PARTEA A TREIA

Week-end-ul

17

Taxiul opri în faţa casei lui Tanner. Clinele lui John, vânjosul Welsh terrier, alerga de colo-colo pe alee, lătrând scurt de câte ori avansa ori se retrăgea, aşteptând pe cineva care să priceapă că oaspeţii erau bineveniţi. Janet traversă în fugă pajiştea din faţă. Uşa taxiului se deschise şi familia Osterman coborî. Cei doi aveau în braţe cutii cu cadouri, frumos ambalate. Şoferul căra o valiză mare.

  Din casă, Tanner îi privi pe amândoi: Bernie purta o jachetă scumpă şi pantaloni bleu; Leila era îmbrăcată într-un costum taior alb cu un lanţ de aur în jurul taliei, cu fusta mult deasupra genunchilor şi cu o pălărie moale, cu boruri largi, care-i acoperea partea stingă a feţei. Întruchipa simbolul succesului californian. Totuşi, exista o ciudăţenie în legătură cu Bernie şi Leila; începuseră să câştige cu adevărat bine doar de nouă ani încoace. Sau poate că succesul lor era doar o faţadă, se întrebă Tanner în vreme ce-i privea aplecându-se şi îmbrăţişându-i fiica. Fuseseră ei oare, timp de mulţi ani, locuitorii unei lumi în care scenariile şi programele de filmare erau doar secundare – nişte acoperiri valabile, cum ar fi spus Fassett?

  Tanner se uită la ceas. Arăta ora cinci şi două minute. Cuplul Osterman venise devreme – faţă de programul lor iniţial. Comiseseră oare prima greşeală? Sau poate că nu se aşteptaseră ca el să fie acolo. Întotdeauna pleca devreme de la studio când venea familia Osterman, dar nu atât de repede încât să fie acasă înainte de cinci şi jumătate. În scrisoarea ei, Leila spusese clar că avionul lor de la Los Angeles ajungea la Aeroportul Kennedy pe la cinci. O cursă care să întârzie era de înţeles, ceva normal. O aeronavă care să ajungă înainte de ora programată părea puţin improbabil.

  Trebuia să aibă o explicaţie. S-ar fi obosit să i-o ofere?

  — Johnny! Pentru numele lui Dumnezeu! Mi s-a părut mie că aud câinele lătrând. Au venit Bernie şi Leila. De ce stai acolo?

  Ali venise din bucătărie.

  — A, scuze... Voiam doar s-o las pe Janet să schimbe câteva cuvinte cu ei.

  — Du-te afară, aiuritule! Eu o să pun ceva pe foc. Soţia lui se întoarse la bucătărie, iar Tanner se apropie de uşa din faţă. Se uită la clanţa din alamă, simţindu-se ca un actor înainte de a interpreta primul său rol dificil. Nesigur – total nesigur – de primirea ce avea să i se facă.

  Îşi umezi buzele şi îşi netezi fruntea cu dosul palmei. Apăsă clanţa cu grijă şi deschise repede uşa. Cu cealaltă mână trase zăvorul paravanului şi ieşi afară.

  Week-end-ul lui Osterman începuse.

  — Bine-aţi venit, Schreiberi! strigă el cu un zâmbet larg. Aşa-i întâmpina de obicei; Bernie se considera foarte onorat.

  — Johnny!

  — Bună, dragă!

  La treizeci de metri în faţă, ei îi răspunseră în gura mare, afişând la rândul lor zâmbete largi. Chiar şi de la acea distanţă, John Tanner le sesiză privirile atente. Ochii lor îi cercetară pe ai lui – o fracţiune de secundă, însă în mod evident. Preţ de o clipă, Bernie încetă chiar să zâmbească, rămânând nemişcat.

  Scena se încheie rapid. Părea că între ei intervenise o înţelegere tacită, pentru a pune capăt gândurilor nerostite.

  — Johnny, ce bine-mi pare că te văd!

  Leila traversă în grabă peluza. John Tanner primi îmbrăţişarea ei şi se trezi că-i răspundea cu mai multă afecţiune sinceră decât îşi închipuia că ar fi în stare. Ştia de ce. Trecuse de primul test, de primele secunde ale week-end-ului lui Osterman. Înclină să-i dea dreptate lui Laurence Fassett. Poate că, în cele din urmă, se va descurca.

  Făceeacefaciînmodobişnuit; poartă-te cadeobicei. Nutegândilaaltceva.

  — John, arăţi grozav, bătrâne!

  — Unde-i Ali, dragă? întrebă Leila, dându-se la o parte, pentru ca Bernie să-l poată strânge pe Tanner în braţele lui lungi, subţiri.

  — Înăuntru. Pregăteşte ceva. Intraţi! Hai, o să iau eu bagajul... Nu, Janet, păpuşă, nu poţi ridica valiza unchiului Bernie.

  — Nu văd de ce nu, râse Bernie. E plină cu prosoape de la Piaza.

  — De la Piaza? Tanner nu se putu stăpâni. Credeam că abia aţi sosit cu avionul.

  Osterman îi aruncă o privire.

  — Oho. Am venit acum două zile. O să-ţi povestesc...

În mod ciudat, totul era ca în vremurile bune, iar Tanner fu surprins să constate că accepta acest fapt. Mai funcţiona încă acea destindere la revederea lor în carne şi oase, fiecare dintre ei dându-şi seama că timpul şi distanţa nu le puteau altera prietenia. Exista încă sentimentul că puteau salva conversaţiile, spunând anecdote, sau terminând nişte poveşti începute cu mai multe luni în urmă. Şi Bernie era acelaşi; amabilul, reflexivul Bernie cu comentariile lui calme, sarcastice despre prăvălia străjuită de palmieri. Sarcastice, însă niciodată condescendente; Bernie râdea de sine tot atât de tare ca şi de lumea profesiunii lui, fiindcă era lumea lui.

  Tanner îşi aminti cuvintele lui Fassett.

  ... osădescopericăpoţiacţionadestuldeuşorpedouăplanuri. Întotdeauna seîntâmplăaşa.

  Fassett avea din nou dreptate... Înăuntru şi afară; înăuntru şi afară.

  Privindu-l pe Bernie, Tanner fu surprins să constate că Leila îşi tot întorcea ochii de la soţul ei la el. O dată îi susţinu privirea; ea îşi lăsă ochii în jos, ca un copil care a fost certat.

  În camera de lucru sună telefonul. Zgomotul îi deranja pe toţi, în afară de Alice. Pe masa din spatele sofalei se afla o derivaţie a telefonului, dar John îl ignoră şi traversă încăperea spre uşa biroului său.

  — O să răspund de acolo. Probabil că mă caută de la studio.

  Intrând în camera de lucru, o auzi pe Leila vorbind în şoaptă cu Ali.

  — Dragă, Johnny pare încordat. S-a întâmplat ceva? Iar Bernie vorbeşte atât de domol, că nu mai poţi să scoţi un cuvânt.

  — Încordat? Asta nu-i nimic! Să-l fi văzut ieri! Telefonul continua să sune. Tanner înţelese că n-ar fi fost firesc să nu răspundă. Totuşi, dorea mult să audă reacţia cuplului Osterman la relatarea lui Ali despre teroarea de miercuri.

  Făcu un compromis. Ridică receptorul, îl puse alături şi ascultă conversaţia câteva secunde.

  Urechile lui surprinseră ceva. Bernie şi Leila reacţionau la cuvintele lui Ali prea repede, anticipând prea mult. Puneau întrebări înainte ca ea să-şi termine frazele! Ştiau ceva.

  — Alo! Alo! Alo, alo!

  Vocea neliniştită de la celălalt capăt al firului era a lui Joe Cardone.

  — Alo, Joe? Scuze, am scăpat receptorul...

  — N-am auzit când a căzut.

  — Am covoare moi şi foarte scumpe.

  — Unde? În biroul ăla al tău cu parchet pe jos?

  — Ei, haide, Joe.

  —Scuze... În oraş a fost o căldură cumplită, iar piaţa a luat-o razna.

  — Aşa-i mai bine. Acum vorbeşti ca tipul vesel pe care-l aşteptăm.

  — Vrei să spui că sunt cu toţi acolo?

  — Nu. Doar Bernie şi Leila.

  — Au ajuns devreme. Credeam că avionul lor soseşte la ora cinci.

  — Au venit acum două zile.

  Cardone începu să vorbească, apoi se opri brusc. Părea că-şi ţine răsuflarea.

  — E ciudat că n-au sunat. Adică, n-au luat legătura cu mine. Ţi-au telefonat ţie mai întâi.

  — Nu, cred că au avut treabă.

  — Sigur, dar ce-ai zice...

  Cardone se opri din nou în mijlocul frazei. Tanner se întrebă dacă ezitarea asta îl viza pe el; să-l convingă de faptul că Bernie şi Joe nu se întâlniseră, că nu vorbiseră unul cu altul.

  — Probabil că Bernie o să ne explice.

  — Da, zise Cardone cu jumătate de gură. Păi, voiam doar să-ţi spun că suntem în întârziere. O să fac repede un duş şi după aceea venim la voi.

  — La revedere.

  Tanner închise telefonul, surprins de calmul său. Îşi dădu seama că el controlase conversaţia. O controlase. Trebuia s-o facă. Cardone era un tip nervos şi nu-l sunase ca să-i spună că întârziase. În primul rând, nu întârziase. Voia să afle dacă sosiseră ceilalţi. Sau dacă aveau să vină.

  Tanner se întoarse în camera de zi şi se aşeză.

  — Vai, dragă! Ali tocmai ne-a spus! Ce cumplit! Pur şi simplu îngrozitor!

  — Doamne, John! Ce experienţă teribilă! Poliţia a spus că a fost vorba de un jaf?

  — Aşa susţine şi The NewYorkTimes. Presupun că asta-i versiunea oficială.

  — N-am văzut nimic în TheTimes, declară ritos Bernie.

  — Au fost doar câteva rânduri pe ultima pagină. O să apară săptămâna viitoare un articol mai mare în ziarul local.

  — N-am mai auzit de un jaf ca ăsta, zise Leila. Nu m-aş împăca cu aşa ceva, zău că nu.

  Bernie se uită la ea.

  — Nu ştiu. De fapt, e o lovitură inteligentă. N-a fost nimeni identificat, nimeni rănit.

  — Ceea ce nu înţeleg este de ce nu ne-au lăsat în garaj. Ali se întoarse către soţul ei. Era o întrebare la care el nu răspunsese satisfăcător.

  — Poliţia n-a explicat de ce? întrebă Bernie.

  — Au spus că gazul nu era foarte eficient. Hoţii nu voiau ca Ali şi copiii să-şi revină din leşin şi să-i vadă. Au fost nişte profesionişti.

  — Înfiorător, spuse Leila. Cum au reacţionat copiii?

  — Ray este eroul cartierului, desigur, zise Ali. Janet încă nu-şi dă seama ce s-a întâmplat.

  — Unde e Ray? Bernie arătă spre un pachet din hol. Sper că nu a depăşit etapa machetelor de avioane. Ăsta e un model cu telecomandă.

  — O să fie fericit, spuse Ali. E în pivniţă, cred. John i-a dat ceva de făcu.

  — Nu, e afară. În piscină.

  Tanner îşi dădu seama că intervenţia sa, faptul că o corectase tăios pe Ali, îi atrăsese atenţia lui Bernie. Până şi Ali fu surprinsă de bruscheţea afirmaţiei lui.

  Aşa să fie, îşi zise Tanner. Să afle cu toţii că tatăl ştia, în orice clipă, unde se aflau ai lui.

  Câinele începu să latre în faţa casei; dinspre alee venea zgomotul unei maşini. Alice se duse la fereastră.

  — Sunt Dick şi Ginny. Iar Ray nu e în piscină, adăugă ea, zâmbindu-i lui John. E în faţa casei şi le iese în întâmpinare.

  — Trebuie să fi auzit maşina, zise Leila, fără motiv. Tanner se întrebă de ce făcuse ea acea remarcă; de parcă l-ar fi supărat. Se duse la uşa din faţă şi o deschise.

  — Vino înăuntru, fiule. Mai sunt şi alţi prieteni de-ai tăi aici.

  Când văzu cuplul Osterman, ochii băiatului scânteiară. Ei nu veneau niciodată cu mâna goală.

  — Bună, mătuşă Leila. Unchiule Bernie! Raymond Tanner, de doisprezece ani, se aruncă în braţele Leilei, apoi dădu mâna bărbăteşte, timid, cu Bernie.

  — Ţi-am adus ceva. De fapt, amicul tău, Merv, ne-a dat ideea.

  Bernie se duse în hol şi luă pachetul.

  — Sper să-ţi placă.

  — Mulţumesc foarte mult.

  Băiatul luă cadoul şi se duse în sufragerie să-l despacheteze.

  Virginia Tremayne îşi făcu apariţia – imaginea vie a unei formidabile senzualităţi. Era îmbrăcată într-o cămaşă bărbătească cu dungi multicolore şi o fustă strimtă, care-i sublinia mişcările trupului. În Saddle Valley existau multe femei care o invidiau pe Ginny pentru înfăţişarea sa, dar nu în acea casă. Ginny era o prietenă bună.

  — I-am spus lui Dick că l-ai sunat miercuri, îi spuse ea lui Tanner, dar el zice că n-ai reuşit să iei legătura cu el. Bietul om s-a blocat într-o sală de şedinţe cu nişte tipi cumpliţi care se ocupă de fuziuni, din Cincinatti sau Cleveland, ori aşa ceva... Leila, draga mea! Bernie, iubitule!

  Ginny sărută uşor obrazul lui Tanner şi se strecură cu eleganţă pe lângă el.

  Intră şi Richard Tremayne. Îl privi cu atenţie pe Tanner, iar ceea ce văzu îl încântă în mod evident. La rândul său, Tanner îi simţi privirea şi îşi întoarse brusc capul. Tremayne nu avu timp să se uite în altă parte. Directorul de ştiri recunoscu în ochii avocatului privirea unui doctor care studia o fişă medicală.

  Preţ de o clipă, amândoi sesizară inconştient încordarea. Apoi totul trecu, aşa cum se întâmplase şi cu familia Osterman. Niciunul din ei nu îndrăzni să prelungească acea stare.

  — Hei, John! Îmi pare rău că n-am primit mesajul tău. Ginny spunea că e vorba despre o chestiune juridică.

  — Credeam că ai citit deja.

  — Ce anume, pentru numele lui Dumnezeu?

  — Nu s-a scris prea mult în ziarele din New York, dar o să citeşti în săptămânalul de lunea viitoare. O să ajungem celebri.

  — Ce dracu’ tot spui?

  — Am fost jefuiţi, miercuri. Jefuiţi, răpiţi, adormiţi cu cloroform şi naiba mai ştie ce!

  — Glumeşti!

  — Glumeşte pe dracu’! Osterman veni în hol.

  — Ce mai faci, Dick?

  — Bernie! Cum o mai duci, bătrâne?

  Cei doi îşi strânseră mâinile, dar Tremayne părea să nu-l scape din priviri John Tanner.

  — Ai auzit ce-a zis? Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? Sunt în oraş de marţi. N-am avut timp nici să ajung acasă.

  — O să-ţi povestim tot. Mai târziu. Acum o vă aduc ceva de băut.

  Tanner se îndepărtă rapid. Nu se putea înşela în privinţa reacţiei lui Tremayne. Avocatul nu era doar surprins de ce auzise, ci de-a dreptul înspăimântat. Până într-atât, încât simţise nevoia să precizeze că plecase de marţi de acasă.

