— Somn? Somn, când fraţii noştri stau în tranşee, în picioare şi-n glod până la genunchi, nedormiţi şi flămânzi? Nu, nea Tomiţă, să nu-ţi închipui cumva că am făcut vreun. Apropo, să încheiem mai repede discuţia fiindcă mi-ar fi somn. Nu. Obosit sunt – am mai spus-o – dar una-i oboseala, alt a-i somnul. Alta-i cauza pentru care am arătat, poate cam ostentativ, este adevărat, spre ceas; sunt nerăbdător să aflu mai repede. Unde-o să mă mut de-aici; şi Stan Florescu oftă, abia reţinut, privind în jur.

  — Ne-am obişnuit cu comoditatea, tovarăşe Stanică! Ca mâine o să tindem să ajungem mic-bur-ghezi! glumi meşterul.

  — Deloc, doar adineauri am amintit de fraţii noştri de pe front, şi apoi doar ştii bine prin câte am trecut şi la ce jug pot să trag – când mi se cere.

  — Nu prea ştii de glumă; ce ne-am face dacă tot timpul am fi ursuzi şi ne-am gândi numai la partea cea neagră a vieţii?

  — Dacă şi dumneata! Eu, şi. Mic-burghez! Eu, dacă se termină scârba asta de război şi o să scap cu viaţă, nu doresc altceva decât să absolv liceul şi să mă înscriu la Politehnică, să ajungă şi unul din neamul meu inginer. Spune, asta-i tendinţă mic-bur-gheză?

  Toma Dăneseu rămase câteva clipe pe gânduri, mustăci de câteva ori, semn că rumega răspunsul pe care să-1 dea mai tânărului său tovarăş, ca să sfâr-şească prin a spune un singur cuvânt:

  — Depinde.

  — Depinde de mine sau de conjunctura următorilor ani? „ – Şi de una, şi de alta; dacă „Astra Română” o să rămână ceea ce este astăzi – dar n-o să rămână! – şi tu ai să ajungi inginerul ei, cântându-i în strună, te una. Dar daca locul „Astrei” o să-1 ia o întreprinde de stat, statul nostru, statul pentru care luptăm ne punem noi pielea la saramură, iar tu ai să fii ginerul acestei întreprinderi, este alta, pricepi?;

  — Nea Tomiţă, mă dau bătut, hai mai bine să ne apoiem la. Manipularea carotajului electric.

  Bana, schela Bana, cum numeau cei mai mulţi întinderea acoperită de pădure, crânguri şi, mai spre răsărit, de câmpie şi mărăcinişuri, unea Morenii de Filipeştii de Pădure şi, alţi câţiva kilometri mai la dreapta, de Filipeştii de Târg. Sonde nu prea multe – schela era nouă şi, administrativ vorbind, nici nu era schelă petrolieră în sensul exact al cuvântului, ci doar o secţie, secţia Bana. Dincolo de pădurea Bana, unde începeau crângurile şi mai departe câmpia, se ridicau zvelte sondele „Continentalei” şi, intercalate printre ele, câteva sonde în foraj ale „Astrei Române”. Ici-colo fuseseră montate magazii şi barăci din lemn sau din tablă ondulată, unde erau depozitate materiale „diverse. – -V

  Sondele nemţilor, cum le numeau cei mai mulţi, se cunoşteau de departe, fiindcă erau cu câţiva metri mai înalte decât celelalte. Întreaga instalaţie a unei sonde „Continentala” era adusădin Germania. Turla, motoarele, granicul de foraj, masa Rotary, toate purtau o plăcuţă pe care scria „Made în Germany”; şi toată fierăria era de bună calitate.

  Muncitorii, şi „ai lor”, şi „ai noştri”, locuiau la Moreni, în cele două comune Filipeşti şi, ceva mai la sud, la Diţeşti, Bana nefiind localitate, ci doar o zonă petroliferă. Oamenii veneau la muncă aduşi de maşinile societăţilor, când aveau această posibilitate, doar cer din Filipeştii de Pădure, mai aproape, alegeau mersul pe jos. Printre ei şi Stan Florescu, de câteva zile angajatul „întreprinderii de carotaje şi perforări”, cu sediul la Câmpina, dar ale cărei maşini erau ras-pândite în întreaga ţară. Îmbrăcat într-o salopetă cu rată, peste care, în spate, purta un cojocel de blană-de miel – iarna începuse să-şi arate colţii – Stanică era de nerecxmoscuţ, poate şi fiindcă o mustaţă neagră, stufoasă, îi acoperea buza de sus, schimbându-i mult înfăţişarea. \par

  — O să zdrobeşti inima fetelor din Filipeşti! glă-suise Toma Dăneseu, fără să ştie atunci că prorocirea lui avea să se adeverească, din nefericire.

  — Nea Tomiţă, lasă fetele, spune-mi te rog altceva, nu era mai bine dacă lucram direct la „perforări” şi nu la „carotaje”? întrebă Stan Florescu la prima lor întâlnire, după ce se mutase „cu casa* de la Stavro-poleos la Filipeştii de Pădure. T; V

  — Era şi nu era, şi uite de ce: când se perforează, ultima şi cea mai importantă operaţie din câte au loc cu prilejul forării unei sonde, sunt prezenţi o mulţime de „privitori”; ingineri, geologi, tehnicieni. Şi încă ceva; maşina de perforări este prevăzută şi cu un kilometraj al ei, propriu, deci tu şi altul măsuraţi cablul care coboară în adânc din zece în zece metri sau mai mult, depinde de poziţia maşinii faţă de gura sondei; or, în acelaşi timp, „ceasul” face şi el acelaşi lucru, aşa cum e, hodorogit de prea multă întrebuinţare, dând erori de câţiva metri; şi atunci este luată de bună măsura manuală, cea cu ruleta, făcută de oameni. Dar dacă măsura ta, „manipularea”, cum am botezat-o noi, este prea bătătoare la ochi, se scoate „puşca” afară şi se trece la repetarea măsurii. Şi-aş vrea să te văd eu pe tine, cât de isteţ oi fi, că mai poţi face ceva când în jurul tău or să se adune toţi acei „privitori” de care am vorbit adineauri. Acum nu vor mai sta cu gura căscată, ci vor căsca ochii, pricepi?

  Mda.

  —, v – Pe când, „manipulând„ carotajul aşa cum ţi-am spus, nu mai mult de douăzeci, cel mult treizeci de metri – a exagera e şi periculos, şi bătător la ochi –, cei de la perforări vor apăsa pe butonul care declanşează explozia ghidându-se după măsura ta, a diagramei carotajului, adică. Degeaba măsoară ei exact – 1200 metri, să zicem – dacă diagrama este „pun jfgişltă„ şi acolo, Ia „1200% perforează stratul de apă şi nu cel de ţiţei I Clar?:; rt.

  — Clar ca lumina zilei; \par

  — Tu v&L, nu risca dacă nu se poate, şi vezi de asemenea ce hram poarta tovarăşul tăi* de muncă, „ – Un om de treabă, localnic, a lucrat o vreme ca sondor Ia Ceptura, la Berea, în Buzău, apoi alţi câţiva ani la Ţintea şi Boldeşti, şi acum, când s-au apropiat sondele de satul său. A venit şi el acasă. Aşa mi-a spus. * – Câţi ani are?: –

  — Cincizeci, cincizeci şi doi. R V V -:

  — Preferabil, decât să. Lucrezi cu un tinerel „isteţ”. Oricum, fii atent, foarte atent. Dacă e „să se prindă” nemţii, ei, dar şi tehnicianul maşinii, tu poate că nu păţeşti cine ştie ce, luând în braţe pe „am greşit” sau pe „am încurcat socoteala”, însă a doua oară n-o să mai ai posibilitatea „să greşeşti”, pricepi ce vreau să-ţi spun 2 l -; f,.; -; r 4i – N-am să greşesc, îţi promit.; Adieă. Am să gre-şese, reveni. Stanică îndată asupra celor spuse, am să greşesc, însă în binele nostru, al tuturora, nu într-al nemţilor.

  — Bine, şi acum să-ţi spun altceva, cu privire la şeful de post de Ia Filipeşr. I-de Pădure pe nume Stere Drăgulin. F-i [:

  — S. *Jî;

  — L-am zărit mai de la distanţă, era îmbrăcat în uniformă, călca asemeni unui cocoş pintenog.; n; – Un prost şi-un încrezut în acelaşi timp, şi totodată omul dracului. Bate de stinge când îi intră cineva în. Mină. Nu. Vreau să te sperii, dar asta-I realitatea, şi este mai bine să ştiu. Cărăşel „al nostru” pare a fi un îngeraş pe lângă Dragului ăsta. Şi încă ceva: individul e omul nemţilor cu trup şi suflet, are şi o soră mai mică căsătorită cu un „etnic” care s-a înscris mai apoi în Hitlerjugend. Măritişul a avut loc însă în urmă cu aproape doi ani; când armata caporalului mărşăluia spre est; nu ca acum,; când gâfâie din greir, în marche-arriere. R. H.

  — O să mă feresc a-1 cunoaşte „mai de aproape”, spuse Florescu. Eu îmi văd de ale mele, el să-şi vadă de-ale lui. * -

  — Numai că se cam bat cap în cap aceste „ale mele” şi „ale lui”, şi-apoi ştii, dracul nu face biserici, şi nici mânăstiri, poate doar pomeni.

  ; v – Din „pomana dracului” să guste el, nu eu! se cam necăji Stanică, cel care nu prea agrea dădăceala altuia când i se părea exagerată.

  — S-o înfulece toată, din partea mea, tu fii însă cu ochii în patru. R -

  — O să-1 invit într-o seară la o partidă de pocher, am auzit că-i place jocul ăsta, vorbi Stan. Florescu.

  — Tu vorbeşti serios? se încruntă Dănescu, intonaţia dată cuvintelor de Stanică fiind cu totul neutră.

  — Am glumit! Eu şi pocher?! Mă şi vezi jucând „foiţe” cu domn plutonier-major! Mi-a spus însă Mitu Răduleţ, tovarăşul meu de lucru, ce iubeşte cel mai mult domnu Stere Drăgulin: jocul de cărţi, băutura şi femeile, atât, altfel. Om de treabă şi la locul lui, de nu-i cazi în labă, glumi oarecum Florescu.

  — Văd că-1 cunoşti mai bine decât mine. Şi eu, care te intoxicam cu sfaturile mele! exclamă Toma Dănescu

  — E-o bestie, nene, să te fereşti să-i cazi vreo-dată-n labă, mi-a zis mie nea Mitu, ce mai. Îl cunoaşte destul de bine.;

  — Şi tu ce i-ai spus? întrebă maistrul mecanic, nu tocmai încântat că, abia de câteva zile împreună, cei doi au ajuns atât de departe cu „discuţiile”.

  — Ce să-i spun. Am făcut pe indiferentul şi i-am spus că am venit la Filipeşti să câştig o pâine, o pâine şi ce-o fi în plus să-mi rămână pentru familie – şi am scornit îndată o poveste care să poată fi crezută: fraţi, surori.

  M Ce fel de om zici că este. Nea Mitu ăsta-al tău? – - – – – J.

  — Om serios şi la locul lui – el mi-a făcut rost de camera unde stau, la unul dintre învăţătorii din sat – sat, comună, mai toţi îi spun sat, deşi, zic eu, mai degrabă seamănă a orăşel.

  — Lumină electrică ai? veni întrebarea celuilalt ca de pealtă lume parcă, „ceva” părându-i-se a nu fi tocmai în regulă. –;:

  — Am, am lumină, stau în centrul comunei, vecin cu clădirea şcolii unde-i învaţă carte, pe eopii, proprietarul meu.; nu

  — Ştii de ce te-am întrebat, de lumină?: i: t – Ştiu, pentru radio. O să am grijă deosebita.

  — Fii atent!;?

  — O să fiu. În camera mea se intră însă printr-un glasvand, pe unde nu prea se circulă. Învăţătorul şi fetele lui se folosesc cel mai adesea de-o altă intrare, care trece prin bucătărie, şi mai au şi o a treia. – au pe unde circula. – -:

  — Are şi fete proprietarul tău? – rZ

  — DOUă rr. Y:

  — Frumoase?: –,;

  — Frumoase, cea mică îndeosebi, Alexandra, Sanda, cum îi spun ai ei, Sanda Grigoriu. Are ochi verzi şi adânci şi nişte gropiţe în obraji!

  — Fii atent, fii atent! zise mai în glumă, mai în serios mai vârstnicul său tovarăş de luptă, luptă nu în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă lupta cea grea se dădea pe frontul care, încet, dar sigur, se apropia de hotarele ţării, lupta cea mare se dădea însă pretutindeni, atât pe front, cât şi în spatele acestuia. L:

  — Cum eşti tu înalt, voinic, poate-oi fi şi frumos, nu ştiu, nu mă pricep la frumuseţea bărbaţilor, ţi-ai mai lăsat acum şi mustaţa asta de pandur. De! Vezi, într-o zi orice om ajunge să se îndrăgostească sau să fie îndrăgit.

  — Am mai fost îndrăgostit şi n-am murit din fericirea asta nici eu şi nici „ea”.

  — Numărând aproape dublul anilor tăi, dă-mi, te rog, voie să fiu mai. Circumspect, cum ar zice cineva mai cu carte. Până am pus eu mâna pe Tănţica mea, ehei! – câte inimi am zdrobit şi de câte ori n-am fost gata-gata să mă călugăresc! -;

  — Nea Tomiţă, fii om serios, nea Tomiţă! glumi şi zâmbi în acelaşi timp „mustăciosul”. Adică, am venii; aici îăZ Filipeştiul ăsta frumos, primăvara, când înfloresc zarzării şi caişii, ca să-i cad în genunchi domnişoarei Sanda, şi să uit încă din clipă când am zărit-o de rostul prezenţei mele aici?!

  — Pfiuu! I! aruncă Dăneseu printre buze un sunet onomatopeic, apoi, pe degete, să înşire „calităţile” fetei: ochi verzi I gropiţe! înaită! şi pe un ton grav şi voit serios, să adauge: Bădie, fii atent, bădie, s-au prăbuşit imperii din cauza acestor urmaşe ale EveiJ.; -

  — Imperiul meu” n-o să se prăbuşească niciodată, sunt prea echilibrat în toate – sau cel puţin asta-i. Modesta mea părere despre mine însumi! – încât, să mă ierte tovarăşul Toma Dăneseu, dar de* data asta îl rog să nu-mipoarte de grijă.

  — Tu nu ştii de glumă? întrebă maistrul mecanic, deşi ştia bine, nu tot ceea ce vorbise fusese spus „în glumă”. V.,; „

  — Şi eu am glumit, nea Tomiţă. Atâtea pericole ne dau târcoale, un „amor” ne mai lipseşte., Convorbirea dintre Toma Dăneseu şi Stan Florescu se desfăşurase într-o fostă magazie de ciment situată la limita dintre pădurea Bana şi „crângul de amestecătură”, mai mult mărăciniş, care se întindea, o mie, poate două mii de metri, înspre câmpia vecină celor două localităţi cu nume apropiate, Filipeştii de Pădure şi Filipeştii de Târg. Conveniseră amândoi ca atunci când au să-şi spună ceva care nu necesită urgenţă maximă, să se caute telefonic şi să-şi dea în-tâlnire „la magazin”; magazine, la Moreni, destule, magazii, acolo, doar una, fosta magazie de ciment construită din tablă ondulată, care părea a fi uitată la marginea pădurii de cei care o folosiseră o vreme.

  Angajarea lui Stanică la „carotaje” fusese făcută, *la Câmpina, sediul central al întreprinderii, şi nu se * desfăşurase tocmai „ca pe roate”. Ar fi putut să nici nu se facă, dacă unul diri membrii grupului de pa-; trioţi care acţiona pe Valea Prahovei nu l-ar fi cunoscut bine, ca fost coleg de şcoală, pe cel care se ocupa de angajări. 1 – v 1. *, In noua* sa meserie, deloc grea, însă complexa. Stan Florescu lucra o zi şi patru sta, lucra trei zile la rând, ca apoi să î se ciocănească în uşa şi să fie anunţat să se îmbrace în grabă. X!;? 0 „Aeu-i acu! * tresărea Stanică, spunându-i tovarăşului său de muncă, Mitu Răduleţ, cel care îl anunţa mai întotdeauna când urma o „urgenţă”, că îndată va fi gata. – [– *: – -

  — Ce-i, nea Mitule? întreba în fugă, trăgându-şi bocancii în picioare.

  — Ce să fie, nene? Dandana! Geologul ăla înalt şi pistruiat, neamţu. – -

  — Neamţ, dar vorbeşte româneşte cât noi doi luaţi împreună, accentul îl dă de gol.

  — Ştiu, are rude prin Făgăraş, ştie binişor româneşte: Hans şi nu mai ştiu cum.; -i l; „K – Hans Lerner.; * A:

  — Aşa, Lerner, cere de urgenţă Ia sondă 133 un nou carotaj electric. De ce? – nu ştiu. L-am auzit pe domnu inginer Andone, geologul. „Astrei”, noastre, că cică nemţii sunt foc de necăjiţi fiindcă sondele lor dau de la o vreme numai apă sărată. Să dea, că au dat şi ţiţei destul, de unde atâta baltă neagră, jos? î Y -

  Stan Florescu, în vreme ce îşi aduna fularul în jurul gâtului, că iarna încă se mai făcea simţită, rumega cu febrilitate la ce urmează să facă de acum încolo, în următoarele două-trei ore, r ţ î: r!;

  Dacă – * gândea – * măsurătoarea cerută de Lerner va fi corectă şi sonda va erupe cu putere, era foarte posibil ca geologul neamţ, carecunoştea meserie şi nu era deloc prost, să ceară să se intervină din nou la sondefe care în acea iarnă le-au adus mai mult necazuri decât bucurii. Ceea ce, gândea Florescu cu fe- „ brilitate nu era deloc de dorit. R. – * vv s „Eu. Ca euj iau pe -”nu ştiu, n-ani văzut, nici} pe-acolo n-am trecut”, în braţe, şi ţin strâns de acest „nu ştiu”, m-or crede, nu m-or crede, asta-i cu totul altă poveste, important este însă altceva: că sondele vor fi din nou „carotate” şi „împuşcate*, şi atunci adio strat conservat, adio ţiţeiul nostru pentru mai târziu, şi în locul acestor „iluzii”, un plus de benzină pentru războiul lor, care abia de-acum încolo pare să fie cu adevărat război; ruşii. Bat la ei ca la fasole, americanii şi englezii îi pisează noapte de noapte, francezii au început şi ei să se trezească din pumnii încasaţi la început, cu Africa au terminat-o, italienii-s. Italieni, fabricanţi de frumos şi nu de războinici, noi, cu Antonescu al nostru, ce ducem greul alături de ei – cât îl vom mai duce.

  „Fir-ar a naibii I” zise el în sinea sa, nervos, dar calm totuşi, în vreme ce, sub privirile lui, Mitu Ră duleţ îşi potrivea şapca pe cap.

  — Dos&uu Florescu, îl aduse la realitate vocea blajină a mai vârstnicului său tovarăş de „măsurători speciale”, dumneata eşti un copil pe lângă mine şi, ca mai toţi copiii, faci uneori şi greşeli.

  Cel care fusese gata să zică „hai să mergem, nea Mitule”, avu o clipă de derută, de spaimă chiar, îşi reveni însă îndată şi, impunându-şi să fie cât mai calm, zâmbi, e adevărat cam strâmb, ca să răspundă celuilalt, încercând o „cumpărare”:

  — Am greşit atunci când m-am angajat aici, la Carotaje, puteam la fel de bine să-mi caut alţi stă-pâni, mai puţin pretenţioşi.

  — Oare? întrebă privindu-1 strâmb celălalt.

  — Cum adică: oare?

  Ce-o vrea nea Mitu să spună cu acest „oare”? se întreba Florescu, gata să iasă pe uşa glasvandului, când simţi mâna tovarăşului sau că se interpune între el şi clanţa uşii;

  Dumitru Răduleţ era, cum se spune deseori despre oameni, „un om şters”, nici înalt, nici mărunţel, nici frumos, dar nici urât, un om oarecare, cum pot fi întâlniţi sute. Ceea ce îl deosebea de mulţimea celorlalţi muritori care câştigau o pâlne pentru ei şi faIhiliile lor, pe pământuri blagoslovite de Dumnezeu CU de toate, era trecutul său de muncitor mereu „vagabond”, niciodată mulţumit, gata să fugă dintr-o [schelă în alta şi de la o secţie-foraj la alta producţie, ca după câteva luni să solicite transferul la un serviciu auxiliar: magazie, pompe canadiene, sculărie, măsurători speciale, oriunde, numai acolo unde nu mai voia să lucreze, nu.

  Ti „Nea Mitu” nu apucase să înveţe carte multă, pa-tru clase primare, ca majoritatea muncitorilor pe-trolişti, de altfel, însă se pricepea la toate şi şefii [ştiau aceasta. Când omul venea, cu şapca în mână, [să-1 roage pe cel care conducea secţia unde voia să [se mute, acesta mai întotdeauna zâmbea şi îi semna nota de transfer, dar nu mai înainte de a-1 întreba pe un ton ce se voia cât mai serios:

  — Răduleţ, la mine cât ai de gând să stai?

  — Ştiu şi eu? răspundea omul, înălţând din umeri. Un an, doi, şapte, nouă, nu ştiu, oricum, n-am să ies la pensie de la dumneavoastră, asta-i sigur!

  Aşa nimerise şi la carotaje, „mâna a doua”, „mî-na-ntâi” fiind cel care avea carte mai multă, şase clase de liceu, şase din opt, câte clase număra liceul în acei ani.

  — Nene, ascultă, nene, o luă cam pe de-a dreptul „ştearsă figură”, care lucra cu Stan Florescu la carotaje de aproape patru luni.

  — Ce s-a-ntâmplat, nea Mitule? tresări „şeful” retrăgându-şi mâna de pe clanţă, contrariat de intonaţia dată cuvintelor de celălalt, alta decât cşa obişnuită,: 5v”- întrucâtva, gestul şi cuvintele avuseseră darul să-1 irite. Întreaga lui fiinţă era de-acum departe, patru-cinci kilometri mai înspre vest, acolo unde se ridica turla „Continentalei” care pe hărţile geologilor purta numărul 133 şi care, cu rapiditatea proprie nemţilor, urma să fie demontată, transportată şi din nou montată la. Noua locaţie, sute sau câteva mii de metri mai la nord sau sud, sau poate est sau, vest, cum vor „dieta” aceiaşi geologi.

  Toate „astea” însă numai dacă., dacă noul carotaj electric va fi identic cu cel vechi – vechi de câteva

  Zile. –.,

  — Deocamdată nu s-a întâmplat nimic,; însă. Rade! s-ar putea să se întâmple fiindcă doar nu degeaba am zis adineauri că, mde! că mai toţi copiii tac uneori şi greşeli.;

  Stan Florescu se încruntă uşor, poate şi fiindcă era considerat copil, el, care trecuse prin atâtea şi purta cu sine povara celor „douăzeci de ani”, îşi spuse însă că în nici un caz nu trebuia să-şi piardă

  CUmpătUl.;, r.

  — Ce greşeli am făcut, nea Mitule?! întrebă pe un ton care se voia indiferent poate chiar voios.

  — Cel puţin. Două. De două ştiu eu, alţii poate. Că sunt mai bine informaţi. Mde, parcă poţi să ştii vreodată cum cad bobii?

  Zi-le pe astea douâV şi-am să-ţi. Spun îndată dacă ai sau n-ai dreptate, fu scurt Florescu. Uşor iritat „:

  — Prima porneşte de la „măsurătorile noastre”, şi-am zis „ale noastre” şi nu „ale dumitale”, fiindcă, având eu niscaiva bănuieli mi-am făcut şi eu măsura mea, fără hârtie şi condei. *

  — Nu înţeleg, se încruntă Florescu.

  — Cu boabe de fasole, ca s-o spun pe-a dreaptă. Aveam colea. În buzunarul drept al hainei, boabe fără valoare, iar colea, în buzunarul vestei, boabe cu valoare. Iar p-astea „cu valoare”, când era gata măsura, le adunam când îmi venea mie bine şi le înmulţeam cu 10, 15 sau 20 când măsura, o măsură. Şi-aşa, încet-încet, m-am lămurit; una era socoteala lui domn Florescu, alta socoteala lui domn Răduleţ.

  — S-o fi întâmplat vreodată, cine ştie cum, dădu Stanică un răspuns cu voce moale, Am spus „încet-încet”, nu deodată şi nici de la o singură sondă, dar dumneata să nu fii îngrijorat din partea mea, eu sunt om plimbat şi am văzut multe, şi nici vorbăreţ nu sunt Dumneata să le fe-reşti de alţii, îşi. In primul rând de Stere Drăgulin, fiindcă, dacă pune ăsta laba pe dumneata, nu te mai scapă nici Cel de Sus, mai ales că acu vine cea de-a doua greşeală, poate şi mai mare decât prima, (fiindcă, asta; i opoate agravape-”ailaltă;;

  — Nu mai înţeleg nimic făcu Stan, Florescu uimit. L: * y v -

  — Te-ai îndrăgostit sau. Cam aşa ceva, de fata cea mică a lui domn profesor Grigoriu, de Sanda, cea care a terminat formala” la Ploieşti şi este suplinitoare la şcoala unde-i director taică-su. *.

  Stan Florescu rămase înmăimurit nu pentru multă vreme, -”totuşi socoti mai potrivit să audă din gura mai vârstnicului său tovarăş de lucru la ce anume se referea acesta,;

  — Şi dacă dumneata vei fi sau nu îndrăgostit de fată, altcineva se pare că este lulea: măgarul de Stere Drăgulin. Ce, adică nu ştii acest lucru? j.

  — Păi. Drăgulin ăsta îi poate fi tată! se revoltă Florescu. *

  — Nu chiar tată, dar aproape. Şi eu de ce l-ara făcut măgar? De două ori a fost însurat, de două ori s-a despărţit, şi lumea vorbeşte că are şi câţiva copii împrăştiaţi prin ţară, pe-acolo pe unde a slujit. Şi-acu, la cei patruzeci de ani ai lui, îi dă inima ghes după trufandale. Iar dacă aude – dacă deja n-o fi auzit * – că are un rival în persoana dumitale, să te fereşti să-i cazi în labă – +; că are laba grea. -

  — Mi-a spus fata. V:

  — Zî, zi, nu te feri de mine, poate că eu îţi sunt singurul prieten adevărat de pe aceste meleaguri.

  — Că i-a propus s-o ia cu el în Germania, mai încolo, mai târziu, trai pe vătrai adică, ei doi, soră-sa şi „etnicul” din Hitlerjtigend. Şi că, după ce s-o face pace, o să treacă oceanul cu toţii dincolo, în America.

  Aşa le incintă pe toate, cu vorbe şi promisiuni, până le face felul. „:;] c, v. I-

  — Dacă Sanda mi-a spus ce mi-a spus, înseamnă eă pe ea n-a putut s-o incinte. In fond, are douăzeci şi unu de ani, nu este im copil neştiutor. V -

  — Domn Florescu. Domn Florescu, nu grija fetei o 5uc eu, şi nici pe-a măgarului de Drăgulin – a doua oară îl fac măgar, şi-1 fac fiindcă merită! Pe-a dumitale, grija dumitale o duc, fiindcă, dacă animalul simte că îi stai în cale, musai o să încerce să te îndepărteze; nu-1 cunoşti cum îl cunosc eu, am avut prilejul să văd ce poate încă de pe vremea când era un amărât de sergent-major la Ţintea.

  — M-ai pus pe gânduri, nea Mitule l „O să trebuiască s-o mai slăbesc cu Sanda”, îţi mulţumesc că m-ai făcut mai prevăzător, ca să zic aşa.

  — Iar dacă o fi.

  — Continuă, nea Mitule, îl încuraja să vorbească Stan Florescu, deşi bănuia la ce anume voia să se refere celălalt.

  — Dacă o fi să te dovedească cu ceva, şi cum – dumnealui cu nemţii ţine în primul rând, n-aş vrea să fiu în pielea dumitale, pricepi? – tl. -?

  — Pricep, dar n-are cu ce anume să mă dovedească. T -ţ:;:

  — Bate-n lemn, nene! Şi să te văd acu pe unde scoţi cămaşa cu noua măsurătoare de la „133”; eu, unu, să ştii, n-am nici o boabă de fasole prin buzunare.

  „Ceea ce ar însemna, gândea Florescu cu febrilitate, că lui Răduleţ nu-i pasă de „socotelile mele„, deci, dacă am ocazia, pot să. Dar dacă n-o să am?”.

  — Bine, să mergem, spuse hotărât Stan Florescu, luând dintr-un cui ruleta a cărei panglică de oţel măsura douăzeci de metri. *

  — Să mergem: şi-aşa suntem în întârziere.

  — Grăbim pasul şi-o să ajungem la timp.

  L V. „ –: „ t Douăzeci de metri mai sus! – aşa trebuie să iasă măsura, ca să fie bine. R.

