada pe drum. Ieri noapte a plecat convoiul, o adevărată tragedie, mi-a spus Kuki. Kuki şi-a rupt câteva ore din somnul de care la anii şi la alergătura lui zilnică are atâta nevoie, ca să dea o raită închisorii, să: aibă ce-mi povesti mie, ce şi cum. Vouă nu v-am spus nimic, să nu vă întristez. A fost însă o adevărată jale. Rudele a o parte din arestaţi – doar, ele ştiu pe ce canale; – au simţit ceva şi-au dat buzna la poarta închisorii. Să-i vadă pe cei dragi, poate să le-arunce şi-un pachet cu de-ale gurii, să. Aibă de drum. Copiii, zic copiii, fiindcă nu-i mamă să nu-şi iâ cu ea copiii să-1 vadă pe tatăl lor poate pentru ultima oară, se smulgeau din mâna mamei şi se strecurau prin lanţul santinelelor ca să alerge spre, tai-că-su. Slab şi nebărbierit era totuşi acelaşi om care, poate, nu demult, când se întorcea seara, obosit, de la muncă, nu uita să-i aducă o bomboană, doi-trei biscuiţi sau un măr creţesc. Mi-a spus Kuki, cum un băieţel de vreo opt ani n-a apucat decât să-i sărute bocancul celui, ce, minat şi lovit de la spate de paturi de armă, se prăvălise lung în duba neagră al cărei oblon avea să se închidă îndată. Şi acest băieţel s-a numărat printre copiii norocoşi, dacă şi ăsta mai poate fi numit „noroc”, fiindcă cei mai mulţi n-au apucat nici măcar să prindă din zbor îndemnurile părinţilor la cuminţenie şi la ascultare. Aşa că, zic eu, să lăsăm deoparte pe. „pe fiecare pe răspunderea sa”, continuă Matei Dumitrache, aruncând p privire fugară spre, Dumitru Sterescu, şi să chibzuim, punând patru capete la un loc, cum e mai bine să facem.

  — Eliminând de la bun început mutarea noastră dincolo, la „blocul fără portar”, vorbi Stan Florescu.

  — Plecând deci direct „de la mine”, la „voi”, preciza gazda, care vorbise folosind un ton autoritar.

  De altfel, Matei Dumitrache, când „trebuia”, era omul care nu admitea contrazicerea şi lucrurile făcute doar pe jumătate. Nu tocmai înalt, dar voinic totuşi, om învăţat de mic cu greutăţile şi cu munca fizică – ani de zile lucrase ca mecanic de locomotivă, iar „aici”, la „Leonida”, se recalificase, ajungând repede unul dintre cei mai pricepuţi mecanici auto – nu suporta nesupunerea sau neexecutarea întocmai a ordinului primit. Îndeosebi „în politică”. Dacă reparaţia unei maşini o mai poţi amâna de pe o zi pe alta, nu la fel poţi proceda cu o sarcină primită şi de care depinde, deseori, viaţa sau libertatea unui tovarăş de-al tău – fie că pe acesta îl cunoşti sau nu. Pe Stan Florescu îl cunoştea de mult, şi îl aprecia şi ii iubea tocmai fiindcă îi semăna, şi de aceea fusese: cum nu se poate mai bucuros când, în urmă cu câteva dimineţi, îi ciocănise la uşă.

  Discuţia avea loc în cameramare, în aşa-zisul „dormitor”. Dincolo, în bucătărie, „vânzătorul de ziare” îşi făcea lecţiile pentru a doua zi,; mai avea de rezolvat o problemă la aritmetică, când se auzi strigat pe numele cu care se obişnuise: –

  — Kuki * -; – -

  — Vin îndată, unchiule răspunse băiatul încfal-zând caietul cu pătrăţele. „Pasta e fae îh recreaţie”, îşi zisej aritmetica fiind a treia materie în ziua următoare şi neavând de unde să ştie că a doua zi m* se va duce la şcoală.; -

  — Ascultă, Kukî, ce-ai zice dacă mâine ai face o plimbare până la Ploieşti?; * „

  Fac l veni scurt răspunsul copHuluî, deşi plimbarea asta îi încurca socotelile cu şcoala şi cu ziarele.

  — Mergi împreună cu dumnealor. -:;

  — Cu trenul? e rs. * *

  — Nu, cu maşina, cu autobuzul3, mai bine zis. Hâr-burile astea tuşesc, strănută, scot fum, dar merg. Mai încet, dar merg. Şi nici nu sunt prea aglomerate” poate şi fiindcă biletul de tren este mai ieftin decât cel de autobuz.