  Tanner pregăti băuturile pentru cuplul Tremayne, apoi se duse în bucătărie şi se uită dincolo de piscină, către liziera pădurii. Deşi nu se vedea nimeni, el ştia că oamenii se aflau acolo. Cu binocluri, staţii radio, probabil şi cu mici difuzoare în care se auzeau conversaţiile ce aveau loc în orice colţ al casei lui.

  — Hei, John, nu glumeam! Tremayne venise după el în bucătărie. Sincer, n-am ştiut nimic. Despre incidentul de miercuri. Cum naiba n-ai dat de mine?

  — Am încercat. Am sunat chiar şi la un număr din LongIsland. La Oyster Bay, mi se pare.

  — Fir-ar să fie! Tu sau Ali trebuia să-i fi spus lui Ginny. Aş fi plecat imediat de la întrunire, doar ştii asta!

  — Acum s-a terminat. Ia-ţi paharul!

  Tremayne îl duse la buze. Putea să-l bage sub masă pe oricare dintre ei.

  — Nu poţi să laşi lucrurile aşa. Dar mai întâi, spune-mi de ce m-ai sunat?

  În mod stupid, Tanner nu era pregătit pentru acea întrebare.

  — Nu... nu mi-a plăcut felul în care a condus poliţia ancheta.

  — Poliţia? Grăsanul MacAuliff?

  — N-am vorbit cu căpitanul MacAuliff.

  — N-ai dat o declaraţie?

  — Da... ba da, am dat. Lui Jenkins şi McDermott.

  — Dar pe unde dracu’ umbla bătrânul şef?

  — Nu ştiu. Nu era acolo.

  — În regulă, Mac nu se afla acolo. Tu spui că Jenkins şi McDermott s-au ocupat de caz. Ali mi-a zis că ei v-au găsit...

  — Da. Da, asta m-a scos din sărite.

  — Ce?

  — Nu mi-a plăcut felul cum au reacţionat. Acum m-am mai liniştit. Atunci era momentul, din cauza asta am încercat să te găsesc.

  — Tu ce crezi? E neglijenţa poliţiei? Drepturi limitate? Ce anume?

  — Nu ştiu, Dick! Am fost alarmat, asta-i tot. Când intri în panică, ai nevoie de un avocat.

  — Eu, nu. Aş prefera să beau ceva.

  Tremayne se uită în ochii lui Tanner. Acesta din urmă clipi – ca un băieţaş învins într-un joc al privirilor.

  — Acum s-a terminat. Hai să mergem în casă.

  — Poate că ar trebui să vorbim mai târziu, să stabilim natura acestui caz.

  Tanner dădu din umeri, ştiind că Dick nu voia să mai abordeze acest subiect. Avocatul era înspăimântat, iar teama împiedica instinctul său profesional să cerceteze cu atenţie situaţia. În drum spre camera de zi, Tanner avu senzaţia că Tremayne spunea adevărul despre un aspect al după-amiezii de miercuri. El nu fusese acolo.

  Dar ştia cine fusese?

  Pe la ora şase, cuplul Cardone încă nu sosise. Nimeni nu întrebă de ce; timpul trecea repede, iar dacă cineva era îngrijorat, nu lăsa să se vadă acest lucru. La şase şi zece, Tanner observă o maşină ce trecea încet pe lângă casa lui. Era taxiul din Saddle Valley, a cărui capotă neagră reflecta intermitent razele soarelui. La geamul din spate, văzu pentru o clipă chipul lui Joe Cardone. Joe voia să fie sigur că toţi oaspeţii sosiseră. Sau dacă mai erau acolo.

  Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Cadillacul familiei Cardone intra pe alee. Când pătrunseră înăuntru, se văzu limpede că Joe băuse câteva pahare. Nu încăpea nici o îndoială, deoarece Joe nu era un băutor, nu prea încuraja consumul de alcool, iar vocea lui părea ceva mai ridicată decât de obicei.

  — Bernie! Leila! Bun venit în sânul cercurilor oficiale din est!

  Betty Cardone, afectata, durdulia, anglicana Betty, se alătură entuziasmului soţului ei şi toţi patru se îmbrăţişară.

  — Betty, arăţi minunat, zise Leila. Joe, Doamne, Joe! Cum poate un bărbat să aibă o mină atât de sănătoasă?... Bernie şi-a construit o sală de gimnastică şi iată rezultatul!

  — Nu te lega de Bernie al meu! spuse Joe, ţinându-l de umeri pe Osterman.

  — Spune-i, Joe!

  Bernie se apropie de soţia lui Cardone şi-o întrebă despre copii. Tanner se îndreptă spre bucătărie, întâlnindu-se în hol cu Ali care ducea un platou cu aperitive.

  — Totul e pregătit. Putem să mâncăm oricând, aşa că o să stau puţin jos... Adu-mi ceva de băut, da, iubitule?

  — Sigur. Au venit Joe şi Betty. Ali râse.

  — Bănuiam eu... Ce s-a întâmplat, dragul meu? Arăţi ciudat.

  — Nu, nimic. Mă gândeam doar că ar fi bine să sun la studio.

  Ali se uită la soţul ei.

  — Te rog. Au venit toţi. Cei mai buni prieteni ai noştri. Hai să ne distrăm! Uită ziua de miercuri, terog, Johnny.

  Tanner se întinse peste tava cu aperitive şi o sărută.

  — Exagerezi, zise el, amintindu-şi de admonestarea lui Fassett. Chiar trebuie să sun la studio.

  În bucătărie, Tanner se duse din nou la fereastră. Era trecut de ora şapte, iar soarele coborâse în spatele copacilor înalţi din pădure. Umbre se întindeau peste peluza din spate şi peste piscină. Iar dincolo de umbre se ghicea prezenţa oamenilor lui Fassett.

  Asta era important.

  Şi, după cum spusese Ali, se aflau cu toţii acolo. Cei mai buni prieteni.

Platoul de friptură cu legume şi încă o duzină de preparate se bucurară de aprecierea comesenilor. Soţiile puseră întrebările obişnuite, iar Ali le dădu şi de astă dată câteva amănunte culinare. Bărbaţii începură disputele privitoare la meritele diverselor echipe de base-ball, iar în pauze, Bernie le dezvăluia alte metode de lucru amuzante – şi extraordinare – ale televiziunii din Hollywood.

  După ce femeile părăsiră sufrageria, Tremayne găsi ocazia să-l descoasă pe Tanner în legătură cu jaful.

  — Ce dracu’ s-a întâmplat miercuri? Lămureşte-ne. Nu cred povestea cu spargerea.

  — De ce nu? întrebă Tanner.

  — N-are sens.

  — Nimeni nu foloseşte gaz în cazuri din astea, adăugă Cardone. Bâte, ochi legaţi, un glonţ în cap, poate. Dar nu gaz.

  — Poate că aveau o gândire superioară. Au folosit mai curând un gaz inofensiv decât o bâtă.

  — Johnny. Osterman coborî vocea şi se uită în sufragerie. Betty ieşi din bucătărie, începu să strângă nişte farfurii şi zâmbi.

  El îi întoarse zâmbetul. Lucrezi la ceva care ţi-ar putea atrage duşmănia cuiva?

  — Într-un fel sau altul, îmi închipui că întotdeauna e aşa.

  — Mă gândesc la ceva gen afacerea San Diego.

  Joe Cardone se uită cu atenţie la Osterman, întrebându-se dacă se gândise bine înainte de a invoca acel exemplu. San Diego fusese o operaţiune a Mafiei.

  — Nu, din câte ştiu eu. Am oameni care fac anchete în multe zone, dar nu e nimic de genul ăsta. În orice caz, eu nu cred. Cei mai buni oameni ai mei au mână liberă... Încerci să stabileşti o legătură între evenimentele de miercuri şi actualele mele preocupări profesionale?

  — Nu ţi-a dat prin minte? întrebă Tremayne.

  — Nu, ce dracu’! Sunt jurnalist profesionist. Tu îţi faci probleme dacă lucrezi la un caz neclar?

  — Uneori.

  — Am citit despre emisiunea ta de duminica trecută. Cardone se aşeză pe canapea lângă Tremayne. Ralph Ashton are prieteni sus-puşi.

  — Asta-i o prostie.

  — Nu neapărat. Cardone avea o obsesie pentru acest cuvânt. L-am cunoscut. E un tip răzbunător.

  — Nu e nebun, interveni Osterman. Nu cred că ar face aşa ceva.

  — De ce ar face ceva? Orice, în afară de un jaf? Tanner îşi aprinse o ţigară şi încercă să studieze feţele celor trei.

  — Fiindcă, ce naiba, nu e o cale firească de a da o spargere, exclamă Cardone.

  — Zău? Tremayne se uită la Cardone, aşezat lângă el pe canapea. Eşti expert în jafuri?

  — Nu mai mult decât tine, domnule avocat, zise Joe.

18

Începutul week-end-ului avea ceva artificial; Ali simţi asta. Poate fiindcă se vorbea mai tare decât de obicei, iar râsetele erau mai sonore.

  De regulă, când soseau Bernie şi Leila, începeau cu toţii să se intereseze calm de problemele fiecărei familii. Starea de sănătate a unui copil sau a altuia, decizii în plan profesional – toate aceste subiecte erau întotdeauna abordate în primele câteva ore. Soţul ei îi dăduse denumirea de sindromul Osterman. Bernie şi Leila scoteau la iveală ce era mai bun în ei toţi. Îi făceau să vorbească, să comunice cu adevărat unii cu alţii.

  Totuşi, acum, niciunul nu îndrăznise să vorbească despre vreo experienţă personală importantă. Nimeni nu adusese în discuţie ceva esenţial din viaţa sa recentă – desigur, în afară de întâmplarea oribilă de miercuri după-amiază.

  Pe de altă parte, Ali încă îşi mai făcea griji în privinţa soţului său – pentru absenţa lui de la birou, pentru irascibilitatea lui, pentru purtarea lui stranie de miercuri încoace. Poate că asta o făcea să-şi închipuie tot soiul de lucruri despre ceilalţi.

  Celelalte femei se alăturaseră soţilor lor; Ali strânsese resturile de mâncare. Copiii erau în pat. Iar ea se săturase s-o asculte pe Betty sau pe Ginny vorbind despre menajere. Ea îşi putea permite o menajeră! Ei îşi puteau permite o menajeră! Dar Ali nu voia săaibă una!

  Tatăl ei avusese menajere. El le numea „discipole”. „Discipole” care spălau şi măturau şi aduceau bani şi...

  Mama ei le spunea „menajere”.

  Ali îşi alungă gândurile şi se întrebă dacă nu cumva băuse prea mult. Dădu drumul la robinet şi îşi stropi faţa cu apă rece. Joe Cardone intră pe uşa bucătăriei.

  — Stăpânul casei mi-a spus că, dacă vreau ceva de băut, să-mi iau singur. Nu-mi spune de unde, am mai fost pe-aici.

  — Dă-i drumul, Joe... Ai la îndemână tot ce-ţi trebuie?

  — Sigur. Un gin grozav; un tonic minunat... Hei, care-i problema? Ai plâns?

  — De ce să plâng? Mi-am stropit faţa cu apă.

  — Ai obrajii umezi.

  — Ăsta-i efectul apei asupra feţei.

  Joe puse jos sticla de tonic şi se apropie de ea.

  — Aveţi cumva necazuri, tu şi cu Johnny?... După-amiaza de miercuri... mă rog, a fost un jaf cam ciudat, mi-a zis Johnny... Dar dacă e vorba despre altceva, mi-aţi spune, nu-i aşa? Adică, dacă ar avea de-a face cu rechini, nu v-aţi feri de mine, nu?

  — Rechini?

  — Cămătari. Eu am clienţi la Standard Mutual. Chiar şi câteva acţiuni. Cunosc compania... Tu şi cu Johnny trăiţi foarte bine, dar şaizeci de mii de dolari pe an nu mai înseamnă mare lucru.

  Alice Tanner îşi ţinu răsuflarea.

  — John se descurcă foarte bine!

  — E ceva relativ. După părerea mea, John e într-un mare rahat. Nu poate controla situaţia şi nici nu renunţă la micul lui regat ca să găsească ceva mai bun. Asta-i treaba lui şi a voastră. Dar vreau să-i spui tu din partea mea... Sunt prietenul lui. Bunul lui prieten. Şi sunt curat. Absolut curat. Dacă are nevoie de ceva, zi-i să mă sune, bine?

  — Joe, sunt mişcată. Zău. Dar nu cred că e nevoie. Serios, nu cred.

  — Dar o să-i spui?

  — De ce n-o faci chiar tu? John şi cu mine avem un pact nescris. Nu mai vorbim despre salariul lui. La drept vorbind, fiindcă sunt de acord cu tine.

  — Atunci aveţi probleme.

  — Nicidecum. Ceea ce înseamnă o problemă pentru tine, s-ar putea să nu aibă nici o importanţă pentru noi.

  — Sper să ai dreptate. Spune-i şi asta.

  Cardone se întoarse rapid la bar şi îşi luă paharul. Înainte ca Ali să-i poată răspunde, ieşi pe uşă şi se întoarse în camera de zi.

  Joe voise să-i spună ceva, iar ea nu înţelesese.

— Nimeni nu te-a însărcinat pe tine sau pe ceilalţi angajaţi ai oricărui canal de ştiri să vă erijaţi în paznici infailibili ai adevărului! M-am săturat de situaţia asta! O suport în fiecare zi. Tremayne stătea în faţa şemineului, clocotind de furie.

  — Nu infailibili, sigur că nu, răspunse Tanner. Dar nimeni nu le-a dat tribunalelor dreptul de a ne împiedica să căutăm informaţii în mod cât se poate de obiectiv.

  — Atunci când acele informaţii prejudiciază un client sau pe adversarul său, nu aveţi dreptul să le faceţi publice. Dacă au o bază reală, vor fi prezentate în instanţă. Aşteptaţi să se pronunţe verdictul.

  — Asta-i imposibil şi tu ştii foarte bine. Tremayne făcu o pauză, schiţă un zâmbet şi oftă.

  — Ştiu. Ca să fim realişti, nu există soluţie.

  — Eşti sigur că vrei să găseşti una? întrebă Tanner.

  — Bineînţeles.

  — De ce? Te afli într-o poziţie privilegiată. Dacă câştigi un proces, e bine. Dacă pierzi, pretinzi că instanţa a fost influenţată de o presă părtinitoare. Faci recurs.

  — Rareori se întâmplă să câştigi un proces la recurs, zise Bernard Osterman, aşezat pe podea, în faţa canapelei. Până şi eu ştiu asta. Se face multă reclamă, dar sunt cazuri rare.

  — Recursul costă bani, adăugă Tremayne, dând din umeri. De cele mai multe ori, fără nici un rezultat. Mai ales recursurile corporaţiilor.

  — Atunci obligaţi presa să-şi restrângă activitatea în cazul dosarelor importante. E simplu.

  Joe îşi goli paharul şi-l privi ţintă pe Tanner.

  — Nu e simplu, spuse Leila, care stătea într-un fotoliu vizavi de sofa. E vorba despre o hotărâre. Cine defineşte restrângerea? Asta vrea să spună Dick. Nu există o definiţie limpede.

  — Cu riscul de a-mi ofensa soţul, Doamne fereşte – Virginia râse în timp ce vorbea – eu cred că un public informat e la fel de important ca şi o instanţă nepărtinitoare. Poate că au chiar legătură una cu alta. Sunt de partea ta, John.

  — Din nou e vorba despre judecată, zise soţul ei. Despre opinii. Ce este informaţie reală şi ce e informaţie interpretată?