  Stanică ştia ce înseamnă aceşti „douăzeci de metri” în perspectiva de viitor a zecilor de sonde forate în acea zonă.; v r „Nu-mi rămâne decât un singur lucru să încerc: să „ciupesc„ câte un metru, chiar şi o jumătate de metru, la acele măsuri când, poate, „vigilenţa„ şefilor este mai mică, anume când, poate – al doilea „poate„ î – plictisiţi, se dau la vorbă, îşi aprind vreo ţigară, se duc pentru vreo nevoie în tufiş, fiindcă altfel. Şi-ar mai fi nea Mitu Răduleţ: de ochii lui de viezure n-am cum să scap. N-am însă de ales. Şi apoi, omul nu pare a fi vreo caiafă. Altfel. „ ir. 1, r-”

  — R * „ w „ –; r „;

  Măsurarea celor o mie şi câţiva de metri era, aparent, o operaţiune dintre cele mai simple. Din cincisprezece în cincisprezece metri – în cazul sondei numărul 133 – se fixa zdravăn pe cablu un capăt de sfoară de Manila, se măsurau cu ruleta metalică exact cincisprezece metri, erau lăsaţi să se deruleze aceşti metri, se măsurau alţi cincisprezece, şi tot aşa până ce unul dintre tehnicieni, de obicei geologul, spunea „stop!”. La adâncimea optimă indicată de diagrama carotajului, se perfora apoi coloana de burlane de oţel a sondei. Prin aceste orificii urma să năvălească şuvoiul de ţiţei. Ţiţei în cazul cel mai fericit. Altfel, „aurul negru” erupea în amestec cu apă sărată, cu gaze, sau doar apă sărată şi gaze, acest ultim amestec nefiindu-i cuiva de vreun folos. Gazele, atunci, erau arse în vânt, şi nopţile feeric iluminate anunţau până departe existenţa schelei petroliere. Era suficientă însă lansarea vreunei pre-alarme aeriene, şi toate aceste făclii care consumau bogăţii fără seamăn erau stinse, întunericul cel mai complet învăluind regiunea sondelor;

  Stan Florescu era tot numai o apă, emoţia şi grijile nedându-i pace. Aparatul care urma să * indice geologilor adâncimea exactă a stratului petrolier cbborâse dincolo de jumătatea gurii de sondă şi el abia putuse „ciupi” cinci metri – de patru ori câte un metru, de două ori doar câte cincizeci de centimetri. „Norocul” lui Stan Florescu – care om nu crede în norocul lui? – se înfăţişă sub panorama plină de pitoresc; a două icăruţe ide ţigani nomazi, dornici să sandă din ceea ce tpurtau cei patru căluţi costelivi: tingiri, căni, ibrice, ttoate „de aramă, conaşule, arama, ar4e-im-: ar focu xlacă le mMt;!” sau să ghicească {m palmă, m cărţi tn Ibobi. $i î*a câte alte feluri pot născoci „o aminte isteaţă caa burta tămândă.

  Sonda 133 era aşezată 3a o depărtare de treizeci de. Metri de drusmuul rle ţară pe care. Înaintau în pas de melc cele doua. „ echipaje In jurul sondei şi al camionului pe care era montată instalaţia de carotaj se învârteau, în afară de muncitorii obişnuiţi ai unei astfel de operaţii, trei tehnicieni salariaţi ai „Continentalei” – doi ingineri români şi geologul Hans Lerner.

  — Ăştia trefoule să aolbă aur de nzare 1 exclamă unul dintre cei doi ingineri băştinaşi.

  — Ţiganul, dacă n-are aur nu-i ţigan 1 se grăbi să pună paie pe foc Dumitru Răduleţ în vreme ce desfăcea sfoara înnodată strâns – pentru a nu se putea deplasa nici măcar cu un centimetru – dar nu mai înainte de a fi gata Stan Florescu cu fixarea semnului care indica „exact3 cincisprezece metri.

  — Golâ, Gold?! tresări îndată neamţul, cuvântul „aur” având pentru el atracţia unui magnet. Ştia, ştia bine că marca. Germană avea exact valoarea petecului de hârtie pe care fusese. Tipărită, leul românesc, de care-i erau burduşite buzunarele, n-avea nici el o soartă de invidiat, doar aurul, bijuteriile şi pietrele preţioase putând rezista vremurilor, vremuri care, ştia, deşi se încăpăţâna s-o TQcunoască, se arătau la orizont a fi dintre cele mai vitrege.

  Cele două căruţe păreau să vină dinspre Diţeşti şi amândouă fură cârmite la stânga, pe drumul care ducea la sondă. I r,;

  — Hei, cioropinelor, staţi locului, nu-i voie aici! ordonă Hans Lerner într-o română destul de corectă. ŞL stinge luleaua aia î se urăşti el la unul dintre ţigani, de parcă sonda era: gatta-gata să facă erupţie.

  I – Am stins-o, cbnaşule, da-ţi-ar Dumnezeu sănătate şi noroc, că prea eşti xm$ndrii şi frumos, şi vi-no-ncoa, mânca-te-aş, să-ţi ghicesc Ttorocu!

  F. – -; Aur ai? i veni pdma întrebare adresata celui Care părea a fi bulibaşă peste cele două căruţe* poate Unde era cel mai înalt* deloc îmbrăcat. „ţigăneşte”, ţ arba neagră tunsă scurt făcându-1 să semene mai degrabă a pirat decât a ţigan nomad.;

  — Aur? I De unde aur,: conaşule Nu vezi ce-avem noi? Neveste, copii cai, căruţe – d-astea! Şi. Mai avem. \par

  — Lasă-mă cu nevestele dumitale! se cam înfurie geologul, spre hazul reţinut al celorlalţi doi ingineri. Mie spune-mi dacă ai sau n-ai aur -1

  — Ia vino mai aproape, frumosule, ia vino-ncoa şi zi aşa, dac-aş avear cât ai da pă gram? Da să nu te caliceşti, că ştii că banu de hârtie azi e ce e, mâine nu mai ev scoate banca alţiiT copaci în pădure şi hârtie la Bucureşti câtă vrei – dar aur, mai va

  — Ai sau n-ai? I fw scurt geologul, gata să-şi iasă din fire, altfel fire calmă şi ordonată.

  — V Am un inelr atâta am. Să-1 faci cadou gagicii – da asta numai dacă-mi dai cât zic, fără tocmeală.

  — Să-1 văd I; V. * -;

  De-acum, întreaga activitate din Jurul sondei 133 încetase, şi toţi, sau aproape toţi, aveau ochii aţintiţi spre „târgulf care se desfăşura în apropierea lor.

  Ţiganul avea inelul Ia el, ascuns într-un buzunar dosnic, împreuna cu alte câteva zeci, el însă se duse la una dintre căruţe, moşmondi ceva pe-acolo, şi se înapoie ţinând în palmă, ca pe un obiect de mare preţ, uninel. R

  — Conaşule, de când eşti matale pă lume n-ai văzut aşa frumuseţe! Poftim, muşcă din el, să vezi că-i moale, că-i aur de opşpe carate, nu de-ăl de şaişpe, ca la verighete l Şi-are şi trei pietre de rubin – rubin roşu ca sângele de taur, nu altceva.

  Într-adevăr, inelul avea o lucrătură deosebit de frumoasă, rubinele scâhteiau sub razele unui soare primăvăratic şi generos cu cei pe care îi îricălzea şi fiecare din cei de faţă, de-acum aproape toţi, abia aşteptau să audă preţul cerut de ţigan,; – Cât? fu scnirt Lemer*;

  „Bulibaşa” spuse o sumă care stârni multe fluierături de surprindere.

  — Aicea sunt douăş două de grame de aur curat, la ce vă miraţi? D-apoi rubinele?! Mari cât ochiu de vrabie

  Hans Lerner spuse o sumă care reprezenta abia o zecime din preţul cerut de „negustor”, adică salariul lui de geolog bine plătit de „Continentala” pe două săptămâni. –; -

  — Mai bine-mi scot un ochi sau, şi mai bine, arunc inelu în gaura aia-n care căutaţi dumneavoastră păcură, s-avem noi cu ce unge osia căruţei î Păi da ce, sunt prost? Cum să-1 dau cu-atât?!

  Mai lasă, ţigane, mai dă tu, neamţule, târgul se făcu şi Hans Lerner plăti o sumă frumuşică – avea şi de unde.

  Singurii care-şi cam dădură coate, dar nu intervenim în „târg”, fură şoferii celor două camionete Ford cu care se deplasau de la o sondă la alta cei trei ingineri.

  — Gata! Ferting! Acum haideţi la treabă! îşi aduse aminte de sondă, cel ce achiziţionase frumosul inel, frumos într-adevăr, altfel, un melange cum doar ţiganii se pricep să „fabrice”, cele trei presupuse rubine fiind de asemenea contrafaceri.

  Ceea ce impunea respect oricărui cunoscător era însă lucrătura, montura, nu mai puţin marcajul, – „marca statului” –: cea care certifica. Autenticitatea bijuteriei.

  Stan Florescu se apropia şi el de sondă, după ce, cu repeziciune şi îndemânare, adăugase un „15” sub coloana de cifre indicând până la ce adâncime fusese coborât aparatul care urma să fotografieze pentru a doua oară stratul petrolifer.

  I se părea aproape de necrezut ca de acel inel sau, mai degrabă, de acel „târg” să depindă. Atâtea. – îşi aminti, printr-o ciudată legătura, de evadarea de pe Uranus, care n-ar fi putut avea loc fără „aproba ffa„ sa, fiindcă, dacă el şi cei doi tovarăşi ai săi s-ar fi opus sau n-ar fi fost de acord cu ea, fuga n-ar pai fi avuHoc şi ar fi plecat cu toţii în lagăr, unde. Dacă nu care cumva, şi era aproape sigur că acesta ir fi fost deznodământul, grupul celor opt disperaţi – fiindcă altfel nu-i putea numi pe cei ce doar aşa puteau fugi de moarte – nu i-ar fi făcut de „petrecanie„ acolo, în celula de pe Uranus. Lui – dar celor doi „complici„? Poate şi lor. Şi trupurile lor fără viaţă ar fi fost aruncate în aceeaşi murdară gură, de canal, pe capacul căreia îşi avusese el culcuşul de zi şi de noapte. Greu de ştiut ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi opus şi ar fi strigat după ajutor. Ajutorul cui? Al soldaţilor din corpul de gardă? „ * „Ah! – de-aş avea norocul să nu mai fiu nevoit să mă sprijin pe alţii, ci doar pe mine, pe cinstea şi pe puterea mea, pe umerii mei care nu s-au temut niciodată de greu, de neprevăzutul zilei de mâine, tocmai fiindcă vreau ca acest „mâine„ să nu mai reprezinte o necunoscută! Să ştiu bine că ăsta sunt eu, care muncesc aici, atâta pot şi atâta fac, dar din drepturile ce mi se cuvin nimeni nu-mi poate fura nici măcar un bănuţ! Eh! O mai fi o vreme până atunci; o vreme poate lungă – cine poate şti cu adevărat şi cu siguranţă ce reprezintă ziua de mâine?! – însă eu, oricum, n-am să mă dau bătut!” -

  Din toate aceste gânduri destul de negre şi învălmăşite avea să-1 aducă la realitate vocea stridentă a aceluiaşi Hans Lemer: –

  — Repetăm măsura!

  „Repetăm măsura” – repetă şi Stan Florescu cele două cuvinte ce ieşiseră din gura geologului, după ce acesta îşi aruncase privirea pe carnetul de note al sondei numărul 133, ceea ce, pentru Florescu însemna distrugerea unui noian de iluzii.

  „Am pierdut şi cei cinci metri de care eram sigur, şi poate şi alţi câţiva până se termină măsura dacă nu apăreau pe drumeag cele două căruţe. M-am bucurat degeaba, erani sigur de reuşită şi eu, şi – pare-mi-se – şi bietul meu ajutor. „ –.

  Într-adevăr, Dumitru Răduleţ părea a fi cel mai surprins de ordinul dat de geolog. Cu ochi de viezure – pe el nu îl interesaseră ţiganii, inelul, târguî, ci doar” oamenii – urmărise ceea ce se întâmpâa şi se desfăşura în jurul sondei. Sesizase tot, dar nu-i păsa sau se prefăcea a fi total neutru.

  „Ţigani blestemaţi”, îşi zise Stan Florescu, privind în urma celor două căruţe cu coviltirele prăfuite, cum se pierdeau în zare, undeva departe, pe drumul care părea să ducă spre Filipeştii de Târg, ca şi cum acele figuri tuciurii i-ar fi adus ghinion.

  Se întreba, în cele câteva fracţiuni de secundă, cât mai avea să treacă până ce Hans Lerner va deschide din nou gura, să dea noi ordine, dacă nu care cumva acesta a şi simţit „ceva4* – dar ce?

  Nedumerirea tuturor – fiindcă erau cu toţii stupefiaţi de ordin – avea s-o înlăture acesta însuşi, care nu contenea în a-şi admira inelul abia cumpărat şi pe care şi-I strecurase pe degetul mijlociu al mâinii stângi.;

  — Nu-mi place să fac o treabă din bucăţi

  — Nu înţeleg! se arătă surprins unul dintre cei doi ingineri români, ca să adauge îndată: Mi s-a făcut şi foame! v

  — Ce nu înţelege tomnu inginer, ce nu înţelege?! – zise pe un ton tăios „adevăratul4* reprezentant al societăţii „Continentala„, fiindcă ceilalţi doi ingineri îşi părăsiseră societăţile lor de baştină, „Steaua română„ şi „Creditul minier„ atraşi de salariile plătite de „nemţi„, şi nicidecum din motive ce se puteau numi, cât de cât, „patriotice”.

  — De ce s-o luăm de la cap? Doar aşa, ca să ne aflăm în treabă şi să plătim inutil atâţia bani celor de la„Operaţiuni speciale”?! se arătă nemulţumit şi cel de-al doilea inginer.

  — Am spus! repetă inginerul, nu-mi place cârpă-eeaâa, lucrul de mântuâală Luăm totul de la cap! Trage sus aparatul! strigă eî la şoferul operator, cel care manevra granicul maşinii. „ „:

  În ambianţa aceea de nervozitate şi nemulţumire, doar Dumitru Răduleţ părea a fi cel mai liniştit. Auzind ordinul inginerului-geolog, cu lipsa de grabă care îl caracteriza, el se apucă să adune crâmpeiele de sfoară de manila, gata să purceadă, alături de ceilalţi, la o nouă măsurătoare. Treaba o mântui repede, tn câteva minute, după care făcu un semn ce se voia liniştitor către Stan Florescu,

  Acesta însă nu-şi mai găsea locul, deşi se hotărâse să fie calm, cât mai calm. „Toată munca mea – a mea, dar şi a altora – se poate duce de râpă dacă noua măsură cerută de uscatul ăsta de neamţ o să iasă altfel decât trebuie. „ O sută de zile de joc cu arestarea, cu condamnarea, poate cu moartea, să se destrame ca un puf de păpădie în bătaia vântuluiL. Pentru că nu-i place neamţului să facă. O treabă din bucăţi!; „ – -

  Cu trei zile în urmă i se spusese că temuta armată motorizată germană ducea o lipsă acută de carburanţi. Că tunuri cu bătaie lungă, altfel tractate cu uşurinţă de şenilete, erau mutate de puterea braţelor a sute de soldaţi, infanterişti scoşi de pe poziţii. Tancurile, principala lor armă de asalt, cele care vreme de patru ani călăriseră cu şenilele lor mai toate ţările Europei, aşteptau cu sutele, încremenite de moarte, să apară cisternele. Doar aviaţia nu cunoştea deocamdată ce este lipsa de benzină, cuvântul lui Goering fiind încă ascultat la Marele cartier general al armatei germane, unde trona Hitler, dementul ce continua să creadă cu străşnicie în puterea distrugătoare a noilor arme la care lucrau savanţii IUL; (.

  Şi acum, el, biet muncitor petrolist, el şi o mână de oameni curajoşi, cei mai mulţi necunoscuţi lui însuşi, să se opună acestui ordin care nu putea fi anulat de nimeni.

  Cei doi ingineri români fuseseră şi ei împotriva deciziei neamţului de a lua de la cap carotajul electric al sondei 133. Dar oare, se întreba Stan Florescu, împotrivirea celor doi ave”-o bază cât de cât apropiată idealurilor sale? Urmăreau şi ei să împiedice sonda să furnizeze vagoane de ţiţei şi, în locul acestei nepreţuite comori a adâncimilor, ea să erupă doar apă, gaze şi noroi – sau nimic? Sau, gândea tot el, totul fusese un joc al sorţii: unuia dintre cei doi ingineri i se făcuse, într-adevăr, foame, altuia. Foame! Foame, când mii şi mii şi zeci de mii de oameni, de la copiii care sugeau la sânul flasc al mamei şi până la bătrânii ce abia îşi mai târşeau picioarele spre camerele de gazare, nu ştiau să repete la unison decât una şi aceeaşi propoziţie: mi-e foame.

  Şi acestor doi oameni, români de-ai lui, ingineri cu diplomă şi nu doar bănuiţi a fi ingineri, cum bănuit era Herr Hans Lerner, li se făcuse foame. Foamea aceasta, foamea după o supă caldă cu găluşte, după o ciorbă cu perişoare, după o friptură de pui cu mujdei de usturoi sau, pentru cei cu stomacuri mai sensibile, după o friptură de pulpă de viţel tăiată în felii subţiri, simetrice, la care se asorta o salată de sfeclă roşie, la „urmă o plăcintă de mere sau clătite cu dulceaţă de vişine, totul udat din abundenţă de nemaipomenitele vinuri româneşti sau măcar, de apa izvoarelor cristaline, foamea aceasta să-i fi îndemnat oare pe cei doi foşti slujbaşi ai Creditului Minier şi ai Stelei Române să dea bir cu fugiţii spre „Iepurele şchiop”?: Iv,

  Fiindcă, cu puţin. Timp înainte de a începe cea de-a doua măsurătoare a carotajului, inginerul Creditului, un om în floarea vârstei, cu aspect de profesor secundar – avea de altfel un frate profesor de botanică la Liceul „Sfinţii Petru şi Pa vel” din Ploieşti; –. Se apropie de geologul neamţ, care în răstimpuri continua să-şi admire „achiziţia”, întrebân-du-se, totodată, dacă pe teritoriul Marelui Reich existau sau nu astfel de ţigani nomazi, făuritori de adevărate minuni artistice, şi îi spuse cu o voce ce se voia autoritară:

  — Până sunteţi gata dumneavoastră cu preparativele, noi – şi arătă spre colegul provenit de la Steaua – dăm o fugă la „Iepurele şchiop”, să îmbucăm ceva; am auzit că„ aseară B iţă Busuioc – proprietarul restaurantului Iepurele şchiop” – a atins m câţiva „urecheaţi” – şi omul dădu să se în-Jrepte spre camioneta care îi deservea pe ei, inginerii români, neamţul folosindu-se în exclusivitate * i cel de-al doilea Forduleţ.

  Ce? Păi cum? Ce? Stai! se precipită Hans Lerner. Cum să plecaţi?!

  I – Uite că plecăm. Păi, dacă ni s-a făcut foame?! Zise şi cel de-al doilea inginer, apăsându-şi demonstrativ palmele peste pântecele acoperit de bluza confecţionată din „piele de drac”, moda acelor timpuri – Păi, păi. Poate că şi mie mi-e foame! nu găsi altceva să spună geologul.;

  — Hai cu noi! Cine te ţine aici? Lasă-i pe ei – şi „stelistul” arătă spre pilcul muncitorilor din jur – să-şi facă singuri meseria. Oricum, se pricep mai bine decât noi, nici o grijă, Herr Lerner.

  Dacă „stelistul” n-ar fi zgândărit amorul propriu al geologului neamţ atunci când pronunţase „oricum, se pricep mai bine decât noi”, după nici o oră, cei trei ingineri ar fi înfulecat cu poftă din iepurele împuşcat cu o seară în urmă şi pregătit „ca la mama acasă”, cum doar Biţă Busuioc ştia să pregătească.

  Aşa însă.,}

  — Hai, repede, până la ora 4 treaba să fie gata! se repezi Hans Lerner spre „echipajul„ de la „Măsurători speciale„, după ce Fordul celor doi ingineri români abia se mai zărea în zare, cum alerga spre „Iepurele şchiop„. I. L „ „

  — La 3. 3 fără ceva suntem gata, răspunse domol şoferul care acţiona comenzile troliului.

  — Foarte bine, foarte bine! De oameni viteji ca tumneavoastră are nevoie armata germană! se ambala Lerner, care, dacă era s-o recunoască cinstit, ar fi preferat de zeci de ori să fie în ambianţa plăcută de la „Iepurele şchiop” decât s-o ia din nou de la cap cu măsurătoarea. Ii era, de altfel, şi lui foame, –

  Foamea, gândea el câteodată, naiba ştie de ce, nu vrea să ocolească pe nimeni, nu vrea să facă nicio

  — Ultima spovedanie deosebire între bogat şi sărac, între german şi rus, între om şi câine. Ptiu î se enerva el când ajungea la o asemenea constatare. „

  Şi lui, acum, îi era foame, îi era foame şi-i era ciudă că ceruse o nouă măsurătoare. Plutind încă în ambianţa târgului făcut cu ţiganii, ceruse repetarea măsurătorii ca un anume fel de a-şi impune punctul său de vedere, de „şef”, de om care „dictează”, care „ştie ce face”. Nici măcar prin cap nu-i trecuse ideea că „amanţii de români* l-ar fi putut trage pe sfoară pe el, Hans Lerner, reprezentant al „Continentalei„ pe acele meleaguri până mai ieri cenuşii, care de câteva zile, sub pulpana caldă a soarelui, începuseră să se trezească la viaţă, să coloreze într-un verde de smarald câmpia şi colinele din jur, şi undeva, departe, să topească zăpada Munţilor Carpaţi, care îi aminteau de ţara sa, de Alpii Bavarezi. R; – „ {\par

  — Sakrament strigă sau mai degrabă urlă făptura care măsura aproape doi metri în înălţime, dar care altfel era aproape străvezie. Cum aşa?! Nu se poate! Reparaţi degrabă defecţiunea!

  — Domnu. Inginer. – începu să vorbească pe un ton blajin Barbu Teodorescu, şoferul-operator al camio-

  ! nului, s-a blocat angrenajul dintre motor şi troliu. L.

  — La mine nu pasă! Tu ai spus că ora 3 – gata!

  — Gata-gata, gata dacă nu se defecta, dar dacă. Şi şoferul, o „moacă” simpatică cum pot fi doar şoferii când vor să fie simpatici, ridică din umeri a totală neputinţă, ca, fără grabă, să caute prin buzunare şi să dea la iveală un pachet de „Carpaţi”.

  I.

  — Nu este voie fumat! se enervă acelaşi Hans Lerner.

  — Păi., de ce? Ce să ia foc? Noroiul din sondă? întrebă şoferul aprinzându-şi calm ţigara şi trăgând cu sete câteva fumuri.];

  — Asta este. Sabotaj t se enervă de-a binelea acelaşi devotat salariat al „Continentalei”.

  — Domnule. Lerner, vorbi aceeaşi „moacă”, sabo taj o să fie într-adevăr dacă dumneavoastră nu luaţi măsuri urgente pentru remedierea defecţiunii. Eu sunt şofer-operator şi nu mecanic, s-avem iertare, domnule inginer

  — Şi-adică ce vrei să spui la mine?! Ameninţi la mine?

  — Cum mi-aş permite, domnule Lerner? Eu nu fac altceva decât să vă aduc la cunoştinţă cum se poate continua carotajul acestei sonde.

  — Şi, şi?! izbucni Hans Lerner blestemând clipa când se hotărâse să reia de la cap carotajul sondei, în loc să fie alături de cei doi ingineri „fugari” care, – „ce le pasă lor!” – mâncau şi beau la „Iepurele şchiop”, Şi, zic eu, cel mai bine ar fi şi pentru dumneavoastră, şi pentru noi* să nu ne enervăm şi să căutăm împreună cea mai bună soluţie.

  — Care soluţie?! Asta, să stăm, să fumăm şi să ne uităm unii ia alţii?! –

  — Nu, domnule inginer, nu, aşa ne apucă repede noaptea şi, precum bine ştiţi, operaţiunile speciale nu se fac decât la lumina zilei. Deci, zic eu, altceva nu ne rămâne de făcut decât să punem mâna cu toţii şt, până mâine, să tragem afară aparatul.

  J – Până mâine?! urlă de data aceasta acelaşi priceput tehnician, lipsit de diplomă de inginer-geolog, având la mână doar o patalama a unei şcoli tehnice germane de specialitate.,;

  — Până mâine – dacă, în noaptea care vine, cei de la bază pot remedia defecţiunea. Dacă nu. Şi Barbu Teodorescu, cu ţigara înfiptă între buze, ridică apatic din umeri.

  Soarele strălucea sus, pe bolta senină, şi se pregătea să încălzească şi alte meleaguri, undeva, departe, mai înspre Piteşti; câţiva oameni – femei, bărbaţi, mai degrabă copii – se zăreau muncind la câmp; motoarele unei sonde în foraj huruiau înfundat înspre Filipeştii de Târg; pace şi linişte peste tot nimic neputând prevesti ce va urma mâine, poimâine, mai încolo.

  — I r-:

  Deocamdată, însă, aici avea să se declanşeze un adevărat război al vorbelor – pentru moment. * – Care „mâine”?! Acum, imediat, trebuie să facem carotajul! urlă Lerner. – „- * „ – Domnule inginer, eu sunt un simplu meseriaş, un meseriaş fără prea multă şcoală, dumneavoastră sunteţi inginer, geolog, aveţi o diplomă în buzunar, de ce nu treceţi dumneavoastră în locul meu, să conduceţi operaţia de carotare? Eu nu mă supăr, conchise acelaşi Barbu Teodorescu, lăsându-i fără grai nu atât pe neamţ, cât pe Stan Florescu. V fs

  Introduseseră deja mai mult de trei sferturi din cablul care purta preţiosul aparat de carotare, când, de sus, de pe troliul camionului ce aparţinea întreprinderii de Operaţiuni Speciale Câmpina, careva strigase: „Stai!” şi Barbu Teodorescu reluă calm:

  — Eiomnule inginer, repararea angrenajului nu se poate face decât la bază, la Câmpina. -

  — Nu, nu, nu! Azi carotajul trebuie gata!

  — Alegeţi, domnule inginer, vorbi şoferul-opera-tor, dând vorbelor sale aceeaşi intonaţie de linişte: Ori mergem la Câmpina, ori telefonaţi tot la Câmpina, să vă trimită de urgenţă o altă maşină.

  — O altă maşină? îşi ieşi din sărite geologul. De unde altă maşină, când maşina de felu asta este ca iarba de leacu?!

  — Atunci. Şi Barbu Teodorescu, tipul bărbatului frumos şi în acelaşi timp greţos, când voia să fie greţos, ridică din umeri.

  — Atunci ce?! strigă răguşit Hans Lerner. 1

  — Domnule inginer, de ce ţipaţi la mine? V-am făcut eu vreun rău? Sunt eu cu ceva vinovat fiindcă s-a defectat ferotenia asta? şi flegmaticul şofer-ope-rator arătă din priviri spre maşina de carotaj electric, ea însăşi de provenienţă germană.

  — Sakrament! scăpă din nou Lerner pe limba strămoşilor săi, ca să adauge, îndată, dându-şi desigur seama că el, acolo, între păduri, dealuri şi câmpie, nu avea de cine să fie înţeles: Spune atuncea la mine ce este de făcut? 1 *

  — Să facem pe noi, domnule inginer, asta ne răfnâne deocamdată de făcut, eu, unul, nu văd ce altceva. Şi Barbu Teodorescu, apatic, îi întoarse spa-tcle, ca să se ducă spre cel mai apropiat tufiş, pentru 0 mică şi omenească nevoie.

  Hans Lerner, o clipă, fu gata să arunce în liniştea aceloraşi frumoase şi pitoreşti coclauri încă un „sakra-ment”, urmat, se înţelege, de nenumărate alte „cuvinte alese”, numai că, totodată, înţelese că el, acolo, era singur. Ai lui, toţi, erau departe şi împrăştiaţi, luptând din greu şi tot mai singuri, iar mulţimea celorlalţi se unise, deşi vorbeau limbi diferite şi nici măcar nu aparţineau aceluiaşi continent şi între unii Şi alţii se interpuneau oceane.

  — Şi totuşi tu, ia zi, dacă ai fi la mine în loc, ce faci? întrebă Lerner pe Teodorescu, dând cuvintelor Sale o tentă de bunăvoinţă, suspectă întrucâtva.;

  După ce trase încă un fum de ţigară, operatorul maşinii aruncă chiştocul, îl frământă bine cu talpa bocancului, apoi îşi ascunse mâinile în buzunarele bluzei şi-şi aruncă privirile spre cer, de parcă de acolo urma să vină răspunsul aşteptat de geolog.

  — Spune, spune! Tu ce face? insistă Lerner. (– Păi. Sunt trei posibilităţi, nu mai multe.

  — Spune, care?! Ce mestecă tu vorba? r – Una dintre cele trei posibilităţi ar fi.

  — Spune! Spune!

  — Să ducem maşina la Câmpina, aşa cum am mai spus de altfel, s-o repare acolo.

  — Imposibil este!

  — A doua posibilitate ar fi să cerem tot de la Câmpina o altă maşină, însă văd că dumneavoastră nu sunteţi de acord.

  — Eu este de acord, dar nu este maşina rezervă!

  — Iar cea de-a treia posibilitate. Este şi cea mai simplă, şi cea mai la îndemâna noastră.

  — Care? fu scurt Lerner, încruntându-se.

  Barbu Teodorescu îşi aruncă privirile în jur, spre pilcul celor câţiva angajaţi ai întreprinderii câmpinene, şi, după ce cu mâna dreaptă făcu un gest scurt către ei, le adresa câteva cuvinte cam alăturea cu. Drumul.

  — Hei, voi, roiu! Uşcheala. 1. *

  Cu Stan Florescu în frunte, cei invitaţi să se îndepărteze, cu cuvinte nu dintre cele mai alese, se duseră spre baraca unde, când sonda era în foraj, muncitorii se schimbau de haine, fumau, discutau vrute şi nevrute şi, când sapa mergea lunga, mai trăgeau şi câte un pui de somn.

  — Spune! îl îndemnă să vorbească Herr Lerner pe operator după ce rămaseră singuri.

  — Eu aş zice. S-o lăsăm moartă.

  — Cum adică?! Cum moarta?!

  I – Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute, adică. –

  Uscatul geolog îşi săltă capul, poate pentru a-1 privi pe celălalt mai de sus, ca să se repeadă:

  — Fără proverbe! Asta sonda, nu friptura!

  — Domnule inginer, începu Barbu Teodorescu dând vocii o intonaţie voit liniştită, de ce credeţi dumneavoastră că păguboasa asta de sondă trebuie să dea neapărat ţiţei?

  — Trebuie! r – Trebuie, de ce?

  — Fiindcă trebuie! \par

  — Păi., atunci să dea, căci doar nu dă pentru mine şi nici pentru neamurile sau prietenii mei. Să dea ţiţei! păru a-şi ieşi din fire cel care conducea din punct de vedere tehnic operaţia de carotare.

  — Şi?!

  — Şi. „împuşcaţi-o”! Dă ţiţei – bine, nu dă – iar bine, căci nu sunt eu Dumnezeul străfundurilor pământului!

  Se lăsară câteva minute de linişte totală. Abia dacă, ici sau colo, cintezoi sau mierle îşi aruncau trilurile lor, imposibil de imitat, peste nemărginitele întinderi din jur. Neamţul mustăcea, strângea din fălci, îşi lovea nervos una dintre cizme cu o ramură ruptă dintr-un pâlc de nuiele galben-sângerii, ca să izbucnească.