  — Şi eu de ce trebuie să văd Ploieştiul? întrebă băiatul „ – - 1

  — Din două motive, doar apucă să zică Dumitrache, deoarece KuM Alifante dovedi încă o dată că e mai descuiat Ia minte decât alţ* copii de vârsia Iui, fiindcă sări îndată: j; f:

  — O dată, ca să ţin tira.

  — Ce să ţii? se încruntă unchiul.

  — Aşa zicem noiy ăştia mai şmecherii, când e vorba ca unul4 dintre nor să facă a boroboaţă şi altul să-1 păzeaseă mai de la distanţă, să anunţe din vreme pericolul. * –

  — La ce anume „boroboaţă* ta referi? se încruntă din nou angajatul „Atelierului Leonida”.

  — Nu de mine i vorba, unchiule î se grăbi băiatul să vină cu o explicaţie. De alţii; fiindcă şi printre ao. Ztariştii„, se mai; găseşte câte unul care ba cior-deşte o gogoaşă, ba un cârnat agăţat în balcon. Unul se lăuda chiar că a şterpelit biberonul unui sugaci. WIira” ţinea mama de vorbă, într ebând-o verzi şi uscate iar celălalt ia scos uşurel copilului biberonul clin gură.

  — Halal hoţ! Să ajungă să fure până şi-am biberon I „ J 4

  — Stai, undiiule, nu te grăbi 1 au făcut-o aşa, de garagaţă să-şi facă singuri motive de xâs şi de veselie. S-au dus îndată după cărucior, dar nu înainte de a o face pe mamă să scotocească printre scutece, şi i-au înapoiat preţiosul obiect, zicându-i cam aşa: „ Stimată doamnă, băieţelul dumneavoastră – băieţel de trei-patru luni 1 – ne-a dat mai adineauri. Scula asta de preţ, 5nsă pe noi ne-a înţărcat mama încă de ieri. J” „TMmanalelar 1 Bău iace poliţia că nu vă adună de pe drumuri I” – „asta” când au ghinionul: să dea de-o mamă nedusă la biserică; alteori râde şi ea; de, să-şi facă nervi pentru o glumă?

  — Şi, deci, tu, mâine, urmează să „ţii tira? parcă aşa ai zis, reveni Matei Dumitrache la ceea ce n d*rea pe el cel mai tare, plecarea „musafirilor”

  — Tira, da, adică trag cu ochiul în stingă şi-n dreapta sau, după caz, „joc pe nepotu”: Sntreb ce face tanti, cum merge Gigei cu şcoala, ce mai face unchiu, dar mătuşa Marioara, treburi d-astea familiale.

  — Şi-a doua oară, de ce crezi că ţin să-i însoţeşti? întrebă Dumitrache zâmbind, în sinea lui deosebit de îneântat că băiatul soră-sii nu-i deloc un mormoloc, xm copil din cei care vrea totul de-a gata, aşteptând jsă fie împins de la spate de cei mari

  — Pe y Simplu; la înapoiere să-ţi spun cum s-a desfăşurat. „plimbarea”, just?

  — Just, (AlMantule, just I -exclamă unchiu-rsău, cu admiraţie sreţinută, şi-acum spune, cum ai de gând să-ţi motivezi absenţele (de mâine. T?

  — Cu şcoala nui o problemă – nu m-ram simţit bine, am avut temperatură. – cu „ziarele”, treaba este puţin cam complicată, dar am găsit soluţia! Trei staţii mai înspre centru doarme, la o babă, Titi Pace; mă reped să-I anunţ, să-i spună „şefului” să împartă altora „cota” mea; nu-i nici opt, nu s-a culcat încă.

  — Titi Pace? se miră unul din cei trei fugari care, a doua zi, aveau să-şi ia la revedere de la căsuţa modestă, dar primitoare, din strada Petre Ispirescu.

  — Il cheamă altfel, veni îndată cu lămuriri băia tul, dar să nu mă întrebaţi cum, fiindcă nu ştiu, noi toţi îi spunem aşa, Titi Pace. Asta, fiindcă el îşi face reclamă, fie că vinde Universul, Curentul, Fapta, Timpul sau Ultima ora, strigând întruna: „Pace, pace, se face pace!” Se mai întâmplă câteodată, de, ca vreun încuiat să se încrunte la el: „Unde vezi tu, mă, că scrie de pace?!”. „Dumneata, domnule, nu vrei să se facă pace? n ia Titi la rost. Dacă nu, citeşte colea: scrie despre crima de pe strada Nisipari, scrie şi despre sinucideri, scrie de toate! – ca apoi să alerge mai departe, cu „pacea„ lui: Pace, pace, se face pace! Şi cum are un sector „gras”, Sfântul Gheorghe, cu oameni care mai mereu sunt alţii şi toţi dornici de pace, niciodată nu rămâne cu ziare ne-vândute. *

  — Tu rămâi? întrebă Stan Florescu. *

  — Niciodată, am „abonaţi” o mulţime, restul. Pe bulevard. Nu pot duce-n spate cât aş putea vinde!