  — Adevărul e unul, spuse Betty cu nonşalanţă. Se uita la soţul său, care bea prea mult.

  — Al cui adevăr? Care adevăr?... Să ne imaginăm o situaţie ipotetică. Între mine şi John. Să zicem că lucrez de şase luni la o fuziune complicată. Ca avocat cu principii morale, colaborez cu oameni în a căror cauză cred; prin reunirea unui anumit număr de companii, mii de slujbe sunt salvate, iar firma în pragul falimentului capătă deodată o viaţă nouă. Apoi vin câţiva oameni care au avut de suferit – din cauza propriei lor prostii – şi încep să ridice obiecţii. Să presupunem că ajung la John şi încep să ţipe: „Trădare!”. Fiindcă ei par – doar par, atenţie – nişte nedreptăţiţi, John acordă cauzei lor un minut, doar un minut de transmisie televizată în toată ţara. Imediat, procesul meu e prejudiciat. Şi să nu-mi spuneţi mie că instanţele nu sunt supuse presiunilor exercitate de mass-media. Un singur minut poate spulbera şaseluni de muncă.

  — Crezi că aş permite aşa ceva?

  — Aveţi nevoie de subiecte. Mereu aveţi nevoie de subiecte! Sunt momente când nu înţelegi treaba asta!

  Vocea lui Tremayne răsuna în întreaga încăpere.

  Virginia se ridică în picioare.

  — John al nostru n-ar face aşa ceva, iubitule... Eu aş mai bea o cafea.

  — O aduc eu, spuse Alice, ridicându-se de pe sofa. Se uita la Tremayne, surprinsă de neaşteptata lui vehemenţă.

  — Nu fi absurdă, zise Ginny, intrând în hol.

  — Eu aş bea ceva.

  Cardone ridică paharul, aşteptând să-i fie umplut.

  — Sigur, Joe. Tanner îi luă paharul. Gin tonic?

  — Asta am băut până acum.

  — Chiar prea mult, adăugă soţia lui.

  Tanner se duse în bucătărie şi începu să pregătească băutura lui Cardone. Ginny era lângă maşina de gătit.

  — O să dau drumul la reşou; flacăra aragazului s-a stins.

  — Mulţumesc.

  — Şi eu păţesc mereu aşa. Se stinge focul şi cafeaua se răceşte.

  Tanner chicoti şi turnă tonicul. Apoi înţelese substratul neplăcut al comentariului făcut de Ginny.

  — I-am spus lui Ali să cumpere un filtru electric, dar ea refuză.

  — John?

  — Da.

  — E o noapte minunate. Ce-ar fi să mergem cu toţii la piscină?

  — Sigur. Bună idee. O să încălzesc apa din bazin. Stai să-i duc paharul lui Joe.

  Tanner se întoarse în camera de zi, la timp ca să audă primele acorduri din „Tangerine”. Ali pusese un disc intitulat „Şlagăre de demult”. Urmară reacţiile aşteptate, râsetele de recunoaştere.

  — Ţine, Joe. Mai doreşte cineva ceva?

  Toată lumea refuză în cor. Betty se ridicase din fotoliu şi se postase în faţa lui Dick Tremayne, lângă şemineu. Tanner avea impresia că se certau. Ali era lângă combina stereo şi-i arăta lui Bernie coperta albumului; Leila Osterman stătea în faţa lui Cardone, privindu-l cum dădea ginul pe gât, aparent iritată de faptul că bea atât de repede.

  — Ginny şi cu mine o să încălzim apa din piscină. O să facem o baie, de acord? V-aţi luat cu toţii costumele de baie; dacă nu, avem o grămadă în garaj.

  Dick se uită la Tanner. Era o privire ciudată, îşi zise directorul de ştiri.

  — N-o învăţa pe Ginny prea multe despre filtrul ăla de apă. Eu mă menţin ferm pe poziţie. Fără piscină.

  — De ce nu? întrebă Cardone.

  — Prea mulţi copii în preajmă.

  — Construieşte un gard, zise Joe, cu o nuanţă de dispreţ. Tanner se îndreptă spre uşa din spate de la bucătărie.

  Din salon se auzea un hohot de râs, dar nu era unul de bucurie. Părea forţat, întrucâtva aspru.

  Avea Fassett dreptate? Omega îşi arăta semnele? Oare ostilităţile începeau, încet-încet, să se facă simţite?

  Afară, se duse la marginea piscinei, la cutia filtrului.

  — Ginny.

  — Sunt aici, lângă tomatele lui Ali. Aracul ăsta a căzut şi nu pot să leg tulpina.

  — Vin imediat. Se întoarse şi porni spre ea. Care din ele? N-o văd.

  — Aici, zise Ginny, arătându-i.

  Tanner îngenunche şi văzu aracul. Nu căzuse, fusese rupt.

  — Unul din copii trebuie să fi trecut în fugă pe-aici. Smulse băţul rupt şi aşeză cu grijă planta pe pământ. O să rezolv mâine treaba asta.

  Se ridică. Ginny stătea foarte aproape de el şi-i puse mâna pe braţ. El îşi dădu seama că nu puteau fi văzuţi din casă.

  — Eu l-am rupt, spuse Ginny.

  — De ce?

  — Voiam să vorbesc cu tine. Singuri.

  Îşi desfăcuse câţiva nasturi de la bluză. El îi putea vedea curbura sinilor. Tanner se întrebă dacă nu cumva era beată, însă Ginny nu se îmbăta niciodată, iar dacă o făcea, nimeni nu ştia.

  — Despre ce vrei să vorbim?

  — Despre Dick, în primul rând. Îmi cer scuze pentru el. Poate deveni grosolan... prost-crescut, când e supărat.

  — A fost grosolan? Supărat? N-am observat.

  — Ba ai observat. Te-am urmărit.

  — Te-ai înşelat.

  — Nu cred.

  — Hai să terminăm cu piscina.

  — Stai puţin. Ginny râse înecat. Nu te sperii, nu-i aşa?

  — Prietenii mei nu mă sperie, spuse Tanner, zâmbind.

  — Ştim multe unii despre alţii.

  Tanner privi cu atenţie chipul lui Ginny, ochii ei, uşoara contracţie a buzelor. Se întrebă dacă nu cumva în acel moment incredibilul avea să-i fie dezvăluit. Dacă era aşa, el ar fi ajutat-o să vorbească.

  — Probabil că întotdeauna credem că ne cunoaştem prietenii. Uneori mă întreb dacă e aşa.

  — Mă simt foarte atrasă... fizic de tine. Ştiai asta?

  — Nu, nu ştiam, zise Tanner, surprins.

  — N-ar trebui să te deranjeze asta. N-ar afecta-o pe Ali pentru nimic în lume. Nu cred că atracţia fizică presupune neapărat asumarea unor obligaţii, nu-i aşa?

  — Toată lumea are fantezii.

  — Eviţi răspunsul.

  — Cu siguranţă.

  — Ţi-am spus, asta nu ţi-ar afecta în nici un fel viaţa.

  — Sunt om. M-ar afecta.

  — Şi eu sunt om. Pot să te sărut? Merit măcar un sărut.

  Ginny îşi încolăci braţele pe după gâtul uluitului Tanner şi îşi apăsă buzele pe ale lui, deschizând gura. Tanner înţelegea că ea îşi dădea toată silinţa să-l excite, dar nu putea pricepe de ce. Dacă ea se purta aşa cu bună-ştiinţă, nu exista nici un loc unde-ar fi putut face dragoste.

  Apoi înţelese. Ea îi dădea speranţe. Proceda aşa cu bună ştiinţă.

  — Ah, Johnny! Ah, Doamne, Johnny!

  — Bine, Ginny. Bine. Nu... Poate că era chiar beată, îşi zise Tanner. Avea să se simtă penibil a doua zi. O să vorbim mai târziu.

  Ginny se retrase uşor. Buzele ei erau alături de gura lui.

  — Sigur, o să vorbim mai târziu... Johnny... Cine e Blackstone?

  — Blackstone?

  — Te rog! Trebuie să ştiu! Nimic nu se va schimba, îţi promit. CineeBlackstone?

  Tanner o luă de umeri, obligând-o să-l privească în faţă. Ea plângea.

  — Nu cunosc nici un Blackstone.

  — Nu face asta, şopti ea. Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, nu face asta! Spune-i lui Blackstone săînceteze!

  — Dick te-a trimis aici?

  — M-ar ucide dacă ar şti, zise ea încet.

  — Hai să lămurim un lucru. Îmi oferi...

  — Orice doreşti! Dar lasă-l în pace... Soţul meu e un om bun. Un om foarte, foarte cumsecade. E un bun prieten al tău! Te rog, nu-l răni!

  — Îl iubeşti.

  — Mai mult decât pe mine însămi. Aşa că, te rog, nu-i face rău. Şi spune-i lui Blackstone să înceteze!

  Apoi Ginny plecă în fugă spre garaj.

  Ar fi vrut să se ducă după ea şi să se poarte cu blândeţe, dar spectrul lui Omega îl reţinu. Se tot întreba dacă Ginny, care fusese în stare să i se ofere ca o târfă, ar fi fost capabilă şi de lucruri mult mai periculoase.

  Dar Ginny nu era o târfă. Nepăsătoare, poate, chiar provocatoare într-un fel amuzant, inofensiv, dar lui Tanner sau vreunui cunoscut de-al lui nu-i trecuse niciodată prin cap că ea s-ar culca şi cu altcineva în afară de Dick. Nu părea să fie stilul ei.

  Numai dacă nu cumva era târfa lui Omega.

  Se auzi din nou un râs forţat în casă. Tanner desluşi primele acorduri ale clarinetului din „Amapola”. Îngenunche şi scoase termometrul din apă.

  Deodată, îşi dădu seama că nu era singur. Leila Osterman stătea la câţiva paşi în spatele lui, în iarbă. Ieşise în linişte din casă; ori poate că fusese el prea ocupat ca să mai audă şi uşa de la bucătărie sau zgomotul paşilor ei.

  — A, bună! M-ai speriat.

  — Credeam că te ajută Ginny.

  — Ea... a scăpat nişte pudră de filtru pe fustă... Uite, temperatura e de douăzeci şi două de grade. Lui Joe o să i se pară prea mult.

  — Dacă mai poate vorbi.

  — Înţeleg ce vrei să spui, zise Tanner, ridicându-se în picioare, zâmbitor. Joe nu e un băutor.

  — Se străduieşte să fie.

  — Leila, cum de-aţi venit, tu şi cu Bernie, acum două zile?

  — Nu ţi-a spus el?

  Leila ezită, aparent iritată de faptul că i se transferase ei sarcina de a da explicaţii.

  — Nu. Evident.

  — Se agită prin zonă. A participat la întruniri, dejunuri de afaceri.

  — Ce caută?

  — A, proiecte. Îl ştii pe Bernie; trece prin diverse etape. Nu uită niciodată că TheNewYorkTimes l-a numit cândva palpitant... sau incisiv, niciodată nu-mi amintesc exact. Din nefericire, a căpătat gusturi costisitoare.

  — Nu mai înţeleg.

  — Cochetează cu ideea unui serial de clasă; ştii tu, genul de modă veche. Companiile cinematografice vorbesc mult despre îmbunătăţiri.

  — Serios? N-am auzit.

  — Tu lucrezi la ştiri, nu la programe.

  Tanner scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una Leilei. În timp ce i-o aprindea, observă îngrijorarea, încordarea din ochii ei.

  — Bernie e un tip de valoare. Voi doi aţi câştigat mulţi bani cu companiile. N-o să aibă probleme; este extrem de convingător.

  — Mă tem că e nevoie de ceva mai mult decât de putere de convingere, zise Leila. Dacă nu vrei să lucrezi pentru un procentaj în cultura non-profit... Nu, e nevoie de influenţă. Enormă. Cât să-i faci pe oamenii cu bani să-şi schimbe părerea.

  Leila trase adânc din ţigară, evitând privirea lui Tanner.

  — Şi el e în stare de aşa ceva?

  — S-ar putea. Cuvântul lui Bernie are mai multă greutate decât acela al oricărui alt scriitor de pe coastă. Are „impact”, cum se spune... Ajunge până la New York, crede-mă pe cuvânt.

  Tanner constată că nu mai voia să vorbească. Durea prea tare. Leila aproape că-i mărturisise, îşi zise el. Aproape că proclamase puterea Omegăi. Sigur că Bernie avea să fie consecvent cu sine. Bernie putea să-i facă pe oameni să se răzgândească, să răstoarne decizii. Însă Omega – iar el era inclus în ea – făcea parte din ei.

  — Da, zise el încet. O să te cred pe cuvânt. Bernie e un om important.

  Rămăseseră tăcuţi pentru o clipă, apoi Leila vorbi cu asprime:

  — Eşti mulţumit?

  — Ce?

  — Te-am întrebat dacă eşti mulţumit. M-ai interogat ca un poliţai. Pot chiar să-ţi dau o listă a întâlnirilor lui, dacă vrei. E vorba despre frizerii, depozite, magazine – sunt sigur că toţi îţi vor confirma că am fost acolo.

  — Ce dracu’ tot spui acolo?

  — Ştii foarte bine! Aici nu are loc o petrecere prea plăcută, în caz că n-ai observat. Ne purtăm cu toţii de parcă nu ne-am fi întâlnit niciodată, ca şi cum noile noastre cunoştinţe ar fi extrem de dezagreabile.

  — Asta n-are nici o legătură cu mine. Poate că ar trebui să vă uitaţi la voi înşivă.

  — De ce?

  Leila făcu un pas înapoi. Tanner îşi zise că părea tulburată, dar nu putea fi sigur.

  — De ce-am face-o? Ce este, John?

  — Nu poţi să-mi spui tu?

  — Doamne Sfinte, eşti pe urmele lui, nu-i aşa? Eşti pe urmele lui Bernie.

  — Nu, nu sunt. Nu sunt pe urmele nimănui.

  — Ascultă-mă, John! Bernie şi-ar da viaţa pentru tine! Nu ştii asta?

  Leila Osterman aruncă ţigara şi se îndepărtă.

În timp ce Tanner se pregătea să ducă găleata cu clor în garaj, Ali ieşi din casă, împreună cu Bernie Osterman. Se întrebă preţ de o clipă dacă Leila vorbise cu el. Era limpede că nu. Soţia lui şi Bernie voiau doar să ştie unde pusese el apa minerală şi să-i spună că toţi îşi luaseră costumele de baie.

  Tremayne era în uşa bucătăriei, cu paharul în mână, privindu-i pe cei trei care stăteau de vorbă. Lui Tanner i se păru nervos, neliniştit.

  Directorul de ştiri intră în garaj şi puse găleata din plastic într-un colţ, lângă toaletă. Era cel mai răcoros loc. Uşa dinspre bucătărie se deschise şi Tremayne coborî treptele.

  — Vreau să vorbim puţin.

  — Sigur.

  Tremayne se răsuci lateral şi se strecură pe lângă Triumph.

  — Nu te-am văzut niciodată conducând maşina asta.

  — O detest. E un chin să intri şi să ieşi din ea.

  — Eşti băiat mare.

  — E o maşină mică.

  — Eu... voiam să-ţi spun că-mi pare rău din cauza tâmpeniilor pe care le-am debitat mai devreme. N-am motive de ceartă cu tine. M-a înfuriat un reporter, de la TheWallStreetJournal, acum câteva săptămâni, în legătură cu un proces. Îţi dai seama? TheJournal! Firma mea a hotărât să nu dea curs incidentului.

  — O presă liberă sau un proces corect. Un argument al naibii de valabil! Eu n-aş considera asta o ofensă personală.