  — Nein!

  — 1 Barbu Teodorescu, spre deosebire de Stan Florescu, era ceea ce se cheamă un om care îţi sare în ochi: nu prea înalt, dar bine clădit, nu elegant dar întotdeauna îmbrăcat cu grijă, deloc guraliv – „guraMv*% de altfel, nu era nici Stanică, însă când vorbea – vorbea, şi ceea ce îl deosebea poate de toţi ceilalţi salariaţi ai întreprinderii de Operaţiuni Speciale Câmpina, nu admitea să fie contrazis. Aşa că, fără Să-i pese prea mult că celălalt era geolog, iar el doar jofer operator, sau că celălalt era. Neamţ, în timp ce el „doar român”, izbucni:

  — Dacă-i „nein”, nein să fie, şi atunci – suiţi-vă dumneavoastră acolo sus – şi arătă spre „Henschel”-ul înţepenit, şi daţi-i drumul la treabă! Este cumva defect, cum spun eu? Reparaţi-1, că doar aveţi o diplomă de inginer în buzunar – eu n-am! – iar dacă nu sunteţi în stare, daţi o fugă până la Câmpina sau chemaţi de-acolo vreun deştept mai mare decât noi doi! – şi, calmându-se subit, scoase o ţigară şi dădu să şi-o aprindă.

  Hans Lerner, după ce fusese gata să protesteze Vehement împotriva obrăzniciei „românului”, găsi CU cale să se ia din nou de ţigară, obicei vechi, poate şi unde el nu era fumător.

  — Nein Tu nu fumat aici, am mai spus o dată! şi arătă spre sondă şi instalaţiile încremenite din jur.

  — Ce dracu să ia foc? întrebă calm Teodorescu, aprinzându-şi ţigara şi aruncând chibritul a scârbă, Spre gura de sondă.

  — Nu este voie! ţipă isteric neamţul.

  — Ce nu este voie?

  — Fumat! Scrie colo! şi arătă spre o pancartă pe care, într-adevăr, scria negru pe alb „Fumatul interzis”.; –

  — Ei, pe dracu! Vedeţi dumneavoastră pe undeva vreo picătură de ţiţei? Sau măcar miros de gaze de sondă? *h

  — Eu reclam la tine! îşi ieşi din fire geologul.

  — Cui? întrebă şoferul-operator trăgând cu nesaţ încă un fum., ( v.

  — La. Şefii tăi!

  — Abia aştept să fiu mutat de aici într-o altă schelă, mai primitoare şi cu oameni mai deştepţi. Asta ar fi una, iar a doua, v-aş ruga ca, pe viitor, să evitaţi să mai folosiţi pe „tine” şi pe „tăi” – fie mă car pentru faptul că sunt născut cu vreo zece ani mai devreme decât dumneavoastră. Dacă eu mă folosesc de „dumneavoastră”, puteţi şi dumneavoastră şă-1 folosiţi pe „dumneata”, măcar.; r >

  — Extraordinar î Asta este nemaipomenit! -

  — Ce? Ce anume? şi Barbu Teodorescu mai trase

  Un fum., \par

  — Tumneata dai la mine ordin cum vorbeşti?!

  — Hopa! Deci se poate şi cu „tumneata; –?! Ti

  — Sakrament! Sakrament! „; „

  — Cu sau fără „Sakrament”, sonda stă şi şefii dumneavoastră or să vă întrebe, la raportul de seară ce-aţi făcut, se hotărî românul, s-o întoarcă din condei”, ducând, chipurile, grija sondei şi a geologului.

  Stan Florescu, rezemat de un perete al barăcii, părea aproape adormit, căzut într-o somnolenţă fără leac, dar numai aparent, altfel întreaga sa fiinţă era încordată asemeni unui arc Ar fi dat mult să ştie ce discutau cei doi, dar până la el nu răzbeau nici măcar frânturi de cuvinte. „*

  — Tumneata, dacă eşti în locul meu, ce face? întrebă din nou Lerner, folosind de data aceasta cu totul alt limbaj şi o tonalitate a cuvintelor decât până atunci.

  — Ce aş face eu dacă m-ar chema Hans Lerner? Păi, să ne gândim: dacă „mergem” la Câmpina, mai devreme de poimâine n-o să fim înapoi, fiindcă cei de la Ateliere au un singur mecanic capabil să repare drăcovenia noastră, şi ăsta-i mereu ocupat. Poimâine seara, adăugă impasibil. Dacă cerem să vină mecanicul aici, boala-i şi mai lungă, trei-patru zile, poate chiar cinci, exagera el cu bună-ştiinţă.

  — Imposibil! exclamă Lerner, -

  — Ar mai fi o soluţie.

  — Care?! Spune! Nu fierbe la mine, că eu vede bine că tumneata orau Iu dracu eşti!

  — Nu sunt deloc „omul dracului”, ci sunt doar un om cu cap, atâta tot. Şi atunci, dacă m-ar chema Hans Lerner şi aş ţine ca această sondă să dea ţiţei atât cât o să dea, mult, puţin, tot e mai bine decât nimic, şi instalaţiile să fie cât mai grabnic mutate la noua locaţie, aş lua de bun primul carotaj şi aş chema „puşca”

  Pentru mâine-dimineaţâ. Asta aş face eu, domnule inginer! fu scurt românul.; –

  Lerner, încruntat amarnic, rămase pe gânduri. Şi lui îi surâdea această rezolvare a problemei, cel puţin din două motive: o dată, că nu da prilej şefilor să-1 considere un „mormoloc”, un incapabil chiar, şi a doua oară fiindcă aşa sonda putea fi mutată mai repede la noua locaţie. Şi, de asemeni, nu era de ignorat nici producţia pe care sonda numărul 133 ar fi dat-o, totuşi. – -: – „A dracului javra de românu, are dreptate!” „ Şi totuşi exista şi un impediment – unul major: ceilalţi doi ingineri români, care acum se ospătau, poate trăgeau şi-un chefuleţ, la „iepurele şchiop.

  — Nici o grijă, domnule Lerner, din partea lor, căută Barbu Teodorescu să-i alunge neliniştea. Puţin le pasa lor de sondă; pe ei îi interesează banii încasaţi de la „Continentala”, nu că are sau nu are sonda X ţiţei I Şi ştiţi ce-aş mai face eu acum, dacă pe mine m*ar chema Hans Lerner! continuă tot el.;

  Te duce repede la restaurant, după aia doi! ghici neamţul gândurile şoferului-operator, dovedind astfel că nu era chiar prost. Şi-acolo iepure şi vin bun, mai adăugă, şi-aicea tumneata fumează şi dai focu lă sonda, sfârşi lunganul, dând cuvintelor o intonaţie cu totul neutră, din care celălalt putea înţelege orice.

  — Foc îi dau poimâine, după ce intră sonda în producţie; astăzi nici un incendiator de profesie nu i-ar putea face vreun rău. -; ş- – Glumit la mine, o întoarse Lerner din condei. Totuşi, este lege, este obligat respectat la ea, şi arătă din priviri spre pancartă. R.

  — Legea este făcută de oameni ca să fie respectată doar atunci când este potrivită momentului, ca să zic aşa; când nu. Nu! Or, dumneavoastră cunoaşteţi foarte bine meseria de geolog şi ştiţi la fel de bine că o sondă „neîmpuşcată” şi plină ochi cu noroi de mare densitate nu are cum să fie incendiată nici măcar dacă asupra gurii ei s-ar abate un şuvoi de foc! N-am dreptate?: – -

  — Ja, ja. Totuşi; legea. * r r – Domnule Lerner, eu zic s-o lăsăm moartă cu „legea asta”. Cunoaştem doar bine amândoi o puzderie de legi care au fost călcate în picioare, ce să mai vorbim de pancarta asta nenorocită, cu „fumatul interzis”, pe care, dacă vreţi să ştiţi, eu însumi am agăţat-o acolo. Căzuse, bătută de vânt, şi o călcau sondorii în picioare. Legi şi legi, picioare şi picioare, important e rezultatul final, zic eu.

  — Nu ştiu ce tumneata bombăneşti acolo, spui la mine alta: cum daţi aparat afară? Cu oamenii?

  — Cu ei; asta este o muncă dintre cele mai grele, dar ce să facem, să stăm aşa şi să ne uităm unii la alţii?

  — Bine, bravo, ştiam eu că tumneata deştept şi bun meseriaş este!

  „Este pe dracu, lua-te-ar!”. T „Iepurele şchiop” era un local curat şi primitor. Şi, dacă magazinele, multe-puţine, erau aproape goale şi în rafturile lor nu găseai nimic deosebit, cârciumile şi restaurantele se bucurau încă de un regim preferenţial. Poate şi fiindcă pragul lor era călcat de tot felul de notabilităţi, de la primar până la omul de serviciu care ştergea praful de pe birouri şi făcea cumpărături pentru „şefi”. Se înţelege, însă, fiecare cu „locul său” sau măcar cu salonaşul sau colţişorul său. „Iepurele şchiop” era localul elitei şi Biţă Busuioc, negustor din tată-n fiu, ca să mai scoată din paguba adusă de „elita” ce deseori uita să-şi achite consumaţia sau o achita doar parţial – „Na şi ţie, Busuioace, să-i faci cucoanei o surpriză I” – construise alături de „sala cea mare” încă o sală, mai mică şi mai modest mobilată, şi care mai întotdeauna era plină de clienţi. Şi, dacă tot se apucase de cheltuit banii, şi o a treia sală, „salonaşul” doar cu două mese, unde nu intra oricine.

  Petroliştii şi cei câţiva mineri – în apropiere exista şi o mină de lignit – îşi aveau locul în sala cea mare,; şi doar când omul se credea prea murdar de noroiul mu ţiţeiul sondelor se refugia în sala mai mică, altfel căutată îndeosebi de ţărani. Primarul, jandarmul, no-ţarul – în „salonaş” îşi aveau locul, dar nu întotdeauna, fiindcă deseori lipsea acea atmosferă de intimitate şi voie bună, mai greu de „fabricat” în doi sau în trei, când Stere Drăgulin era obligat să privească acelaşi şi acelaşi nas borcănat al primarului, iar notarul să „soarbă” în neştire mirosul strident de violete ce irupea năvalnic din uniforma lui Drăgulin, Doar când evenimente majore, legate de cele mai multe ori de politică şi de război, dar şi de „afaceri”, li obligau la discuţii ce nu trebuiau să treacă dincolo de urechile lor, se refugiau în salonaş.; Mulţumită sprijinului tacit al acestei protipendade comunale, cârciumarii aveau de toate şi-şi puteau procura orice: de la vinul cu buchetul cel mai ales, cumpărat de la Ceptura sau Valea Mieilor, până la iepuri şi potârnichi. Pulpa de viţel împănată cu usturoi, antricoatele de purcel, cârnaţii, babicul şi ghiude-mul, aduse de la Pleşcoi, erau delicatese de fiecare zi. Ciorba, supele, tocana erau solicitate numai de gurmanzi şi pofticioşi, altfel doar cei din salonul mijlociu se dovedeau a fi clienţi credincioşi ai acestor mâncă-ruri mai la îndemâna pungii lor.

  Dar nu numai priceperea negustorească a lui Biţă Busuioc şi poziţia strategică a restaurantului, aflat la intersecţia a patru străzi, umpleau „saloanele” cârciu-marului. O contribuţie majoră la creşterea deverului avea, spuneau atotştiutorii, Coca Busuioc, nevasta patronului, care sta după tejghea şi servea doar pe „unii” dintre clienţi, îndeosebi în orele de aglomeraţie, aruncând însă şi ocheade ici şi colo. Şi avea coana Coca Busuioc ochii mari şi albaştri, de un albastru asemeni viorelelor când scot pentru prima dată capul din zăpadă, până să le schimbe soarele culoarea în palid-vioriu. Altfel, pentru cei treizeci de ani câţi număra coana Cocuţa – aşa o numeau doar câţiva, printre ei şi Stere Drăgulin – se putea spune despre femeie că este „cam trecută”: înaltă fusese întotdeauna, de câţiva ani însă se lăţise în părţile oricum mai proeminente la o femeie decât la o fecioară neprihă nită; Cocuţa însă părea să nu se oprească clin „dezvoltare”, de vină fiind fără doar şi poate şi bunătăţile din care ciugulea întruna, că era şi tare pofticioasă nevasta cârciumarului.

  — Cocuţă dragă, o certa soţul dimineaţa, până să apuce să se scoale şi să înceapă o nouă zi de muncă, mănâncă, dragă, mai puţin, zău aşa, ai început să iei forme!

  — Cine mă place – mă place şi cu „forme” î Ui-tă-te la tine, eşti cu-un cap mai „scurt” ca mine şi-ai zece kile-n plus! Şi-ai şi patruzeci şi patru, nu doar treizeci, câţi ani am eu! Aşa că, Biţă scump, las-o mai moale cu sfaturile!

  — Şi-ar mai fi ceva, cuteză Busuioc, deşi ar fi trebuit să priceapă de la bun început că nu nimerise ocazia cea mai prielnică pentru a discuta „serios” cu frumoasa lui soţie – frumoasă, fiindcă, oricum, „în ansamblu”, femeia era frumoasă

  — Ce-o mai fi? Ce ţi s-a mai năzărit, ia zi! şi femeia se aşeză într-o rână, mişcarea dezvelindu-i pieptul alb şi voluptuos, privind la bărbatul ei cu pleoapele pe jumătate aplecate. Sper, dragule, că n-o fi vorba iar de gelozie. Ia zi!

  — Da azi-noapte unde-ai fost?! se hotărî deodată Biţă Busuioc să fie ceva mai categoric, săltându-se şi el din aşternut, pe jumătate, privind cu oarecare jind la goliciunea neveste-sii.

  — Unde să fiu? Şi când „azi-noapte”?

  — Cam. Pe la miezul nopţii, după ce a plecat primarul. -

  — Eşti mare şi prost! fu categorică Cocuţa. Nu ţi-am spus că mă duc în grădină, să iau puţin aer, că mi se făcuse lehamite de atâtea mirosuri câte circulă printre mese? s

  — Şi-ai stat „la aer” aproape două ore! nu se dădu bătut cârciumarul.

  — Poate, nu ştiu, dar n-aş crede; p oră, cam aşa ceva. „: „ -}

  — Şi când ai venit la culcare – a ce miroseai? începu Busuioc o adevărată anchetă, săltându-se şi potrivindu-şi perna la spate, mai înspre perete, fe tooln fiind cea care dormea la marginea patului. „.

  — A ce să miros? Baie astăzi n-am apucat să fac, A”ia că. Tot a mici, a cârnaţi, a usturoi, a plăceri d-as-toa cu care mă îndopi în fiecare zi! se hotărî ea să ia Iniţiativa, neavând de unde să ştie că al ei bărbat avea şl preocupări. Detective.

  — A violete, a violete miroseai!

  — A violete? făcu femeia de treizeci de ani, înzestrată ele natură cu mult farmec, dar nu şi cu o inteligentă spontană,:

  — Da, da, miroseai a violete, a parfumul domnului plutonier-major Stere Drăgulin, a aşa ceva miroseai!

  — Eşti nebun! zise doar Coca Busuioc cu voce moale.

  — Ba nu sunt deloc nebun şi, dacă vrei, îţi mai spun ceva.; –.

  Ca prin minune, cu femeia care până atunci fusese gata să înceapă o „ceartă serioasă” – n-ar fi fost pentru prima oară. – se întâmplă o metamorfoză uluitoare. Ochii mari îi fură năpădiţi de lacrimi, seânci de câteva ori, asemeni unui copil prins că a umblat ia borcanul cu dulceaţă, ca apoi, plângând în hohote, să-şi ascundă capul la pieptul bărbatului, acoperit în întregime de păr negru şi des, şiretul cămăşii de noapte, ornată toată cu motive naţionale multicolore, fiind descheiat. *.

  — Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva?! se auzi tân-guitoare şi fragmentată vocea Cocuţei Busuioc. Nu ştii că şi noi avem în grădină viorele? Răule! Şi mai zici că mă iubeşti?! M-ai luat când aveam doar şaisprezece ani, când eram ca un crin abia îmbobocit, şi acu îmi faci scene de gelozie! Măcar de le-aş merita, răule ce eşti!

  Biţă Busuioc, în faţa noianului de imputări împletite cu jurăminte şi promisiuni, găsi cu cale să nu-şi mai susţină acuzaţia de infidelitate cu faptul că viorelele lor, din fundul grădinii, dacă ar mai exista cumva, demult pierduseră orice urmă de miros. Şi nici că pantofii Cocuţei, cu care se înapoiase în casă după ce „luase aer”, purtau urme vizibile „luate”-din grajdul vitelor, unde altfel femeia nu călca decât atunci când făta vreo vacă sau vreo oaie” să vadă cum arată viţelul sau mielul.

  — Mă şi miram, fetiţa mea, să faci tu aşa ceva, şi tocmai cu unul ca ăsta, îndrăgostit lulea de odrasla cea mică a lui don profesor Grigoriu 1

  — De Sanda? se dovedi mai curioasă decât s-ar fi cuvenit femeia, care de-acum ajunsese ea la perete.

  — De Sanda! Ce, nu ştiai?

  — Nu, şi mă şi mir ce-o fi găsit la pisica aia! Soră-sa, mai treacă-meargă, mai are parcă pe vino-ncoace, dar asta L –;

  — Vrea s-o ia cu el în America, sau în Canada, dacă. De, mai ştii, dacă o fi să se strice busuiocul cu Antonescu.

  T-Vezi? păru a se revolta femeia. Dacă mă ţii zi şi noapte în restaurant, să-ţi servesc şi să le zâm-besc clienţilor tăi, eu rămân o proastă şi nu ştiu nimic, nici măcar ce se întâmplă în amantul ăsta de Fiii peşti! Şi-apoi, şi pe tine, te cheamă „Busuioc”. Mai zise, fără să precizeze la ce anume se gândea.

  Mă bagi pe mine în aceeaşi oală cu Drăgulin?! Am bătut eu pe careva, i-am trimis eu lui Zanea clienţi pentru Crângul lui Bot sau pentru lagăr?!

  — Tu nu ştii, dragă, de glumă? Doar „Busuioc” mă cheamă şi pe mine, şi nu de ieri, de alaltăieri, ci de. Paisprezece ani, o viaţă de om. Auziseşi tu pe atunci de Antonescu, de Hitler, de câţi şi mai câţi de-alde ăştia? Nu. Şi-atunci, de ce să ne pese nouă? LV

  — Dar nici nu-mi pasă! Pe mine două lucruri mă interesează: să-mi meargă afacerile şi să mă iubească nevasta. Atât, „. – *, 1

  — Dacă-i aşa, dragul meu Biţă, eşti omul cel mai fericit! – şi ca să-i arate că nu trebuie să-şi facă griji cu privire la iubirea ei, îl mai îmbrăţişa o dată, deşi se apropia ora când trebuiau să ridice obloanele-i – Iar „el”, să se ducă! puţin îmi pasă mie de Drăgulin Să-şi ia „pisica” şi, să se ducă învârtin-du-se! nu putu femeia să se abţină să nu mai aducă vorba despre ceea ce o interesa, totuşi, dându-i prilej bărbatului să intre din nou la bănuieli.

  S.

  — Parcă ţi-e totuşi necaz! Prea pui la inimă toate iâte auzi despre jandarmul ăsta şmecher.,

  — Asta s-o crezi tu! Şi, privindu-1 uşor ironic, femeia cu ochi albaştri îl trase pe Biţă Busuioc de nas.

  — M-ai strâns cam tare! se masă cu milă cârciu-marul pe nas – şi avea ce masa, destui spunându-i „Năsosu” – „Mă duc să beau o cinzeacă la Năsosu”.

  — Ei, iartă-mă şi tu, doar nu moare nimeni din aşa ceva.

  — Şi ce voiai adineauri să-mi spui? readuse bărbatul discuţia pe făgaşul iniţial

  — Nu mai ştiu, am uitat.,; „;:

  — Când am zis eu: „jandarmul ăsta şmecher”, preciza Busuioc.; ţ

  — AL. Mi-am amintit; zici tu că-i şmecher, dar nu-i chiar aşa, fiindcă de-ar fi „aşa”, nu şi-ar face planuri de-a surda cum că pleacă în America sau mai ştiu eu unde cu „pisica” lui Grigoriu. Asta-i leşinată după chiriaşul lor, nu după. Hahalera de Stere Drăgulin. N i:? i -: -i – n – Cine mai e şi ăsta, chiriaşul ăsta de care-mi vorbeşti?! „

  — Un tip bine, nu ca „Drăgulin al tău”!; „ u – Al meu?! sări Busuioc.

  — Şi este şi mai tânăr cu vreo zece ani, continuă femeia, de parcă n-ar fi auzit remarca celuilalt. L-am văzut şi eu de vreo două ori pe stradă; cu aşa bărbat da, mai zic să te-ncurci: înalt, prezentabil şi, ceea ce-i mai important, pare a fi om serios.

  — Asta de unde-o mai ştii – că-i serios?

  — Mi-a spus Marilena, sora. Pisicii, cu ea – ştii „ bine – sunt prietenă bună, (

  — Şi cu asta, cu „pisica”, ce-ai de împărţit dacă zici că de Drăgulin puţin îţi pasă? nu se lăsă proprietarul restaurantului „Iepurele şchiop”, ceva părându-i a nu fi tocmai în regulă, r

  — N-am nimic de împărţit, ce să am, dar nu pot s-o sufăr fiindcă prea face pe sclifosită; o fi aşteptând Să-i dau eu ei bună ziua, 3

  — Că şi de multe ori aveţi voi prilejul să vă întâlniţi nas în nas! Tu după tejghea, ea după catedră, când naiba să vă daţi bineţe?

  — Păi vezi! Păi vezi că singur recunoşti că mă ţii cât e ziulica de mare numai după tejghea? găsi Cocuţa prilej să se revolte.

  — Pe undeva, ai şi tu dreptate, d-aia m-am şi gân-dit s-o aduc pe soră-mea, pe Florica, să ne dea o mână de ajutor, – -;

  — Să n-o prind pe-aici! Doar ţi-am mai spus; ori eu, ori ea! fulgeră femeia pe jumătate dezbrăcată, ştiind un singur lucru; de câte ori îi vizita Florica, din an în Paşte adică, de-atâtea ori urmau, după plecarea ei, zile şi săptămâni de certuri, toate având un singur motiv: gelozia bărbatului, ca urmare a intrigilor cumnatei. A?

  — Păi. Aia nu vrei, aia nu vrei, Dumnezeu să te mai înţeleagă, pe mine mă depăşeşte felul ăsta al tău de a fi şi de a judeca, 1 -

  — Fiindcă faci pe prostu, deşi prost nu eşti! Cum simţi că te dovedesc cu ceva, gata, mă ameninţi cu 6oră-ta.

  — Cu ce m-ai dovedit tu pe mine, fă?! se revoltă de-a binelea cârciumarul, când începu să înţeleagă că, din acuzator, era pe punctul să ajungă el acuzat.

  — Fără „fă”! Cu „fă” să vorbeşti cu Florica, cu iubita ta surioară, nu cu mine, pură şi suavă ca o ga-rofiţă, când m-ai luat, ajunsă aproape un fel de. Urzică moartă î Am mirosit şi eu un pic a viorele şi gata, ţi-a şi zburat mintea la. Drăgulin al tău!

  — Al meu?! abia sughiţă să zică bărbatul când înţelese de-a binelea că „rolurile s-au inversat”.

  — Al tău, şi nu al meu! Că tu faci cu el fel şi fel de mişcolaţii şi de afaceri dubioase. Amândoi călcaţi legile în picioare cum vă place şi cum vă convine! Iepuri – când e interzis vânatul lor, căprioare – ştim noi de unde-s „căprioarele” astea, păstrăvi – la fel, trai pe vătrai, adică. Şi toate astea.

  — Ia taci dracului din gură şi nu mai vorbi prostii! Ce-ţi veni?! Te-au apucat pandaliile?! Şi, de câştig bine şi cu spor, al cui e beneficiul, toanto?! Al meu şi-al tău. Şi-atunci?!

  — Şi-atunci, să nu mă mai insulţi! Că nevastă ca mine, mai va! Frumoasă curată, deşteaptă.

  — Grasă! – -

  : Palma care a urmat a avut o consecinţă cu totul neaşteptată.

  — Grasă?! strigă Cocuţa sărind din pat, în picioare, şi rămânând într-o clipă goală puşcă. Eu – grasă?! Scoate-ţi nădragii şi vino lângă mine, maimuţoi păros, să vedem care dintre noi este gras?!

  — Eşti nebună de legat, nu altceva! O – Hai, vino! „ordonă” femeia scurt.

  Biţă, după ce privi cu oarecare admiraţie la ne-vastă-sa – făcu o cruce mare, zise un „ptiu, drace!” şi se întoarse cu spatele la femeie, de parc-ar fi fost gata de culcare.

  — Nu vii, nu-ţi convine, urs păros şi borţos, nu vii?! Cred şi eu, „ardei umplut”, „dop de damigeana”, „caltaboş umplut cu deştu”, cred şi eu că nu-ţi convine să te compari cu mine!

  — Ai tu noroc că m-a pus dracu să clădesc atâtea acareturi pe pământul tău! vorbi ca din tobă proprietarul restaurantului „Iepurele şchiop”, cu capul cufundat în pernă.

  — Că altfel divorţai, nu-i aşa?! Cine crezi tu, broscoi afurisit, că s-ar mai uita la tine! Poate vreo zbanghie de etatea ta, care te-ar lua pentru bani, şi nu pentru burta ta păroasă! Ptiu!

  În clipa următoare, Biţă Busuioc sări ca ars din pat, dar nu ca să-i plătească Cocuţei insultele, ci ca s-o arunce în aşternut şi s-o acopere toată, gata s-o înăbuşe, de sărutări.

  —; ii.

  : In ziua când Hans Lerner părăsise sonda 133, plin de îndoieli şi de remuşcări, fiindcă renunţase la un carotaj electric, Biţă Busuioc era plecat la Ploieşti, după cumpărături diverse. De restaurant rămăsese să se ocupe nevastă-sa şi Jean, chelnerul cel mai de încredere din cele vreo cinci-şase slugi câte foiau şi câştigau un ban de pe urma „Iepurelui şchiop4*.

  Coca Busuioc era toată un pachet de nervi. De la cearta cu bărbatu-său se scurseseră trei zile, doar trei, destul cât să culeagă „informaţii”. Şi aceste informaţii spuneau toate că Stere Drăgulin era îndrăgostit lulea de cea mai mică dintre cele două fete ale profesorului Horia Grigoriu, de Sanda, numai că fata era, la rândul ei, şi mai îndrăgostită de Stan Florescu, cu care s-ar fi măritat şi mâine, dacă bărbatul ar fi zis „da”. –.; – „Informaţiile”, aproape toate, i le dăduse însăşi sora Sandei, Marilena, oficiantă la poştă.

  — Nici somn nu mai are, sărăcuţa.; * – - Aşa-i când îi vine omului sorocu să se-ndrăgos-tească, Aşa am păţit şi eu când mi-a picat Biţă cu tronc. Degeaba îmi spuneau ai mei câte şi mai câte, de rău, bineînţeles, eu tot nu m-am lăsat până nu i-am cedat, şi-atunci n-au mai avut încotro. Nu-i vorbă că eram şi mică, şi proastă pe-atunci, nu ca acum, când întorc eu bărbatul pe degete, nu el pe mine. 7.

  — Eu n-am probleme de felul ăstora. Mă mărit când mi-o veni mie bine, nu altora, fu categorică Marilena. I. T; – Dar ăsta, Florescu ăsta, ce fel de om este?

  — Păi ce, nu-1 ştii? Doar eu ţi l-am arătat acum câteva zile, când ieşea de la frizer. Şi, de ce aş minţi, şi mie-mi place. Şi mi se pare.

  — Ce ţi se pare? o îmboldi la vorbă soţia cârciu-marului.

  — Nu-i prea înghite pe nemţi – dar parcă cine-i înghite? L-am simţit de câteva ori ascultând Radio Londra.

  — Londra? se dovedi curioasă Coca Busuioc, dând însă vocii o nuanţă de totală indiferenţă.

  — Londra. Încet de tot, însă. Abia mi-am putut da seama că nu-i alt post, şi asta fiindcă s-a întâmplat să fiu în cămară, că de la mine din odaie e greu să deosebeşti o voce de alta.

  — O fi şi el vreun comunist, nu vezi cum s-au înmulţit „ăştia”? Am ascultat o discuţie între. Mai mulţi, printre ei şi Drăgulin ăsta, care o face pe „fascistu”, dar este gata să-şi pună coada pe spinare şi s-o-ntindă unda l-or duce ochii. Că, dacă o fi şi-o fi să-nghită nemţii găluşca şi-n locul lor să vină „ăia” la putere, vai şi-amar de pielicica lui! Şi bine i-ar face! răbufni Coca Busuioc.

  T.,. O are şi pe soră-sa cea mică, măritată cu neamţu. 1:

  — Dacă n-o-ntinde la timp, gaia 1-a luat!

  — Să-i ia, din partea mea! Nu pot să-1 sufăr 1 Să-i treacă dumnealui prin cap s-o ia pe, Sanda cu el, hai-hui, călare pe făcăleţ, de parcă soră-mea ar fi o aventurieră, şi nu. O fată cuminte şi cu scaun la cap! Măgar încrezut, şi prost de dă în gropi – ăsta-i Stere Drăgulin. In afară de a şti să bată şi să-i trimeată lui Zanea „clienţi”, de nimic altceva nu-i bun! exclamă Marilena.;:

  — Are el „ceva” de se dau în vânt femeile după dumnealui, ce ştii tu! suspină nevasta cârciumarului.

  — Ce să ştiu? întrebă naiv „fata de la poştă”, cum o numeau mai toţi, numele ăsta, de „Marilena”, părându-li-se a fi cam alăturea cu drumul.

  — De ce se dau femeile în vânt după anumiţi bărbaţi î Fiindcă, dacă-i priveşti mai de la distanţă, toţi sunt la fel; haina pusă pe ei ce-i mai deosebeşte pe unul de altul. Altfel.

  — Şi „ăsta”, ce vrei să spui, c-o fi vreun zmeu? V – Zmeu nu, dar dat dracului, da. Şi este şi prezentabil, şi frumos, nu poţi zice că nu, nu-i aşa că am dreptate?