  Kuki Alifante s-a dus până la Ploieşti şi s-a înapoiat cu bine, nemţii au ajuns şi ei până la Stalin-grad, dar n-aveau să se mai înapoieze „cu bine”. Luptau din greu, de la Marea Baltică la Marea Neagră, Caspica le rămăsese doar o amintire, şi alături de ei se sf îrşeau, topindu-se în moarte, diviziile române. Satele şi oraşele ţării erau tot mai pustiite de bărbaţi, excepţie făcând localităţile pe teritoriul cărora îşi desfăşura activitatea industria de război şi, mai cu osebire, cele care erau înconjurate de turlele negre ale sondelor petrolifere său de coşurile rafinăriilor. „ C.

  Mareşalul, deşi îndemnat spre bine de o parte a generalilor în subordine, se încăpăţână să lupte alături de armata germană până la „victoria iinală”. In interiorul ţării, în acele vremuri deosebit de grele, represiunea şi teroarea se accentuau tot mai mult. Curţile marţiale erau deosebit de active în a judeca şi trimite închisorilor şi plutoanelor de execuţie pe toţi cei care cutezau să se opună politicii demente de „război cu orice preţ”. Lagărele se dovedeau neîncăpătoare pentru a cuprinde şuvoiul celor condamnaţi şi intraţi pe poarta lor pentru „reabilitare” şi, atunci, de la un convoi de deţinuţi la altul, perioada de instrucţie, batjocură sinistră, se reducea

  Poliţia, siguranţa, jandarmii, cu toţii vânau pe cei care, în vreun fel sau altul, nu aprobau politica de dictatură a guvernului. Pedepsele cele mai grele îi aşteptau pe cei care acţionau direct, nu doar făcând propagandă ostilă regimului de întuneric şi teroare. „Sabotaţi industria de război!” „Sabotaţi producţia de ţiţei!” „Sabotaţi rafinăriile!” „Sabotaţi trenurile care se îndreaptă spre front!” se cerea celor mai demni şi mai curajoşi fii ai Patriei, în frunte cu membrii partidului comunist.

  Pentru a ridica producţia de ţiţei, nemţii, în câr-dăşie cu acoliţii lor de la Bucureşti, înfiinţaseră propria lor societate petrolieră, căreia îi dăduseră un nume care nu spunea mare lucru, „Continentala”* dar care simboliza visul dementului ce purta numele de Adolf Hitler de a pune stăpânire pe întreg continentul european. Inginerii şi tehnicienii erau veniţi din Germania sau aparţineau „Grupului etnic ger-jnan”, o invenţie a acelor timpuri. Muncitorii erau însă români şi, pentru î-i atrage să lucreze la „Continentala”, salariul ce li se plătea era superior celui de la celelalte aproape zece societăţi cu capital român sau mixt, în combinaţie fiind incluse şi dolarul american, lira engleză. – guldenul olandez sau francul francez, una dintre explicaţiile pentru care aviaţia anglo-americană avea să bombardeze, mai târziu, când pistele lor de decolare se apropiaseră de România, rafinăriile şi nu sondele.;

  — Ultima spovedanie

  Rafinăria însemna fier şi muncă, sonda era tabu: o singură sondă incendiată echivala cu un dezastru pentru întregul strat productiv din acea zonă. Exemplul „sondei de la Moreni” era viu în mintea tuturor. Flăcările care s-au înălţat luni multe deasupra instalaţiilor topite de puterea incendiului şi au secătuit pentru totdeauna subsolul din acea parte a Morenilor.: -: y:

  — K {,?”

  Patrioţii care luptau pentru ieşirea ţării din luptă şi sabotarea maşinii de război germane ştiau bine acest lucru şi de aceea sondele continuau să se înalţe zvelte printre coclauri, păzite atât ziua, când soarele strălucea cu putere, cât şi noaptea, când întunericul, ceaţa sau burniţa erau aliaţii de nădejde ai celui ce s-ar fi strecurat printre vii şi livezi, să le incendieze. Plutoane speciale de jandarmi îşi făcuseră apariţia în fiecare schelă. – paza bună trece primejdia rea, şi – or fi spus „cei de sus”; uitând că omul sfinţeşte locul, şi nu jandarmul, şi acest „om” era sondorul, care cunoştea fiecare vâlcea, râpă, pâlc de pornit pădurice sau codru secular şi, până să răzbească bocancul jandarmului „la faţa locului”, „autorul” se făcea că doarme, dacă de acasă plecase, sau supraveghea „cu atenţie”. Mersul altor sonde situate undeva mai departe.; -; – i. RA.