  Tremayne se rezemă de Triumph. Vorbi cu prudenţă.

  — Acum câteva ceasuri, Bernie te-a întrebat – vorbea despre întâmplarea de miercuri – dacă lucrezi la ceva asemănător cu povestea din San Diego. N-am ştiut niciodată mare lucru despre asta, în afară de faptul că mai e uneori amintită prin ziare...

  — S-a exagerat mult. A fost vorba despre o serie de plăţi făcute în port. De către localnici către industriaşi, din câte ţin minte.

  — Nu fi aşa modest.

  — Nu sunt. A fost un reportaj grozav şi aproape că am luat premiul Pulitzer. Asta mi-a influenţat întreaga carieră.

  — Foarte bine... În regulă... N-o s-o mai lungesc. Faci cercetări în legătură cu ceva care mă afectează pe mine?

  — Nu, din câte ştiu... Asta-i spuneam lui Bernie; am o echipă de vreo şaptezeci de oameni, implicaţi direct în strângerea datelor. Nu le cer rapoarte zilnice.

  — Vrei să spui că nu ştii ce fac ei?

  — Mă subapreciezi, zise Tanner, cu un râs scurt. Eu aprob cheltuielile; nimic nu apare fără ştirea mea.

  Tremayne se îndepărtă de Triumph.

  — În regulă, hai să lămurim treaba asta... Ginny s-a întors în casă acum cincisprezece minute. Trăiesc cu fata asta de şaisprezece ani. O cunosc bine... Plânsese. A ieşit afară, după tine şi s-a întors plângând. Vreau să ştiu de ce.

  — Nu pot să-ţi răspund.

  — Ar fi bine să-ncerci!... Eşti invidios pe banii mei, nu-i aşa?

  — Nu-i adevărat.

  — Ba da! Crezi că n-am auzit ce spune Ali în spatele tău! Iar acum laşi să se înţeleagă subtil, cu nonşalanţă, că nimic nuapare fără ştirea ta! Asta i-ai spus soţiei mele? Trebuie să aud amănuntele de la ea? O soţie nu poate depunemărturie; ne protejezi? Ce vrei?

  — Află singur! Te-ai implicat în ceva atât de cumplit încât ai devenit paranoic? Asta e? Vrei să-mi vorbeşti despre asta?

  — Nu. Nu! De ce plângea?

  — Întreab-o tu!

  Tremayne îşi întoarse capul, iar John Tanner văzu trupul avocatului tremurând în vreme ce-şi trecea mâinile peste caroseria micului automobil sport.

  — Ne cunoaştem de mult, dar tu nu m-ai înţeles niciodată... Nu emite judecăţi de valoare înainte de a-i înţelege pe oamenii respectivi.

  Deci asta era, îşi spuse Tanner. Tremayne recunoştea. Făcea parte din Omega.

  Apoi Tremayne vorbi din nou şi concluzia aceea se spulberă. Se întoarse spre el cu o privire disperată.

  — S-ar putea să nu fiu ireproşabil, ştiu asta, însă mă încadrez în limitele legii. Ăsta-i sistemul. Poate că nu-mi place întotdeauna, dar respect acest sistem!

  Tanner se întrebă dacă oamenii lui Fassett instalaseră vreun microfon în garaj. Dacă auziseră cuvintele, rostite cu atâta amărăciune, sunând atât de adevărat. Se uită la omul distrus din faţa lui.

  — Să mergem în bucătărie. Nici unuia dintre noi nu i-ar strica un pahar.

 19

Alice întoarse comutatorul de sub pervazul ferestrei –  de la camera de zi, astfel ca muzica să poată fi auzită în difuzoarele din curtea interioară. Erau cu toţii afară, pe marginea piscinei. Chiar şi soţul ei şi Dick Tremayne se sculaseră în cele din urmă de la masa din bucătărie; stătuseră acolo douăzeci de minute şi lui Ali i se păru ciudat faptul că vorbiseră foarte puţin.

  — Hei, graţioasă doamnă!

  Era vocea lui Joe şi Alice se încorda ca un arc. El venea dinspre hol, îmbrăcat cu slipul. Corpul lui Joe avea ceva neplăcut – făcea ca obiectele din jur să pară mai mici.

  — Nu mai era gheaţă, aşa că am dat un telefon să ne aducă.

  — La ora asta?

  — E mai simplu decât să meargă cineva după ea.

  — Pe cine-ai sunat?

  — Pe Rudy, de la magazinul de băuturi.

  — Acolo e închis.

  Cardone veni spre ea, clătinându-se uşor.

  — L-am sunat acasă; nu dormea... Îmi face mici servicii. I-am spus să lase două pachete la uşa din faţă şi să le treacă în contul meu.

  — Nu era nevoie. Adică plata.

  — Fiecare bănuţ contează.

  — Scuză-mă.

  Ea se îndreptă spre sofa, fie şi pentru a scăpa de damful de gin al lui Cardone. El o urmă.

  — Te-ai gândit la ce ţi-am spus?

  — Eşti foarte generos, dar nu avem nevoie de ajutor.

  — Aşa a zis John?

  — Aşa arzice.

  — Deci n-ai vorbit cu el?

  — Nu.

  Cardone îi luă mâna cu blândeţe. Ea încercă instinctiv să şi-o tragă, dar el i-o reţinu – ferm, fără ostilitate, doar prietenos; totuşi, i-o reţinea.

  — S-ar putea să fiu puţin ameţit, dar vreau să mă iei în serios... Sunt un om norocos; n-a fost greu deloc... Sincer, mă simt chiar puţin vinovat, înţelegi ce vreau să spun? Îl admir pe Johnny. Am o părere foarte bună despre el, fiindcă el contribuie... Eu nu prea contribui; eu doar iau. Nu fac rău nimănui, dar iau... M-aş simţi mult mai bine dacă m-aţi lăsa să ofer... ca un fel de schimb.

  El îi lăsă mâna şi, fiindcă fusese luată prin surprindere, antebraţul i se lovi de mijloc. Se simţi pentru moment stânjenită. Şi uimită.

  — De ce eşti atât de hotărât să ne oferi ceva? Cardone se aşeză cu greutate pe braţul canapelei.

  — Se mai află câte ceva. Zvonuri, bârfe, poate.

  — Despre noi? Despre noi şi banii noştri?

  — Oarecum.

  — Ei bine, nu-i adevărat. Pur şi simplu nu-i adevărat.

  — Atunci hai să pun problema altfel. Acum trei ani, când Dick, Ginny, Bernie şi Leila au mers cu noi să schiem la Gstaad, tu şi cu Johnny n-aţi vrut să veniţi. Corect?

  Alice clipi, încercând să urmărească logica lui Joe.

  — Da, îmi amintesc. Ne gândeam că ar fi mai bine să ducem copiii la Nassau.

  — Dar acum John e foarte interesat de Elveţia, nu-i aşa? Corpul lui Joe se legăna uşor.

  — Nu, din câte ştiu eu. Nu mi-a vorbit despre asta.

  — Atunci, dacă nu Elveţia, poate Italia. N-ar fi exclus să-l intereseze Sicilia; e un loc foarte pitoresc.

  — Pur şi simplu nu te înţeleg.

  Cardone se ridică de pe braţul canapelei şi se ţinu pe picioare.

  — Noi doi nu ne deosebim prea mult, nu-i aşa? Adică, încrederea de care ne bucurăm n-am moştenit-o... A trebuit să ne-o câştigăm, fiecare în felul său...

  — Cred că asta-i ceva jignitor.

  — Îmi cer scuze, n-am vrut să te ofensez... Nu doresc decât să fiu cinstit, iar cinstea începe acolo unde te afli... unde ai fost.

  — Eşti beat.

  — Cu siguranţă. Sunt beat şi nervos. O combinaţie groaznică... Vorbeşte cu John. Spune-i să nu-şi facă griji în legătură cu Elveţia sau Italia, în regulă? Spune-i, nu contează cum, că eu sunt curat şi că îmi plac oamenii care contribuie, dar nu fac rău altora... Că o să plătesc.

  Cardone făcu doi paşi spre Ali şi-i luă mâna stângă. Delicat, dar stăruitor, i-o duse la buze, cu ochii închişi, şi-i săruta palma. Ali mai văzuse genul ăla de sărut; în copilărie, îi surprinsese pe adepţii fanatici ai tatălui ei făcând la fel. Apoi Joe se întoarse şi porni şovăitor spre hol.

  De la fereastră, o variaţie de lumină, o reflectare, o modificare a clarităţii îi atrase privirea lui Ali. Întoarse capul. Ceea ce văzu o făcu să îngheţe. Afară, pe pajişte, la numai doi metri de geam stătea Betty Cardone, într-un costum alb de baie, scăldată în lumina albastru-verzuie a piscinei.

  Betty văzuse ce se întâmplase între Alice şi soţul ei. Alice îi citea asta în ochi.

  Soţia lui Joe se uita cu atenţie pe fereastră, iar privirea ei era nemiloasă.

Vocea plină a tânărului Sinatra plutea în aerul cald al nopţii de vară, în timp ce cuplurile stăteau în jurul piscinei. Pe rând – lui John Tanner i se păru că nu erau niciodată doi – unul sau altul dintre ei intra în apă şi se bălăcea alene.

  Femeile vorbeau despre şcoli şi copii, în vreme ce bărbaţii, de partea cealaltă a bazinului, discutau mai puţin calm despre bursă, politică şi o economie de neînţeles.

  Tanner stătea la baza trambulinei, lângă Joe. Nu-l văzuse niciodată atât de beat şi-l ţinea sub observaţie. Dacă unii sau toţi cei de-acolo făceau parte din Omega, Joe era cea mai slabă verigă. Avea să cedeze primul.

  Se iscară mici dispute, repede potolite. La un moment dat, vocea lui Joe se auzi mai tare şi Betty reacţiona rapid, însă calm.

  — Eşti beat, bărbate. Fii atent!

  — Joe are dreptate, Betty, spuse Bernie, bătându-l pe genunchi pe Cardone. A fost o zăpuşeală teribilă la New York azi, îţi aminteşti?

  — Şi tu ai fost la New York, Bernie, interveni Ginny Tremayne, întinzându-şi picioarele peste marginea bazinului. A fost chiar aşa de cald?

  — O zăpuşeală teribilă, iubito.

  Vorbise Dick, de pe malul celălalt. Tanner îi surprinse pe Osterman şi Tremayne schimbând o privire. Comunicarea lor tăcută se referea la Cardone, dar asta nu însemna că el, Tanner, trebuia să înţeleagă sau să observe ceva. Apoi Dick se ridică şi întrebă cine mai voia să bea un pahar. Numai Joe îşi exprimă dorinţa.

  — Mă duc eu, zise Tanner.

  — Rămâi pe loc, răspunse Dick. Tu ai grijă de jucătorul de base-ball. Oricum, vreau s-o sun pe fată. I-am spus să se întoarcă la unu; e aproape două. În ziua de azi trebuie să verifici.

  — Eşti un tată deplorabil, spuse Leila.

  — Câtă vreme nu sunt bunic.

  Tremayne traversă peluza spre uşa bucătăriei. Urmară câteva secunde de tăcere, apoi femeile reluară conversaţia lor relaxată, iar Bernie coborî de pe marginea bazinului în apă. Joe Cardone şi Tanner nu vorbeau.

  Câteva minute mai târziu, Dick ieşi pe uşa de la bucătărie, aducând două pahare.

  — Hei, Ginny! Peg era nervoasă că am trezit-o. Ce zici de asta?

  — Cred că este plictisită de întâlnirea ei. Tremayne se apropie de Cardone şi-i întinse paharul.

  — Ţine, fundaşule.

  — Am fost mijlocaş. Îl încercuiam pe Levi Jackson al tăudelaYale Bowl!

  — Sigur. Dar am vorbit cu Levi. Spunea că te fentau întotdeauna. Era de-ajuns să strige „sos tomat” şi tu o zbugheai pe tuşă!

  — Al naibii de amuzant! L-am terminat pe ticălosul ăla negru!

  — El vorbeşte frumos despre tine, zise Bernie, zâmbind de la marginea bazinului.

  — Iar eu vorbesc frumos despre tine, Bernie! Şi despre marele Dick, prezent aici! Cardone se ridică greu în picioare. Vorbesc frumos despre voi toţi!

  — Hei, Joe...

  Tanner se depărta de trambulină.

  — Zău, Joe, stai jos, îi ordonă Betty. O să cazi în apă.

  — Da Vinci!

  Era doar un nume, dar Cardone îl strigase. Apoi repetă:

  — DaVinci... Rosti sunetele lungindu-le, cu un pronunţat accent italian.

  — Ce înseamnă asta? întrebă Tremayne.

  — Tu să-mi spui! răcni Cardone în tăcerea încordată din jurul piscinei.

  — E nebun, zise Leila.

  — E beat mort, dacă nu deranjează pe nimeni exprimarea mea, adăugă Ginny.

  — Fiindcă noi nu puteam – eu, cel puţin, nu – să-ţi spunem ce e un Da Vinci, poate că ne explici tu.

  Bernie vorbise încet.

  — Încetează! Încetează!

  Cardone îşi strânse pumnii de două ori la rând. Osterman ieşi din apă şi se apropie de Joe. Mâinile îi atârnau pe lângă corp.

  — Linişteşte-te, Joe. Te rog... Linişteşte-te.

  — Zürichhhhh!

  Tanner avu impresia că ţipătul lui Joe Cardone fusese auzit de la câţiva kilometri. Se întâmplase! O spusese!

  — Ce vrei să zici, Joe?

  Tremayne făcu un pas şovăitor spre Cardone.

  — Zürich! Asta vreau să spun!

  — E un oraş în Elveţia! Şi ce altceva? Osterman stătea în faţa lui Cardone; n-avea de gând să fie îndurător. Spune ce înţelegi prin asta!

  — Nu!

  Tremayne îl luă pe Osterman de umăr.

  — Să nu vorbeşti cu mine, ţipă Cardone. Tu eşti cel care...

  — Încetaţi! Toţi!

  Betty stătea în picioare pe suprafaţa betonată de la capătul piscinei. Tanner n-ar fi crezut niciodată că soţia lui Cardone putea avea atâta forţă.

  Dar aşa era. Cei trei bărbaţi se depărtară unul de altul ca nişte câini bătuţi. Femeile se uitară la Betty, apoi Ginny şi Leila se îndepărtară, în timp ce Ali rămase nemişcată, fără să priceapă nimic.

  Betty continuă, revenind la tonul de gospodină blândă, de periferie, care părea să fie:

  — V-aţi purtat cu toţii ca nişte copii şi ar fi mai bine ca Joe să meargă acasă.

  — Eu... cred că putem să bem cu toţii un pahar înainte de culcare, Betty, spuse Tanner. Ce zici?

  — Pe-al lui Joe să-l diluezi, răspunse Betty cu un zâmbet.

  — Nu se poate altfel, zise Bernie.

  — Le aduc eu.

  Tanner se întoarse către uşă.

  — Vine toată lumea?

  — Stai puţin, Johnny! Era Cardone, pe chipul căruia se aşternuse un rânjet larg. Eu sunt băiatul cel rău, aşa că lasă-mă să te ajut. În plus, vreau să merg la baie.

  Tanner intră în bucătărie înaintea lui Cardone. Era tulburat, uluit. Se aşteptase ca, atunci când Joe strigase cuvântul „Zürich”, totul să se încheie. Zürich reprezenta cheia care ar fi trebuit să declanşeze prăbuşirea. Totuşi, nu se întâmplase aşa.