  — Coca dragă, mie nu-mi place, ca să fiu sinceră. Prea face pe mareşalul, când dumnealui este abia un prăpădit de plutonier-major.

  — Nu-i chiar, aşa, se simţi ofensată Coca Busuioc. Tu nu-1 înghiţi, ştiu, din cauza soră-tii Dar ia să nu fie Sanda la mijloc, şi tu să fii cea care a pus ochii pe el, la fel ai vorbi? (

  — Eu să pun ochii pe. Albiciosul ăsta? 1 Fe-; rească-mă sfântul! Mai bine mă duc la mânăstire şi mă călugăresc pe viaţă, decât să mă las îmbrăţişată de. De domnu Stere Drăgulin!: §

  — Dar parcă Sanda, într-o vreme, până să apară chiriaşul vostru. „: – *

  — Sanda abia venise acasă după ce terminase „normala” şi, câteva luni, este adevărat, fusese gata să se lase încântată de uniforma şi manierele domnului şef de post! De unde era să ştie, sărăcuţa, ce pramatie, este domnu Drăgulin?! S-a trezit însă la timp şi. R T.,

  — S-a trezit, cum zici, fiindcă a apărut „chiriaşul” că altfel. – - – „,; – Ba nu I * – Ba da, ascultă la mine, am mai multă experienţă în ale vieţii taine şi mistere, şi ştiu ce spun. Asta a salvat-o, altfel ajungea de mult „saltea”.

  — Ce să ajungă? se încruntă Marilena, privind pe fereastră, discuţia având loc în dormitorul celor doi „Busuioci”.

  — Sub el, adică, nevastă fără cununie, mai bine zis.; *…

  Nu-mi place cum vorbeşti de sora mea! se încruntă uşor Marilena,;: -

  — Ai douăzeci şi cinci de ani, ce naiba! Eu, când m-am măritat cu Biţă, abia dacă împlinisem şaisprezece. Şi păcat, şi de tine, că „te păstrezi”, nu ştiu pentru cine; Feţi-Frumoşi, în ziua de azi, mai va, mai toţi au murit pe front – şi-or să mai moară, ascultă la mine, războiul ăsta mai durează, nu se Iasă nemţii cu una, cu două, tot ei or să biruie până la urmă.

  — Asta”. Ţi-a spus-o jandarmul?

  De ce el? Faci vreo „aluzie”? se încruntă soţia crâşmarului plecat la Ploieşti după cumpărături.

  — Ascultă, Cocuţo, tu crezi că lumea nu vede şi nu discută? cuteză Marilena, altfel o fiinţă tăcută şi discretă, niciodată interesată de comportarea altora, simţindu-se însă şocată de insinuările celeilalte, cel mai mult displăcându-i cuvântul „saltea”.

  — Nu ştiu ce-i cu tine î Nu te recunosc. Chiar ai de gând să mă insulţi în propria mea. Aşa?

  Î r – Deloc, de ce aş face-o? Am eu ceva de împărţit cu tine? Nu mi-a plăcut însă ce ai spus despre Sanda, atâta tot. Că tu, poate, ai viaţa ta, mai deosebită decât a altor femei, e una, dar de aici şi până a-mi ponegri sora, e alta! Asta-i pricina pentru care mi-am cam ieşit din fire, ceea ce la mine nu se în-tâmplă în fiecare zi.

  Coca Busuioc ramase perplexă, înghiţi în sec, o clipă fu gata să-şi iasă din fire şi s-o dea pe uşă afară pe Marilena Grigoriu, dar tot ea îşi spuse că nimic nu poate fi mai indicat decât să pară calmă şi indiferentă, doar-doar „oficianta” o să-şi dea şi mai mult drumul la gură, să aibă ea de unde culege şi duce mai departe.

  — Toate le-am priceput eu, doar asta nu: că „poate, aş avea viaţa mea, mai deosebită decât a altor femei.

  — N-am chef de ceartă, ca să fiu sinceră; am eu ceva de împărţit cu tine? întrebă Marilena, ei înseşi părându-i rău că şi-a ieşit din fire.

  — Şi-atunci?! nu se dumiri cârciumăreasa.

  — Vrei să-ţi spun adevărul. Adevărat?:; – Spune-1!

  — Decât s-o văd pe soră-mea alături de Drăgulin ăsta, prefer de mii de ori s-o ştiu măritatăcu un muncitor, cu toate că despre chiriaşul nostru nu s-ar putea spune că-i chiar muncitor

  I.

  — Ei, nu! C-o fi vreun director de schelă!

  — Director nu, dar are o meserie frumoasă şi bănoasă. Şi nici nu hinghereşte şi ciomăgeşte oameni de treabă! 1. [;

  — Te referi la. * 1

  — La Stere Drăgulin, la care altul?! Cine mai e ca el, pe-aici, pe meleagurile astea?

  — Poate eşti şi tu vreo. Comunistă, mai ştii?

  — Ca să fiu sinceră, nu prea ştiu exact ce înseamnă a fi comunist, de, ce să mint? Oricum, insă, între a fi comunist şi. „drăgulinist”, prefer comunist. Ăştia măcar nu fură, nu bat, nu batjocoresc femeile, şi nici n-au. De gând s-o întindă, câna vor da de greu.; -; –, y*

  — Adică pe care femeie a batjocorit-o Drăgulin? întrebă frumoasa nevastă de cârciumar, cu ochii pe jumătate închişi.

  — Am zis „femeile*, nu „femeia„, preciza Marilena, hotărî tă să curme discuţia şi să nu şi-o facă pe Coca Busuioc duşmancă. Şi, după câte ştiu, două sunt la număr fostele lui neveste, deci, am zis bine, „femeile”, nu?

  —

  — Să moară. Morţii dacă nu te-ai gândit mai departe? întrebă Coca.

  — Ei, dacă e s-o luăm pe-a dreaptă, n-are Drăgulin dinţi şi măsele, luate toate la un loc, câte pa-ciaure i-au trecut prin pat l Numai că pe mine treburile astea mă lasă rece.

  — Şi printre. Paciaurele astea, nu m-ai inclus cumva la socoteală şi pe mine? se încruntă din nou cârciumăreasa.

  — De ce pe tine? Tu ai bărbat, bărbatul tău, şi nu al alteia! De ce să „pici” tocmai tu în patul lui Drăgulin? Că doar n-oi fi tu mai proastă decât altele, câte se dau în vânt după o hahaleră ca Drăgulin ăsta!:

  — Zău dacă te mai pricep!

  — Nici n-ai ce pricepe; fiecare cu ale lui: tu cu Busuioc, Drăgulin cu.

  — Cu cine, zi! începu să-şi iasă din fire Coca Busuioc.

  — Cu. Cu cine-i pică, dar nu şi cu soră-mea! Nu-i Sanda de nasul Iui, poţi chiar să i-o spui, puţin ne pasă nouă de galoanele lui. Iar dacă vrea să plece „dincolo”, să plece, dar fără Sanda!

  — Eşti. Nebună! doar zise Coca Busuioc, uşor derutată de pofta de vorbă a celeilalte.

  — Du-te şi tu cu* ei, dacă pe-acolo o fi aşa de bine. Du-te.

  — Unde? întrebă scurt Coca.

  — Acolo unde-ar vrea să plece cu „ai lui” r soră, cumnat, şi ce s-o mai găsi pe de lături. Însă n-aş vrea ca, printre aceşti „pe de lături” să se numere şi soră-mea. Nu-şi lasă ea ţara şi tot ceea ce reprezintă „ai ei” de dragul Iui Drăgulin-ăsta!

  Ic.

  — Eşti nebună, zău aşa. Exclamă soţia negustor rului, stupefiată de cele ce auzea ieşind din gura Ma-rilenei Grigoriu, altfel mută şi tăcută ca o biserică pustie: frumuşică da, vorbăreaţă ba. Şi iată că, deodată, o apucase limbariţa, întrecând-o pe ea şi lă-sând-o mută.

  — Ba nu-s deloc nebună, însă tu nu vezi încotro bate vântul? Ce nemţi, ce Hitler, ce victorie finală, de unde „victorie finală”? Aleluia!

  — Dacă te-ar auzi Drăgulin. Şi Coca Busuioc oftă, chipurile a grijă pentru interlocutoarea sa, alta decât cea cunoscută până acum.

  — Drăgulin al tău să se ferească să nu afle „alţii” ce intenţii are şi unde-i merge mintea! Aşa că nu-mi purta tu de grijă.

  — Nu te recunosc, ca să fiu sinceră. „

  — Cocuţo, tu poartă-ţi ţie de grijă, nu mie şi nici Sandei –.

  — Poate mai bine i-ai purta. Ăluia de grijă

  — Care „ăluia”? întrebă Marilena, de parcă nu ştia despre cine poate fi vorba.

  — Chiriaşului”, veni scurt răspunsul cârciu-măresei.;

  — De ce adică să-i port eu de grijă? Doar nu-i un copil neştiutor, care să aibă nevoie de mila cuiva 1

  — Milă? se miră Coca Busuioc.

  — Un fel de a spune. Dar dacă zici că are nevoie de grija altuia, nu-i de compătimit? – „

  — Depinde.; – Depinde – de ce?

  De ce. Face şi ce drege – fiindcă doar tu singură ai spus mai adineauri că ascultă Radio Londra!

  Dându-şi seama că femeia cu pielea albă ca laptele şi cu ochii albaştri ca vioreaua era în stare să dea discuţiei lor tot felul de interpretări, Marilena se hotărî să braveze şi să pară total indiferentă\par

  — Radio Londra. Radio Moscova. Radio Berlin. Radio Bucureşti, toate propagandă şi nimic mai mult.; y-; y. – r: -

  — Eu n-ascult nimic, nici un post! se repezi Cocuţa.? -

  — Fiindcă n-ai timp. – de-aia nu asculţi, zise cam într-o doară Marilena Grigoriu. -: c.

  — Dar tu asculţi?

  — Când? – - 1:

  — Cum când? Când transmit „ăia”.

  — Când transmit „ăia”, ori sunt la poştă, ori mă pune mama la treabă. Şi apoi, ca să spun adevărul, nici nu mă interesează ce zic „unii sau alţii”. Pe tine te interesează? întrebă fata.

  — Altă treabă n-am? N-am nici timp, ca şi tine de altfel, dar, şi de-aş avea, tot nu mi l-aş risipi pe gogoşi le englezilor sau ale ruşilor. „

  — Păi vezi? „ – i.

  — Ce să văd? întrebă Coca, i: -

  — Că nu merită să-ţi pierzi vremea cu aşa ceva?

  — Da chiriaşul vostru de ce ascultă? -

  — Poate că nici nu era Londra, mi s-a părut. Şi apoi, cum este mai tot mereu singur cuc, ce-ai vred să facă? Răsuceşte, butoanele – după muzică, după ştiri, trebuie să facă şi el ceva, dacă după băutură nu se dă în vânt. Y i.;

  — Chiar aşa; zău! „Pe la noi” nu ştiu să fi călcat vreodată, poate când eram eu plecată sau când dormeam. După-masă, până să înceapă aglomeraţia, mai trag şi eu câte-un pui de somn, căci doar nu m-a câş ti gat Biţă la belciuge l:

  — Nu-i după câte mi-am dat seama, nu-i-el omul care să-şi piardă vremea prin cârciumi şi restaurante. Mai degrabă mi se pare că îi este gândul la învăţătură, să-şi termine liceul şi să ajungă şi d cineva.; V – - rv- – - – - f – Cum adică. Cineva.?;

  „ „J.,. *”

  De la acest „cineva” a pornit gâlceava, apoi cearta, totul terminându-se cu despărţirea celor două femei, fiecare, în sinea sa, foc de supărată pe cealaltă.

  Coca Busuioc stătu o clipă locului după plecarea Mar ilenei, fugi la baie. Aruncă cu apă rece pe faţă, se şterse şi reveni în dormitor.

  „Cu aâţe cuvinte, m-a făcut, incultă, îşi zise femeia, privindu-se în oglindă în vreme ce se pieptăna ş]-şi aranja „faţa„. Adică, dacă n-am „carte„, sunt o incultă, iar „dumnealui„, ce să zic, este cult şi foc de deştept!” d –

  Stătea pe pat, cu picioarele în papuci, şi se masa pe ici, pe colo, doar-doar. I-or pieri nervii, Cocuţa fiind, altfel, o fire irascibilă şi: nu tocmai uşor de potolit. Când sesiză un ciocănit uşor în uşă, se destinse, sigură fiind că dincolo de uşă nu putea fi barba tu-său. – r „Poate o fi Stere!” se bucură, trupeşa femeie, cu gândul Ja grajdul care fusese gata-gata „s-o dea de gol” cu câteva seri în urmă. – j,: ly

  — Poftim, zise, trăgându-şi poalele rochiei mai înspre genunchi. R -: * – z ivi r –

  Uşa vse crăpă încetişor, fără urmă de zgomot, şi între deschizătura dintre toc şi uşă se strecură un cap gogoneţ, aproape lipsit de orice podoabă capilară, şi Coca înţelese îndată că-i vorba de Jean. -

  — Cc-i, Jeane? întrebă „stăpâna”,; or: 0i* -; – „ –?

  — Au sosit cei doi ingineri de la „Continentala”, şi vor ba una, ba alta, Dumnezeu i să-i ştie ce pofte au. – - – v „ af 1 v -* K –;

  — Adică, ce? se încruntă soţia lui Biţă Busuioc.

  — Păstrăvi – nu, iepure – nu, cine poate să-i înţeleagă?!; r. – xi: l;

  — Dă-le un c., poate că aşa ceva le place. 7

  — Le-aş da eu, ba încă ce le-aş mai da, dar nu ştiţi că domnul Busuioc ţine la ei? – - – -

  — Să aştepte să vină Busuioc! Să le satisfacă el. Poftele dacă-s aşa de mofturoşi. „ţ – „.

  — Părerea mea este alta.; – Care? Zi-o, nu mesteca vorbele printre măsele! – - r„- PâiV să vină aici, s-au oprit dincolo, Ia „Titi-tfoi”, au- -luat acolo rachiul, şi-aici au venit să facă pe-ai dracului, asta e, vă spun eu, altfel sunt oameni de treabă şi la locul lor. – - –;

  — R – Şi în fond, ce vor? începu să se calmeze Coca Busuioc.;: „. –?

  — Parcă eu ştiu?

  — Invită-i în salonaş. Vin şi eu îndată! După plecarea celui care răspundea de bunul mers al localului în lipsa „stăpânului”, Coca Busuioc se duse la oglindă, îşi aranja câteva bucle rebele, îşi săltă sânii, nu purta sutien, numai aşa, „de-a dracului”, şi părăsi dormitorul, intrând în culoarul care ducea spre sala cea mare. Pe stingă, a doua uşă era a salonaşului Fără să ciocane, doar. Ea era stăpână, apăsă clanţa şi intră, toată numai zâmbet şi bunăvoinţă.

  — Bonjur, domnii mei!

  — Sărut mâna, sărut mâna, făcură pe rând cei doi ingineri, grăbindu-se să se ridice şi să sărute cu adevărat mâna cârciumăresei. 1

  — Aud că sunteţi supăraţi – păi se poate?! Şi pe cine anume, că doar nu pe mine!

  — Pe dumneavoastră?! zise unul, numai zâmbet şi miere.

  — Cum ne-am permite! protestă şi celălalt.

  — Şi-atunci?;

  — Pe. Pe Jean, adică pe nimeni. De ce adică am fi supăraţi? Doar ştim bine cu toţii ce vremuri trăim şi ce greu este în ziua de azi să procuri o „delicatesă”!

  — Mai degrabă suntem un pic. Geloşi, aruncă o vorbă celălalt inginer, muieratic şi dat la rele de mult, de pe vremea când nici nu terminase Politehnica, r.

  — Geloşi – pe cine?! susură Cocuţa, sigură de-; acum că cei doi, rebeli„ nu vor mai călca în viaţa lor pe la „Titiroi”.

  — Pe cine. Pe cei care au fericirea şi norocul să aibă în preajma lor o femeie cu vino-ncoace, cu tot ce înzestrează natura pe câte una dintre suratele noastre. Stau aşa, ca prostul, şi mă-ntreb şi mă minunez, cum de i-a dat câte unuia un astfel de noroc!

  — Să mor dacă ştiu despre cine-i vorba! exclamă Coca Busuioc fremătând toată de încântare.

  — Coană Cocuţo, vorbi şi celălalt, ne cunoaşteţi de-o viaţă – „Nici un an, adică”, făcu Coca rapid o teală – şi ştiţi ce caractere nobile suntem şi se nos ştim să ne purtăm cu femeile, aşa că vă daţi bine seama că unei femei ca dumneavoastră nu i se cuvine decât respect. *

  VĂ.

  — Încântată!

  — Respect şi preţuire şi – cu voia dumneavoastră – dragoste şi amor.

  — Nu înţeleg I se încruntă uşor apetisanta câr-ciumăreasă. „

  — Adică vrem să zicem că. „dacă-o fi şi-o fi*, In noi veţi avea întotdeauna prieteni de nădejde. Pe noi nu ne cheamă Stere Drăgulin şi nici Hans Lerner, să ne gânclim doar la uşcheală când ne-or lua de la urmă tancurile ruseşti.

  — Zău dacă înţeleg ceva! tresări Coca Busuioc şi, de data aceasta, cel puţin, nu minţea.

  — Păi. Ăsta, „neamţul”, geologul nostru, nu visează decât victorie, victorie cu V mare; Drăgulin, şi el, dă din colţ în colţ, doar-doar vor da nemţii de arma aia cu care se tot laudă de la o vreme, şi astfel să întoarcă roata războiului.; *

  — Adică ce vrei să spui, domnule inginer? Că nemţii au pierdut războiul? se încruntă Coca Busuioc, cea care, tot ascultând când pe unii, când pe alţii, credea încă în victoria naziştilor.

  — Mai ştii?

  Cum adică „mai ştii”?!

  — Prea s-au întins şi prea au pierdut din puteri – din puteri şi din „aliaţi”. Uită-te, coană Cocuţa, şi la noi, românii: ne-am lăsat prostiţi o vreme, dar iată că se pare că ne-am trezit dintr-un vis prea frumos ca să fie adevărat. Am luat-o razna dincolo de hotarele ţării, amăgiţi de propaganda lui Hitler şi de neghiobia lui. Ei, dar ce să mai discutăm, cert este că ne-am ars şi am ajuns înapoi la locul de unde am plecat. De ce? Ca să ne moară pe front cei mai buni dintre fiii ţării noastre. Să ajungem, mâine-poi-mâine, slugă la dârloaă! L

  — Domnule inginer, zău aşa, parcă n-aţi lucra la Continentala”! se revoltă sau doar păru a se revolta, Coca Busuioc. 0:

  — Ei, pe dracu! Parcă de asta este vorba?! Lucrăm acolo unde suntem mai bine plătiţi. Ca şi dumneavoastră, de altfel.

  — Nu înţeleg! se miră sincer soţia cârciumarului.

  — Adică, dac-ar fi să vă mutaţi de aici într-un sat amărât şi plin de noroi şi de urzici, aţi face-o cu dragă inimă?

  — Ce, îs proastă?

  — La fel şi noi, la fel şi ei, la fel toţi cei care ne-am crezut şi ne credem încă buricul pământului. Mă uit şi la ăsta, la lunganul ăsta de neamţ: încă îşi mai închipuie că a lor va fi victoria. Care victorie?

  — Lasă, dragă, interveni în discuţie şi celălalt inginer, că mai sunt şi alţii care speră.

  — Ce speră?

  — În victorie?

  — Am impresia că nici însuşi Hans Lerner nu mai crede în ceea ce spune sau în ceea ce face – sau măcar se preface că face.

  — Nu te înţeleg.

  — Păi dacă ne-a lăsat pe noi să plecăm de la „133.; „

  — Cum, adică, „ne-a lăsat”?! Putea să ne oprească?! „;

  — Cit de cât da, doar eram „parte”, ca să zic aşa, la operaţia de carotaj.

  — Fiindcă pomenişi de carotajele astea. Suspecte, ca să nu folosesc alt termen şi mai categoric, ţie, adică, nu ţi se pare că de la o vreme toate merg pe dos? Că există un „Aghiuţă” care-şi bagă corniţele acolo unde n-ar trebui să şi le bage, dacă-i vorba ca sondele să dea ţiţei, ţiţei mult, nu. Toro-fleaşcă d-asta amestecată: ceva gaze, ceva apă sărată, şi ţiţei, cu ţârâita? (

  T – * S-ar putea, nu zic nu, dar asta nu-i treaba noastră, ci a lui Lerner. Pe noi ne preocupă producţia sondelor, nu forajul, carotarea şi împuşcarea lor.

  — Mă rog, aşa e, dar asta-i una, ori eu mă refer la. La „corniţele lui Aghiuţă”. Dar. Tac din gură, nu filă bag, nu mă amestec, în fond, avem „organe” care să se preocupe de un eventual sabotaj. – f –; Credeam că vă este foame, când colo, dumneavoastră vorbiţi de sabotaj! interveni Coca Busuioc în discuţia celor doi ingineri, deşi ceea ce auzea nu i se părea tocmai lipsi t de importanţă. – *; \par ? Sabotaj„. Un cuvânt care i se părea a fi deosebit de grav, îl mai auzise şi altă dată pronunţat în restaurant, îndeosebi în „salonaş„, dar niciodată nu părea să aibă un sprijin, cât de cât, bazat pe realitate. Or, din discuţiile celor doi ingineri, ameţiţi de poşirca lui Titiroi, s-ar fi putut deduce că pe-acolo, pe la ei, la sondele „Continentalei”, se întâmplă lucruri lăturalnice cu legea, cu legea acelor timpuri. Şi poate că asta-i cauza, mai gândi tot ea, pentru care Hans Lerner este atât de cătrănit de la o vreme, (iai nimeni neputând să-i intre în voie. Ce mai, e cu totul altul decât cel care era în urmă cu câteva luni.

  — Foame? Şi încă ce foame ne este! exclamă cel mai tânăr dintre cei doi ingineri, „muieraticul”. Ce ne oferi, coană Cocuţa? Ce-ai dumneata bun, cum it-are nimeni altcineva? – o privi el galeş în ochi, apoi să coboare privirea spre pieptul ei opulent.

  — Iepure la tavă, iepure cu măsline, altceva mai bun, n-am.! v – Oare? – „.

  — Oare, ce? întrebă Coca Busuioc, de parcă n-ar fi înţeles aluzia bărbatului.

  — N-ai dumneata. Lucruri şi mai bune decât ie-pure? „ * *

  — O! Cum să n-am? Am. Am însă doar pentru bărbatul meu, nu pentru alţii! exclamă ea zimbin-du-i totuşi complice.

  — Lasă, Dane, femeia în pace, e femeie măritată! interveni în discuţie cel mai vârstnic dintre ingineri. K – Eu, nu sunt însurat? Sunt. Aşa că pornim la drum. Pe picior de egalitate.

  — Domnule inginer, vezi cuiul ăla de colo, bătut în perete?;

  — Li văd, ei şi?

  — Este bătut cu un scop bine definit; cine are. Pofte, să şi le agate în el.

  R.

  — Mersi, coană Cocuţa, mersi, sunt însă sigur că poftele mele sunt atât de mari, încât s-ar îndoi cuiul şi-ar cădea jos, la frumoasele dumitale picioare.

  — O să-1 pun pe Biţă să bată un piron I V;

  — De ce-i nevoie să-1 amestecăm pe domnu Busuioc îru. În astfel de treburi plăcute?

  — Ca să nu cad în ispită şi păcat* răspunse femeia scurt, inginerul fiindu-i în multe privinţe pe plac, numai că se temea de indiscreţia lui, nu o dată auzindu-1 lăudându-se cu cuceririle sale.

  — Deci. Motive pentru „ispită” există totuşi! \par

  — Bineînţeles că există: tânăr, înalt, bine legat –

  — Pe deasupra şi inginer! nu avu de lucru bărbatul să adauge.;

  — Fac ceva pe diploma dumitale de inginer! în pat, toţi bărbaţii sunt în pielea goală, şi femeia altceva cată, nu acte, certificate sau diplome!

  — Coană Cocuţă, m-ai dat gata: mă predau î cedă inginerul.

  — Să te înveţi minte; altă dată să nu mai faci curte unei femei de faţă cu al treilea, cât de bun prieten ţi-o fi el, continuă frumoasa nevastă de cârciu-mar. -

  — Are dreptate doamna Coca, interveni acesta în discuţie., – „.

  — In cazul ăsta, îmi merit soarta, zise spăşit „vinovatul”.

  Sa continue convorbirea nu mai avură când; în uşă se auzi un „cioc-cioc” şi acelaşi cap gogoneţ îi anunţă că „a sosit şi domnul Lerner: -îl invit aici? „

  — Invită-1, Jean! se poate?; +

  — Când a avut timp să termine carotajul?! se miră inginerul mai în etate, privind la celălalt. JI yl – I s-q fi făcut foame, îşi dădu cu părerea Coca Busuioc. -: – – -

  Un ciocănit scurt, şi cei aproape doi metri de oase se strecură în „salonaş”, zise un „sărut mâna”, şi se lăsară alene pe un scaun, oftând.

  — Gata? 1. Gata la dracu! S-a stricat porcăria de maşină!

  — Porcăria”, dacă nu mă înşel, este fabricată în ermania, îl cam luă peste picior Dan Stănescu,. In-nerul care îşi încercase „norocul” la Coca Busuioc.

  — Aici s-a porcărit, nu în Germania! De acolo plecat bun, excelent. Meseriaşi proşti stricat!

  — Mă rog, şi-acum ce-i de făcut?

  — Chemat puşca mâine-dimineaţa. Făcut socoteli şi primu* carotaj este bun.

  )*v – Foarte bine, aşa aş fi procedat şi eu, îi aprobă hotărârea Crişan Pop, inginerul mai vârstniCw: lr. Tr:

  — Şi noi, acuma, să mâncăm, tot nu avem altceva mai bun de făcut, propuse Dari Stănescu, aruncin-du-i încă o ocheadă „Cocuţei”.

  —

  — Du-te în grajd, am ceva să-ţi spun, şopti Coca Busuioc, adresându-se şefului de post.

  — Numai pentru „atât”, să-mi spui ceva?;

  Deocamdată „numai”, şi nu te mai parfumă ca o cocotă, că m-a simţit „al meu”, mirosind a viorele!

  — Ce nas sensibil are domnu Busuioc! exclamă Stere Drăgulin pierzându-se în întunericul culoarului care ducea spre dependinţe, unde după câteva minute îl urmă şi femeia. – în grajd, pe lângă două vaci de lapte, rumegau aâene câteva oL Alături se învârteau, neastâmpăraţi, patru miei, deranjaţi din liniştea lor de prezenţa ce-doi intruşL Ca să intre peste ei o urmă de lumină de la becul agăţat într-un stâlp, afară, Coca Busuioc lăsă uşa întredeschisă şi se trase, împreună cu jandarmul, spre partea dreaptă a grajdului, unde era păstrat finul.

  F:

  — Ascultă, stimabile, ia zi repede ce-i între tine şi leşinătufa lui Grigoriu?! se şi grăbi să-1 ia Ia rost femeia pe bărbat, toată numai nervi şi draci W – Marilena? se făcu a nu şti despre cine vorbea nevasta cârciumarului.

  Las-o pe Marilena în pace, că nu de bleaga asta este vorba I Mă refer la Sanda, nu face pe tâm-pita î., – -

  — Ce-ai, dragă, eşti nebună?! Ce-ţi veni? *

  — Ce-mi veni? Eşti tu şef de post, dar eşti şi-un mare prost! făcu ea un fel de calambur. Cum „ce-mi veni”?! Vrei să zici că nu eşti amorezat lulea de pisica asta cu ochii verzi? Ia spune!

  — Sunt, pe dracu, de unde ai mai scos-o şi p-asta? –, Soră-sa, Marilena, chiar ea mi-a spus, şi mi-a mai spus şi ce planuri aveţi, s-o întind eţi în Germania, în Canada, la dracu-n praznic, când s-o dă-rima şandramaua cu nemţii tăi!

  — Dacă nu te-aş cunoaşte, m-aş supăra. Aşa însă te iert şi pentru faptul că m-ai făcut tâmpit, prost, cum ţi-a venit la gură.

  — Şi vrei să zici că n-o iubeşti pe Sanda, asta?! şi trupeşa femeie îl ciupi de braţ, a duşmănie. *.

  — Au!;

  — Iţi scot ochii, asta-ţi fac! încă nu s-a născut bărbatul care să-mi dea cu piciorul pentru o Ieşi-natură ca fata directorului, pricepi?

  — Cocuţo dragă, zău că eşti o. Bleaga şi jumătate, dacă te iei după toate vorbele. Şi vrei să-ţi spun ceva? 7j -

  — Spune! ±

  — Pisică-nepisică, leşinătură-neleşinătură, fată-mi place, dacă vrei să ştii adevărul adevărat. \par

  O palmă răsunătoare avu darul să-i trezească din somnolenţă pe cei patru miei care abia se liniştiseră.

  — Porcule! Mai ai şi tupeul să mi-o spui aşa, franc, direct?!]

  Mângâindu-şi obrazul lovit cu destulă putere, Stere Drăgulin, după ce fusese gata „s-o ia el la poceală”, cum ar fi făcut cu un delincvent oarecare ce i-ar fi căzut în labă, o luă în braţe şi începu s-o sărute, căutându-i gura, pe care o găsi fără prea multa os teneală. Apoi, încet, doar în sărutări şi suspine, aplecă femeia peste un balot de paie,:

  — Deci n-o iubeşti? Şi nici n-ai de gând să fugi cuca?

  — Unde să fug?! ocoli Drăgulin prima întrebare. Crezi că „ăia de dincolo de ocean” pe noi ne aşteaptă! Sau că pe-acolo umblă căţeii cu covrigii în coadă?

  — Şi-atunci? „ „; v:

  Vrei să-ţi spun adevărul adevărat?

  — Spune-1!

  — Tu ştii bine – ăsta sunt, altul mama nu mai face – că-mi plac. Crudităţile. Aşa, ca amuzament. Şi, ca să mă ştiu mai al dracului decât alţii.

  — R Of! şi femeia cu ochi albaştri află cu adevărat, Stere Drăgulin reprezentând pentru ea mai mult decât un amant ocazional.

  — Degeaba oftezi, fiindcă ştii bine, doar pe tine te iubesc cu adevărat. Se împlinesc doi ani de când trăim împreună.