  Piloţii bombardierelor, sau mai degrabă cei care îi trimiteau să lanseze covorul de bombe peste rafinării, şi nu deasupra sondelor, nu ştiau atunci, în încleştarea mondială, că altfel va arăta harta intereselor lor financiare după încheierea păcii, că nu se va termina cu fifty-fifty şi alte aranjamente oneroase, toate bogăţiile ţării urmând să treacă în mâna celor care de milenii erau stăpânii acelor meleaguri frumoase şi bogate.

  Dacă ar fi bănuit măcar. „.

  — Asta nu înseamnă, Stanică, vorbi Toma Dăneseu într-o seară de toamnă târzie a anului 1943, că noi nu putem şi nu suntem obligaţi să micşorăm, ba chiar să întrerupem producţia acestor sonde. Mă refer îndeosebi la sondele care produc zilnic zeci şi uneori sute de tone, şi nu la bietele „chioarce”. Astea, sărmanele, şi-au trăit traiul* şi-au mâncat mălaiul, scuipă şi ele, acolo, te miri ce şi mai nimic, să se cheme „sonde”,

  — Da. De acord cu dumneata, dar chioarce d-as-tea, cum le zicem noi, sunt cu sutele într-o schelă – şi, adunate bob cu bob.

  — Ştiu, Stanică, ştiu, numai că noi nu suntem „cu sutele”, suntem doar câţiva, o mână de oameni care ne-am propus să facem tot ce este omeneşte posibil să scurtăm acest război cu o zi, două, trei, o lună sau mai multe, cât s-a putea. Şi-o zi e mult când ştim cu toţii ce înseamnă „o zi de război”: grămezi de morţi nevinovaţi* cu cota-parte – menţionez! – cu co-ta-parte de ciungi şi ologi, de văduve şi orfani, de tot felul de bunuri materiale distruse inutil.

  — Am înţeles, zise Stan Florescu, neînţelegând el însă altceva: ce 1-a determinat oare pe Toma Dănescu să-i facă o astfel de „vizită” la o oră care nu-i stătea în obicei?

  Discuţia dintre cei doi avea loc seara târziu, în cămăruţa închiriată de Florescu la „blocul burlacilor”. Gazda, ca orice gazdă care se respectă, insistase, dar fără succes, săi facă o cafea – cafea surogat, după moda acelor timpuri – Dănescu mulţumindu-se cu un pahar cu apă. \par

  — Lasă cafeaua pentru alta dată, dacă.

  — Zi, nea Toma, dacă „ce”? insistă Stanică, sigur de-acum că o să afle veşti noL,:

  — Dacă o fi să ne mai întâlnim curând, aşa, într-o odăiţă ca asta, mică, dar aranjată cu gust.;} într-adevăr, „chiriaşul” nu fusese de acord multă vreme să privească la pereţii goi şi albi. Pe un perete agăţase o hartă a României, pe alt perete câteva fotografii care reprezentau peisaje pitoreşti din ţară; lingă pat, pe măsuţă, un aparat de radio „Zenitfr”, mic, dar bun, de la care afla, când avea certitudinea că pe coridor nu-i nimeni, veşti de pe front, crainicii de la Radio. Londra fiind oricum mai obiectivi decât cei de la Radio Berlin.; Emitea ore destule şi Radio Bucureşti, marşuri militare, „să salte moralul ostaşilor”, hore şi sârbe, să se-nveselească „civilii”, muzică de dans, nu toţi tinerii erau pe front, şi de câteva ori pe zi erau aruncate în eter radiojurnalele, copiate după buletinele informative ale Comandamentului militar german. – f; *, Toma Dăneseu avea însă cu totul alte preocupări decât aceea de a admira „pereţii” sau de a afla ştiri de la Radio Londra.: v.; r*r: -:

  — Fiindcă, continuă maistrul mecanic, s-ar putea să părăseşti cămăruţa asta pentru alta\par

  — Nu, înţeleg: „aici” sau în altă schelă? întrebă Florescu, o uşoară strângere de inimă cuprinzându-1 la gmdid că micul său „trai burghez” va rămâne amintirilor. –?;

  — Nici aici, nici în altă schelă, veni răspunsul celuilalt

  — Nea Tomiţă, precizia în persoană, asta eşti dumneata acum.;

  — O să-ţi pară, poate, rău. – 1

  — Zi, zi, sunt numai ochi şi urechi, îl încuraja Florescu să vorbească, bănuind că reţinerea celuilalt era legată de traiul oarecum comod dus în ultimele săp-tămâni. „.