  Dimpotrivă, intervenise o situaţie contrară. Fusese impus un control; provenind de la cea mai improbabilă sursă pe care şi-o putea imagina – Betty Cardone.

  Deodată, în spatele lui se auzi o izbitură. Tremayne stătea în pragul uşii, uitându-se la Cardone, care se prăbuşise la pământ.

  — Aşa! O masă de muşchi de la Princeton tocmai a leşinat!... Să-l ducem la maşina mea. Eu sunt şoferul în seara asta.

  Leşinat? Tanner nu credea. Cardone era într-adevăr beat. Dar nu părea să fie pe punctul de a se prăbuşi.

 20

Cei trei bărbaţi se îmbrăcară repede şi-l aşezară pe Cardone pe scaunul din faţă al maşinii lui Tremayne. Betty şi Ginny stăteau pe bancheta din spate. Tanner continua să observe faţa lui Joe, mai ales ochii, încercând să descopere vreun semn de prefăcătorie. Nu văzu însă nimic. Totuşi, ceva era fals, îşi zise el; mişcările exagerate ale lui Cardone aveau prea mare precizie. Oare Joe se acoperise cu o platoşă de tăcere ca să-i pună la încercare pe ceilalţi? se întrebă el.

  Sau autocontrolul său fusese alterat de tensiunea crescândă?

  — Fir-ar să fie! exclamă Tremayne. Mi-am uitat jacheta în casă.

  — Ţi-o aduc eu la Club mâine dimineaţă, spuse John. Noi suntem programaţi la unsprezece.

  — Nu, mai bine o iau acum Am lăsat nişte note în buzunar, s-ar putea să am nevoie de ele... Stai aici cu Bernie. Mă întorc imediat.

  Dick alergă în casă şi îşi luă jacheta de pe un fotoliu din hol. Se uită la Leila Osterman, care lustruia tăblia unei mese din camera de zi.

  — Dacă fac treaba asta acum, poate că familiei Tanner o să-i mai rămână ceva mobilă, zise ea.

  — Unde-i Ali?

  — În bucătărie.

  Leila continuă să frece tăblia mesei. Când Tremayne intră în bucătărie, o găsi pe Ali umplând maşina de spălat vase.

  — Ali?

  — Ah!... Dick. Joe e în regulă?

  — Joe e bine... Ce face John?

  — Nu e afară cu voi?

  — Eu sunt aici.

  — E târziu; sunt prea obosită pentru glume.

  — Nu prea-mi arde de glume... Noi suntem buni prieteni, Ali. Tu şi cu Johnny însemnaţi mult pentru noi, pentru mine şi Ginny.

  — Şi noi avem aceleaşi sentimente pentru voi; ştii asta.

  — Credeam că ştiu. Ascultă-mă...

  Tremayne se înroşise la faţă; înghiţea mereu în sec, incapabil să-şi stăpânească zbaterea pronunţată a ochiului stâng.

  — Nu judecaţi oamenii. Nu-l lăsa pe John să dea publicităţii... opinii care fac rău oamenilor înainte de a înţelege motivaţia faptelor lor.

  — Nu pricep ce...

  — E foarte important, o întrerupse Tremayne. El ar trebui să înţeleagă. E o greşeală pe care eu n-o comit niciodată în instanţă. Întotdeauna încerc să înţeleg.

  Alice sesiză ameninţarea din tonul vocii lui.

  — Îţi sugerez să-i spui lui ce ai de zis.

  — Aşa am făcut, dar el nu mi-a răspuns. De aceea mă adresez ţie... Nu uita, Ali. Nimeni nu e în totalitate ceea ce pare a fi. Numai câţiva dintre noi sunt mai inventivi. Ţine minte lucrul ăsta!

  Tremayne se răsuci pe călcâie şi plecă; câteva clipe mai târziu, Ali auzi uşa din faţă închizându-se. Uitându-se către uşa deschisă a bucătăriei, îşi dădu seama că altcineva era prin preajmă. Se auzea sunetul inconfundabil al unor paşi înăbuşiţi. Cineva trecuse prin sufragerie şi se oprise în cămara ei, după colţ, nevăzut. Ea se duse încet, în tăcere, spre arcadă. Când se întoarse spre mica încăpere, o văzu pe Leila stând nemişcată lângă perete, privind drept înainte.

  Leila ascultase conversaţia din bucătărie. Rămase cu gura căscată când o văzu pe Ali, apoi râse, fără nici o urmă de veselie. Ştia că fusese surprinsă.

  — Am venit să mai iau o cârpă.

  Ridică mâna în care avea o cârpă de praf şi se întoarse în sufragerie fără alte comentarii.

  Alice stătea în mijlocul cămării, întrebându-se ce lucru îngrozitor li se întâmplase tuturor. Era ceva ce tulburase profund vieţile celor aflaţi în acea casă.

Se urcaseră în pat; Ali stătea întinsă pe spate, John pe partea stângă, la distanţă de ea. Cuplul Osterman se afla dincolo de hol, în camera de oaspeţi. Era prima dată când rămăseseră singuri în acea noapte.

  Alice ştia că soţul ei era extenuat, însă nu mai putea amâna întrebarea.

  — Au apărut nişte probleme între tine, Dick şi Joe, nu-i aşa?

  Tanner se răsuci în pat; ridică ochii spre tavan, aproape uşurat. Ştia că urma să vină acea întrebare şi învăţase pe de rost răspunsul. Era încă o minciună; începuse să se obişnuiască cu minciunile. Dar rămăsese foarte puţin timp – Fassett îl asigurase de lucrul ăsta. Îi vorbi cu nonşalanţă:

  — Eşti teribil de isteaţă.

  — Da?

  Se întoarse pe o parte şi îşi privi soţul.

  — E ceva neplăcut, dar o să treacă. Ţi-am pomenit de afacerea aia cu acţiuni despre care perora Jim Loomis în tren?

  — Da. Nu voiai ca Janet să se ducă la prânz... adică la familia Loomis.

  — Aşa e... Ei bine, Joe şi Dick s-au combinat cu Loomis. Eu le-am spus să n-o facă.

  — De ce?

  — Am verificat.

  — Ce?

  — Noi aveam câteva mii puse deoparte, care ne aduc cinci la sută dobândă. Mi-am zis: de ce nu? Aşa că l-am sunat pe Andy Harrison – el e şeful departamentului juridic de la Standard, l-ai cunoscut anul trecut de Paşte. El a făcut nişte cercetări.

  — Şi ce-a aflat?

  — Toată afacerea pute. E o operaţiune putredă.

  — E ilegală?

  — Probabil că va fi săptămâna viitoare... Harrison sugera să facem ceva pe tema asta. Să realizăm o emisiune grozavă. Le-am spus asta lui Joe şi Dick.

  — O, Doamne! Că o să faci un program pe tema asta?

  — Nu-ţi face griji. Avem material pentru câteva luni de-acum încolo. Nu e o urgenţă. Şi chiar dacă am realiza emisiunea, i-aş preveni. Ar putea ieşi la timp din afacere.

  Ali îşi aminti vorbele lui Cardone şi Tremayne: A vorbitcuel? Ce-aspus? Nu-llăsa săemităopinii... Fuseseră alarmaţi, iar acum ea înţelegea de ce.

  — Joe şi Dick sunt teribil de îngrijoraţi, ştii asta, nu?

  — Da. Am presupus.

  — Ai presupus? Pentru numele lui Dumnezeu, sunt prietenii tăi!... Sunt speriaţi de moarte!

  — Bine. Bine. Mâine, la Club, o să le spun să stea liniştiţi... Vulturul de la San Diego nu mai iese la vânătoare.

  — Zău, ai dat dovadă de cruzime! Nu-i de mirare că sunt cu toţii aşa de supăraţi! Ei îşi închipuie că pregăteşti ceva cumplit.

  Ali îşi aminti de silueta nemişcată a lui Leila, lipită de zidul cămării, ascultându-l pe Tremayne care se ruga şi ameninţa în bucătărie.

  — L-au spus şi cuplului Osterman.

  — Eşti sigură? Cum?

  — Nu contează, nu e important. Îşi închipuie, probabil, că eşti un monstru... Mâine dimineaţă, te rog să-i linişteşti.

  — Ţi-am zis că aşa o să fac.

  — Asta explică multe. Ţipătul ăla dement de la piscină, certurile... Zău că sunt supărată pe tine.

  Dar Alice Tanner nu era supărată; necunoscutul îi devenise cunoscut. Putea face faţă situaţiei. Se lăsă pe spate, încă preocupată, îngrijorată, dar ceva mai calmă decât fusese cu câteva ceasuri în urmă.

  Tanner închise ochii şi răsuflă adânc. Ali îi dăduse crezare. Mai repede decât şi-ar fi închipuit. Acum deveni mai stăpân pe sine, putea schimba realitatea mai uşor.

  Fassett avusese dreptate, putea să-i dirijeze pe toţi.

  Până şi pe Ali.

21

Stătea lângă fereastra dormitorului. Nu se vedea luna, doar norii se deplasau lent pe cerul nopţii. Coborî privirea spre zona laterală a peluzei şi către pădurea de dincolo de ea şi, deodată, se întrebă dacă nu cumva ochii îi jucau feste. Văzuse clar licărul unei ţigări aprinse. Cineva se plimba şi fuma fără să se ferească! Iisuse! Oare nu-şi dădea seama că scotea la iveală faptul că locuinţa era supravegheată?

  Apoi se uită mai atent. Omul purta un halat de baie. Era Osterman. Văzuse Bernie ceva? Auzise ceva? Tanner se duse rapid, pe tăcute, spre uşa dormitorului şi ieşi afară.

  — Mi-am închipuit eu că eşti treaz şi te plimbi prin casă, zise Bernie, care stătea într-un şezlong şi privea apa din piscină. Seara asta a fost un dezastru.

  — Nu sunt aşa de sigur.

  — Atunci, probabil că ţi-ai pierdut văzul şi auzul. A fost o noapte fierbinte. Dacă am fi avut cu toţii cuţite, piscina asta ar fi fost plină de sânge până acum.

  — Exagerezi, cu mentalitatea ta hollywoodiană. Tanner se aşeză la marginea apei.

  — Sunt scriitor. Observ şi extrag esenţialul.

  — Cred că greşeşti, zise Tanner. Dick mi-a spus că era stresat din cauza programului său de lucru. Joe s-a îmbătat. Şi ce-i cu asta?

  Osterman îşi răsuci piciorul peste şezlong şi se ridică în capul oaselor.

  — Poate că te întrebi ce fac aici... A fost o presimţire, ceva instinctiv. Mă gândeam că o să cobori şi tu. Nu păreai în stare să dormi, ca şi mine.

  — Mă intrigi.

  — Fără glumă. E timpul să vorbim.

  — Despre ce?

  Osterman se ridică şi se duse lângă Tanner. Aprinse ţigară de la ţigară.

  — Ce-ţi doreşti cel mai mult? Pentru tine şi familia ta? Lui Tanner nu-i venea să-şi creadă urechilor. Osterman începuse cu cea mai banală introducere imaginabilă. Totuşi, răspunse ca şi cum ar fi luat întrebarea în serios.

  — Linişte, cred. Linişte, hrană, adăpost, bunuri pământeşti. Astea-s cuvintele-cheie?

  — Le ai pe toate astea. În orice caz, pentru nevoile actuale.

  — Atunci chiar că nu te înţeleg.

  — Ţi-a trecut vreodată prin minte că nu mai ai posibilitatea de a opta? Întreaga ta viaţă e programată să îndeplinească o funcţie predeterminată, înţelegi?

  — Îmi închipui că e ceva universal. Nu pun în discuţie treaba asta.

  — Nici n-ai putea. Sistemul nu ţi-ar permite. Eşti antrenat pentru ceva anume; câştigi experienţă şi asta faci tot restul vieţii tale. Fără alte discuţii.

  — Eu aş fi un fizician atomist sub orice critică; tu n-ai fi deloc potrivit în neurochirurgie, zise Tanner.

  — Sigur că totul e relativ; nu vorbesc despre fantezii. Eu spun că suntem controlaţi de forţe pe care nu le mai putem stăpâni. Am ajuns la vârsta specializării, iar ăsta e semnul morţii. Trăim şi muncim înăuntrul unor cercuri date; nu ni se permite să le depăşim limitele, nici măcar să ne uităm înjur. Cred că afirmaţia e valabilă mai ales pentru tine. Eu, cel puţin, am o oarecare libertate de a alege rahatul cu care să lucrez. Oricum, tot rahat e... Suntem sufocaţi.

  — Eu rămân la ce am şi nu mă plâng. În plus, riscurile mele sunt destul de bine calculate.

  — Dar n-ai susţinere! Nimic! Nu-ţi poţi permite să te ridici şi să spui: ăsta-seu! Nu în privinţa banilor, nu poţi! Nu având astea de plătit!

  Osterman îşi învârti braţul, arătând spre casa şi terenul lui Tanner.

  — E posibil să nu pot... În privinţa banilor. Dar cine poate? Osterman trase şezlongul şi se aşeză. Se uită în ochii lui Tanner şi vorbi încet:

  — Există o cale. Şi sunt dispus să te ajut. Se opri o clipă, de parcă şi-ar fi căutat cuvintele, apoi începu să vorbească din nou. Johnny...

  Osterman tăcu iarăşi. Tanner se temea că n-o să continue, că n-o să aibă curaj.

  — Te ascult.

  — Trebuie să am nişte... asigurări; asta-i foarte important!

  Osterman vorbea repede, cuvintele rostogolindu-se unul după altul. Deodată, atenţia celor doi se îndreptă spre casă. Lumina din dormitorul lui Janet Tanner se aprinsese.

  — Ce-i asta? întrebă Bernie, fără să-şi ascundă teama.

  — E Janet. Aia e camera ei. Am reuşit s-o convingem că trebuie să aprindă lumina atunci când se duce la baie. Altfel se loveşte de toate lucrurile din cale şi ne ţine pe toţi treji timp de douăzeci de minute.

  Apoi străpunse aerul. Sfâşietor, plin de groază. Ţipătul unui copil.

  Tanner ocoli în fugă piscina şi năvăli pe uşa bucătăriei. Ţipetele continuau şi luminile se aprinseră şi în celelalte trei dormitoare. Bernie Osterman şi Tanner alergară spre camera fetei. Fugiseră atât de repede încât Ali şi Leila abia avuseseră timp să iasă din dormitoarele lor.

  John se năpusti pe uşă, fără să mai apese pe clanţă. Uşa se dădu de perete şi cei patru pătrunseră înăuntru.

  Copila stătea în mijlocul camerei, deasupra corpului Welsh terrierului familiei Tanner. Fata nu se putea opri din ţipat.

  Câinele zăcea într-o baltă de sânge. Capul îi fusese tăiat.

  John Tanner îşi luă fiica şi alergă cu ea în hol. Mintea nu-i mai funcţiona. Avea în faţa ochilor doar imaginea teribilă a cadavrului din pădure, alternând cu cea a căţelului. Iar în urechi cuvintele oribile ale bărbatului din parcarea motelului Howard Johnson. „Un cap retezat înseamnă un masacru.”

  Trebuia să preia controlul asupra situaţiei, trebuia.

  O văzu pe Ali şoptind ceva la urechea lui Janet şi legănând-o în braţe. Îşi dădea seama că fiul lui plângea la câţiva paşi de el şi percepea silueta lui Bernie Osterman, care-l liniştea. Apoi auzi cuvintele Leilei.

  — O iau eu pe Janet, Ali. Du-te la Johnny.

  Tanner sări în picioare, înfuriat.