  — Fii atent, repet, Biţă a simţit ceva!

  — Să simtă, n-are decât. Mie n-are ce-mi face, de tine n-o să se despartă niciodată, îl cunosc doar bine, la el interesul poartă fesul, afacerile şi banul, adică, tu eşti abia. Mai încolo, poţi să fii sigură şi poţi în acelaşi timp să fii mulţumită, chiar îneântată. Bărbaţi ca Biţă pe toate drumurile, numai că eu, ca părbat, sunt mai ceva decât el. Pe când banii, averea, agoniseala, toate astea sunt trecătoare, pricepi?; – Ce să pricep? întrebă Coca Busuioc scuturhv du-se, să îndepărteze eventualele urme de fân.

  Să riu-ţi pese de scenele lui de gelozie. Face mai mult pe nebunul atunci când pare a fi gata să te strângă de gât. Dacă urmărea cu orice preţ să ne prindă, ne prindea de mult, poţi să fii sigură, dar ce interes ar avea? Dacă se ceartă cu mine – dau numai un exemplu! – cine crezi că-1 mai lasă să-şi facă de cap şi să aibă în cârciumă tot felul de bunătăţi prinse şi vânate în perioada de prohibiţie? Nici

  — Ultima spovedania: „Berbec*, la Ploieşti, n-are ce* are r el în galantar. Am sau n-am dreptate? „ „

  — Poate că ai, nu zic nu, dar ce-ai vrut să spui mai adineauri cu. Cu „dau numai un exemplu”? Cum că, adică, pe lângă tine aş mai avea şi pe altcineva? VW Şi. N-ai?:;: X?:; *. *: 1

  — V Femeia tăcu, o clipă, două, fu gata să-i mai tragă o palmă, dar sfârşi prin a-şi ascunde faţa la pieptul bărbatului, scâncind.

  — Haide, nu fi prostuţă! Am glumit, atâta tot. Ce naiba eşti atât de sensibilă? şi ii acoperi faţa de sărutări, sesizând cu acest prilej că umezeala şi sără-tura lacrimilor lipseau cu desăvârşire.

  — Da, prostuţă, bine zici, sunt, ba chiar sunt o proastă. Cu P mare, dacă încă te mai iubesc, când singur ai recunoscut că vrei să te culci cu iubita. Comunistului ăluia de-1 au chiriaş! zise ea într-o doară, suficient totuşi ca în Stere Drăgulin să se trezească „simţul datoriei”

  — De unde până unde ai dedus că „ăla”-i comunist? întrebă el apatic, cu o indiferenţă căutată, ea să adauge: Vorbe. 1- „

  — Păi, dacă n-ar fi aşa, de ce ascultă seară de seară Radio Londra. Tu asculţi? N-asculţi! Biţă ascultă? N-ascultă. Şi-atunci, te-ntreb, de ce dumnealui ascultă? erupse femeia, mai adăugind şi de la ea, convinsă că „măcar aşa” se răzbună pe Sanda Grigoriu.

  Ceea ce-i spusese şeful de post cu câteva minute în urmă cu privire la inexistenţa vreunei urme de dragoste adevărată între el şi fata profesorului nu avusese deloc darul s-o liniştească cu desăvârşire, doar îl cunoştea bine pe Stere Drăgulin. Războiul, oricum, o să mai dureze şi, indiferent de rezultatul final al încleştării dintre cele două tabere, pe ea o interesa „momentul” – nu ce va fi la anul şi la Pastele cailor! S-ar fi simţit mică, înjosită, dacă chipeşul şef de post s-ar fi mutat la Titiroi, la o masă rezervată doar pentru el şi noua sa iubită, cea cu care, mai mult ca sigur, urmărea s-o-ntindă peste hotarele ţării sărăcite de război şi de ocupaţie străină. Dar, măcar până atunci, îl voia pentru ea, nu pentru alia. Ce-o să fie şi cum or să se desfăşoare lucrurile mai departe depindea de o mulţime de factori, şi nu de ea, Coca Busuioc, şi nici de-al ei bărbat, bun-rău, era al ei, cu acte şi cu cununie, şi nici măcar de Stere Drăgulin sau de mareşalul An-tonescu. Şi-atunci, îşi zise, de ce să intervină în viaţa ei „ăştia doi”?; – L.

  — Crezi că numai el ascultă Radio Londra? o întrerupse din gânduri acelaşi jandarm, folosind în continuare un ton de indiferenţă. Mulţi ascultă.

  — Da, dar de ce ascultă „pe muteşte”?

  — Cum adică? întrebă plutonierul-major de jandarmi, uns cu tot felul de alifii şi trecut prin multe în cei aproape douăzeci de ani de când lucra în jandarmerie.

  — Pe şest, încet, încetişor, să nu-1 audă nimeni. Bleaga de Marilena, cea care „1-a turnat” – de când Coca era în. Ambianţa„ jandarmului, învăţase o mulţime de cuvinte din argo-ul acestuia – doar întâm-plător „s-a prins„, meşterea nu ştiu ce prin cămară, $i-aşa şi-a dat seama că dumnealui ascultă Londra. Dumnealui, dar nu m-aş mira dacă alături de el s-ar găsi deseori şi „pisica”, pisica pe care tu vrei s-o Iaci. Capitalistă în Canada! şi Coca Busuioc izbucni într-un ris reţinut, să nu fie cumva dibuiţi de vreo slugă ieşită la aer.

  — Iar vorbeşti prostii! Ii tragi întruna cu Canada asta, de parcă ăia de acolo atâta aşteaptă – români voinici ca brazii, tocmai buni să-i pună să asfalteze şoselele! vorbi Drăgulin dovedind că unele gânduri apucase să-şi facă.

  — Şi vrei să-ţi mai spun ceva? Spune, fu scurt jandarmul, cuprinzând-o pe după umeri şi ±sărutându-i zulufii blonzi de lângă ureche.

  — Vorbeau. „continentaliştii”, mai devreme, Lerner şi ceilalţi doi, dar mai mult „ceilalţi doi”, ca de la o vreme „Aghiuţă” îşi cam bagă coada în sondele nemţilor – pricepi?

  — Absolut nimic, fu Drăgulin. Sincer şi categoric în acelaşi timp.

  — Nici eu n-am priceput mare lucru, de altfel nici nu sunt de specialitate, dar ceva-ceva tot am dedus, şi-anume că, de la o vreme, sondele lor sunt mai degrabă păguboase decât norocoase. Dacă ale „Astrei”, deşi sunt puţine la număr, au ţiţei mai toate, iar ale „Continentalei”. Mai nimic: apă, gaze şi noroi. Pricepi? repetă femeia acelaşi „pricepi”, ea însăşi născută şi crescută printre sonde şi auzind zi de zi, mai vrând, mai nevrând, o mulţime de amănunte „din tainele muncii de sondor.

  — Şi-adică vrei să zici că „ăsta”. Iubitul Sandei, ar îi „autorul”? se apropie, vrând-nevrând, de adevăr, şeful de post în vreme ce mângâia femeia pe spate.

  — Eu nu zic nimic, nici nu mă pricep la toate şmecheriile astea sondăreşti; eu doar ţi-am spus ce vorbeau „ăia”.

  — Fleacuri.

  — V – Fleacuri – nefleacuri, cei trei erau destul de supăraţi, mai ales neamţul. Sau. 1

  — Sau ce? întrebă Stere Drăgulin, sesizând reţinerea femeii.

  — Sau ţi-e teamă c-o fi vreo mişcolaţie suspectă la mijloc şi-o fi amestecată şi. Săndica ta? Şi nu doreşti să aibă fata neplăceri, cel puţin până-i vii de hac, ţap bătrân şi afurisit! şi Coca Busuioc fu gata să-i mai tragă o palmă. 1 -

  — Să te ferească Dumnezeu de gelozia femeilor ajunse la treizeci de ani! – v *

  — Oh, scumpul meu, de ce eşti rău şi nu vrei să pricepi că te iubesc şi că fără tine nu ştiu ce m-aş face? – şi Coca Busuioc îşi încolăci braţele goale de gâtul bărbatului, căutându-i gura.

 

  Ca prin minune, sonda 133 se nimeri să dea o producţie mai mare decât celelalte sonde ale „Continentalei * forate în ultimele luni.

  — Se pare că am greşit totuşi măsura, socoti Stan florescu, „greşeala” fiind în norocul, nemţilor.

  — Lasă, mai bine că a ieşit aşa, îi spuse mai vârst-nlcul tovarăş Mitu Răduleţ.

  — Bine, pedracu! De ce bine? –

  — Eu, spre deosebire de dumneata, mai umblu l prin cârciumi şi, vrând-neyrând, trag cu urechea ba la o masă, ba la alta. Şi în ultimele zile am auzit destule plângcri, văicăreli şi discuţii în doi peri, înţelegi?:

  — Nu.

  — Mă mir. Cred că, mai degrabă, te faci să nu înţelegi, căci prost nu eşti deloc.

  — Adică? se încruntă Stanică.

  — Chiar ţii cu tot dinadinsul să intre „ăştia” la bănuieli? Şi să ia la rând sondele carotate în ultimele luni, să le împuşte din nou „acolo unde trebuie”? Cine ar avea de câştigat din treaba asta? Dumneata nu. Ţara nu. Atunci cine? Nemţii! Doar ci! Aşa că, măcar o vreme s-o lăsăm mai moale. Sau, mai bine zis, s-o laşi mai moale, doar eu n-am nici un amestec, nu ştiu, n-am văzut, nici pe-acolo n-am trecut, cum zice o vorbă românească.

  — Asta ar însemna.

  — Ştiu. Ştiu ce-ar însemna, ştiu prea bine. Ţiţei mult, zăeământ secătuit rapid. Eu însă am spus „s-o laşi mai moale”: nu. Să termini cu „greşelile de măsură” definitiv şi complet, ci doar să nu ne mai lăcomim.

  — Dacă am auzit bine, ai folosit pluralul: „să nu ne mai lăcomim”, asta ar însemna.

  — Nu înseamnă nimic, dar absolut nimic faţă de „situaţia trecută”. Eu însă îmi văd mai departe de, „sforile mele”, dumneata de ruletă. Am vorbit limpede? „:

  — Mda., v. V.

  — Nici un „mda”, tovarăşe.

  Spre surpriza „sa totală, Stan Florescu auzi din gura celuilalt pronunţându-i-se adevăratul său nume. Rămase o clipă perplex, doar una, ca îndată să-i răspundă că pe viitor o să caute să fie mai prudent – de parcă până atunci n-ar fi fost! – neluând în: seamă „adevăratul nume”. Înţelese îndată, nici nu era prea greu, că „tăcutul” şi „apaticul său tovarăş de muncă era cu totul altul decât, cel socotit ca atare până atunci. Şi că „goana„ lui dintr-o schelă în alta nu se datora unui capriciu de moment sau vreunei eventuale „scrânteli„, ci avea un scop bine definit, şi nu el, ci alţii îi îndrumau paşii unde şi cât să lucreze, cu cine să ia „legătura”, ce să facă şi ce să nu facă.

  — Şi, ca să-ţi dau un sfat. Bătrâne, aş zice că ar fi bine o vreme să termini şi cu „Radio Londra, şi cu Sanda Grigoriu, măcar o vreme.

  — Nu văd legătura! tresări neplăcut surprins Stan Florescu.

  — N-o vezi fiindcă nu vrei s-o vezi, ceea ce ar însemna din două una: ori că eşti îndrăgostit. Lulea, ceea ce-i rău, foarte rău în situaţia de faţă, ori că nu dai doi bani pe priceperea şi pe răutatea lui Drăgulin. Că-i rău, o ştim cu toţii, deci şi dumneata, că-i şi priceput, poate că n-ai de unde să ştii, deşi m-aş mira „să nu ţi se fi atras atenţia”. Şi dacă o fi şi el îndrăgostit – nevasta cârciumarului e aşa. Un fel de felul întâi, supă sau ciorbă, de care ajunge oricine să se sature într-o zi – pericolul care te paşte este şi mai mare, încât stau şi mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să pleci de-aici, să ţi se piardă urma.

  — Să plec?! se încruntă Stanică, găsind prudenţa lui Răduleţ întrucâtva exagerată.

  — Am zis „stau şi mă gândesc” – asta e părerea mea, nu a altuia, adică a unui om care a trecut şi el prin „destule” şi are experienţă cu ghiotura. Eu, p-ăsta, pe Drăgulin adică, îl cunosc de vreo. Opt-nouă ani, el, din fericire pentru mine, nu mă cunoaşte mai deloc, sau poate chiar deloc. Asta nu înseamnă că nu mă tem de el, şi nu atât de cravaşa şi pumnii lui, cât de „actul de acuzare” cu care aş fi trimis în faţa lui Zanea, pricepi?

  Năucit de vorbăria. Tăcutului său tovarăş de lucru, Stan Florescu nu găsi altceva mai bun de făcut decât să ofteze adânc.

  — Oftatul ne ajută cit. Cât un oftat. Aşa că, zic, g! ndeşte-te bine la ceea ce am vorbit amândoi şi las-o moartă cu. Manipularea carotajului.

  „Manipularea?!” tresări Stanică, gândul fugin-du-i la Stavropoleos şi la acel minunat tovarăş, Toma Dfinescu, în preajma căruia trăise câteva luni „bune”. Deci. Deci s-ar putea.

  — Da, da, am zis bine, „manipularea”, nu eu am botezat-o „aşa”, şi Mitu Răduleţ zâmbi privindu-1 în ochi. Lumea-i mică, nu-i aşa? Colea-s. Filipeştii şi Bana, dincolo Stavropoleos, la mijloc Morenii, o palmă de loc. Şi peste „palma” asta doi satrapi: Cărăşel – colo, Drăgulin – aici. De ăsta trebuie să ne ferim „acum”, cel puţin o vreme, deşi, repet, eu, de-aş II în locul dumitale, aş întinde-o, n-aş mai sta pe înduri. *.

  — Unde? întrebă încruntat Stan Florescu.

  — Să ne gândim o zi, două, nu mai mult; să luăm legătura şi cu. Alţii, să vedem ce spun şi ei.

  — Care „alţii*? întrebă Stan Florescu, deşi o astfel de întrebare nu-şi prea avea rostul.

  — Să vedem, nici eu nu ştiu prea bine ce şi cum. Deocamdată, situaţia nu pare a fi tocmai periculoasă, dar parcă poţi şti vreodată de unde apare coada dracului? Oricum, până una-alta, dumneata trebuie iâ fii cel de toate zilele, cel de până acum, rărind-o Insă cu fata proprietarului, cu Sanda. Ar fi bine să te muţi de-acolo, dar graba asta poate bătea la ochi, Unora. Rămâi acolo, dar prudenţă, prudenţă şi înţelepciune şi. Şi fără Radio Londra. Cât priveşte „partea practică a problemei”, adică micşorarea producţiei sondelor „Continentala”, o să căutăm şi o să găsim şi alte metode prin care să ajungem la acest rezultat. Doar suntem, amândoi, sondori din tată în fiu, ce naiba! exclamă „ştearsă figură” pe un ton care contrazicea pe omul de până atunci, când sesiză tristeţea care se aşternuse pe faţa mai tânărului său tovarăş de muncă, tânăr, dar care totuşi îi era „şef”.

  — Bine, doar spuse Stanică. „ v i;

  — Să dea Domnu să fie bine, doar asta vrem cu toţii. * –

  Capitolul 3

  Stere Drăgulin, îmbrăcat ca ele paradă, parfumat şi pomădat, ciocăni în uşa locuinţei profesorului Ho-ria Grigoriu, având certitudinea că acesta nu-1 putea pofti să intre, fiindcă la acea oră era la catedră. De asemenea, nici Marilena nu putea fi acasă, lucrând în acea săptămână în tura de dimineaţă. „Chiriaşul”, şi el, era plecat „la treabă”, în acea zi uimind a fi ca-rotată sonda cu numărul 139. Deci, acasă, îşi zise, nu puteau fi decât „două suflete”; Sanda, care în acea dimineaţă nu avea ore, şi „mama soacră”. „Bietul om” trăgea nădejdea ca „lucrurile” să iasă după pofta inimii sale, frumoasa fată plăcându-i mult, simţind pentru ea chiar un oarecare început de dragoste. Mai mult de „oarecare” nu cuteză să meargă, îşi cunoştea bine felul de a fi şi plictisul care se aşternuse cu-rând ca o ceaţă densă, peste toate iubirile lui de până atunci. Ceea ce i se părea cu totul înjositor şi nedemn pentru un om de importanţa sa era faptul că un „oarecare” îl putea înlocui pe el în inima fetei, * Cele înşirate sau mai degrabă insinuate* de soţia cârciumarului avuseseră darul să-i deschidă ochii, făcându-1 să devină circumspect cel puţin din două puncte de vedere, care, luate separat, nu aveau nici o legătură unul cu altul.

  Că „tipul” îi căzuse la inimă, fetei mai treacă-meargă, ducă-se amândoi unde şi-a înţărcat dracul copiii. Ducă-te, şi totuşi ceva, ca o menghină, îl strân-gea şi-i lua piuitul, neputându-şi imagina cum el, el, Stere Drăgulin, mare şi tare peste suflarea din jur, putea fi trecut pe un plan secund de către un coate-goule, de un „operator la carotaje”, după ce el fusese cel care o încântase pe fată cu tot felul de promisiuni fi poveşti frumoase. F. -l -

  Al doilea lucru era mult mai grav şi atingea direct funcţia sa de jandarm. Că Stan Florescu asculta posturi de radio străine nu l-ar fi deranjat prea mult, doar nu era el singurul care, seară de seară, învârtea butoanele aparatului de radio, doar-doar va auzi veşti noi şi cât mai apropiate de realitate. El însuşi, cel care veghea să fie linişte peste coclaurile din uubordinea sa, asculta – „să-şi dea mai bine seama de realitate”. Doar când era prea ameţit de băutură sau „ocupat” cu vreuna dintre ibovnice, renunţa a mai prinde veşti sosite pe unde herţiene.

  „Numai că eu sunt eu, şi „ăsta„-i „ăsta*: nu se potriveşte vulturul cu vrăbiuţa. Şi apoi, aluziile alea care se refereau la producţia sondelor Continentala„ te miri ce şi mai nimic de la o vreme, vreme care se cam potriveşte cu „vremea* de când lucrează. Don Juanul pe-aici, la Filipeşti, s-ar putea să nu fie doar vorbe aruncate în vint, aşa că. „

  Când Sanda Grigoriu îl văzu pe fereastră intrând în curte nu se bucură deloc şi, dacă ar fi avut timp să-i spună maică-sii, care îşi vedea de ale ei la bucătărie, că nu-i acasă, ar fi făcut-o cu dragă inimă. Aşa, însă, Drăgulin ciocăni de două ori în uşă şi, fără să mai aştepte vreo invitaţie, apăsă pe clanţă şi intră în antreu, Sanda fiind cea care, vrând-nevrând, îl primi, zâmbindu-i strâmb.; -; r.

  — Ce onoare! zise ea, cu o uşoară urmă de ironie în glas. 0 -! y? x i?

  — Numai „onoare”? Mă aşteptăm la altceva, la o exclamaţie care să fie cât de cât apropiată de. De bucurie, chiar de fericire î De ce, în cazul nostru, „onoare”? Nu prea-i bună onoarea asta la ceva anume şi nici nu ne apropie de realizarea unor planuri făcute împreună, intră direct în „subiect” Drăgulin. S. X}, a OjO

  — Planuri? î făcu fata, invitândU-1 să ia loc pe un scaun. I i, v. I;: lr [{„

  — Planuri, vise, zi-le cum vrei, doar n-ai uitat ce-am vorbit odată, mai pe la începutul toamnei trecute!

  — Visele, domnule plutonier-major, se destramă o dată cu sosirea zorilor, când ne trezim şi ne apucăm de treabă.;

  — Şi. Zorile astea de care vorbeşti se pare că pentru tine au sosit o dată cu. Sosirea „chiriaşului”! se hotărî „forţa publică” să lase deoparte ocolişurile şi să se apropie cât mai repede de scopul pentru care, în fond, se afla în casa fetei.

  — Eroare, domnule plutonier-major. Eroare totală.

  — Şi de când, una-două, „domnule plutonier-major”? Nu-i mai simplu şi mai aproape de realitate dacă mi-ai spune, simplu, Stere? şi jandarmul o privi „hoţeşte” pe sub cozorocul caschetei, pe care, „neam prost”, cum îl considerau destui, uitase să şi-o scoată odată intrat în casă sau, mai degrabă fiindcă, tot pri-vindu-se în oglinda din camera lui, ajunsese la concluzia că este „mai frumos” aşa, cu şapca pe că-păţână.

  — Tocmai că n-ar fi deloc aproape de realitate, dată fiind diferenţa de ani dintre noi, nu cedă fata, altfel isteaţă, dar fără prea multă experienţă a vieţii.

  — Prin urmare, mă făcuşi şi bătrân!

  — Ferească sfântul î Bătrân la patruzeci de ani?

  — Pardon, treizeci şi nouă!

  — Bătrân la treizeci şi nouă de ani?! Şi-un an în plus, şi-un an în minus, n-au o prea mare importanţă când „bătrâni” sunt cei ce ies la pensie, cei care îşi leagănă nepoţii pe genunchi sau se duc la biserică şi stau în strană ore în şir, doar-doar o să le ierte Domnul păcatele făcute în tinereţe.

  — Nu te ştiam aşa de vorbăreaţă! se miră sincer jandarmul. „;

  — Ei, se mai schimbă omul, mai evoluează şi el, nimic nu rămâne în loc măcar de la o zi la alta, aşa că de ce v-aţi mira atâta, domnule plutonier-major?

  — Ascultă, chiar vrei să-ţi baţi joc de mine?! răbufni jandarmul, sesizând îndată că era luat peste

  Îicipr.

  — TT şi de cine? – r de o puştoaică abia ridicată e pe băncile Normalei, ajunsă suplinitoare la Filipeştii de Pădure mulţumită tatălui ei, care, om se-#0sf (cel puţin asta era impresia tuturor, avusese grijă *a-şi aducă odrasla lingă el.? r 7 ni;

  — Să-mi bat joc? Cum adică? Nu pricep; nimic” absolut nimic. Nu-mi permit să-mi bat joc – ca să folosesc cuvinte abia auzite – nici măcar de copiii pe eare-i învăţ cum să se descurce în viaţă şi ce mare Importanţă are fiecare dintre materii, începând cu gramatica şi istoria şi sfârşind cu geografia şi. Şi Mtudiul naturii, să zicem, deşi eu una îi învăţ mult mai mult decât atât.

  — Deşteaptă eşti, Sanda! Abia acum Îmi dau Beama pe cine am. Iubit! *:

  — Pe cine. Am”, deci nu „pe cine iubesc”, jubilă Sanda Grigoriu, cam devreme totuşi, fiindcă, la anii el cruzi, nu ştia de ce-i în stare un plutonier-major de jandarmi într-o vreme când, îndeosebi la ţară, ei, Jandarmii, erau cei care tăiau şi spânzurau, ncavând rivali nici măcar printre primari.

  I – Deci e limpede, ai terminat cu mine, de-acum încolo toate speranţele tale sunt legate de „chiriaş*. Am sau n-am dreptate?

  — Deloc. „Chiriaşul”, cum îi tot zici de parcă h-ar avea nume, azi este aici, mâine cine ştie unde, asta it este meseria, şi nu sunt eu aia care să alerge dintr-o schelă în alta de dragul lui 1 * -

  — Şi-atunci?! „; * Şi-atunci, ce? întrebă simplu fata.

  — Nu-1 iubeşti? Nu-i deci adevărat că eşti îndrăgostită lulea de el? I:

  — Lulea? Ce-o mai zi şi asta?! îndrăgostită lulea!; i.

  E-o vorbă românească; m-aş mira să nu-i cunoşti semnificaţia; se referă la. Unul care nu poate trăi fără celălalt. R.

  Sanda, întrucâtva amuzată, chicoti şi privi la interlocutorul ei ca la un „mare prost”, ca să-i dea un răspuns din care se putea deduce că nu era totuşi cu totul naivă. – - m.

  — Şi care-L. Unul „ăla” care o c poate trăi fără „celălalt”? Eu sau chiriaşul?; – In cazul de faţă. Poate amândoi.;}- – Cu „poate” şi cu j, dacă” n-b să ajungem noi doi nici în vecii vecilor în Canada sau mai ştiu eu unde r – cum mi-ai tot împuiat capul anul trecut!

  — Până să apară pe-aici. Ştim noi bine cine! -

  — Ba, că o s-o luăm cu noi şi pe iubita dumneavoastră soră, ba şi pe-al ei bărbat, cel din Hitlerju* gend, mă mir că n-ai propus s-o luăm şi pe Coca, pe Cocuţa Busuioc, dar fără al ei bărbat, fiindcă n-o să-şi lase „Ardei-Umplut” deverul de la Filipeştii-de-Pădure, de dragul formelor pline ale Cocuţei, cea de ce toţi iubită şi niciodată sătulă! se înfurie Sanda, ocolind „apropoul” jandarmului.

  Stere Drăgulin îşi dădu cascheta mai spre ceafă, privi oarecum năuc la frumoasa fată din faţa sa, pe care abia acum ar fi dorit mai mult ca oricând s-o ia de soţie şi nu doar s-o aibă ca amuzament, în câteva nopţi, şi răbufni, după cum îi era felul când se t simţea „călcat pe picior”:

  — Deci am ajuns s-o aud şi p-asta, cum îţi baţi joc de mine, tu, o puştoaică de abia douăzeci de ani, după ce eu n-am urmărit nimic altceva decât să te văd fericită! Bravo! Bravo ţie, ruşine mie! Prost sunt, singur recunosc, dacă am ajuns în aşa hal!

  — Care. Hal? întrebă simplu Sanda.

  — Cum. Care?! Păi, eu vin aici, cu intenţii dintre cele mai serioase, şi tu mă iei peste picior? Parcă n-aş fi şi eu. Cineva, parcă nu m-ar chema Stere Drăgulin, şi n-aş fi ceea ce sunt!

  — Şi ce-ai cu mine, frăţioare? întrebă candid fata.

  — N-am nimic, dar vreau să te măriţi cu mine! Linişte. Din bucătărie se auzea cum soţia lui Horia

  Grigoriu toca ceva pe-un fund de lemn. O jagardea lătra în curte – la vreo vrabie, poate, strada la acea oră fiind pustie.

  Stere Drăgulin, care între timp izbutise să-şi pună cascheta pe un scaun lăturalnic, înţelese tăcerea fecl exact pe dos, adjcă a acceptare a propunerii lui. Tare, de altfel, nu era prima, şi îndrăzni să se ridice Mp să se apropie de canapeaua pe care stătea Sanda, CU picioarele alăturate şi cu marginea rochiei trasă idt mai în jos peste rotunzii ei genunchi. Of tind, se aşeză alături, căutându-i privirea. – – Nuri aşa că un pic, măcar un pic, totuşi mă placi şi poate mă şi iubeşti? seânci jandarmul. * Sanda Grigoriu întoarse ochii ei nespus de frumoşi spre cel care îi vorbea, se dădu câţiva centimetri mai înspre marginea canapelei şi-i răspunse scurt, fără să bănuiască măcar ce o să urmeze: Nu te-am iubit niciodată, dar, ca să fiu sinceră, într-o vreme, când eram mai mică şi mai. Proastă, îmi plăceai, vedeam în dumneata.

  — Dumneata”?! tresări Drăgulin surprins nu atât de acel „dumneata” cât de intonaţia cu care fusese pronunţat cuvântui.

  — Da, da. Exact, vedeam în dumneata pe omul frumos şi voinic, cinstit şi drept apărător al legii.

  — Şi? întrebă jandarmul când sesiză că fata se oprise a-şi mai depăna cuvintele.

  — Şi. Ce să-ţi mai spun? încet-încet, mi-am dat seama că eşti exact ca toţi ceilalţi şefi de post, şefi de post, şefi de poliţie, toţi la fel, adică.; 3 – Adică? se încruntă Stere Drăgulin, gata s-o ia în braţe, s-o mângâie, s-o sărute şi s-o violeze dacă altfel nu putea s-o aibă, ca apoi fata, obositădar şi cucerită, să-i cadă la. Picioare, supusă în întregime lui, a omului mare şi tare peste ordinea care trebuia să domnească în zona sa de acţiune. (T.

  Numai că, socoti tot el, vremurile s-au mai schimbat, ştia doar bine cum se desfăşura războiul şi ce şanse de supravieţuire aveau ei, cei încă mari şi tari, de-oii să se întâmple „lucruri” la care nici măcar nu yoia sa gândească, şi cu atât mai puţin să le trăiască aievea., (.},; „. – v-

  — Adică, urmă fata, departe de gândurile ce treceau prin capul bărbatului, toţi iubiţi baiiul, băutura, iubiţi sau mai degrabă batjocoriţi femeia, aşa că nu ne potrivim deloc la gusturi şi la preocupări, şi Sanda îi zâmbi suav, „ uşor batjocoritor totuşi.

  — Bravo, trăii s-o aud şi p-asta! Că-s stăpânit de toate relele care bântuie omenirea de la facerea lumii încoace! Bravo, Sanda! Tocmai din guriţa ta frumoasă să iasă astfel de vorbe!; –

  — Într-o zi trebuia să-ţi spun şi astfel de vorbe, să se termine o dată pentru totdeauna. Idila, să-i zic aşa, care î existat, scurtă vreme între noL Sunt prea mari cele ce ne despart şi inexistente cele care ne unesc. Sper că am fost limpede şi în acelaşi timp cinstită – ridică fata din umeri a nevinovăţie.

  Stere Drăgulin tăcu, oftă, continuă să tacă şi iar oftă, şi doar un naiv nu şi-ar fi dat seama că aceste „oftaturi” erau de circumstanţă, fariseice mai degrabă, după care, deodată şi cam pe nepusă masă, i se adresă fiinţei din faţa sa: 1

  — Aş vrea să văd camera. Domnului Stan Florescu – fusese gata să zică „tovarăşului Stan Florescu”, dar izbutise să se abţină.

  — Camera? făcu Sanda ochii mari.

  — Da, da, camera în care doarme şi ascultă Radio Londra.

  — Păi. Păi este aceeaşi cameră în care ai intrat şi dumneata cândva; nu s-a schimbat nimic între timp.