  — O să regreţi camera asta, poate şi. -

  — Nea Tomiţă! îl întrerupse Stan. Intre „camera asta” şi camera de pe Uranus„ mai sunt zeci, poate sute de alte „camere„! De „aia”, de cea de pe Dealul Arsenalului să nu mai am parte, altfel. *;

  — Nici acum, fiindcă ai amintit de Dealul Arsenalului, nu-mi pot închipui de ce nu s-a scris, nimic, în presă despre fuga voastră, devie Dăneseu discuţia de la subiectul principal.

  — Nici eu. Mi-am frământat creierul multe nopţi, degeaba însă.; „. *. R.

  — Curios, zise celălalt doar ca să intre apoi direct în subiect. Ascultă-mă cu atenţie, începu el. Că s-au dat şi-or să se mai dea cele mai mari bătălii de tancuri din istoria acestui război ştii, cum de asemenea ştii de sutele de avioane care intervin zilnic în luptă.; „. – *.

  — Asta înseamnă, în primă instanţă, ţiţei. „:

  — Ai zis bine „în primă instanţă”, deşi termenul m cam. Juridic, fiindcă „ultima instanţă” este formată din ce curge din furtunuri în rezervoare. Or, cum „mâna noastră” nu poate ajunge până acolo, noi suntem obligaţi – menţionez: obligaţi – să acţionăm aici, cum am mai făcut-o, dar cum abia de-acum încolo e mai mult decât oricând necesar s-o facem! Pricepi? -; *: [j y -

  — Pricep. * * *:

  — Pricepi tu, dar nu ştii la ce mă refer: la „Continentala”. V-! „

  — Continentala”. Repetă Stan Florescu, şi gân-dul îi zbură fără voie la acel dezmăţat Gică Pantalon, care lucra ca pontator la „nemţi”.

  — A „nimerit” câteva sonde bune „Continentala” asta blestemată, şi blestemat să fie şi cel care le-a dat aprobarea să foreze pe cont propriu, fiindcă nici o lege din lume nu obliga la aceasta. Dar, mă rog, asta-i altă problemă, altă gâscă-n altă traistă; noi să ne vedem de treburile noastre. Şi ascultă: geologii lor au fixat – şi au de gând să mai fixeze – şi alte locaţii, alte sonde, alt şuvoi de aur negru, de data asta curat „aur”, şi nu o vorbă oarecare, aruncată în vân t „ – l. -; V; -

  — De ce te-ai oprit? întrebă Stanica, sesizând tăcerea celuilalt. V.

  — Nu ştiu cum să te fac să înţelegi importanţa carotajului electric la perspectivele de viitor ale sondei abia forate, la producţia ei, adică.

  — Ce-i acela „carotaj electric” ştiu eu, doar tot printre sonde trăiesc de când am văzut lumina zilei!

  — Nu te repezi; treaba este mai complexă.

  — Însuşi aparatul care „fotografiază” straturile e complex, nu vru Florescu să fie considerat un novice în materie.; r –

  — Iar te repezi: stai blând şi-ascultă la nen-tu Torn iţă şi, când n-ai să înţelegi, atunci să mă întrebi.

  — Ascult, abia vorbi gazda gazda care încă de pe-acum se întreba unde oare î-o fi dat să se mute?

  — Forăm o sondă amândoi? îl întrebă Dăneseu, zâmbindu-i destins.

  — Forăm – şi iată-ne ajunşi şi capitalişti!

  — O să ajungem, fii fără teamă, dar nu capitalişti particulari, ci alături de întreg poporul. Dar să continui: deci, am terminat de forat „sonda noastră”. Ce urmează mai departe?

  — Punerea ei în producţie, veni îndată răspunsul lui Stanică.

  — Nu tubezi mai întâi gaura viitoarei sonde? Şi zic „viitoarei”f fiindcă deocamdată, după foraj, nu rămâne decât o gaură plină cu noroiul acela greu, care trebuie să apese pe strat, să-1 ţină la respect, altfel se întâmplă întocmai ca la „sonda noastră” de la Mo-reni: erupţie, o seânteie, foc.

  — Nea Tomiţă, prea mă crezi. Paraclisier. Eu ţi-am răspuns în mare, n-am căutat să intru în amănunte.