  — Dacă o atingi, te omor! Ai auzit, te omor!

  — John!

  Ali ţipa la el, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

  — Cum vorbeşti?

  — Ea era vizavi! Nu înţelegi? Eaeravizavi! Osterman alergă spre Tanner, îl împinse şi-l lipi cu umerii de perete. Apoi îl plesni cu putere peste faţă.

  — Câinele ăla e mort de ceasuri întregi! Acum încetează! Deceasuriîntregi. Nuputeausăfieceasuriîntregi.

  Abiaseîntâmplase. Seaprinseseluminaşicapul fusesetăiat. Cinevaretezasecapulcăţelului...IarLeilaseaflavizavidecamerafetei. Eaşicu Bernie. Omega! Unmasacru!

  Bernie îi luă capul în mâini.

  — Trebuia să te lovesc. Îţi ieşiseşi din minţi... Haide, revino-ţi. E teribil, de-a dreptul teribil, ştiu. Şi eu am o fiică.

  Tanner încercă să se concentreze. Mai întâi ochii, apoi gândurile. Toţi se uitau la el, chiar şi Raymond, care suspina lângă uşa camerei lui.

  — Nu e nimeni aici?

  Tanner nu se putu stăpâni. Unde erau oamenii lui Fassett. Unde Dumnezeu erau?

  — Cine, iubitule? Ali îi înconjură talia cu braţul, ajutându-să nu cadă.

  — Nu e nimeni aici. Afirmaţia fusese rostită încet.

  — Noi suntem aici. Şi-o să chemăm poliţia. Chiar acum Bernie puse mâna lui Tanner pe balustradă şi coborî scării cu el. Tanner se uita la bărbatul suplu, puternic, ce-l sprijinea N-aînţelesBernie? EleraOmega. SoţialuieraOmega! Nu puteasătelefonezelapoliţie!

  — Poliţia? Vrei să vină poliţia?

  — Cu siguranţă. Dacă a fost o glumă, e cu siguranţă cea mai dezgustătoare pe care am văzut-o vreodată. Sigur că vreai să vină poliţia. Tu, nu?

  — Ba da. Bineînţeles.

  Ajunseră în camera de zi; Osterman prelua comanda.

  — Ali, sună la poliţie! Dacă nu ştii numărul, sună la centrală! Apoi se duse în bucătărie.

  UndeerauoameniiluiFassett?

  Alice traversă încăperea spre telefonul bej din spatele canapelei. Imediat, deveni limpede că nu mai era nevoie se sune.

  Fasciculul unui reflector trecu prin fereastra din faţă luminând peretele camerei de zi. În sfârşit, oamenii lui Fassett sosiseră.

  Auzind soneria la uşa din faţă, Tanner se ridică brusc de pe canapea şi intră în hol.

  — Am auzit nişte ţipete şi am văzut luminile aprinse. S-a întâmplat ceva?

  Era Jenkins, care-şi ascundea cu greu neliniştea.

  — Aţi întârziat puţin! zise Tanner calm. Ar fi bine să intraţi! Omega a fost aici.

  — Nu te enerva.

  Jenkins pătrunse în hol, urmat de McDermott. Osterman ieşi din bucătărie.

  — Iisuse! Da’ ştiu că vă mişcaţi repede!

  — Schimbul de la douăsprezece la opt, domnule, spuse Jenkins. Am văzut luminile aprinse şi oameni agitându-se. E ceva neobişnuit la ora asta.

  — Sunteţi foarte ageri, iar noi vă suntem recunoscători...

  — Da, domnule, îl întrerupse Jenkins şi intră în sufragerie. Care-i problema, domnule Tanner? Poţi să ne spui sau preferi să vorbim între patru ochi?

  — Nu e vorba de nici un secret, domnule poliţist. Osterman îl urmase pe ofiţer şi vorbise înainte ca Tanner să poată răspunde.

  — În primul dormitor pe dreapta, la etaj, e un câine. E mort.

  — Da?

  Jenkins era nedumerit. Se întoarse către Tanner.

  — I-a fost tăiat capul. Retezat. Nu ştiu cine a făcut-o. Jenkins vorbi calm:

  — Înţeleg... O să ne ocupăm de asta. Se uită peste umăr la partenerul lui, rămas în hol. Adu-mi prelata pentru victime, Mac.

  — Imediat.

  McDermott ieşi afară.

  — Pot să folosesc telefonul ăsta?

  — Sigur.

  — Trebuie informat căpitanul MacAuliff. O să-l sun acasă.

  Tanner nu înţelegea. Asta nu ţinea de competenţa poliţiei. Era Omega! Ce făcea Jenkins? De ce-l suna pe MacAuliff? Trebuia să ia legătura cuFassett! MacAuliff era un ofiţer al poliţiei locale; acceptabil, poate, însă cu o funcţie cert politică. MacAuliff răspundea în faţa consiliului municipal din Saddle Valley, nu în faţa guvernului Statelor Unite.

  — Crezi că e necesar? La ora asta? Adică, e căpitanul... Jenkins îl întrerupse brusc pe Tanner:

  — Căpitanul MacAuliff e şeful poliţiei locale. I s-ar părea foarte ciudat dacă nu i-aş raporta situaţia asta direct lui.

  Imediat, Tanner înţelese. Jenkins îi oferise cheia. Orice s-ar fi întâmplat, oriunde şi oricum, nu trebuia să existe nici o abatere de la normă.

  Asta era „Spărtura din Piele”.

  Iar Tanner fu şi mai surprins de faptul că Jenkins dăduse telefon pentru Bernie şi Leila Osterman.

Căpitanul Albert MacAuliff intră în casa familiei Tanner şi imediat îşi făcu simţită autoritatea. Tanner îl urmărea dând instrucţiuni ofiţerilor de poliţie, cu o voce joasă, poruncitoare. Era un bărbat înalt, obez, cu o ceafă groasă, răsfrântă peste gulerul cămăşii. Avea mâinile masive, însă ciudat de imobile, atârnând pe lângă corp în timp ce mergea – semn că omul petrecuse mulţi ani patrulând pe străzi, mutându-şi bastonul dintr-o mână în alta.

  MacAuliff fusese adus de la poliţia din New York şi era un exemplu grăitor al omului potrivit la locul potrivit. Cu mulţi ani în urmă, consiliul municipal dăduse de ştire că dorea un om eficient, care să ţină elementele indezirabile la distanţă de Saddle Valley. Şi cea mai bună apărare în aceste vremuri de toleranţă excesivă era atacul.

  Saddle Valley dorea un mercenar. Angajase un fanatic.

  — În regulă, domnule Tanner. Vă rog să daţi o declaraţie. Ce s-a întâmplat aici azi-noapte?

  — Am... am avut o mică petrecere cu prieteni.

  — Câţi?

  — Patru cupluri. Opt oameni.

  — Ai angajat pe cineva la servit?

  — Nu... Nu, fără ajutoare.

  MacAuliff se uită la Tanner, punându-şi carnetul deoparte.

  — Nici menajeră?

  — Nu.

  — Doamna Tanner a avut pe cineva în cursul după-amiezii? Ca s-o ajute?

  — Nu.

  — Eşti sigur?

  — Întreab-o şi dumneata.

  Ali era în camera lui de lucru, unde improvizaseră paturi pentru copii.

  — Ar putea fi important. În timp ce dumneata erai la lucru, s-ar putea să fi trecut pe-aici nişte coloraţi sau portoricani.

  Tanner îl văzu pe Bernie retrăgându-se scârbit.

  — Am fost acasă toată ziua.

  — În regulă.

  — Căpitane. Osterman înainta spre el, părăsind-o pe Leila. Cineva a pătruns cu forţa în casa asta şi a tăiat beregata câinelui. Nu e posibil să fi fost un hoţ? Domnul şi doamna Tanner au fost jefuiţi miercurea trecută. Poate că ar trebui să verificăm...

  Atât reuşi să mai spună. MacAuliff îl privi pe scriitor de-abia stăpânindu-şi dispreţul.

  — O să mă ocup eu de asta, domnule... Şeful poliţiei se uită în carnet: Domnule Osterman. Aş vrea ca domnul Tanner să-mi explice ce s-a întâmplat aici azi-noapte. Ţi-aş fi recunoscător dacă l-ai lăsa pe el să răspundă. O să ajungem şi la dumneata, la momentul potrivit.

  Tanner încerca să-i atragă atenţia lui Jenkins, darpoliţistul îi evita privirea. Directorul de ştiri nu ştia ce să spună – sau ce anume să nu spună.

  — Aşadar, domnule Tanner... MacAuliff se aşeză şi întoarse carnetul, ţinând pixul în echilibru. Să începem cu începutul. Şi nu uita aspecte cum ar fi livrările de marfă.

  Tanner dădu să vorbească, dar se auzi vocea lui McDermott de la etaj.

  — Domnule căpitan! Vrei să vii puţin? În camera de oaspeţi. Fără să scoată un cuvânt, Bernie începu să urce scările în faţa lui MacAuliff, urmat de Leila. Imediat, Jenkins se apropie de fotoliul lui Tanner şi se aplecă.

  — Am timp să-ţi spun doar atât. Ascultă şi fă cum îţi spun! Nu aduce în discuţie afacerea Omega. Nimic despre ea. Nimic! Nu puteam să-ţi spun mai devreme, fiindcă familia Osterman se învârtea în jurul dumitale.

  — De ce nu? Pentru numele lui Dumnezeu, asta este afacerea Omega!... Ce-ar trebui să declar? De ce să nu spun?

  — MacAuliff nu e de-al nostru. Nu e verificat... Spune-i adevărul despre petrecerea dumitale. Asta-i tot!

  — Vrei să spui că el nu ştie?

  — Nu. Ţi-am zis, nu e verificat.

  — Dar oamenii de afară, patrulele din pădure?

  — Ăia nu-s oamenii lui... Dacă vorbeşti despre asta, o să creadă că eşti nebun. Iar cuplul Osterman va şti. Dacă te referi la mine, voi nega orice ai spune. Arăţi ca un psihopat.

  — Voi credeţi că MacAuliff...

  — Nu. E un poliţai bun. E şi un mic Napoleon, aşa că nu-l putem folosi. Nu pe faţă. Dar e conştiincios, ne poate ajuta. Determină-l să afle unde s-au dus familiile Tremayne şi Cardone.

  — Cardone era beat. Tremayne i-a dus pe toţi acasă.

  — Află dacă s-au dus direct acasă. MacAuliff adoră interogatoriile; o să-i prindă dacă mint.

  — Cum aş putea... Eşti îngrijorat din cauza lor. E suficient. Şi nu uita, afacerea se apropie de sfârşit.

  MacAuliff se întoarse. McDermott estimase „greşit” că zăvorul lateral de la fereastra camerei de oaspeţi fusese forţat.

  — În regulă, domnule Tanner. Să începem cu momentul în care ţi-au sosit oaspeţii.

  Şi astfel, John Tanner, funcţionând pe două niveluri, relată evenimentele tulburi ale serii. Bernie şi Leila Osterman coborâră la parter şi adăugară foarte puţine elemente. Ali ieşi din camera de lucru şi nu contribui cu nimic.

  — Foarte bine, doamnelor şi domnilor. MacAuliff se ridică din fotoliu.

  — N-o să-i interogaţi şi pe ceilalţi?

  Tanner se sculase şi el în picioare şi venise în faţa căpitanului.

  — Voiam să te întreb dacă puteam folosi telefonul dumitale. Avem de urmat nişte proceduri.

  — Sigur.

  — Jenkins, sună la Cardone. O să mergem la ei mai întâi.

  — Da, domnule.

  — Dar familia Tremayne?

  — Procedura, domnule Tanner. După ce vorbim cu Cardone, o să sunăm la Tremayne şi pe urmă o să mergem la ei.

  — În felul ăsta, nimeni nu ia legătura cu altcineva, corect?

  — E corect, domnule Osterman. Eşti familiarizat cu munca de poliţie?

  — Eu vă scriu replicile în fiecare săptămână.

  — Soţul meu e scenarist de televiziune, zise Leila.

  — Domnule căpitan. Jenkins vorbea de lângă telefon. Familia Cardone nu e acasă. Menajera e la aparat.

  — Sună la Tremayne.

  Întregul grup rămase tăcut în vreme ce Jenkins forma numărul. După o scurtă conversaţie, acesta puse receptorul în furcă.

  — Aceeaşi poveste, domnule căpitan. Fiica lor spune că încă n-au ajuns acasă.

22

Tanner stătea cu soţia lui în camera de zi. Bernie şi Leila se duseseră sus; poliţia plecase în căutarea cuplurilor dispărute. Nici John, nici Ali nu se simţeau la largul lor. Ali, pentru că bănuia cine ucisese câinele, John fiindcă nu-şi putea scoate din minte implicaţiile morţii animalului.

  — Dick a fost, nu-i aşa?

  — Dick?

  — M-a ameninţat. A venit la bucătărie şi m-a ameninţat.

  — Te-a ameninţat? În cazul acesta, de ce nu apăruseră mai devreme oamenii lui Fassett, se gândi Tanner? Când? Cum?

  — Când se pregătea să plece... Nu m-a ameninţat pe mine personal. În general, pe noi toţi.

  — Ce-a spus?

  Tanner spera că oamenii lui Fassett îi ascultau. Era un aspect pe care l-ar fi putut discuta mai târziu.

  — Spunea că n-ar trebui să judeci oamenii. Să dai publicităţii propriile opinii.

  — Altceva?

  — Că mii... mii de oameni sunt mai inventivi. Asta spunea. Că ar trebui să nu uit că oamenii nu sunt întotdeauna ce par a fi... Că unii sunt măi inventivi decât alţii...

  — S-ar putea să se fi referit la mai multe lucruri:

  — Trebuie să fie vorba de o groază de bani?

  — Cum adică, o groază de bani?

  — Afacerile pe care el şi Joe le fac cu Jim Loomis. Chestia aceea pe care ai verificat-o.

  O, Doamne, îşi zise Tanner. Realul şi irealul. Aproape că uitase minciuna pe care i-o spusese.

  — E, într-adevăr, vorba despre o grămadă de bani, confirmă el, dându-şi seama că se afla pe un teren minat.

  Lui Ali i-ar fi putut trece prin minte că banii nu reprezentau o motivaţie suficientă. Încercă să-i anticipeze reacţia.

  — Şi mai mult decât atât, cred că reputaţiile lor s-ar putea duce pe apa sâmbetei.

  Alice privea ţintă singura veioză aprinsă.

  — Sus, tu... ai crezut că Leila a făcut-o, nu-i aşa?

  — M-am înşelat.

  — Ea era vizavi de camera fetei...

  — Asta n-are nici o importanţă; am vorbit cu MacAuliff. El a fost de acord. Sângele era uscat, coagulat. Căţelul fusese omorât cu multe ceasuri în urmă.

  — Cred că ai dreptate.

  Ali şi-o amintea pe Leila, cu spatele lipit de perete, privind drept înainte şi ascultând conversaţia din bucătărie.

  Ceasul de pe poliţa şemineului arăta ora cinci şi douăzeci. Conveniseră să se culce în camera de zi, în faţa biroului, aproape de copii.

  La cinci şi treizeci, telefonul sună. MacAuliff nu găsise familiile Tremayne şi Cardone. Îi spuse lui Tanner că hotărâse să le declare persoane dispărute şi să difuzeze un comunicat la toate secţiile de poliţie.

  — Poate că au decis să se ducă în oraş, la New York, zise repede Tanner. Un asemenea comunicat ar fi determinat Omega să se dea la fund, ar fi prelungit coşmarul. Există cârciumi deschise. Mai lasă-le puţin timp. Sunt prieteni, ce Dumnezeu!