  — Tocmai în amintirea acelor clipe frumoase şi, sper, totuşi, nu apuse definitiv, aş vrea s-o mai văd o dată, şi Drăgulin se ridică, prinzând-o cu o mână pe după umeri şi ascunzându-şi faţa în părul ei.

  — Poftim! zise Sanda eliberându-se de „povară” şi luând-o apoi înainte, deschizând o uşă, invitându-1 să intre prin glasvand, ca în clipa următoare să deschidă uşa care da în camera „chiriaşului”.

  — Asta-i camera, exact aşa cum o ştii, şi Sanda se grăbi să ridice jaluzelele ferestrei, să lase lumina de afară să alunge semiobscuritatea care domnea în cei zece-doisprezece metri pătraţi cât măsura încăperea.

  Luptându-se a se abţine să nu ia o „mutră” de şef de post, Drăgulin se proţăpi pe picioare, depărtate cât să treacă un copil pe bicicletă, şi-şi roti privirile pe la dreapta Ia stânga, apoi de la stânga la dreapta, ca să şi le fixeze pe micuţul „Zenith”:

  — Asta-i. Haparatu? întrebă el dând vocii sale o tentă de „ţigănesc”; ţigani, pe-acolo, erau destui.

  — Care. Haparat? ii răspunse fata tot printr-o întrebare, dând vocii aceeaşi intonaţie,; – o.

  — Care? Ala la care ascultă „ştiri”. \par

  — Nu ştiu, îmi pare rău, nu obişnuiesc să intru în camera lui şi nici să trag cu urechea pe la uşi, spuse fata pe un ton neutru, de totală nevinovăţie, Drăgulin stătu locului, mustăcind, şi termină prin a se aşeza pe un scaun, oftând, apoi se adresă fetei: –, Măcar atât, un pahar de apă rece, se poate bea în casa asta? 4

  Bineînţeles că da! răspunse îndată fata, fără să bănuiască ce consecinţe va avea pentru „unii” acest pahar cu apă, f.

  — Da să fie rece, cât mai rece! mai zise el.

  — O scot din fântână chiar acu! şi fata dispărui Cu paşi de şobolan, jandarmul, după ce mai fixă odată „modelul” paharului de apă – în care se afla apă*pe jumătate – de pe noptiera de lângă patul chiriaşului, se strecură în camera unde îşi lăsase cascheta şi servieta, se repezi asemeni unui tipar aflat în elementul său spre cel de-al doilea obiect, deschise rapid cele două închizători şi, din cele şase pahare aflate acolo – nici nu existau pe-atunci prea multe modele – alese pe unul anUme, identic cu cel aflat pe noptieră, pahare dintre cele mai ieftine.

  Rapid, mai luă din aceeaşi servietă un plic, dar nu unul obişnuit, ci un plic molatic şi onduios, şi reveni în camera lui Stan Florescu. Cu o dexteritate ce dovedea o lungă experienţă sau, poate, doar o pricepere rţaţivă, prinse de-o buză „paharul cu apă” şi lăsă să curgă conţinutul acestuia în „paharul său”. Cu aceeaşi grijă, paharul, gol, fu lăsat să cadă în „plic” şi plicul fu strecurat în buzunarul interior al vestonului, având grijă să-şi deschidă doi bumbi, să pară mai „lejer”, Cu aceeaşi iuţeală de magician, rupse prima filă a unui blocnotes aflat pe masa de lingă fereastră, o împături şi o strecură în buzunarul vestonului. Apoi, fără prea multă grabă – ştia unde-i fântina şi la ce adâncime se afla apa – mai făcu o „inspecţie vizuală” în jur şi-şi reluă locul pe scaun, afişând o mină de „om distrus sufleteşte”. „V

  Sanda Grigoriu, dintr-o politeţe proprie omului bine educat, revent, purtând în mâini o tavă pe care se aflau două pahare aburite de răceala apei, dar şi două farfurioare cu dulceaţă de vişine, ştia, dulceaţa preferată a lui Stere Drăgulin.

  — Drăguţă ca întotdeauna! izbucni Drăgulin, zâmbindu-i larg, şi avea cu ce zâmbi, o căruţă de dinţi şi măsele, albe şi puternice, ca de lup, împodobindu-i maxilarele. Şi zici că nu mai ţii la mine! Vezi, vezi ce fiinţă ingrată eşti?

  — Ţin la orice om atâta timp cât este om, şi „a ţine” nu-i acelaşi lucru cu „a iubi”, explică fata punând tava pe masa pe care se afla blocnotes-ul cu o foaie lipsă.

  Se grăbi apoi să-1 servească, Stere Drăgulin sim-ţindu-se obligat să sâsâie un „mersi, scumpo”, ca apoi să bea din paharul cu apă mai mult de jumătate – - într-adevăr îi era sete – ciuguli cu plăcere boar bele de vişine, bău şi restul de apă şi mai zise un „mersi”. Sanda, între timp făcuse şi ea acelaşi lucru; mâncase dulceaţa şi băuse apa, ca să se întrebe apoi dacă jandarmul mai are mult de gând s-o ţină din treburi.

  — Dacă te-aş ruga să-mi mai aduci un pahar cu apă, te-ai supăra? o întrebă bărbatul, altă „idee” tre-cându-i între timp prin cap.

  — Cu plăcere, doar zise Sanda, luând de pe tavă paharul din care băuse bărbatul. „Dacă aduc o cană, este în stare să stea pe capul meu până o fi să termine toată apa!” socoti ea părăsind încăperea şi lăsând în urma ei uşa întredeschisă, tocmai cum îi convenea lui Drăgulin, -;

  Acesta, cum simţi că fata a trecut şi de cea de-a treia uşă, se duse cu aceiaşi paşi de felină la propria ftft servietă şi lăsă să cadă în ea punga cu paharul ce purta fără doar şi poate amprentele celui care se ser-YUo de el, apoi şi foaia împăturită cu grijă, cu faţa în Interior, şi reveni la. Locul lui, sfios şi cuminte ca un heruvim. Între timp „clocise” un plan şi prezenţa „harului în buzunarul de la piept l-ar fi stânjenit, twt poate l-ar fi dat chiar de gol. Oricum, puteau dis-pArtia o parte din amprente. -; v4

  Când fata reveni, avu surpriza să-1 găsească pe cltrloc doritul musafir stând abătut, cu capul între pnlme. – i: „-

  — Ce s-a întâmplat? întrebă Sanda, firesc.

  — Ce? Măi şi întrebi?

  — Nu înfeleg, se cam fistici ea, ce s-a întâmplat do când am plecat după apă şi-am revenit, un minut „nu două, atât! r.

  Cu ochii scăldaţi în lacrimi, doar Dumnezeu putea ti cum le „fabricase”, impozantul subofiţer de jandarmi se ridică în picioare, şi avea ce ridica, măsura doar un metru şi nouăzeci! şi, luându-i paharul din mină ca să-1 pună alături de „al său”, cel ce păstra restul de apă nebăută de chiriaşul acelei camere, o cuprinse pe Sanda pe după umeri, cufundându-şi faţa în părul fetei, seâncind a plâns de copil neînţeles. Sanda încercă să se degajeze din cele două „tentacule”, numai că bărbatul strângea, nu se juca, şi, hohotind aproape, zise printre sughiţuri că nu poate trai fără ea, Sanda fiind singura fiinţă din câte a cunoscut care merită să fie iubită din tot sufletul şi cu adevărat!; i.

  Fata. – cu forţe firave, raportate la cele ale mastodontului, încercă să se degajeze, să se sustragă din încolăceala braţelor bărbatului, acesta însă o strângea, şi din plâns o dete pe „şoapte de iubire”, cău-tându-i gura. Simţind primejdia, fata îşi împinse pal-inele-în pântecul masculului, zise un „lasă-mă!” neauzit de nimeni, şi atunci bărbatul o întoarse şi o aruncă pe patul „chiriaşului”, căutându-i din nou gura. I-o găsi, o moleşi toată cu salivă, dar nu izbuti să o sărute, în vreme ce scotocea cu febrilitate în decolteul bluzei, să dea de sânii fete” -

  — Au! strigă fata ceva mai tare, şi consecinţa fu. O palmă de „majur V care aproape că o adormi.

  Animalul în uniformă de jandarm se grăbi să elibereze apoi sânii din strânsoarea lor firească şi când, cu gura avidă, le căuta urma, Sanda, trezită, strigă din nou „au!” şi apoi „ajutor* mamă! I!”.

  — Pastele mă-tii, că bărbat ca mine nu mai găseşti tu, toanto! şi-i trase o nouă palmă, din cele care te pot adormi pe vecie.

  Pe când „se pregătea” – avansase de-acum pe sub fusta celei ce îşi pierduse cunoştinţa – pe uşă intră, pâş-pâş, mama fetei, o fiinţă pe cât de mărunţică – abia măsura un metru şi jumătate – pe atât de rotundă. Într-o mână cuţitul cu care până atunci to-case ceapă, în cealaltă fundul pe care o tocase. Când îşi văzu fata în primejdie – şi ce primejdie! – lăsă cuţitul şi ridică fundul, ca să-1 lase să cadă cu putere în capul jandarmului. Şi, de unde până atunci în acea cameră micuţă, dar curată, exista o singură fiinţă care îşi pierduse cunoştinţa, de-acum erau două: Stan Drăgulin, cu toate cele nouăzeci de kilograme, cât cântărea, se prăvălise ca trăsnit alături de fată, încât biata femeie încremenise. Ce să facă? Cui să ceară ajutor? Să strige la stradă, să afle tot târgul?! – 1 *;

  ; Cu simţul practic al omului simplu, îl trase pe jandarm deoparte – „arde-te-ar focu de amărât şi mânca-i-ar viermii pe cei care te-au trimis în oraşul nostru!” gândi ea toată numai o apă – ca apoi să se ocupe de fată, că doar nu grija lui Drăgulin o purta ea.

  Numai că cel care se trezi primul, fără apă rece pe frunte şi fără cuvinte duioase rostite de o gură de mamă, fu el, „păzitorul ordinii publice” şi nu fata.

  — Au! – făcu, ducându-şi o mână la cap, fără să realizeze în primele clipe ce s-a întâmplat cu el. Apoi, încet-încet, pricepu totul. Cu vigoarea lui de bărbat voinic şi sănătos, se ridică, îşi aranja ţinuta şi strigă la femeia ce continua să încerce s-o aducă în simţiri pe cea mai mică dintre fiicele sale: –, Cine m-a lovit, cine a cutezat să dea în mine?!

  — Cine să cuteze, maică! Nu ştiu, făcu mama pe neştiutoarea, deşi alături, pe covor, zăceau cele două corpuri delicte: fundul de tocat ceapa şi cuţitul de bucătărie. *.

  — Nu ştii, ha?! se răsti majurul, uitând să mai folosească pluralul.

  — Nu ştiu, maică, nu ştiu! am auzit fata strigând şi-am venit încoa fuga-fuga, pe-amândoi v-am găsit prăvăliţi pe pat, oameni serioşi ce sunteţi!

  — Şi-astea?! strigă bărbatul, lovind cu una dintre cizme în fundul pe care, de ani şi ani se tocaseră sute şi sute de kilograme de ceapă, morcovi, pătrunjel şi câte şi mai câte, să iasă mâncarea gustoasă.

  — Păi cu astea eram în mână când am auzit strigătele fetei! v.

  — Aşa?! [„, Aşa, zău aşa domnule şef, doar ne cunoaştem de atâta vreme şi ştiţi bine că nu sunt o criminală, nici măcar o păcătoasă. Dar dumneavoastră ce-aţi avut cu fata, şi ce voi aţi să faceţi cu ea?! deveni mărunţica femeie din acuzată – acuzator. –: f.

  — Ei, ce să am, n-am nimic, şi-aşa, oricum, o să mă însor cu ea! bravă huiduma ce lesne şi-ar fi putut alege o altă meserie: hamal în port, la Constanţa, halterofil, boxer, poate chiar şi „rupe lanţu” la circul Sidoli.

  — Păi eu nu ştiu nimic, nene. Domnule plutonier-major, de însurătoarea asta. Şi doar sunt mama ei! şi femeia duse o mână la gură, a totală mirare.

  — Bine, bine, lasă, o să discutăm. Problema asta altă dată, timpul nu-i trecut – şi, în grabă, după ce fcise şi un „sărut mâna, doamnă”, aruncă o privire spre cea care continua să zacă în nesimţire, îşi puse cascheta pe cap, luă servieta şi dădu să plece.

  — Cum, protestă mama, pleci. Aşa, şi mă laşi singură cu fata pe jumătate moartă? Cheamă doctorul, că doar eşti om

  — Nici o grijă, doamnă Grigoriu, în câteva minute îşi vine în fire! o asigură el zâmbindu-i, culmea neruşinării, socoti mama fetei. Şi, mai zi când un ai doilea „sărut mina”, se făcu nevăzut.

  ; A doua zi, dimineaţa, plutonierul-major Stere Drăgulin se suia într-o maşină de ocazie – un fel de a spune, Opel-ul era al medicului localităţii – şi luă calea Ploieştiului.

  Comandantul Legiunii de jandarmi Prahova, Cris-tea Elefterescu, îl primi cu braţele deschise, zâmbindu-i larg, mai ales că ştia bine obiceiul lui Drăgulin; când nu era chemat, venea întotdeauna „cu ceva”. Şi acest „ceva” era reprezentat de data aceasta de o damigeana de „Valea Mieilor”, un curcan tăiat de cu seară de slugile coanei Cocuţa, şi un plic, nu tocmai „gros”, dar, oricum, ceva-ceva era în el.

  — Ce-i, Drăgulin, ce s-a întâmplat? întrebă ofiţerul, bănuind că nu ca să-1 vadă pe el, că-i înalt, frumos şi sănătos, s-a deranjat şeful de post să-1 caute într-o zi liniştită, care nu prevedea nimic deosebit. – „

  — Domnule colonel, am nişte „lăbuţe”, şi-aş vrea să ştiu dacă aceste lăbuţe nu poartă şi un alt nume decât cel cunoscut mie.

  — Aha. Doar zise comandantul Legiunii de jandarmi aprinzându-şi un Golf, ca să-i ofere apoi o ţigară şi plutonierului-major.

  — Mulţumesc, îl refuză Drăgulin, m-am lăsat de fumat. \par

  — Ei, nu zău?! se dovedi neîncrezător celălalt – De două luni, şi nici nu mă mai apuc vreodată de. Iarba-dracului.

  — Bravo ţie! M-aş lăsa şi eu, dar nu-s în stare. Dar ia zi, ce-i cu. Lăbuţele alea? Fii mai lămurit.

  — Domnule comandant, am nişte amprente, şi aş Vrea să ştiu dacă nu cumva „proprietarul” lor nu poartă şi alt nume.

  — Hoţ? Criminal?: -

  — Comunist, veni scurt răspunsul celuilalt. „ p-4sComunist,; repetă oiiţerul. Păi, dacă-i comu-ItfMlt de ce-1 cauţi „aici”? La Bucureşti, la Siguranţă, iftyilOsâ-l cauţi! „. „ *„ – 4 Ştiu, ştiu, cum să nu ştiu asta! Dar, dacă nu iuţi dumneavoastră un telefon „acolo„, ăia mă plimbă şi mă amină, şi pe mine mă presează timpul, mau dispară cumva individul din raza mea de flteţlune. I „ -* *

  — Aha. –

  — Ştiu că-1 cunoaşteţi bine pe domnu Cristescu. – pilite vorbiţi dumneavoastră cu dânsul. Daţi-i, vă rog, Utl telefon.

  — Dar ce, măi frate, individul ăsta al tău este bufleul pămmtului?! Şi unde? Tocmai în amărâtul tftudezlipeşti!

  „Buric”, n-o fi, dar „cineva” s-ar putea să fie. IIţi, eu nu mă bag şi nici nu mă aprind din orice ime. Am eu o bănuială şi n-aş vrea să-mi scape tipul printre deşte.

  Pe scurt, Drăgulin aduse la cunoştinţa şefului său UH ceea ce ştia sau mai degrabă bănuia despre „ma-tnipazlâcurile” lui Stan Florescu, omiţând, se înţe-Iptfc„, să amintească ceva despre dragostea lor, a „mândurora, pentru Sanda Grigoriu. Ii Bine, măi, am să vorbesc. Te duci însă tu acolo, u trimiţi vreun răcan de-al tău.

  — Eu, mă duc eu, am maşina afară, într-o oră ifnt acolo.; – ţ – * După ce aQi rezultatul, treci şi pe la mine, t*ft-mi spui ce-ai făcut.

  — Trec. Dacă ziceţi dumneavoastră, trec, răspunse p! u tdnicrul-major, deşi bănuia că „trecerea” asta se va solda cu o masă grasă la „Berbec”, plătită, se înţelege, de cel mai mic grad.

  — Ei, ia zi, ce ispravă ai făcut? întrebă locote-nunt-colonelul de jandarmi câteva ore mai târziu.

  — Curat ispravă î Individul meu ar trebui să fie acum în lagăr, cu douăzeci de ani în cârcă, sau mai degrabă mort de mult, că doar ştiţi şi dumneavoastră bine ce înseamnă lagăr.,;

  — Zău, măi?! se miră comandantul legiunii de jandarmi. Asta ar însemna că a evadat. Dar cum dracu a îeuşit? Că de acolo.; j.

  — Poate pe drum, dar pe mine „asta” nu mă interesează;:;

  — Umflă-1, ce mai aştepţi? Deşi. Gândeam că poate dai şi tu un şpriţ rece, la „Berbec”.

  — Dau, dau şi zece, dar nu astăzi, vă rog, domnule colonel!: \par

  — Bine, măi, te iert, umflă-1 şi adu-1 încoace, să-i văd şi eu mutra.

  Drăgulin nu aşteptă să mai spună ceva superiorul său, grăbindu-se să-1 salute şi să iasă pe uşă îndrep-tându-se spre maşina medicului, condusă de un şofer vârstnic, pensionar, scutit astfel de spaima de a fi trimis pe front sau chiar la P. S. -ul unui regiment.

  — Rapid, Mitică!

  — Rapid, domnule şef, acu suntem acasă. Sesizând că jandarmul fluiera o melodie săltăreaţă, la modă r „Ce frumoasă este viaţa, când te-apucă dimineaţa, dimineaţa la şosea, cu nevasta altuia” – cuteză să întrebe „dacă a vânat ceva, cumva”.

  — Ceva gras, Mitică, dar ţine-ţi gura. Cred că din afacerea asta o să mă aleg cu o decoraţie – fac ceva pe ea! – dar şi cu ceva părăluţe. Nemţii nu-s deloc zgârciţi eând văd că. Le-ai adus apă la moară.

  — Să mor dacă înţeleg ceva! fu sincer şoferul, în vreme ce alerga pe Cantacuzino, prin dreptul regimentelor.

  — O să înţelegi mâine sau poimâine, dumneata apasă mai tare pe pedala aia!

  — Asta-i tot ce poate, hârbu-i hârb, n-ai ce face. Şi-apoi unde-i Ploieştiul, şi unde-i Filipeştiul nostru? O aruncătură de băţ.

  — O aruncătură lungă de vreo treizeci de kilometri. Şi-apoi, de ce n-ai luat-o pe dincolo, pe şoseaua Câmpinei?! găsi cu cale să se mire abia acum plutonierul-major. Mergeam mai mult pe asfalt, pe fând pe aici.

  F – Este în reparaţie bucăţica aia de drum, de la filfali şi până la Filipeşti. Aici, daţi-mi voie să coInund eu, nu dumneavoastră

  — Mă rog, dumneata ştii mai bine, mie spune-mi ftltceva: dacă mâine sau poimâine o să am nevoie ift duc arestatul la Ploieşti, mergi cu mine

  — Dacă dă domnu doctor ordin.

  — O să dea, întotdeauna a fost om de treabă şi je caracter, niciodată nu m-a refuzat – şi Stere brăgulin ştia ce vorbea: ori de câte ori medicul Radu Rotaru mai da greş la vreun avort, cine-1 salva de Consecinţe? El, Stere Drăgulin. „

  — Dacă-i aşa, n-o să am încotro şi-o să merg din ftou, să mai văd o dată Ploieştiul paradit de bombele americanilor. T -M

  — Scârbe! fu scurt Drăgulin.

  — Şi ce „scârbe”, cum bine le-aţi zis! înţeleg, au te au cu rafinăriile, mă rog, e război, dar de ce nu e mulţumesc doar cu atât? Sunt cu ceva vinovaţi 0amenii? Păi, dacă e s-o luăm pe-a dreaptă, adevăraţii vinovaţi sunt nemţii, războiul lor a dezlănţuit Urgia care pică peste noi din cer. Dacă noi ne-am

  Jl văzut de treabă şi-am fi stat în banca noastră, puţin 6 păsa americanilor de biata noastră ţărişoară, zise, tBm cu năduf şoferul.

  Stere Drăgulin îşi aruncă privirile spre şofer, altfel; funoscut drept un om tăcut şi scump la vorbă, şi * txclamă surprins:

  — Bravo, Mitică, bravo! Faci propagandă comunistă cu mine, tocmai cu mine, care trebuie să am gri ă de ordine şi linişte! – - *\par

  — Păi ce, eu sunt un om. Dezordonat şi. Neliniştit? Ordinea şi liniştea îmi plac şi mie, asta o tiu toţi cei care mă cunosc. „xi –. 7

  — Bine, bine, da văd că-i vorbeşti de rău peş nemţi, pe aliaţii noştri! – r -

  — Şi dacă n-ar mai fi „ai noştri”? Dacă într-o bună zi mareşalul, pricepând cam cum se desfăşoară lucrurile pe front, ar zice „stop”.

  A? 3

  — Cum stop, fiule, cum adică stop?

  — Uite aşa bine! Nu ştiţi dumneavoastră că există o vorbă care glăsuieşte cam aşa: „să te ferească Dumnezeu de mintea românului cea de pe urmă”? „

  — Mă uimeşti, Mitică, mă uimeşti de-â binelea! izbucni Drăgulin, mai în glumă, mai în serios.

  — Ba deloc! Ce, parcă dumneavoastră n-aveţi câteodată îndoieli? Deşi aveţi o soră, ca să zic aşa, pe jumătate nemţoaica. Aveţi îndoieli, cum să n-aveţi, altfel n-aţi umbla să arestaţi pe unul sau pe altul; ca să vă faceţi duşmani în plus: dimpotrivă, dacă nu v-aţi îndoi şi-aţi avea încredere deplină în victoria lui Hitler, puţin v-ar păsa de ce fac unii dintre cetăţeni – din punct de vedere politic, vorbesc. De hoţi şi de criminali nu mă leg, pe ăştia şi eu i-aş trimite în fugă lui Zanea, să-i judece el la Curtea marţială, să avem măcar noi, ăştia, cei rămaşi în ţară, linişte şi pace, dacă ceilalţi, sărmanii, nu ştiu ce-i acela somn de-o noapte întreagă.

  — Măi, măi, măi! Isteţ eşti, n-am ce spune! Stai, că americanii abia au început bombardamentele, să te văd mai încolo de câtă linişte o să mai ai parte, chiar şi în Filipeştiul ăsta al tău cuminte şi frumos şi fără rafinării în jur! x;:

  — Filipeştiul meu e şi-al dumneavoastră, s-avem iertare, mai zise şoferul, el singur neştiind prea bine ce 1-a apucat „să se ia în clonţ” cu Stere Drăgulin.

  — Mai pardon! mătăluţă eşti născut pe-aici pe undeva şi tot pe-aici ţi-ai trăit traiul, pe când eu! şi „forţa publică” aruncă spre parbriz un fluierat de satisfacţie, îneântat, desigur, că el cutreierase „cu slujba” o mulţime de localităţi, mari şi mici, cum cerea serviciul ce-1 presta la stat sau aranjamentele de culise sau, mai degrabă, „de coridoare”.

  — Mai avem un pic şi-ajungem, altfel v-aş spune eu cum devine problema asta plină de necunoscute şi neprevăzut a zilei de mâine. Tfg?:;? – i – Vorbeşti în dodii, Mitică! exclamă Drăgulin, gata sa izbucnească în râs, deşi gândurile îi erau, ktoate, plecate într-o singură direcţie: la momentul

  IM

  Ijfcştâni! Arestare plină de satisfacţii multiple, pe Ifim plan situându-se. Sanda. Restul. Mai treacă-meargă, ce, parcă el mai credea în victoria finală? poar când bea peste măsură şi-şi imagina cam ce-ar ijunge el după această „victorie”, doar atunci cuteza să se bată cu pumnii în piept pentru mareşal şi icntru Hitler. Numai că.

  — De ce opreşti? tresări tot el, când sesiză că Opel-ul trage pe dreapta şi-şi încetineşte deodată Viteza – şi aşa ca de melc, drumul fiind pe alocuri iproape impracticabil.

  — L; „

  — Mi-e teamă de-o pană de cauciuc, dreaptaIpate, preciza şoferul oprind de-a binelea.

  — Şi ai „rezervă? tresări jandarmul, înciudat ca1 mie nevoit să amâne, fie şi cu o clipă, momentul arestftrii lui Stan Florescu – „- „Stan, pe dracu, fiindcă ftbia aflai cum îl cheamă în realitate „r: „. * Un şofer care se respectă nu pleacă la drum 6r# roată de rezervă, ori eu, cum mă respect de* două ori, am luat cu mine două roţi! şi fără să mai ftştepte replica celuilalt, se apucă de treabă, dar nu Jnai înainte de a-1 invita pe jandarm să coboare din tnaşină.

  După nici zece minute, Opel-ul „Olimpia” dudui icurt şi porni mai departe, primele case ale Fiii-* peşti ului urmând să se zărească îndată. A, Guzgan Vasile era opusul şefului său; pe cit de voinic şi prezentabil era Stere Drăgulin, pe atât de Reluat în seamă era sergentul-major; mărunţel, îndesat, cu un început de burtă, dacă ar fi avut şi un ijorţ alb în (aţă, era tocmai potrivit să treacă după tejgheaua iui Biţă Busuioc, Se nimerise însă să se reangajeze în jandarmerie şi, deşi număra destui; „ni, doar cinci sau şase mai puţini decât şeful său, se

  Sroţăpise la gradul de sergent-major. Avea ochi lari, căprui şi o faţă rotundă, şi şapca uniformei î Hcoperea o claie de păr negru, des şi creţ, ca de altă naţie. Era însă român din tată-n fiu, de pe undeva de pe lângă Dunăre, nu departe de Corabia.

  Stere Drăgulin aici a găsise, la Filipeşti, şi întru-câtva ţinea la el fiindcă era supus şi ascultător. Altfel îi găsea destule cusururi care, deseori, fuseseră gata să-1 oblige să ceară înlocuirea lui; bea şi nu bătea, acestea fiind lipsurile cele mai importante. Că bea, să bea, zicea Drăgulin, ce, eu nu beau? – să bea, însă cu măsură şi nu la Titiroi, unde se găseau atâţia să-1 îmbete, mai toţi clienţii cârciumarului con-siderându-1 însă om de treabă şi la locul lui – pentru un jandarm, îndeosebi 1

  — Să bei la Busuioc, Guzgănică! Să nu te mai prind pe la Titiroi îl certa câteodată şeful său suprem, poate şl fiindcă şi l-ar fi vrut mai pe aproape, sergentul-major, în ciuda înfăţişării sale. Blege. – fiind de o vioiciune care uimea. Când era să despartă două cete de bătăuşi, singură prezenţa sa era sufi-

  1 cientă să facă pace sau măcar linişte pentru o vreme, până le treceau aburii beţiei.

  Aplica o palmă fermă pe tocul de lemn al Mau-ser-ului său – uneori pistolul era înlocuit cu o carabină Mannlicher, cu ţeava scurtă – şi striga aspru: f.

  — Gura! Nici o mişcare, bomboneilor, că vă fac strecurătoare! şi le zâmbea tuturor cu gura până la urechi.

  L In urmă cu mulţi ani, într-un sat din apropiere, trăsese şi ochise bine; găurise trei picioare de scandalagii găsiţi cu cuţitele în mână după ce unul dintre cuţite apucase să se înfigă în inima celui de-al patrulea scandalagiu, ieşind bătaia cu mortăciune, deci. Ziceau unii că de „aici” se trăgea neavansarea lui Guzgănică în grad; ori că ar fi fost găsit vinovat că a tras şi a trimis la spital trei, unul rămânând olog pe viaţă, ori că de ce nu a tras mai devreme, să evite moartea celui cu inima străpunsă de cuţit, Oricum, de atunci, Vasile Guzgan trăgea mai. Cu economie, însă. Trăgea bine. –

  După acest sergent-major cu înfăţişarea cam de operetă, se grăbi Stere Drăgulin să trimită de înStB ce Opel-ul îl readuse la post după o zi plină de. Teâacţii – şi ce satisfacţii!

  Să trăiţi l La ordin 1 şi subofiţerul pocni căi-Wiele; cu palma dreaptă ţeapănă la tâmplă.

  — Stai. Jos şi nu face pe. Mareşalul cu mine* Avem de lucru, fu scurt şeful de post, încântat că-i respectat şi ascultat fără crâcnire, neavând de unde Hă ştie, sau măcar să bănuie cât de cât că era pentru ultima dată când avea să audă acel „la ordin” ieşind din gura lui Guzgan Vasile.

  — Mă!

  Linişte. Era spre seară. De undeva, dintr-o stradă lăturalnică, se auzea slab tropăit de cai.

  Stere Drăgulin se opri deodată să mai zică ceva, după acel „mă”, o nouă idee, sau mai degrabă un nou plan al arestării „comunistului”, trecându-i abia fltunci prin cap.

  — Mă! repetă el.

  — Da, să trăiţi, vă ascult! şi Guzgan Vasile se ridică de pe scaun, supus şi ascultător, înţelegând că în micul lor târg avusese loc un eveniment cu totul deosebit, dacă, după ce fusese plecat o zi întreagă” andarmul-şef încă mai avea chef de treabă, în loc fă dea fuga la Biţă Busuioc, sau mai bine zis, la cea fcare îi era lui Biţă soţie şi stăpână, într-un anume Sens.

  Trebuie să umflam pe unu în seara asta!

  — Seara.? făcu sceptic sergentul major, ca unul Care ştia bine că la lumina zilei pronunţi mai clar „mâinile sus!” şi tragi mai bine – „culcat, că te fac strecurătoare!” Şi, dacă o fi totuşi să scape, mai bine e să-1 urmăreşti când de sus priveşte soarele şi nu luna, ori lună, la acea dată calendaristică, abia mai încolo, mâi înspre ziuă.