  — Ei, uite, aici am vrut să te aduc, la „amănuntele astea”. Deci, după foraj urmează tubarea, cimentarea, şi? v;

  — „împuşcarea” coloanei, abia tubate şi cimentate. Adică nu! adăugă el îndată. Înainte de orice, se execută carotajul electric.!

  — Aşa. Tovarăşe paraclisier, aşa! „Împuşti” coloane – unde? Acolo unde-s apă, gaze, noroi sau nimic, sau perforezi coloana – ca să vorbim în termeni mai inginereşti – acolo unde indică ţiţei diagrama carotajului electric?;

  — Am cam început să-mi vin de-acasă s-ar putea zice, sau mai degrabă presupune, că acest carotaj ar putea fi oarecum. Manipulat.

  — Exact termenul care-mi lipsea! exclamă Toma Dăneseu bătându-1 pe umăr pe mai tânărul său to-varăş. Să crape nemţii şi amicii lor de ciudă l Au forat o lună-două, au cheltuit energie, bani şi bunuri în valoare de milioane şi, în Ioc de „aur” – apă sărată, în loc să monteze în grabă capul de erupţie prin eafts sa alerge ţiţeiul spre parcul de rezervare, tot în grabă toarnă în gura sondei moarte„ un dop de ciment. De ce am zis „tot în grabă„? – fiindcă de iieoâo trebuie să fugă la o nouă locaţie, „fugă„ de Vreo. Trei-patru săptămâni; până demontează instalaţia de foraj, apoi toată sonda – bucăţică cu bucăţică î – până cară totul „dincolo*, şi până montează din nou turla şi instalaţiile, timpul trece, pe front mai are Ioc o nouă „retragere pe poziţii dinainte stabilite”, şi niciodată n-o să se ştie cu exactitate cât a contribuit lipsa de combustibil la aceste retrageri păgubitoare pentru Hitler şi ai lui.

  Stan Florescu se frecă la ochi, nu-i era somn, somnul zburase încă din clipa când a auzit ciocănind de trei ori în uşă, oboseala însă începuse să-1 cuprindă. Lăsase în urmă patru zile. „grele”. – în care se includeau şi două drumuri „în afară”, unul la Boldeşti, altul la Urlaţi.;

  — Ţi-o fi somn, spuse Dăneseu. 1

  — Somn nu-mi e, obosit sunt, de ce aş face-o pe grozavul? Asta nu înseamnă că n-aş fi în stare să te ascult până în zori – mai ales dacă aş pune şi de-o cafea. – -;

  — Las-o mai moale cu cafeaua asta a ta! exclamă maistrul mecanic. Măcar dacă ar fi cafea cii adevărat, însă. Surogatul ăla de cicoare, orz, ovăz şi alte cereale. Mulţumesc, mai degrabă, mai dă-mi un pahar cu apă. Da pune şi de-o cafea, se răzgândi el, să nu zici că te refuz. F,:

  Apa, adusă pe conducte mai de la munte, era bună la Moreni. După ce Toma Dăneseu sorbi paharul până la fund, îl aşeză alături, pe măsuţă, lângă „Zenith”, şi zise către cel care combina surogatul cu zahărul în proporţii cunoscute doar lui:

  — Mersi! Ca să zic şi eu ca nevastă-mea când vih acasă şi-i aduc vreo ciocolată, bomboane, sau alte dulciuri. *: sr 3.

  — De multe ori stau şi mă întreb, când. N-am altceva mai bun de făcut, bineînţeles, dacă o să apuc să mă însor şi eu vreodată. F.

  — De ce „sa nu apuci”?! Mâine, daca vrei, găseşti cu cine să te-nsori! Fete şi femei pe toate drumurile, de bărbaţi e criză! \par

  — Râzi de mine- „nea Tomiţă! De însurătoare îmi arde mie? r:

  — Eu nu sunt însurat? –

  — Dumneata. Dumneata te-ai însurat acum

  — În ianuarie împlinesc şaisprezece ani.

  — Păi vezi I Pe-atunci încă se mai putea trăi şi înjgheba o familie, acum nu. Şi apoi, dumneata ai avut şi noroc, fiindcă femei asemeni coanei Tânţica, mai rar. „

  — Femeia, să ştii de la mine, se mai dă şi după bărbat. Când te-o vedea, nene, tot prin cârciumi, tot duhnind a băutură şi cu ţigara în gură, tot mofturos şi somnoros, o mai ia şi ea razna. Ce, e de mirare * Se satură şi ea într-o zi. Da* tu ce faci acolo, mai moşmondeşti mult. Cafeaua aia? sări Dănescu, de la femei la caiea. V.;:

  — Gata î Are o aromă!