  — Nu sunt de acord. Nicăieri nu e deschis după ora patru.

  — Poate au hotărât să se ducă la un hotel.

  — O să ştim curând. Comunicatul se transmite în primul rând la hoteluri şi spitale.

  — Ai căutat în oraşele din jur? Eu ştiu câteva cluburi private...

  — Şi noi. Am verificat.

  Tanner ştia că trebuia să găsească o soluţie. Aceasta i-ar fi lăsat lui Fassett răgazul necesar să controleze situaţia. Oamenii lui Fassett ascultau convorbirea, asta era sigur; ar fi înţeles imediat primejdia.

  — Ai căutat în zona din jurul vechii gări? Cea de pe Lassiter Road?

  — Cine dracu’ s-ar duce acolo? De ce?

  — Miercuri, mi-am găsit soţia şi copiii acolo. Era doar o idee.

  Sugestia fu reţinută.

  — O să revin, zise MacAuliff. Mă duc să verific.

  În clipa în care puse receptorul în furcă, Alice întrebă:

  — Nici un semn?

  — Nu... Iubito, încearcă să te odihneşti puţin. Ştiu câteva locuri – nişte cluburi – pe care poliţia s-ar putea să nu le cunoască. O să încerc să sun acolo. Ar fi mai bine să vorbesc de la telefonul din bucătărie. N-aş vrea să-i trezesc pe copii.

  Fassett răspunse imediat.

  — Sunt Tanner. Ştii ce s-a întâmplat?

  — Da. Ai procedat foarte înţelept. Eşti angajat.

  — Ăsta-i ultimul lucru pe care mi-l doresc. Ce-ai de gând să faci? Declanşarea cercetărilor la nivel naţional ar putea compromite întreaga acţiune.

  — Ştim. Cole şi Jenkins ţin legătura. O să stopăm acţiunea.

  — Şi pe urmă?

  — Există mai multe mişcări posibile. N-am timp să-ţi explic. În plus, am nevoie de linia asta! Încă o dată, mulţumesc.

  Fassett închise telefonul.

  — Am încercat în două locuri, zise Tanner, când se întoarse în camera de zi. Degeaba... Hai să dormim puţin. Probabil că au găsit vreo petrecere şi au rămas acolo. De câte ori n-am făcut şi noi la fel.

  — Nu în ultimii ani, spuse Ali.

  Amândoi se prefăceau că dorm. Tic-tacul ceasului era ca un metronom, hipnotic, exasperant. În cele din urmă, Tanner îşi dădu seama că soţia lui adormise. Închise ochii, simţind greutatea pleoapelor, conştient de întunericul din mintea lui. Dar auzul său nu-şi găsea odihnă. La ora şase şi patruzeci, ascultă zgomotul unei maşini. Venea din faţa casei lui. Tanner se ridică din fotoliu şi se duse repede la fereastră. MacAuliff urca pe alee, singur. Tanner ieşi să-l întâmpine.

  — Soţia mea doarme. Nu vreau s-o trezesc.

  — Nu contează, spuse MacAuliff ameninţător. Eu am treabă cu dumneata.

  — Ce?

  — Am descoperit familiile Cardone şi Tremayne în stare de inconştienţă în urma administrării unei doze masive de eter. Au fost lăsaţi într-o maşină, dincolo de drumul aflat lângă gara Lassiter. Acum vreau să ştiu de ce ne-ai trimis acolo. De unde-ai ştiut?

Tanner îl privea în tăcere pe MacAuliff.

  — Care-i răspunsul?

  — Să mă bată Dumnezeu dacă am ştiut ceva! N-am ştiut nimic... N-o să uit după-amiaza aia de miercuri câte zile-oi avea. Şi dumneata ai fi făcut la fel, dacă ai fi fost în locul meu. Pur şi simplu mi-a venit în minte gara, îţi jur!

  — Teribilă coincidenţă, nu?

  — Ascultă, dacă aş fi ştiut, ţi-aş fi spus de la început! Nu mi-aş fi expus soţia unui asemenea stres. Pentru numele lui Dumnezeu, fii rezonabil!

  MacAuliff se uită la el întrebător. Tanner continuă precipitat:

  — Cum s-a întâmplat? Ce-au spus? Unde sunt?

  — Sunt la spitalul Ridge Park. Nu vor fi externaţi mai devreme de mâine dimineaţă.

  — Trebuie să fi vorbit cu ei.

  Conform spuselor lui Tremayne, relată MacAuliff, cei patru coborâseră pe Orchard Drive mai puţin de opt sute de metri, când văzuseră o lumină roşie pe drum şi un automobil parcat lângă trotuar. Un bărbat bine îmbrăcat le făcea semne, arătând ca orice alt locuitor din Saddle Valley. Numai că nu era localnic. Îşi vizitase nişte prieteni şi se întorcea la Westchester. Maşina lui avusese o defecţiune la motor şi rămăsese blocat. Tremayne se oferise să-l conducă înapoi la casa prietenilor. Omul acceptase.

  Asta era tot ce-şi aminteau Tremayne şi cele două femei. Cardone fusese inconştient în timpul incidentului. La gara pustie, poliţia găsise un spray neinscripţionat pe podeaua maşinii lui Tremayne. Urma să fie examinat în acea dimineaţă, dar MacAuliff bănuia că era vorba despre eter.

  — Trebuie să existe vreo legătură cu ziua de miercuri, zise Tanner.

  — E o concluzie evidentă. Totuşi, cine cunoaşte acea zonă ştie că gara e pustie. Mai ales cineva care a citit ziarele sau a auzit despre întâmplarea de miercuri după-amiază.

  — Aşa cred. Au fost şi ei... jefuiţi?

  — Nu de bani, portofele sau bijuterii. Tremayne spunea că-i lipseau nişte hârtii din haină. Era foarte supărat.

  — Hârtii?

  Tanner îşi aminti că avocatul spusese că lăsase nişte note în jachetă. Note de care ar fi putut avea nevoie.

  — A spus despre ce hârtii era vorba?

  — Nu direct. A făcut o criză – nu prea mai era coerent. Repeta întruna numele „Zürich”.

  John îşi ţinu răsuflarea şi, aşa cum se deprinsese mai demult, îşi încorda muşchii abdomenului, încercând din răsputeri să-şi ascundă surpriza. Era atât de caracteristic pentru Tremayne să vină cu date scrise, semnificative, privind conturile din Zürich. În eventualitatea unei confruntări, el se înarmase cu elemente concrete.

  MacAuliff observă reacţia lui Tanner.

  — Zürich are vreo semnificaţie pentru dumneata?

  — Nu, de ce ar avea?

  — Întotdeauna răspunzi la o întrebare cu altă întrebare?

  — Cu riscul de a te deranja din nou, sunt interogat oficial?

  — Desigur.

  — Răspunsul e negativ. Numele „Zürich” nu are nici o semnificaţie pentru mine. Nu-mi pot da seama de ce l-a rostit! Sigur, firma lui de avocatură e internaţională.

  MacAuliff nu încercă să-şi ascundă furia.

  — Nu ştiu ce se întâmplă, dar află de la mine că sunt un ofiţer de poliţie cu experienţă şi am rezolvat câteva dintre cele mai grele cazuri pe care le poate avea un poliţist. Când am acceptat slujba asta, mi-am dat cuvântul că o să păstrez liniştea în oraşul ăsta. Nu glumeam.

  Tanner se săturase de prezenţa poliţistului.

  — Sunt sigur că întotdeauna ai vorbit serios, domnule căpitan.

  Îi întoarse apoi spatele şi porni spre casă.

  Fu rândul lui MacAuliff să-l privească surprins. Suspectul pleca, iar şeful poliţiei din Saddle Valley nu putea să facă nimic.

  Tanner se opri în pragul uşii din faţă şi se uită după maşina lui MacAuliff care se îndepărta. Cerul era mai luminos, dar fără soare. Norii pluteau jos, prevestind venirea ploii, dar nu imediat.

  Nu conta. Nimic nu mai conta. Pentru el, totul se terminase, în ceea ce-l priveşte, a respectat înţelegerea. Contractul dintre John Tanner şi Laurence Fassett era nul şi neavenit.

  Deoarece garanţiile lui Fassett se dovediseră a fi false. Omega nu se limita la familiile Tremayne, Cardone şi Osterman. Depăşea cercul participanţilor la week-end.

  Acceptase să joace – trebuia să joace – după regulile lui Fassett, atâta vreme cât ceilalţi participanţi la joc fuseseră femeile şi bărbaţii pe care-i cunoştea.

  Dar nu acum.

  Acum exista altcineva – cineva care putea să oprească o maşină pe un drum întunecos, în primele ore ale dimineţii şi să declanşeze teroarea. Cineva pe care nu-l cunoştea. Nu putea fi de acord cu aşa ceva.

  Tanner aşteptă până la prânz să se ducă în pădure. Familia Osterman hotărâse să tragă un pui de somn până pe la unsprezece şi jumătate, iar acum sosise momentul să-i propună acelaşi lucru lui Ali. Erau cu toţii epuizaţi. Copiii stăteau în biroul lui şi se uitau la desenele animate de sâmbătă dimineaţă.

Se plimba agale în jurul piscinei, cu o crosă de golf în mână, prefăcându-se că-şi exersează lovitura, dar în realitate observând ferestrele din spatele casei: cele de la camerele copiilor şi cea a băii de la etaj.

  Se apropie de marginea pădurii şi îşi aprinse o ţigară. Nimeni nu-i remarcă prezenţa. Nu se vedea nici un semn, nimic în afara liniştii din pădurice. Tanner vorbi încet:

  — Aş vrea să-l găsesc pe Fassett. Te rog să răspunzi. E o urgenţă.

  Lovi aerul cu crosa de golf în timp ce vorbea.

  — Repet! Vreau să iau legătura cu Fassett! Să-mi răspundă cineva.

  Nicio mişcare. Tanner se întoarse, improviza un gest către nimeni şi intră în pădure. Ajuns printre copacii înalţi, îşi folosi coatele şi braţele ca să înainteze în hăţiş, spre arborele la care se dusese Jenkins să ia staţia radio.

  Nimeni! O luă spre nord; lovind, retezând crengi la întâmplare, căutând. În cele din urmă, ajunse la drum.

  Acolo nu era nimeni! Nimeni nu-i păzea casa! Nimeni nu supraveghea insula!

  Nimeni!

  OameniiluiFassettplecaseră!

  Se întoarse, traversă în fugă pajiştea, ocoli piscina şi intră în bucătărie. Acolo, se opri la chiuvetă să-şi tragă sufletul şi dădu drumul la apa rece. Îşi stropi faţa, apoi rămase în picioare şi îşi arcui spatele, încercând să-şi vină în fire.

  Nimeni! Nimeninu-ipăzea casa. Nimeninu-ipăzea soţiaşicopiii!

  Închise robinetul, pe urmă se hotărî să lase apa să curgă încet pentru a acoperi zgomotul paşilor lui. În timp ce ieşea pe uşa bucătăriei, auzi râsetele copiilor din camera de lucru. Se duse sus şi apăsă încet clanţa de la uşa dormitorului său. Ali zăcea în vârful patului, cu halatul căzut într-o parte şi cămaşa de noapte mototolită. Dormea adânc.

  Închise uşa şi ascultă lângă camera de oaspeţi. Nu se auzea nici un zgomot.

  Se întoarse în bucătărie, închise uşa după el şi merse către cămară pentru a se asigura că era şi aceea închisă. Apoi se duse la telefonul de pe peretele bucătăriei şi ridică receptorul. Nu formă nici un număr.

  — Fassett! Dacă dumneata sau unul dintre oamenii dumitale vă aflaţi pe fir, răspundeţi! Acum!

  Se auzea un ton continuu; Tanner încercă să recepţioneze un semnal cât de slab pe circuit. Tăcere deplină. Formă numărul de la hotel.

  — Camera douăzeci şi doi, te rog.

  — Îmi pare rău, domnule. Camera douăzeci şi doi nu e ocupată.

  — Nu-i ocupată? Te înşeli! Am vorbit cu cineva de-acolo la ora cinci dimineaţa!

  — Îmi pare rău, domnule. Au plecat.

  Tanner puse receptorul în furcă, uitându-se la el şi nevenindu-i să creadă. Numărul de la New York! Numărul pentru urgenţă!

  Luă receptorul, încercând să-şi stăpânească tremurul mâinii. Declicul unui magnetofon se auzi înaintea vocii.

  — Numărul pe care l-aţi format nu e înregistrat. Vă rog să verificaţi cartea de telefoane pentru a afla numărul corect.

  Aceasta e o bandă magnetică. Numărul pe care l-aţi format...

  John Tanner închise ochii. Era de neconceput. Fassett nu putea fi contactat! Oamenii lui Fassett dispăruseră!

  Erasingur!

  Încercă să se concentreze. Trebuia să-l găsească pe Fassett! Era vorba despre o imensă eroare. Omul lucid, profesionist, al legii, în nenumăratele lui şiretlicuri şi născociri comisese o greşeală oribilă.

  Totuşi, oamenii lui Fassett plecaseră. Poate că nu era nici o greşeală.

  Tanner îşi aminti deodată că şi el avea relaţii. Standard Mutual Network stabilise legături inevitabile cu anumite agenţii guvernamentale. Formă numărul serviciului de informaţii din Connecticut şi obţinu numărul din Greenwich al lui Andrew Harrison, şeful departamentului juridic de la Standard.

  — Alo, Andy?... Sunt John Tanner.

  Se strădui să pară cât mai calm cu putinţă.

  — Îmi pare foarte rău că te deranjez acasă, dar tocmai a sunat biroul din Asia. E o poveste din Hong Kong pe care vreau s-o lămuresc... aş prefera să nu-ţi spun acum despre ce e vorba, o să discutăm luni dimineaţă. S-ar putea să nu fie nimic, dar vreau să verific... Cred că la CIA ar fi cel mai bine. Ţine de ei. Au mai colaborat cu noi... Bine, rămân la aparat.

  Directorul de ştiri puse receptorul sub bărbie şi îşi aprinse o ţigară. Harrison îi dădu un număr, iar Tanner îl scrise.

  — Asta-i în Virginia, nu?... Mulţumesc foarte mult, Andy. Ne vedem luni dimineaţă.

  Formă din nou un număr.

  — Centrala de Investigaţii. Biroul domnului Andrews. Era o voce de bărbat.

  — Numele meu e Tanner. John Tanner. Sunt director de ştiri la Standard Mutual din New York.

  — Da, domnule Tanner. Îl căutaţi pe domnul Andrews?

  — Da. Da, aşa cred.

  — Îmi pare rău, azi nu e aici. Pot să te ajut eu?

  — De fapt, încerc să-l găsesc pe Laurence Fassett.

  — Cine?

  — Fassett. Laurence Fassett. Lucrează la Agenţie. Trebuie să vorbesc urgent cu el. Cred că e în zona New York-ului.

  — Are legătură cu departamentul ăsta?

  — Nu ştiu. Ştiu doar că lucrează la Agenţia Centrală de Investigaţii. Ţi-am spus, e urgent! Mai exact, o situaţie critică!

  Tanner începea să transpire. N-avea timp să vorbească cu un funcţionar.

  — În regulă, domnule Tanner. O să verific în registru şi o să dau de el. Revin imediat.

  Trecură două minute până când omul se întoarse. Vocea era ezitantă, dar foarte clară.

  — Eşti sigur că numele e corect?

  — Bineînţeles.