  Ce, ţi-o fi teamă?! Guzgănică-Guzgănică, de când tot prin cârciumi stăm, ne-am fleşcăit şi moleşit cu totul, abia-abia mai târâm după noi pistoalele astea purtate în toc de lemn!

  — Ba deloc, să mă iertaţi, azi nici măcar n-am călcat pe la Titiroi sau Busuioc! se cam „revoltă” adjunctul şefului de post, care în acea zi avusese de urmărit doi indivizi bănuiţi că spărseseră o prăvălie dintr-un sat apropiat. Nu-i prinsese, era adevărat, şi, dacă pe la Titiroi sau Busuioc nu trecuse, iar era adevărat, fusese totuşi la „Calul bălan”, chxdumă alipită magazinului devalizat. Nu băuse cine ştie ce, te miri ce şi mai nimic, totuşi destul cât să simtă că îl poate înfrunta pe şeful de post căruia, din când în când, ii purta o pică ascunsă, izvorâtă din pizma ce-o poartă orice adjunct şefului său direct.

  — Ştiu, ştiu, ştiu ce isprăvi ai făcut pe ziua de azi, mi-a spus mai adineauri Ghiţă.

  — Ionaşcu a fost cu mine, deci gata, s-â şi grăbit să dea raportul!

  — Nu, mă prostule, n-a dat. NICI UN raport, eu l-am întrebat de una sau de alta, până să dau cu ochii de tine!

  — Şi-atunci?

  — Şi-atunci. Nimic. M-a informat, am afbit adică, de spargerea prăvăliei, şi-atât. Nici măcar nu l-am întrebat dacă n-aţi poposit cumva şi pe la „Calul bălan”, nici dacă.

  — Nu l-aţi întrebat, dar v-a spus el î nu se lasă sergent ul-maj or.

  — Aha, deci aşa, Guzgănică! Deci, după ce i-aţi scăpat din labă pe cei doi infractori, v-aţi adăpat, ca să vă piară ciuda şi necazul, la „Calul bălan”! Bravo, Guzgănică, bravo! Şi eu, care tocmai mă gândeam să te propun la avansare, la excepţional!

  — Şi-adică Ghiţă nu v-a spus nimic? întrebă din nou, a ciudă, Guzgan Vasile. -

  — Nimic, ai cu vin tul meu! şi de data aceasta, * măcar, Drăgulin nu minţea.

  — Îmi pare rău, să ştiţi însă că eram foarte, foarte necăjit. Să vă spun cum s-a întâmplat.

  — Nu, nu, nu! fu categoric şeful de post. Deocamdată, avem de dus la îndeplinire o acţiune de mii de ori mai importantă decât. Spargerea aia de la Diţeşti, dă-o în mă-sa! Şi-aşa, după cum îţi mai npusei, acu, în seara asta, trebuie să umflam pe unu, jie-tin tip de-un soi mai deosebit.

  — Comunist? întrebă cam într-o doară adjuneIul şefului de post.

  — Vezi? Vezi? Vezi că nu eşti deloc tâmpit? Ziua nu se poate? nu se lăsă „micuţul” sergentmajor, ignorând în totul adjectivul de „tâmpifV

  — R Ţi-o fi frică? I.

  — Ş* Frică? Mie? Doamne fereşte! Mă gândesc însă cil ziua „tipul” are mai puţine şanse de scăpare deci t noaptea.

  — Nici o grijă!

  — Nu grija lui o duc eu, domnule plutonierIfiajor!

  Şi-atunci? se încruntă Drăgulin. -

  — Grija noastră, a celor ce vom zice „mâinile sus!”

  — Guzganică, Guzgănică, te ştiam bântuit de-o mie de boli şi patimi, însă nu te ştiam laş!

  — Eu, laş?! îşi ieşi de-a binelea din ţâţâni făptura care purta pe umeri doar gradul de sergent-major. Atunci când i-am găurit pe „ăia” – eu unu şi ei zeci fi zeci – am dat dovadă de laşitate? Păi, dacă eram laş, trăgeam în ei ca-n fasole, ocheam căpăţâni şi burţi, nu doar picioarele câtorva!

  — Stai, nebunule! Ce-ţi veni? îl întrerupse sui prins Stere Drăgulin, neavând de unde, să ştie că, după ce venise la post, Vasile Guzgan mai dăduse pe ît cam jumătate dintr-6 sticlă primită cadou de la „tăpânul „Calului bălan„, care „cal” nu era deloc bălan, era însă rudă apropiată cu unul dintre cei care Spărseseră prăvălia învecinată – y – Păi. Păi dacă mă faceţi laş I.

  — N-are voie omul să mai şi glumească?

  Mă rog, fie, dacă n-am înţeles eu bine esenţa ucrurilor, îmi cer scuze pentru ieşirea mea de adineauri, -! v*Yil * -

  — Esenţa lucrurilor? repetă Stere Drăgulin pricind oarecum chiorâş la mai micul sau adjunct – mic în grad, mic de statura

  — Despre ee-i vorba, adică, despre ce-i important şi de luat în seamă, ca să mă exprim aşa?

  V – Exprim?!

  — Haide, domnule-şef, că prea vreţi să vă bateţi joc de mine, ce Dumnezeu, s-avem pardon!

  — Pardon! – păi ăsta-i un cuvânt pe limba ălora de la Paris!

  — Ce Paris, ce ne-Paris, important este că dumneavoastră în loc să vă gândiţi că eu astăzi, din zori şi până mai adineauri, am fost în plină activitate operativă, vă râdeţi de mine!

  — Bă, boule! Dacă-ţi trag o labă, ieşi din cizme! Păi ce moaşă-ta vrei de cauţi ceartă cu luminarea? î. Eu îţi vorbesc frumos şi delicat, ca între oameni cu cultură şi de caracter, şi tu faci pe cocoşul pintenog cu mine? Hai sictir! scăpă Drăgulin, în aceeaşi clipă părându-i rău de cele spuse, micul Napoleon fiind, totuşi, mâna sa dreaptă.

  — Hai sictir. Repetă Guzgan Vasile abia auzit, mângâindu-şi bărbuţa grasă, ca de purceluş, întrebându-se unde a greşit de 1-a înfuriat atâta pe şeful său, care, de ce să n-o recunoască cinstit, pe lângă zeci de defecte, avea şi alte zeci de calităţi de bun poliţai.

  Că „poliţai” era mai rar, iar „plin de defecte” mai des, asta era o problemă pe care el, Guzgan Vasile, n-avea cum s-o schimbe vreodată.

  — Gata! Iartă-mă! găsi şeful postului de jandarmi că e cazul să-şi iacă un anume fel de autocritică după ce văzuse „moaca bleaga” a primului său adjunct. Azi parcă n-ai fi tu! Şi nici eu nu-s eu! O recunosc. Ne aşteaptă treburi importante şi noi discutăm de-a surda! Păi nici aşa nu se poate. Patria şi datoria înainte de toate! Atâta vreme cât mai există frunză în copaci, există şi români în România! Nu spun eu asta, a spus-o nu ştiu ce mare. Om! Pentru noi, păzitorii ordinii publice, de primă importanţă este să avem grijă să nu se clatine actuala orânduire, asta care ne dă nouă păpică: bunărea, multă-puţină, dar este! Zi, este? î – se repezi prum pe nepusă masă şeful la subalternul ce-i asculta lăeut poliloghia.,;). J:

  ~, Este, este! se grăbi să afirme Vasile Guzgan, inţintindu-şi, vrând-nevrând, că la Diţeşti, pe lingă. Vii% aruncase în stomac o mulţime de bunătăţi culinare, proprii nemaipomenitei bucătării româneşti: Ciorbă de potroace, pui cu mujdei, sarailie. – primind $1 pentru acasă un. Cocoşel bine, rumenit, prins „pe fnqment” din bătătura celui în cauză.

  — Păi dacă este – să fie î Aşa ca destupă-ţi bine urechile şi ascultă la mine! In noaptea asta avem ie prestat pe unul dintre cei mai mări duşmani ai noştri!: L.?

  Al meu? întrebă suav celălalt, licorile: băute „colo” şi „colea” moleşindu-1 întrucâtva.;

  Şeful postului de jandarmi din Filipeştii de Pădure privi la mâna sa dreaptă asemeni unui gropar care apasă pe cazma şi nu vede hăul mormântului. Răbufni îndată:

  — Ascultă, Vasile, tu, pe-acolo pe unde ai fost n-ai băut cumva ceva mai mult decât îţi ia pielea?! Că, dacă nici eu nu te-oi cunoaşte. –

  — Eu, băut?! se cam revoltă sergentul-major, *f-f Atunci eu sunt beat, nu-i aşa?

  — Am zis eu asta? Niciodată. Dar cum noi doi, Zic* nu avem duşmani comunişti, pe cine să arestăm? ÎPoate pe Stalin! Sau pe Antonescu! Sau pe Hitler!

  — U luă gura pe dinainte pe bondocul jandarm, ca să Încerce s-o repare de îndată. Fiindcă, dacă-i vorba „pş arestate”, de la o vreme arestăm şi duşmani, şi prieteni, pe toţi – şi pe mame, pe fraţi şi pe surori, ca mâine le vine rândul copiilor! Dar, dacă datoria ne cere – încercă s-o dreagă – să arestăm pe. Pe Unul dintre cei mai mari duşmani ai noştri, gata, de acord, fiindcă altfel ne-a luat gaia! Ne pierdem gradul, uniforma, slujba, solda – şi ce ne aşteaptă? înapoi la plug, la sapă, la lopată, de unde am * plecat! Dumneavoastră, poate, aveţi alte. Alte orizonturi, făcu Vasile Guzgan o aluzie nu tocmai greu de desluşit cu privire la ce îl aştepta pe superiorul ftău – dacă o fi şi-o fi sase L,: *

  — Gura! Gata t Pare-mi-se că într-adevăr eşti beat! Ce tot îmi îndrugi mie verzi şi uscate despre ziua de azi sau despre cea de mâine, de parcă ai fi. Petrache Lupu de la Maglavit?! Mă pune dracu să discut cu tine ca şi cum am fi fraţi de ţâţă! – în loc să-ţi dau onlin, stau şi te ascult ca-un mare. Prost ce sunt, când de mult trebuia să te fi trimis la culcare, să fii treaz şi lucid la ora acţiunii, –

  Guzgan Vasile se abţinu să mai zică ceva, mai ales că ştia bine că prin venele lui alerga sânge în combinaţie cu ceea ce dăduse pe gât. Se mai astâmpăraseră gradele de alcool, totuşi cineva, un înger bun, îi spunea să stea cuminte şi în bajnca sa.

  — Bine, să trăiţi, am înţeles! Aştept ordinul dumneavoastră!

  — Du-te şi te culcă şi când o să te chem, să fii mai treaz decât atunci când ai ieşit din burta maică-tii.

  Sergentul-major, care de mult trebuia să fie plutonier sau mai degrabă plutonier-major, o şi pornise spre uşă, cu paşi tropăiţi şi legănaţi, aşa îi era mersul, când auzi – parcă putea să nu audă? – ultima parte a frazei spusă de şeful său.

  Stătu o clipă locului, cu mâna pe clanţă şi termină prin a se întoarce şi a-şi arunca privirile – totuşi, deloc tulburi – spre Drăgulin. „

  — Şi-adică. Acu sunt beat?! se arătă el revoltat. Şeful postului de jandarmi, om trecut prin multe, şi bune, şi rele, dar mai degrabă rele, avu o clipă intenţia de a-1 face „harcea-parcea”. Se pricepea bine la aşa ceva cu subalternii săi. In aceeaşi clipă însă îi apăru în faţa ochilor chipul celei pe care, de ce să n-o recunoască cinstit, o iubea cu adevărat. Celelalte. Coca Busuioc şi câte altele parcă-1 făceau să simtă un anume dezgust. Or, dacă rata acţiunea din acea seară, Sanda Grigoriu îi putea scăpa printre degete, fiindcă, ştiindu-1 pe „chiriaşul” ei undeva departe, cine ştie unde, dar viu şi nevătămat, abia că îl va urî pe cel care a contribuit la îndepărtarea lui din acea zonă petroliferă.

  „Dar, dacă pun mâna pe el şi i-1 trimit lui Zanea şi de-acolo. Mai departe, de ce adică n-aş pune eu l&buta pe fata. Asta dulce şi nevinovată-ca o porumtiţâ. Ce abia învaţă să zboare? Ştiu, o să fie greu, 6 să am de luptai dar eu „sunt eu şi ea e ea! Eu mă pricep mai bine de cât oricare altul să sucesc capul unei fetişcane blege, încât s-o fac să-mi; cadă la picioare!”:! -„ „. -

  — Nu, * beat nu eşti, dâr nici treaz, adică lucid la minte şi ţeapăn pe picioare! Deci, aşa Lum mai zisei 0 dată, fugi la culcare! O oră, două, trei, vom vedea, sfârşi prin a zice şeful de post,; -:

  Guzgan Vasile dădu din cap abătut şi apăsă pe clanţă, să iasă din biroul superiorului său. Insă nu teşi, de parcă presimţea ce avea să se. Întâmple mai încolo, şi cuteză să zică, dovedind cu acest prilej că, tntr-adevăr, era mai deştept decât părea*; DL t – Domnule şef.; ş –

  — Hai, lasă-mă, mai am şi alte treburi şi, de ce să nu recunosc cinstit, mi-e şi o foame de lup!

  — Poftă bună! w. R: c. B.! îrr:

  — Mă iei peste bocanci?!;

  — Ba deloc, de ce? Eu altceva vreau să vă spun au, mai degrabă, să vă recomand. Ja 3 u Acest „recomand”; avu darul de a-1 scoate din Cizme pe jandarm. Orgolios ca nimeni altul, admitea orice, doar. Sfaturi nu. Dacă erau date de şefii „ei mari, cei de lă Ploieşti, se schimba socoteala. Trăgea capul între umeri, ca struţul în nisip, şi nu ieşea în spusele superiorului. Or, aici, la Filipeşti, unde tnare-şi tare era. El, Stere Drăgulin nu putea admite lă i se dea sfaturi sau, cum scăpase printre buze fcondocul din faţa lui, „recomandări”,? {j

  — Culcă-te, trezeşte-te şi abia apoi. Să apari în ţaţa mea! fu el scurt şi categoric…

  — Mă gândeam că poate-i vorba să-1 umflam pe Stan, Elorescu, fapucă să zică „personajual de ppeţeţâ”. Or, dacă-i aşa.?; „

  — Ce-ţi veni?! Deunde ştii,?! secam dădu de gol „CţJ ce urmărea să se însoare cufata directorului şcolii din Filipeştii de Pădure şi s-o întindă mai apoi fC” te hotare.; r 7 o:;: -?; L:

  ~;: Prea mă credeţi prosî, Homnuâe şe? Păi cum* adică „de unde ştiu”. Port eu grad de sergent-major, în cap am însă ereier de colonel ~ dacă nu de general – 5, – * r ry%- „ „ – îhtinde-o la culcare î fu categoric celălalt;

  ~ O-ntind. Şi bondocul, subofiţer de jandarmf apăsă pe clanţă – „

  — Stai! veni rai ordin;: „: V ~ Stau! – - -n.

  Stai colea, în fund, pe scaun, şi zi, de unde ştii, * despre.

  — K -” V: -

  — Despre?: – -: –

  — Despre Stan Florescu! Şi nu-mi umbla mie cu. Mistere I z – * *. Ji.

  — De ce „mistere”?

  — Păi de unde ştii, bă?! îşi ieşi de-a binelea din fire şeful postului de jandarmi, la gândul că tot târgul despre altceva nu vorbeşte declt despre arestarea operatorului de la carotaje.

  Fără să urmeze invitaţia şefului său de a lua loc pe scaun, Guzgan Vasile zâmbi suav: t r -

  — Ce mare scofală era să dibuksc „durerile* şefului meu, care de la o vreme, n-o scoate dintr-un oftat! Şi dacă oftează după piţipoanca aia frumuşică foc,; nu-i normal să te gândeşti şi la cauză? Şi care-i „cauza„? Amorul fetei pentru chiriaş; nu? Şi”. Trăgând şi eu cu urechea, mai ascultând la unul, mai as* ciutând la altul, mi-am făcut o părere. Rea-bună, dreaptă-strâmbă, asta-i părerea mea şi nu a altuia!

  R – Măi jigodie! [ryj J* -y} * – Gata! Dacă1 mă luaţi cu cuvinte d-astea. 7; obscene, am terminat cu prietenia I J, 1 -

  — Prieten tu cu mine, bă?! se ridicară în picioare cei o sută nouăzeci de centimetri,;: -

  — Am spus „prietenia* îh 6ens. *T universal ca să zic aşa. Ca între bărbaţi, fără să mai ţinem” seama că unii suntem soldaţi, iar alţii mareşali. * V ~ Bravo Te iei adică şt de Antonesctr T găsi că este indicat să se revolte şi mai mult şeful de post, fără să realizeze că, în vreme ce el vorbea şi îşi făcea r 194 planuri, efectul băuturii îngurgitate de adjunctul său ie apropia de apogeu. I. I.

  — Care. Antonescu? Veni o întrebare abia auzită.

  — Cum, care?! Antonescu-mareşalul!

  — Păi, ce am eu cu el? şopti micul sergent-major.

  — Păi n-ai zis că.? – – -Că unii suntem soldaţi, iar alţii mareşali. „Mareşali”, repet, domnule şef, la plural, or, cum noi nu avem în ţara asta frumoasă şi blagoslovită cu de toate decât un singur mareşal, cum puteam oare să mă refer tocmai la domnul mareşal Ion Antonescu?! Chiar aşa găgăuţă mă credeţi?! -; – t:

  — Stai JOS! u.

  — Stau, şi „piticul” stătu pe scaunul care îi căzu mai la îndemână.

  „ Un minut, două, trei, poate mai mult, şi niciunul dintre cei doi nu scoase o vorbă.

  : „Stau aici, bine mersi, până o să mă apuce somnul, să văd care pică-ntâi în plasa lui. Lui Morf ăla, zeul somnului!”, „,.

  „Pişpirică ăsta de. (sergent-major, ori e prost. – ori e tâmpit! Adică vrea să. Mă cumpere pe mine, pe mine, Stere Drăgulin, spaima dar şi ordinea regiunii?!”,.

  U.

  — Ia zi, mă! îl: am trezi glasul superiorului sau. Zi, ce ştii tu de, de ăsta, de ăla de-i chiriaşul domnului director Grigoriu? {1 -

  — De! şi subalternul se hlizi la şef trăgându-şi icapul între galoane. * r. * 3;

  — Zi, zi, nu face mai pe tâmpitu decât eşti! v. Y „Pişpirică, gata să dea deplină, ascultare; şefului său, auzind ceea oe abia spuse superiorul său, se înfoie asemeni unui cocoş pintenog care pricepe că n-are în jur decât o singură găină şi nici un rival. * f „ – tCei care au 4e-*a face cu „tâmpiţii”. Musai trebuie să fie şi ei cel puţin. Proşti. Altfel n-au cum să se înţeleagă, nu-i aşa? Or, ca s-o vorbim pe-a dreaptă, ce rost are o discuţie între tâmpiţi şi proşti? Cine ar avea de câştigat dintr-o astfel de convorbire? Duşmanii Nici ei, măcar, fiindcă n-au cum s-o asculte! Nu-iaşa? N-am dreptate?

  — Bravo! Bravo! Bravo! Trăii s-o aud şi pe-asta, că. Mâna mea dreaptă mă consideră prost! şi Stere Drăgulin găsi cu cale să se ridice de pe scaunul său de şef de post, să-şi dea două palme zdravene peste tâmple – cascheta era agăţată în cuier – să privească la „pişpirică”, şi să considere că-i necesar să zică: Gata! Am terminat. Discuţia asta amicală. De-acum încolo suntem amândoi operativi! Nu te culci, nu mă culc! Trecem la acţiune! îl arestăm acu îndată pe unul dintre cei mai mari duşmani ai statului nostru, pe Stan Florescu! – pe. Aia a mă-sii Stan Florescu, îi cheamă pe el Florescu cum ne cheamă pe noi doi, luaţi la un loc. Păcală şi Tândală!

  — Mi-e foame. Nu găsi altceva să zică sergentulmajor, *

  — Foame?! strigă şeful, uitând pentru o clipă că şi lui îi era foame.

  — Da, foame, fiindcă n-am mâncat mai nimic. De băut, da, s-a mai găsit, cât de cât, dar de mâncare. Puţin, puţintel, minţi el. Am un cocoş, e-adevărat, da-i colea, la răcoare, nu-i în burtă.; „

  — Fript?! întrebă tresărind şeful de post, mare mâncău.

  — Păi altfel cum?!

  — Deci. Te-ai lăsat mituit?! cam ghici şeful cum * dusese adjunctul său „la bun sfârşit” ancheta.

  — Mituit, pe naiba! Am dat bani şi am cumpărat animalu!

  — Da, da, da, ştiu. Te cunosc. Eşti întruna cu mâna-n buzunar.; *;

  — O frumuseţe! lin pintenog roşu-verzui, cu o coadă cât o seceră, încât, dacă aş fi avut unde să-1 ţin, nu-i luam gâtul nici măcar pentru. Pentru un grad în plus! o întoarse din condei Guzgănică, încercând astfel „să cumpere” niscaiva noutăţi de la şef, după ce acesta fusese plecat la Ploieşti.

  Şefului îi era foame şi avea şi o mulţime de griji. Pentru el, o arestare n-avea importanţă decât în măsura în care îi putea aduce niscaiva onoruri sau avantaje materiale. Arestarea lui Florescu era însă ceva cu totul deosebit, de pe urma căreia spera să salte mulţ în ochii superiorilor; avantajele aşteptate fiind nu atât de ordin material, cât de altă natură, ştia el ţieştia. Mv: ~: rx i

  Privind cu ochii obosiţi la ajutorul său, îşi aminti do cocoş. 1. 1- i. S.} k s. Î -J.

  H. Unde-i?! întrebă de parcă ar fi întrebat:

  M Unde-i criminalul?!” te r?

  — Colea, dar staţi, sa aranjăm totul cum scrie la curte ÎPâinică, murăturele, vinişor, că doar n-o să mânGăm. Carne şi oase!] – - 1

  De laacest „cocoş pintenog roşu-verzui” avea să moară unul dintre ei. Dacă ar fi ştiut. Sau, poate, altfel, mureau amândoi. Stan Florescu fiind un ochitor de prima mină. Sau nu murea niciunul, întâmplarea având un rol determinant de cele mai multe ori,! n astfel de situaţii. * „ f* i*

  — Ştiţi ce zic eu?; l

  — Ce? întrebă Stere Drăgulin, mahmur.

  — Să-1 umflam mâine, pe zi, pe lumină; de ce să ne hazardăm într-o acţiune nocturnă când, aş putea să jur, are şi el un pistol? Şi-o să tragă; fac pariu pe ce vreţi, când s-o vedea încolţit. Mai degrabă „curăţă” câţiva dintre noi, decât să se lase arestat tocmai acum! * r -: X i: -

  — Cum adică „tocmai acum”? întrebă şeful de post, cu voce bleaga, vinul pe care-1 aruncase în măruntaie în acea seară nefiind măsurat cu gramul.

  — Acum, când, vedeţi şi dumneavoastră bine, to (i înaintează! Şi ăia, şi ăia, şi ăia, toţi! Doar noi ne cramponăm pe poziţii, o zi, două, şi-apoi ne tot îna-T poiem spre casă – ca racul însă.

  — Eşti im incorigibil, Vasile! Faci de râs naţia română. R.; – s. – ohc

  — Fac pe naiba. Nu fac. Ba, dimpotrivă, dacă aş fi mai tânăr $i un pic mai. Solid, mi-aş cere mutarea de la jandarmerie la pifanî, să lupt în linia întâi!

  — Du-te dracului de prost!” Chiar aşa?! Se vede că eşti beat!

  — Beţi. Suntem amândoi, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, cuteză să zică sergentul-major, alcoolul dat pe gât aducându-1 la un anume numitor comun cu plutonierul-major. &, Discuţia avea loc în biroul şefului de post, acolo unde avusese loc festinul legat de cocoşul pintenog. Se mâncase bine, şi nu doar bietul cocoş, se băuse şi mai bine” şi cam amestecat, şi ceasul arăta că pânăla finele acelei zile nu mai rămăseseră decât puţine minute.

  R – Eu beat, măi săndăluţă?! găsi cu cale Drăgulin să dea o replică, într-un târziu, privind la Guzgan Vasile ca la o arătare venită de pe altă lume.

  — Nu, nu, obosiţi însă suntem amândoi, şi adjunctul şef ului de post fu gata să-şi aplece fruntea pe faţa de masă ce purta urmele bunătăţilor din care se ospătaseră cei doi păzitori ai ordinii publice şi ai orânduirii statale.

  Un soldat n-are voie să obosească! Niciodată! se pomeni că zice „şeful”. Mori, dar nu te predai!

  — Nu mă predau, nu. Abia sughiţă Guzgan. Nu mă predau, nu.,)

  — Te-ai îmbătat, boule! Eşti fleaşcă! Şi uite cu cine vreau eu să plec la război

  — Război. Războiul se apropie de Nistru, nu de Prahova noastră; Ca mâine, însă.

  L – însă ce? fu;

  — Ajunge şi aici, păi nu vedeţi cum tot în trap o tin ăia de la o vreme?; l; n:

  — Mă, mă, dacă te aude Cristache Zanea cum vorbeşti, lagărul te aşteaptă! se răsti Stere, Drăgulin, aburii beţiei începând să se mai risipească. -

  — Care lagăr?! Pot să jur pe Mauser-ul meu, şi bondocul lovi cu palma în tocul de lemn al pistolului, că. Dar se opri, Stere Drăgulin, cu priviri apoase, fu gata să se revolte, pricepu însă îndată că nu de-o ceartă ducea lipsă. Pe el, mai mult decât orice, îl interesa Sanda. O şi vedea în pat, în aşternut, aproape goală, cum visa la el, la voinicul şi frumosul şef de post cu care mâine sau poimâine os-o întindă undeva departe, departe de război, de curţi marţiale, de arestări şi bătăi.

  Şl acolo, amândoi, să-şi făurească o viaţă nouă, fie il$*o fi ca d, Stere Drăgulin, să dea cu sapa pe pămtntul fermei lor. Bani s-o cumpere avea. Nu bani, 1 aur şi bijuterii. Astea niciodată nu-şi pierd valoafm, ba dimpotrivă. Că deocamdată fata face nazuri, ftata-1 din cauza ăluia, a comunistului, dar când ăla o uA ajungă pe lumea cealaltă, o să se înmoaie şi o să m aplece asemeni unei oiţe lămânde de iarbă verde. Uct he, he, cunoaşte Sterică femeia. Păi, dacă nu k*-ar cunoaşte. Din Coca nu face el tot ce vrea? f*ace I Deşi muierea-i unsă cu tot felul de alifii, nu m fiica profesorului. Numai că, până una-alta, trebuie * 1 isprăvească o dată şi definitiv cu. Cu angajatul. Continentalei„. Şi de ce să mai lungească povestea? C”mâine, cepoimâine 1; -; r i i, Acu, în noaptea asta, trebuie terminat totul! Mâitte-1 „duo, poimâine mă odihnesc, şi râs poimâine înftp asaltul! Doamne! Ce piele, ce ochi, ce sâni 1 Dar ce oare n-are fata asta aruncată de Dumnezeu po aceste meleaguri? Are şi Coca, dar Coca-i cam Văcoasă şi se apropie de. Partea a doua, a vieţii, înapoi mai face şi pe geloasa! Cu mine. Tocmai cu IflUie, cu cel care, atunci când pune ochii pe o muieruşcă, Jiu se lasă până nu-şi atinge scopul. „

  — M-aş culca. Se auzi atunci o şoaptă, care avu darul de a-1 trezi cu totul pe Stere Drăgulin, care lAai auzi: A trecut de douăşpe, şi-s ranţ.

  REşti beat, nu frânt, mototolule 1 V. „, irMărog, şi?

  I – Auzi la el, Doamne, auzi la el cum poate să vorbească cu şeful său suprem! şi Drăgulin se ridică în picioare, mare şi înalt, gata să-1 atingă.

  — Să trăiţi, mi-a pierit, somnul I şi „Guzgănică* no săltă de pe scaun, având însă grijă să se retragă *nai deoparte, spre fereastră, unde palma „cât pâinea dublă” a şefului n-avea cum să-1 ajungă.

  — Bleg eşti. Bleg şi bou. D-aia eşti doar sergent-; mă joi: fiindcă nu ştii să duci la tăvăleală.

  — Ba ştiu, ştiu, să trăiţi î socoti Guzgan nimerit să iică, privind la superiorul său asemeni unui vânzător „te magazin certat de patron. – „Şi, dacă nu zic ca l dreptatea tot de partea lui o să fie. Altfel nu se poate; şefu-i. Şef. Pe când, cântându-i în strună – doar îl cunosc de-atâţia ani! –, se înmoaie şi mai ascultă şi la ce zic eu, fiindcă, dracu să ne la pe amândoi, de ce n-am amina „treaba„ pe mâine, pe trezie şi la lumina soarelui? Ce, a băgat Dumnezeu zilele-n sac?! Şi care „zile„? E vorba doar de câteva ore, moartea să te ia, domnule plutoniermajor!” w.

  ; La post rămăsese caporalul Aurel Aldescu, singurul ostaş în termen, ceilalţi patru fiind cu toţii reangajaţi, profesionişti adică.

  Sergentul Ghiţă Ionaşcu aruncă din mers celuilalt sergent, Dinu Dinescu, cu grijă, să nu fie auzit de Drăgulin: x „

  — Şi-adică de ce mama naibii este nevoie de patru gealaţi ca să umflam un bleg? Mi-e un somn!

  — Taci! fu scurt Dinescu. Taci, şeful are draci, nu-i în apelelui. V q ~p. –: –

  — De la o vreme. S *. * 1.

  Taci.!: V „L. „; 1 v„: p „ „l După câteva minute, locuinţa directorului şcolii fu înconjurată de cei patru jandarmi. Unul în faţă altul în spate, „şefii” în acţiune directă.;

  — Te ţii aproape de mine! îi şopti * plutonierulmajor lui Guzgan Vasile, căruia cocoşul parcă-i rămăsese în gât. 1

  — Mă ţin!: îV”:; %

  — Nu tragi decât dacă tipul are arma-n mână şi-i gata de tras. Şi tragi la picioare, fiindcă îl-vreau viu!