  — Ei, nu zău! Mă faci curios.

  Ceaşca mică mie, asta mai mare dumitale, nu se lăsă Stan Florescu. Gustă măcar, nea Tomiţă! – şi amabila gazdă îi oferi o ceşcuţă toată numai flori, cine ştie cum rătăcită printre lucrurile sale.

  — Mersi! făcu din nou Dănescu, gândul ugindu-i pentru o clipă la femeia de acasă, care, nu avea nici o îndoială, îl aştepta cu lumina aprinsă, făcându-şi ceva de lucru.

  — Nu-i bună? întrebă Stanică după primele sorbituri „: 3.

  — Ba-i chiar foarte bună! Şi eu nu mint, şi nici n-am obiceiul să tămâiez un lucru când nu-mi place.

  — Doar cutia este de surogat, veni gazda cu precizări, amestecul este făcut de mine, secretul meu, şi din „secret” nu lipseşte şi puţină cafea naturală.

  — Spune aşa, băâie, altfel mă şi miram! exclamă Toma Dănescu. Cafea.

  — La Ploieşti se mai găseşte, cu suprapreţ se înţelege. Dacă n-ar trimite „friţii” cafeaua acasă, la mame sau la neveste.

  T Cât or mai avea unde să trimită; de la o vreme, H pisează aliaţii noapte de noapte; dacă pică o bombă pe uzină, alte zece aruncă în aer casele din jur, vai şi-amar, dracu i-a pus să se-nhame cu toţii la oiştea lui Hitler? % Jj r-

  — Chiar „toţi”, n-aş crede, se dovedi sceptic cel mai tânăr dintre cei doi bărbaţi închişi în cămăruţa pe care, peste puţine zile, Florescu avea s-o părăsească definitiv. V –.

  — Frica, de multe ori, transformă omul într-un patriot. Surogat – dar nu ca „surogatul” tău, ăsta-i excelent! Bate tare pasul de gâscă cel din stânga, „surogatul” bate şi mai tare – de frică. Şi cum numărul ăstora este mai mare decât cel al vitejilor, de „surogat” trebuie să te fereşti în primul rând

  — Dacă ar sta scris în frunte ce hram (poartă fiecare!; -;

  — Muşcă-ţi limba, Stanică. De-ar fi aşa, de mult ne înhăţa Cărăşel.

  — Eu m-am referit la duşmanii noştri, numai şi numai la ei! exclamă Stan Florescu.

  — Ei, dacă-i aşa, mai treacă-meargă, glumi Dăneseu, ca apoi să spună pe măsuţă ceşcuţa, să zică încă o dată „mersi”, şi să revină la ce îi durea pe ei, sondele „Continentalei”, şi nu atât. Sondele, cât producţia acestora.; V-:

  — Şi-ar mai fi o problemă care, de ce să n-o recunoaştem cinstit, este chiar mai importantă decât producţia propriu-zisă, continuă Dăneseu, precizând îndată: epuizarea rapidă a zăcământului. Una este să exploatezi o sondă pe o duză, să zicem, de cinci-şase milimetri, cu un raport ţiţei-gaze optim, şi astfel sonda să-ţi producă şi peste zece-cincisprezece ani, şi alta să „înfigi” în capul de erupţie o duză ca pe deget! Urlă sonda, mă refer la străfundurile ei, bâţâie capul de erupţie ca apucat de draci, se umple rezervor după rezervor, ca, după câteva luni, stratul să-şi dea duhul. Montează-i repede un „măgar”, să spârcâie acolo, a milă, câteva tone. Şi n-ar fi numai „asta”; Stanică, mai e şi alta: curge ţiţei atât cât curge, cum am spus, poate un an, dar m-aş mira, curge însă o dată cu ţiţeiul o cantitate nepermis de rnare de gaze! Şi aici e buba, ceea ce rămâne acolo, jos, în pământ, dacă n-are un amestec optim de ţiţei-gaze, rămâne definitiv pământuluL Şi, cum gazele sunt cele mai uşoare, pe duza aia cât deştu iese ţiţei – mult! – dar ies şi gaze – nepermis de multe! şi-asta-i o crimă împotriva naturii însăşi i i ri” i,;] * – Ceva-ceva ştiam şi eu de treaba asta, cum că adică duza, orificiul acela mic, cu diametrul doar de câţiva milimetri. – – T:;

  — Puţini, puţini de tot, patru-cinci-şase milimetri, atât! repetă Dănescu ceea ce mai spusese o dată.

  — Duza asta, ea este totul în viaţa unei sonde noi.

  — Şi aşa, în condiţii de exploatare bine calculate; orice-am face şi oricât ne-am strădui, mai mult de două treimi din ţiţeiul adâncurilor rămâne acolo, jos, în strat, pentru vecie. Poate copiii noştri să descopere noi metode, altele decât cunoaştem noi, cei de astăzi, care metode să ducă la mărirea procentului de ţiţei extras. Deocamdată, suntem nevoiţi să ne mulţumim cu douăzeci şi cinci, treizeci la sută, cel mult treizeci şi cinci. Or, dacă nemţii şi codiţele lor fac ceea ce fac, acest „cel mult treizeci şi cinci” o să se ridice Ia zece-unsprezece procente, atât, cel mult atât, şi atunci, spune şi tu, nu-i păcat? Ei să batjocorească bogăţia asta a pământului, ca să aibă cu ce ucide oameni nevinovaţi, iar noi, mâine, să fim nevoiţi să ne înapoiem la căruţă şi poştalion? Păi treabă-i asta, spune şi tu, bădie I Că nedreptate este prea destulă pe lumea asta, o ştim cu toţii. Stăteam şi gândeam adineauri, când vorbeam de nemaipomenita ta cafea.

  — Râzi de mine, nea Tomiţă! se roşi Stanică de plăcere. Râzi! si, – i: h lv. -: -p

  — Pe cuvânt că mi-a plăcut, nu râd. Dar, să continui; sorbeam şi mă gândeam; noi doi stăm de vorbă ca doi oameni fără griji – un fel de a spune, griji avem amândoi cu duiumul l – bem cafea, bem apă rece, şi-atâţia or striga spre cerul înstelat al Rusiei după o picătură de apă. Ştiu din timpul celuilalt război că orice rănit după două lucruri strigă: după şi după mamă. Să strige după apă, poate că are rost; vine sanitarul cu bidonul de campanie dacă nu care cumva tocmai el a murit primul – [ţUri dă câteva picături, cât. Să-i alunge fierbinţeala. Pe mamă însă de ce-o strigă? Mama e departe, la sute, poate la mii de kilometri, şi, chiar de-ar fi cea mai iubitoare dintre mame, n-are cum să-1 ajute.

  — Poate că nici n-are mamă, mama o fi murit demult.? -; -l i.

  — Tot o strigă I fu categoric Toma Dăneseu. Chiar de-o fi murit, sărmana, când 1-a adus pe lume î

  — Mama-i mamă.

  — Si. 0v.

  — Mama şi apa, ascultă la mine, Stanică, mama şi apa sunt alfa şi omega vieţii, a existenţei noastre pe această planetă numită Pământ. Nu-s mame, nu-s oameni; nu-i apă, e pustiu, Te-ai gândit vreodată la aşa ceva?

  — Nu, răspunse Stan. Florescu. –

  — Nici eu până în această seară, când sorbeam din ceşcuţă. Şi toi atunci m-am mai gândit la ceva: la copiii acestei lumi nedrepte. J}.

  J – „Nedreaptă”, în totalitate?;?; -:;

  — Întrucâtva da, şi uite de ce – fac insă o precizare, nu mă refer la. Zona noastră de război, merg mai departe, mă duc la americani, la ei acasă.

  — La americani? repetă abia auzit Florescu, ne-putându-şi imagina cum de a ajuns interlocutorul său tocmai în America.;

  — America este, aşa cum ştim cu toţii, o ţară bogată, poate cea mai bogată ţară a lumii. Şi, acum, acolo la ei, în acest minut – minut, oră, zi – copiii lor se joacă, sunt frumos îmbrăcaţi, bina hrăniţi, într-un cuvânt, au de toate. Iar taţii lor ce fac? Fac zob oraşele nemţilor – dar bine le fac, poate că aşa o să-i înveţe minte să nu mai dea foc lumii şi a treia oară! t ar copiii nemţilor? Spune-mi, ei ce vină au, de ce să ardă ca viermii aruncaţi pe plite încinse? Unde-i acea dreptate de care ne place să vorbim atâta? Nu-i de găsit nicăieri, Stanică, sau poate nu ştiu eu. Sau, şi iar îl folosesc pe „poate”, poate o fi existând la triburile primitive, undeva prin Africa sau America de Sud, poate, zic şi eu.

  — O să te certe coana Tănţica, îl aduse la realitate gazda, arătându-i ceasul; se apropia miezul nopţii.

  — Ţi-e somn? se încruntă uşor celălalt.