  — Ce bine era dacă-1 umflam mâine, pe lumină! şopti Guzgan Vasile, oftând. 1

  — 1 Taci dracului, cobe, sa nu-ţi mai aud pliscul! i – Mucles. -: „. N.

  RMucles şi cu ochii-n patru!; u r Profesorul nu avea câine şi Drăgulin ştia asta. Nu ştia însă altceva; vecinul de dincolo de grădina de zarzavat a directorului primise cadou o javră flocoasă şi rea, pe nume Paco, mai mereu flămândă, fiindcă jfjci noul stăpân nu era vreun pricopsii. De când cu

  Slzboiul, el trăgea clopotele ori de câte ori se ivea primul: morţi, parastase, nunţi, naşteri, ce pica şi se Ivea. De ivit se iveau destule, „picatul” pica însă în buzunarul popii, lui rămânându-i rămăşiţele pomenilor, care îi ajungeau, totuşi, să crească doi porci.

  I Paco, dulăul, fu primul care sesiză că se întâmplă Ceva ieşit din tipic. Mârâi abia auzit, aşteptă să se lămurească mai bine despre ce poate fi vorba, ca să devină îndată violent dând-o pe un lătrat furios, Cei doi subofiţeri scăpară câteva înjurături înfundate şi unul dintre ei, şeful, ciocăni în uşa chiriaşului. Uşor, abia auzit.

  — Cine bate? se auzi o voce de bărbat.

  — De ia sondă, de la „137” – sonda care urma să fie carotată în acea zi. M-a trimis Răduleţ! vorbi *. Drăgulin, dând vocii o altă intonaţie decât cea de fiecare zi. V

  Câteva clipe se făcu linişte, până şi câinele încetase să mai latre, sergentul Dinu Dinescu, cel care avea în supraveghere spatele imobilului, reuşind între timp să se pituleze după coteţ.

  — Nu miroase a bine, şopti „piticul” îmbrăcat în Uniformă de sergent-major, de-acum cu pistolul în mână şi degetul pe trăgaci.

  — Ssst! şi Drăgulin îi dete un ghiont, între coaste cu ţeava pistolului său, 1

  — Dar unde-i Răduleţ? Şi de ce n-a venit el?! Şi ce caută la ora asta la sondă?! Se auzi vocea lui Stan Florescu, oarecum estompată, să nu-i trezească din somn pe proprietarii săi.

  — Ordin de la domnu inginer Lerner neamţu! Vor să caroteze sonda acu – îndată – au adus şi reflectoare!

  Mai întâmplau, rareori însă, şi carotaje de noapte, şi Stan Florescu ştia bine despre posibilitatea unor astfel de carotaje ordonate întotdeauna de coniducerea superioară a societăţii în colaborare strânsă cu cei care răspundeau de apărarea aeriană a zonei, brice imprudenţa putându-se solda cil o nenorocire.

  — Să mă îmbrac! zise scurt, şi cei doi jandarmi ce păzeau uşa se felicitară„ deja pentru izbânda planului lor pus Ia cale ru minuţiozitate „ – dar cam m grabă şi cu minţile înf ierbântate de alcool.;

  Insă ghinion! Ghinion pentru mai mulţi – nu acea uşă avea să se deschidă prima, ci uşa folosită îndeobşte de membrii familiei Grigorâu şi deasupra căreia un bec chior, vopsit în albastru, încerca să destrame cât1 de cât întunericul nopţii – legea camuflajului fiind respectată cu stricteţe, teama fiind cea care obliga oamenii să fie precauţi. 1 Stan fusese gata să tragă zăvorul, după ce răsucise cheia, când auzi de dincolo vocea proprietarului său, care, după ce controlase zeci de teze, abia apucase să se bage în plapumă şi să-şi facă planuri pentru a doua zi, când auzi ca prin vis „nişte voci” şi, curios şi îngrijorat, găsi cu cale să intervină, după ce îşi aruncase pe umeri o haină de casă.

  — Hei! Ce se-ntâmplă, pe cine căutaţi?! se auzi glasul ca de bas al proprietarului tuturor bunurilor din jurv l -” „Paşţeie mă-tii! îngână suprema forţă publică pe acele meleaguri. Nu puteam eu, arde-m-aro mie de draci, să ascult de câeăciosul meu de ajutor?! Să-I fi umflat mai încolo, pe lumină! Graba strică.; Acu, ce mai, dacă am dat-o pe treabă, treabă trebuie să iasă, căci doar n-oi fi eu, Stere Drăgulin, ăla care să zică „Să trăiţi, domnu director, am greşit adresa, scuzele mele cele mai fierbinţi l„ Păi se cară -”tipul„ cât ai zice peşte, şi-apoi mai prinde-1 dacă poţi!”

  — Hai! strigă, dându-i un ghiont adjunctului său, după care se aruncă eu toată greutatea celor nouăzeci de kilograme în uşa care îl despărţea de rivalul şi inamicul său.

  Dincolo de uşă, cel urmărit şi de-acum. Aproape arestat, de cum sesizase primele semne care, „nu sunau a bine”, se şi grăbise să înhaţe de sub pernă credinciosul său Browning şi să bage un glonţ pe ţeava.

  Uşă, confecţionată din lemn de brad. Subţire, cedă mai lesne decât se aştepta cel ce se pomeni culcat pe burtă, în holul dintre chiriaş şi proprietar. După iftrăgulin şi Guzgan Vasile, gata să-1 încalece, de parcă intenţiona să joace „capra” cu şeful său. Afară rămăseseră cei doi gradaţi, Dinu Dinescu, în spatele fâMcl, şi Ghiţă Ionescu, de-acum numai ochi şi urechi, iwpilat după un cireş, gata să intervină, în mâini ţiWnd strâns o carabină Mannlicher.

  —

  „Numai de n-aş omorî pe careva”! de asta se tejHo-andeosebi Stan Florescu în clipa când se ascunsese In cămară cu intenţia să se strecoare prin gemuleţul Acesteia în curtea vecinului, neavând de uncie să ştie tâ şi acolo, de-acum şi el în alertă maximă, pândea „u degetul pe trăgaci un alt jandarm.

  Deschise încetişor fereastra* puse un picior pe o marjgine de raft, pe care iarna zeci şi zeci de borcane U*TOt felul de conserve, pregătite de mărunţica soţie a directorului şcolii, aşteptau frumos aliniate să % ină rândul la îngurgitare, şi-şi strecura o mină, ipdî capul, apoi mâna dreaptă în care ţinea pistolul, tind auzi răsunând în noapte, doar la clţâva paşi, un

  Mstaii”.

  Cum să stea? Cum adică sa stea, dacă, o dată cu „stai”! sesizase clar şi zgomotul caracteristic care spune şi unui novice că o carabină avea de-acum glonţul pe1 ţeava, doar o mică apăsare de „deşt” fiind suficientă pentru ca cele câteva 1 grame de plumb „să-şi facă datoria”? ~: A tv V;

  Un glonţ de carabină Mannlicher! – cu astfel de arme era înzestrată cea mai mare parte a jandarmeriei – primit de la câţiva metri, în frunte, între ochi sau gură,: făcea capul victimei de nerecunoscut, în astfel de situaţii, identificarea făcându-se după îmbrăcăminte, după actele de identitate, când existau, sau după diverse semne caracteristice. [* r – r:

  Stanică, sesizând pericolul, se trase cu repeziciune între rafturile din cămară şi, neavând altceva mai bun de făcut, cu pistolul în mână, deschise uşa, încereând să străbată cu privirea întunericul din hol. Ghici, sau mai degrabă deduse, că inamicii săi,: cei doi care dăduseră buzna în casă prin uşa făcută ţăndări, erau în picioare, dezorientaţi, pe undeva pe aproape.!; „; -M * 7: *, O clipă, Stan fusese gata să se predea, înţeilegând inutilitatea oricărei rezistenţe. –.)*;

  — Banditule! îl readuse la realitate vocea sonoră a şefului de post, urmată îndată de un foc de pistol, glonţul trecând pe lângă tâmpla sa dreaptă, atingându-i uşor urechea. Simţind usturimea arsurii, trase şi el, fără intenţia de a ochi în vreuna din cele două. Mogâldeţe din faţa sa, zicând un neaşteptat de nimeni:; „. – -

  — Mâinilesus! „ – „ *: „

  J Pastele şi dumnezeii I – şiâncăr un foci 1. Florescu, într-o clipă de calm şi luciditate, înţelese că cel puţin unul din cei doi voiau să-1 omoare, nu doar să-1, aresteze. Şi atunci serelrase pentru o clipă în cămară, de unde înhaţa o putinică goală. În care, toamna, proprietarul casei punea gogonele ia acrit. Cu toată puterea, aruncă paşnicul obiect în direcţia celor doi, izbindu-1 în plin pe Guzgan Vasile. Acesta o clipă, doar o clipă, rămase năuc, ca apoi s-o zbughească pe uşa holului,; cea făcută ţăndări, afară. Se pitula cum putu şi trase două focuri la nimereală, spre cel bănuit a fi „rivalul în amor al şefului său”. Dar nu de rivalitatea asta îi păsa lui, ci de teama de a nu fi ucis el însuşi. Unul din cele două gloanţe trase de Guzgan nimeri, în plin, în pântecul plutonieruluimajor, plumbul având o traiectorie curioasă, dinspre stomac înspre spate, ieşind afară pe lângă. Linul din plămâni. Moarte sigură –: dar nu atunci, cele „nouăzeci de kilograme” având o rezistenţă fizică deosebită, vci abia mai spre prânz, după ce autorităţile chemate urgent de la. Ploieşti. Sosiseră la faţa locului.

  Pe Stan Florescu poate că nu ar fi izbutit să pună. Mâna, sau „ciocnirea” s-ar, fi soldat şi cu alţi morţi, dacă profesorul Horia Grigoriu n-ar fi găsit de cuViânţă că este mai nimerit să facă lumină, Ia propriu, nu la figurat, în casa lui, ajunsă poligon de tir. Ştiind toate dichisurile încăperilor, avu curajul să se stre. Coare spre locul încăierării şi să răsucească butonul saltarului, făcând astfel lumină în holul despărţitor. Atunci, în acea clipă, sergentul-major, speriat de moarte de cele ce or să urmeze, pe prim-plan împuşcarea superiorului său, înhaţă un scaun şi îl. Aruncă cu putere în cel care voia să se furişeze afară, în curte, trecând peste cel ce trăgea să moară. Scaunul nimeri în plin, dar nu atât de puternic cât să-] doboare, ci doar să-1 îngenunche, şi când Guzgan Vasile sesiză că Stan Florescu este gata să se ridice, îl lovi în moalele capului cu pistolul, urlând din toate puterile:

  — Ghiţă! Dinuâe!

  Până să apară cei doi sergenţi, mai dete o lovitură în acelaşi cap, ca să cadă apoi, fleaşcă, într-un colţ al încăperii, gâfâihd spasmodic. *

  : „Doamne, gândi, nu-i aşa că eu l-am împuşcat pe şefu? Eu! Curtea marţială mă aşteaptă. Şi, de-acolo. Crângul lui Bot! Am pus-o de mămăligă, definitiv, dacă. Aşa $-0 dovedi. „ într-o singură clipă fu, însă, în picioare, abia de-acum gata de; bătălie, orice urmă de beţie sau de Oboseală pierindu-i ca prin farmec.

  — Pune-i cătuşele! ordonă el unuia dintre cei doi sergenţi, repezindu-se apoi la „şeful său suprem”.

  Acesta horcăia a moarte, prăvălit pe-o parte.

  — Lumină, mai multă lumină! ţipă Guzgan Vasile, ca apoi să se adreseze directorului şcolii care dârdâia de frică şi de emoţie, lipit de tocul uşii care ducea spre partea sa de locuinţă.

  — Apă caldă, dom profesor, apă şi bandajet cârpe curate! Şi s-anunţe careva doctoru!

  Stan Florescu? începuse să se trezească. Primul Jucru pe care îl realiză fu acela că avea mâinile prinse în cătuşe, la spate. „S-a terminat, îşi zise, m-au prins. „, şi, o clipă, fu gata să lăcrimeze, să-şi plângă întreaga sa viaţă de până atunci, dar mai ales cea care abia de acum încolo îl aştepta. Dar clipa, ca orice clipă, se duse şi nu mai reveni. Încercă să-şi elibereze mâinile. Imposibil. Le simţea prinse în cătuşe de oţel $i nu legate ou sfoară, frânghie sau sârmă. *; * „Jale. Jale mare! Mă aşteaptă zile grele, îşi zise, înţelegând că, atunci, cel puţin, nu avea cum. Să scape dm strânsoarea cătuşelor şi: nici nu găsea nimerit să încerce să se lupte. Să lac pe mortul cât s-o putea, să ascult şi să-mi „ dau iseama, cum se vor desfăşura lucrurile ~pe mai departe.; Dar. Pistolul itunde o fi? Mi l-au luat, se pare,: sau este căzut pe-aici. Pe undeva. * 1 Ly. -: 4

  Nu trecuse mult de la primele Împuşcături şi cetăţenii. Târgului, de, 1a. Mic Ja mare, erau în picioare. Cei jixai mulţi uitaseră-şi de legea camuflajului iar autorităţile aveau acum. Alte. Preocupări decât aceea cde a duce grija unui atac aerian. „.?

  Medicul, proprietarul JOpel-riilui, sosi în grabă la iată locului. Intrevtimp, Drăgulin care. Gemea în neştire, fu luat şi culcat cu. Grijă rpe patul celui care navea, să mai doarmă niciodată în el şi care, între; timp, fusese târâtrfără. Prea multe-menajamente, mai departe, să nu steaan. Calea oamenilor.

  — Vasile. Guzgan. Vasile, gemu muribundul, unde eşti?;

  — Aici, să. Trăiţi, aici sunt.!

  Eşti. Eşti singur,?

  — Da. Nu., Ghiţă, ieşi afară! ordonă sergentul. Major. – pricepând că majurul. Îl voia doar pe el.

  — Sunt singur, domnu sef, singur„! şi sergentulmajor se apropie de patul celui ce trăgea să moară, uitând din zăpăceala şi. Groaza de a nu ~fi: acuzat că şi-a împuşcat superiorul, 1 de” cel care zăcea în hdl, dţiva metri mai departe, atent numai ochi şi urechi. Dar, 1 dacă urechile erau larg deschise”, 1 ochii, dimpotrivă, păreau a *fi ăi unui mort.;

  — Vasile. „ „: „:

  — Da, să trăiţi, vă ascult! –

  — M-ai împuşcat, „ nenoroci tule. Dovedi Stere, Drăgulin a fi sesizat exact „cum *se fothnplase*.

  Staţi, hu: l: [: y. A. Ciiv 1

  — Ţi-ai împuşcat superiorul în timp de război îYiainngâiiătStere Drăgulin, cebcare”încă spera, ba era chiar-ferm convins că, idupă câteva, săptăm! nide spitalizare, b să scape cu bine. Şi, odată* zdravăn-şl Sănătos; o să.

  Un leşin trecător, apoi un„ acces-ctettise îl: făcură sa” se grăbească cu cele ce avea de spus:;

  ~ Vasile ÎL 1

  — Da, să trăiţi, vă ascult!

  — N-ai vrut să măi împuşti; îmălaaivrut să tragi, îh duşman. – ştiui.

  — Dar staţi să vă spun.

  — Taci! abia se auzi glasultceltti. De pe. Pat, totuşi* ferm; un glas de om obişnuit” să comande. -

  — Tacv

  — O să spun că a tras. Ăla, nu tu, n-am să le spun* că ai încurcat umbrele.

  — Să trăiţi, aveţi dreptate,! Eu. Pe elam vrut, M ating,

  — Ştiu, boule, ştiu, eram, mai, treaz, decât tine, fi-ţt-ar cocoşu afurisit; i –

  — Da a fost bun cocoşu a fost bun, se grăbi sicăiSergentul-major, jde-acum ceva, mai pe. Picioarele „ale; fizionomia. Fioroasă a. Lui. Gristache Zanea, comandantul. Curţii, marţiale Ploieşti începând să se. Mai estompeze. – * Ascultă.

  — Ascult, să trăiţi, ascult!

  — Notează., 7,

  — Notezi, şi mărunţelul sergent-major. Scotocea de zor prin buzunare în căutareaa ceva de scris Pune laba dreaptă a comunistului pe plăselele pistolului tău.?! i;

  Se aşternură câteva clipe de linişte, cel1 mai ochi şi urechi fiind Stan Florescu; neluat încă îh* seamă de careva de cei din1 jur; îndeosebi de cei1 doi „şefi ai forţei „publice* din Filipeştii de-Pădure.;

  — Adică. Doar” zise Vasile* Guzgan, nu tocmai prost din4 fire surprins, îhsă, de altruista propunere a şefttiui săuv 1. *.

  — R Fă ce-ţi spun!; abiaâncercă celălâltrisă dea un fel4 de ordin. Dâr vezi, să naibă gloanţe, poate n-o fi mort; şi-arunci., rŞi?

  — Ce, şi”, boule? încercă să nu se enerveze muribundul, ca să continue: pistolul gagiului, de-acum e-al tău, şterge bine amprentele, şi bagă-ţi-1 în buzunar. Fă să dispară, ascunde undeva, tocul de lemn al Mauser-ului tău. Hai, fuga, şi apoi vino la mine. Abia mai zise Drăgalin.: f: „E-te, domle I e-te cu cine lucrai atâta amar de vreme şi habar n-aveam ce inimă de aur. Are şeful meu!” se minună Guzgan Vasile în vueraece se grăbea să ducă la îndeplinire dispoziţiile, sau mai degrabă, ordinele celui care îl comanda, sau, mai degrabă, dată fiind situaţia. De faţă, ordinele celui care îl comandase,. V [O.

  Cu teamă, chiar cu frică, se apropie de cel căzut şi cu mâinile prinse în cătuşe. Îl pipăi să-i caute pistolul. Nici urmă. Dar nici mort nu era. Era cald. Pipăi şi cătuşele – obişnuinţă! – şi se linişti. Se ridică atunci în picioare, mai deoparte – prudenţa! – îşi goli încărcătorul de gloanţe, şterse cu grijă dar şi cu grabă propriile sale amprente, şi se apucă să moşmondească la implantarea amprentelor lui Florescu pe propriul său pistol, pe care îl lasă apoi alături de cel încătuşat. „

  O clipă, Stan se gândise să-1 apuce cu picioarele pe după umeri, să-i tragă un „cap14 în „cap„, „să-1 adoarmă„, pentru o vreme. Şi? – îşi zise, ce-aş avea de câştigat? Afară deja începuseră să se audă voci multe.; -; „. „}. T. Trl r, J: „;

  Ca un şobolan în căutare de hrană, subofiţerul îşi plimbă ochii după Browning-ul celui cu mâiniie-în cătuşe. Il găsi îndată, căzut nu departe de o etajeră, acoperit pe jumătate de marginea, unui covoraş, îl ascunse cu grabă într-unui din buzunarele tunicii sale militare, dar şi cu mai mare grabă îl scoase şi, după ce îl ţinu o clipă în palme, de parcă frigea, puse piedica şi se apucă „să-1 strângă şi să-1 omoare”, Idoardoar o să-1 facă tot doar amprente, fără să ştie, atunci, că toată acea mascaradă cu schimbarea pistoalelor avea să se dovedească inutilă, anchetatorii renunţând la proba cu amprente, cazul părând a fi deosebit de limpede şi lipsit de dubii, cel ce trăsese şi lovise pe Sfere Drăgulin neputând fi altul decât „evadatul de tu Oqniţa”, deşi acesta încercase să protesteze cât îî ţineau, puterile, căutând să dea în vileag adevărul. Se Hlosese cu înjurături şi lovituri de cizmă, şi-şi zisese tiA realitatea o va dezvălui la proces, în faţa instanţei, după ce se va sfătui cu avocatul, fie acesta numit uln oficiu, dacă „ai lui” n-au să poată face mai mult.

  — Vasile. Se auzi, stinsă, „vocea stăpânuiui”.

  — Da, să trăiţi, gata am executat ordinele. Dumneavoastră! şi cel strigat îşi pocni călcâiele, c:

  — T0CU.; – -U.;

  — Ţocu?! v-„v –. R – V. „A”

  — Da, boule, tocul de lemn, al pistolului, boule, cn-ai făcut cu el? Nu-ţi spusei adineauri să-1 iaci dA dispară? dovedi şeful de post că şi aşa, pe moarte, t*a mai „deştept” decât adjunctul său. -

  — Ilbag. Îl ard. Se bâlbâi „boul”.

  — Il bagi în aia a mă-tii, acolo să-1 bagi;

  E colea, şi Guzgan Vasile i-1 arătă pe marginea

  Ptttului.!; – r.; -y,; -: V:

  — Apleacă-te, şopti Drăgulin. 1

  — Da, ziceţi, vă ascut, abia murmură celălalt, de parcă se aştepta să audă cel mai mare dintre, secrete.

  — Ascunde-1 sub saltea, sub mine; Aşa. Şi tu 01 atent. – j.; * *

  — Sunt. – - – -? -

  — Cât o să lipsesc de la slujbă nu ştiu; poate doar trei săptămâni, poate şi-o lună-două. M-ai atins bine, imârâtule.; o:

  — Să trăiţi, eu în el am dat să trag, cum era să Vfl-mpuşc pe dumneavoastră?! şopti abia auzit Va911c Guzgan, tot cu teamă să nu fie auzit de cel căzut.

  — Ştiu, boule. – t r„. Y r- -r r.; -” „ –. Să trăiţi! Aveţi dreptate. -

  — Fii atent. „ *: t -? *

  — Sânţi: s s;

  — Caută colea, în buzunarul stâng de la pantaloni, nişte chei. -;;

  — Chei, repetă Guzgan. Vasile, sigurde-acum că intră în posesia: cheilor postului de jandarmi şi, cât o să, lipsească – dar o săs mai vină înapoi vreodată? se întrebă, deşi ştia bine. Că altul îl va înlocui pe Drăgulin, nu el, Guzgan Vasile – dar parcă poţi să ştii.,:

  — Le-ai găsit?: * iâJ„; v „ „ – Da, astea 1 întrebă sergentul-major privind la cele trei chei trecute pe un inel metalicr – Sunt trei 7; *; C L J – „ Vi. – - Da, trei, afirmă cel întrebat; mirat că şeful pune o întrebaredea surdă 1; după ce el pritocise cheile prin faţa ochilor celui rănit N-avea cum să* ştie că „glonţul său”, lovind coloana vertebrală, atinsese şi-un firicel de nerv; cel al văzului; vi iL – Aia galbenă este de? la camera mea, 4 de-acasă, nu de la birou –

  — Da ştiu, de la coana Săftica, prbprietăreasa dumneavoastră. – -}

  — Şi aia mică este de lâr o casetă unde ţin eu. Una-alta: bani; dar nu cine ştie ce. Sub şifonier însă. Mă! se auzi deodată vocea muribundului, alta decâti până atunci rV-: „ t*viir: ~:

  — Da, să trăiţi; vă ascult V f;

  — Nuneaudenimeni; c” – -

  — Nimeni, dar vorbiţi, şi dumneavoastră, mai încet, îi recomandă adjunctul, între el şi cel căzut şL cu: mâinile prinse în cătuşe nefiind mai mult de şaseşaptemetri.,. R,. F.; – f:

  — Fii: atent: sub, şifonier, maL este 6 altă, casetă prinsă de o „şmecherie” de scândura de jos. A dalapului, în fund, pricepu? T…

  — Pricep. Pricep, ce-sprost?;: l:;

  — O iei şi p-asta dar să nu te punădracu s-a deschizi. Pe niciuna! Le păstrezi bine ascunse până mă” înapoiez eu, nu găsise Drăgulin o rezolvare mai bună a salvării agoniselii sale; o, parte din agoniseală. – fiindcă cealaltă parte, la fel de importantă, eraânfofolită bine în cârpe şi hârtii unsuroase şii îngropate într-un colţ din grajdul Iul Biţă Busuioc, nu departe de locul unde se întâlnea cu Cbcuţa. Această. Ju~i mătate de avere îi crea mai puţine griji; comoara twlaâ să aştepte acolo ani şi ani, însă de soarta caHelor, ascunse – un fel de a spune – în camera iinde%) cuia cu chirie, era cum nu se poate mai îngrijorat. „După cum o cunoştea pe proprietăreasa, lui, Jteapus de lacomă de bani, femeia, cum o afla de spitalizarea chiriaşului grav rănit, musai va subînchiria khmera altuia. Şi cu acest prilej, coana Şaf tica avea „fi facă curăţenie generală, fiind maniacă în această privinţă. Sau, şi mai răudecât atât, acolo s-ar putea i, nrahjaM pentru o vreme cel ce îi va lua locul, nu, nu Guzgan Vasile, ci un grad mai mare trimis de la Ploieşti. Şi, cum jandarmii, de felul lor, sunt curioşi, îndeosebi când iau locul unuia de-ai lor. El nu proi*edâ la fel ori de câte ori schimba culcuşul? Odată fl-a îhtâmplat să se mute după un popă, şi a tot cotrobăit prin toate ungherele, până şi în coşul sobeL

  Aceasta era cauza pentru care, odată împuşcat, considerase că este mai nimerit să fie comunistul„ Icuzat de „tentativă de omor„, şi nu subalternul său do rănire din imprudenţă”. Ii păsa prea puţin de ce H-ar fi ales de cei trei copii ai lui Guzgan Vasile, rămaşi fără tată. Pe el, cel ce domnise şi stăpânise peste drdinea din jur, îl interesa „agoniseala sa de-o viaţă”. Tusese tentat într-o1 vreme să dea spre păstrare o jparte din aur şi bijuterii surorii sale, „nemţoaica”, îşi ilicea tea că „în oala acoperită nu pică musca” – nştia bine că amândoi fiind aruncaţi în lume din aceeaşi mamă, n-aveau cum să nu-şi semene. L, Au! gemu deodată rănitul. 1; A „ Toate o fi sosit doctorul. Se arătă „nespus de îngrijorat„ cel ce, până una-alta, era aproape-aproapo şef de post. Cât? O sa vadă el. Avea şi Guzgan VaAlle nişte pile” la Legiunea de jandarmi din Ploieşti, nu numai Stere Drăgulin. (- Vasile. *: -

  — Da! – uită de-acum subalternul să-1 mai pronunţe pe sacrosanctul „să trăiţi”! gândurile lui fiind, toate, la cele două casete şi; mai cu deosebire, la cea *lc sub şifonier. „In prima-s banii, după câte pricepui, fi pe banii lui Antonescu. Fac ceva. Dincolo însă, sută Ia sută, sunt. – mărgeluşe, inele, brăţări,; lănţişoare, mi broşe, cercei, fleacuri d-astea, toate„ însă de aur şi cu pietre d-alea scumpe şi frumoase la privit. Adică de ce n-o purta şi Ioana mea niscaiva d-astea cum poartă reginele? Dar „asta„ nu acum, mai încolo, să mai treacă vreme şi să se mai schimbe timpurile. Oamenii sunt răi şi au ochi de viezure, şi fac tot felul de asocieri şi combinaţii în mintea lor bolnavă, şi de ce aş da în bară, ca proastă-n târg?! Le pune mandea bine – dacă nici eu nu ştiu să ascund un lucru de preţ L. – şi, când o veni momentul, unul o să fie Guzgan Vasile cu Ioana lui! Şi Tase, Leonora, şi Gigi or să fie şi ei altfel îmbrăcaţi. Iar din „rest„, şi înţelesei că restu-i mare, rppar casa, poate fac chiar alta şi p-asta o las mamei: şi, cum războiul o sa se termine şi de slujbă la stat m-am săturat îmi cumpăr o moară pe-aci, pe undeva. Doar ăsta a fost visul vieţii mele: să mă fac morar. „

  — R M-aţi chemat? se trezi deodată sergentul-major din visurile sale de mărire, care trecuseră, toate, într-o clipă, prin capul lui acoperit cu o hălăciugă de păr. –:

  — Să-i spui ăsteia de colea. Fata.

  — Sandei? întrebă sergentul-major, destul de surprins că Drăgulin nu întrebase nimic de fată, de parcă nu s-ar fi aflat sub acelaşi acoperiş.

  — Să-i spui că doar pe ea o iubesc cu adevărat, doar pe ea, pe nimeni altcineva.

  — Ii spun, îi spun, cum sa nu-i spun!

  — Aş chema-o aici, dar nu, nu-i bine, nu acum. Acum. Auzi? se aude zarvă de lume şi un claxon de maşină. O fi hârbul doctorului!

  — Mă duc să văd despre ce-i vorba! şi sergentulmajor, de-acum cu gândurile toate la „caseta de sub şifonier”, se grăbi să iasă afară în noaptea destrămată ici şi colo de becuri ce ignorau legea camuflajului. – - -;. I, Medicul Mihai Georgescu, om care apropia şaizeci de ani şi avea o vastă experienţă, fu categoric: rănitul nu-i transportabil, nici măcar până la dispennurul local. De maximă urgenţă era însă o transfuzie tl „ sânge, să-1 înlocuiască pe cel care colcăia semiliichegat în aşternutul în care dormise câteva luni HUtn Florescu. * – „.

  — Sânge găsim, oamenii de pe aceste meleaguri Mint toţi oameni miloşi, dar n-avem aparat de transfuzie. „ r, y:; „, „

  — Domnule doctor, dar de ce nu mai vede bine? Vode aşa, ca prin ceaţă. N-o orbi, Doamne fereşte! Ulm? Guzgan Vasile, necăjit că glonţul său atinsese nxact. Acolo unde nu trebuia. V -

  — N-am acuma timp de explicaţii. Cei de la Ploieşti, ce spun?! l-:;

  — Că or să vină încoa”. Colonelul a şi plecat. 1 -

  — Paşte murgule iarbă verde. De colonel am eu luâvoie? I – „ % N: – -J

  — Noapte, de! Şi-apoi, nu ştiţi? Ca să dea „apaNitu”, trebuie nişte ordine de sus.; „J im-

  — Ordine. –;: „ î „r: „v Printre cei care priveau, somnoroşi sau nu, la zarva rllli faţa locuinţei directorului şcolii, se număra şi Mitu Mflduleţ. Gazda sa fiind aproape de cea a şefului său, fusese printre cei care auziseră împuşcăturile cu urerhile lor, şi nu din larma şi spusele vecinilor.