  — Îmi pare rău, dar nu există nici un Laurence Fassett la centrală sau în alte registre.

  — E imposibil!... Ascultă, am lucrat cu Fassett!... Vreau să vorbesc cu şeful dumitale.

  Tanner îşi aminti că Fassett, chiar şi Jenkins, făceau referiri la anumite persoane care fuseseră “puse la curent” în legătură cu Omega.

  — Cred că nu înţelegi, domnule Tanner. Ăsta e un birou de priorităţi. L-ai cerut pe asociatul meu... subordonatul meu, dacă vrei. Numele meu e Dwight. Domnul Andrews îmi aduce mie spre aprobare deciziile acestui birou.

  — Nu-mi pasă cine eşti! Eu îţi spun că e o situaţie critică! Cred că ar fi bine să iei legătura cu un superior al dumitale, domnule Dwight. Nu pot fi mai explicit. Asta-i tot! Dar fă-o acum! O să aştept!

  — Foarte bine. S-ar putea să dureze câteva minute...

  — O să aştept.

  Cele şapte minute care se scurseră până la întoarcerea lui Dwight i se părură o veşnicie lui Tanner.

  — Domnule Tanner, mi-am luat libertatea de a verifica identitatea dumitale, deci presupun că eşti un om responsabil. Totuşi, te asigur că ai fost indus în eroare. Nu există nici un Laurence Fassett la Agenţia Centrală de Investigaţii.

 23

Tanner închise telefonul şi se sprijini de marginea chiuvetei. Apoi plecă de acolo şi ieşi pe uşa bucătăriei în curtea din spate. Cerul era întunecat. O briză făcea frunzele să foşnească şi încreţea suprafaţa apei din piscină. O să vină furtuna, îşi zise Tanner, uitându-se la nori.

  Omega se apropia.

  Cu sau fără Fassett, Omega era ceva real, nu mai încăpea nici o îndoială. Era reală fiindcă el îi văzuse şi-i simţise puterea, forţa pe care o genera, capabilă să-l îndepărteze pe Laurence Fassett, să manipuleze deciziile şi personalul celei mai importante agenţii de informaţii din ţară.

  Tanner ştia că n-avea rost să ia legătura cu Jenkins. Ce-i spusese acesta în camera de zi, în primele ore ale dimineţii?... „Dacă arăţi spre mine, o să neg totul...” Atâta vreme cât Omega putea să-l reducă la tăcere pe Fassett, anihilarea lui Jenkins semăna cu o joacă de copii.

  Trebuia să existe un punct de plecare, o trambulină care să-l proiecteze înapoi, printre minciuni. Nu-i mai păsa; voia doar ca totul să se termine, iar familia lui să fie în siguranţă. Nu mai era războiul lui: singura lui grijă o constituiau Ali şi copiii.

  Tanner văzu silueta lui Osterman prin fereastra bucătăriei. Asta era! Osterman reprezenta punctul lui de plecare, breşa din Omega! Se duse repede înăuntru.

  Leila se aşezase la masă, iar Bernie stătea lângă maşina de gătit, unde fierbea apă pentru cafea.

  — Plecăm, zise Bernie. Ne-am făcut bagajele; o să chem un taxi.

  — De ce?

  — Ceva nu e în regulă, spuse Leila şi chestia asta nu mă priveşte. Nu suntem implicaţi şi nici nu vrem să fim.

  — Despre asta vreau să vorbesc. Cu amândoi. Bernie şi Leila se uitară unul la altul.

  — Dă-i drumul, zise Bernie.

  — Nu aici. Afară.

  — De ce afară?

  — Nu vreau să audă Ali.

  — Doarme.

  — Trebuie să vorbim afară.

  Cei trei trecură pe lângă piscină, îndreptându-se către capătul peluzei. Tanner se întoarse, stând cu faţa spre ei.

  — Nu mai trebuie să minţiţi. Niciunul dintre voi. Vreau ca rolul meu să se termine. Nu-mi mai pasă. Făcu o pauză. Ştiu despre Omega.

  — Despre ce? întrebă Leila.

  — Omega... Omega! vocea lui Tanner – şoapta lui – era mâhnită. Nu-mipasă! Să mă bată Dumnezeu, nu-mi pasă!

  — Ce tot spui acolo?

  Bernie îl privea cu atenţie pe directorul de ştiri, făcând un pas către el. Tanner se dădu înapoi.

  — Care-i problema?

  — Pentru numele lui Dumnezeu, nu face asta!

  — Ce să nu fac?

  — Ţi-am spus! Pentru mine nu mai are nici o importanţă! Dar vă rog! Vărog! Lăsaţi-i în pace pe copii şi pe Ali. Faceţi ce vreţi cu mine!... Dar lăsaţi-i pe eiînpace!

  Leila întinse mâna şi îşi puse palma pe braţul lui Tanner.

  — Nu eşti în toate minţile, Johnny. Nu ştiu despre ce vorbeşti.

  Tanner se uită la mâna Leilei şi îşi stăpâni lacrimile.

  — Cum poţi să faci asta? Te rog! Nu mai minţi! Nu cred că aş putea suporta.

  — Să mint în legătură cu ce?

  — N-ai auzit niciodată despre nişte conturi bancare în Elveţia? La Zürich?

  Leila îşi retrase mâna şi soţii Osterman rămaseră nemişcaţi. Într-un târziu, Bernie vorbi calm:

  — Da, am auzit despre nişte conturi bancare la Zürich. Avem şi noi vreo două.

  Leila se uită la soţul ei.

  — De unde aţi luat banii?

  — Noi câştigăm mulţi bani, răspunse Bernie prudent. Ştii asta. Pentru liniştea ta, n-ai decât să-l suni pe contabilul nostru. L-ai cunoscut pe EdMarcum. Nu e altul mai bun... sau mai curat... În California.

  Tanner era zăpăcit. Simplitatea replicii lui Osterman îl încurca; suna atât de firesc.

  — Dar soţii Cardone şi Tremayne? Şi ei au conturi la Zürich?

  — Bănuiesc că da. Şi, în afară de ei, ar mai fi vreo cincizeci la sută din oamenii pe care-i cunosc pe Coastă.

  — De unde au banii?

  — De ce nu-i întrebi pe ei?

  Osterman continua să-i răspundă cu un calm imperturbabil.

  — Tu ştii!

  — Eşti stupid, zise Leila. Atât Dick, cât şi Joe sunt oameni de mare succes. Joe, probabil că mai mult decât noi toţi.

  — Dar de ce Zürich? CeelaZürich?

  — O anume libertate, răspunse Bernie încet.

  — Asta e! Îmi amintesc de reclama pe care o făceai aseară! “Ce-ţi doreşti cel mai mult?”, aşa spuneai.

  — Se pot face mulţi bani la Zürich, n-o să neg asta.

  — Cu Omega! Aşa-i faci tu, nu-iaşa? Nu-iaşa?

  — Nu ştiu ce înseamnă asta, spuse Bernie neliniştit.

  — Dick şiJoe! Ei sunt cu Omega! Ca şi tine! „Spărtura din Piele”! Informaţii pentru Zürich! Banipentruinformaţii!

  Leila înhaţă mâna lui Bernie.

  — Telefoanele, Bernie! Mesajele.

  — Leila, te rog... Ascultă, Johnny. Îţi jur că nu ştiu despre ce vorbeşti. Aseară m-am oferit să te ajut şi vorbeam serios. Se pot face investiţii; îţi ofeream bani pentru investiţii. Asta-i tot.

  — Nu pentru informaţii? Nu pentru Omega?

  Leila apucă mâna soţului ei; Bernie se uită la ea, poruncindu-i din priviri să se calmeze. Se întoarse către Tanner.

  — Mă îndoiesc că informaţiile de care dispui mi-ar putea fi de folos. Nu cunosc nici o Omega. Nu ştiu ce-i asta.

  — Joe ştie! Dick ştie! Au vorbit amândoi cu Ali şi cu mine! Ne-au ameninţat.

  — În cazul acesta, eu nu sunt partener cu ei. Noinu suntem partenerii lor.

  — O, Doamne, Bernie, s-a întâmplat ceva...

  Leila nu se mai putea stăpâni. Bernie se întinse spre ea şi-o îmbrăţişa.

  — Orice-ar fi, n-are nici o legătură cu noi... Spune-ne mai bine despre ce e vorba. Poate că stă în puterea noastră să te ajutăm.

  Tanner se uită cu atenţie la ei şi realiză cât de tandră era îmbrăţişarea lor. Voia să-i creadă. Avea o nevoie disperată de aliaţi. Iar Fassett îi spusese: nu toţi erau Omega.

  — Chiar nu ştiţi, nu? Nu ştiţi ce e Omega. Sau ce înseamnă „Spărtura din Piele”.

  — Nu, zise Leila cu simplitate.

  Tanner îi credea. Trebuia să-i creadă, fiindcă asta însemna că nu mai era singur. Aşa că le spuse. Totul.

  După ce termină, cei doi rămaseră cu privirile aţintite asupra lui, fără să scoată un cuvânt. Începuse o ploaie măruntă, darnici unul dintre ei n-o simţea. În cele din urmă, Bernie vorbi:

  — Şi tu ai crezut că eu mă refeream la... că noi aveam vreo legătură cu asta? Bernie îşi îngustă ochii, nevenindu-i să creadă. Doamne! E o nebunie!

  — Nu, nu e. E adevărat. Eu am văzut.

  — Spui că Ali nu ştie? întrebă Leila.

  — Mi s-a spus să nu suflu o vorbă, asta mi-au spus!

  — Cine? O persoană pe care n-o poţi găsi la telefon? Un individ de care Washingtonul nu a auzit? Cineva care te-a zăpăcit cu minciuni despre noi?

  — Un om a fost ucis! Familia mea putea să fie omorâtă miercuri! Soţii Cardone şi Tremayne au fost atacaţi cu gaz azi-noapte!

  Osterman se uită la soţia lui, apoi din nou la Tanner.

  — Dacă au fost într-adevăr atacaţi, zise el încet.

  — Trebuie să-i spui lui Alice. Leila vorbise apăsat. Nu-i mai poţi ascunde adevărul.

  — Ştiu. Aşa o să fac.

  — Şi pe urmă trebuie să plecăm de-aici, spuse Osterman.

  — Încotro?

  — La Washington. Există unul sau doi senatori. Vreo doi congresmeni, care sunt prieteni cu noi.

  — Bernie are dreptate. Noi avem prieteni la Washington. Ploaia începuse să se înteţească.

  — Hai să intrăm în casă, zise Leila, atingând uşor umărul lui Tanner.

  — Stai! Nu putem vorbi acolo. Casa e plină de microfoane.

  Bernie şi Leila Osterman reacţionară de parcă ar fi fost pălmuiţi.

  — Peste tot? întrebă Bernie.

  — Nu sunt sigur... Nu mai sunt sigur de nimic.

  — Atunci nu mai vorbim în casă; sau dacă vorbim, dăm drumul tare la radio şi discutăm în şoaptă.

  Tanner se uită la prietenii lui. Slavă Domnului! Slavă Domnului! Era începutul drumului de întoarcere spre normalitate.

 24

În mai puţin de o oră, vijelia de iulie se dezlănţuise. Buletinele posturilor de radio prognozau furtuni de proporţii; se transmiteau avertismente pentru ambarcaţiunile de dimensiuni medii, aflate între Hatteras şi Rhode Island. Localitatea Saddle Valley nu era nici atât de izolată, nici protejată pentru a scăpa de inundaţii.

  Ali se sculă o dată cu primul tunet, iar John îi spuse – îi şopti – printre zgomotele aparatelor de radio date tare, că trebuia să se pregătească să plece cu Bernie şi Leila. O strânse în braţe şi o imploră să nu pună întrebări, să aibă încredere în el.

  Copiii fură aduşi în camera de zi; Ali pregăti două valize şi le duse lângă intrarea în garaj. Leila fierse nişte ouă, apoi împacheta ţelină şi morcovi.

  Bernie spusese că s-ar putea să nu facă nici un popas timp de o oră sau două. Tanner urmărea pregătirile, iar gândurile îl duseră cu un sfert de secol în urmă.

  Evacuarea!

  Telefonul sună la ora două şi jumătate. Era Tremayne, sugrumat de emoţie, isterizat, care – pe un ton fals, îşi zise Tanner – relată întâmplarea de la gara Lassiter şi preciza că el şi cu Ginny erau prea şocaţi ca să mai poată veni la cină. Cina de sâmbătă seara, dintr-un week-end al lui Osterman.

  — Trebuie să-mi spui ce se întâmplă!

  Alice Tanner vorbea cu soţul ei în cămară. Un aparat portabil de radio era dat la maximum, iar ea încercă să-l închidă. Soţul ei îi prinse mâna, oprind-o şi-o trase spre el.

  — Ai încredere. Te rog, aiîncredere în mine. O să-ţi explic în maşină.

  — În maşină? Ali făcu ochii mari de frică şi îşi duse mâna la gură. Vrei să spui că... nupoţi vorbi.

  — Ai încredere.

  Tanner se duse în bucătărie şi i se adresă, mai mult prin gesturi, lui Bernie:

  — Hai să încărcăm bagajele.

  Se duseră să ia valizele. Când se întoarseră din garaj, Tanner şi Osterman o găsiră pe Leila la fereastra bucătăriei, privind spre curtea din spate.

  — Afară a început o adevărată furtună.

  Telefonul sună şi Tanner se duse să răspundă. Cardone spumega de furie. Jura întruna că avea să-l facă fărâme pe ticălosul care-i gazase. Era şi tulburat, cu totul zăpăcit. Ceasul lui valora opt sute de dolari, dar nu-i fusese luat. Avusese în portofel două hârtii de o sută, care rămăseseră neatinse.

  — Poliţia spunea că lui Dick i s-au furat nişte hârtii. Ceva în legătură cu Zürich, Elveţia.

  Cardone icni scurt, apoi se făcu linişte. Când Joe vorbi din nou, vocea de-abia i se auzea:

  — N-are nici o legătură cu mine!

  Apoi, fără multă convingere, îi spuse în grabă lui Tanner că primise un telefon din Philadelphia, prin care era avertizat că tatăl lui se îmbolnăvise grav. El şi cu Betty erau nevoiţi să rămână acasă. Poate că aveau să se vadă cu toţii duminică. Tanner puse receptorul în furcă.

  — Hei!

  Leila se uita la ceva de pe peluză.

  — Priveşte umbrelele alea. Pur şi simplu au fost smulse. Tanner se uită pe fereastra de deasupra chiuvetei. Cele două umbrele mari fuseseră aplecate de forţa vântului. Pânza fiecăreia era întinsă între spiţele metalice. În curând avea să se rupă sau să se întoarcă pe dos. Tanner ştia că ar fi părut ciudat să nu aibă grijă de ele. N-ar fi fost normal.

  — O să le dau jos. Durează două minute.

  — Vrei să te ajut?

  — N-are rost să ne udăm amândoi.

  — Trenciul tău e în dulapul din hol.

  Vântul era puternic, ploaia cădea în rafale. Îşi proteja faţa cu mâinile şi îşi croi drum spre cea mai îndepărtată masă. Se întinse sub pânza ce flutura şi apucă scoaba metalică. Începu să tragă de ea.

  Un zgomot asurzitor se auzi dinspre tăblia mesei din fier forjat. Zburară aşchii metalice, arzându-i braţul. Zgomotul se repetă. Fragmente de ciment de la picioarele lui ricoşară la baza mesei. Urmă apoi altă împuşcătură, de astă dată pe partea cealaltă.

  Tanner se aruncă sub masa metalică, ghemuindu-se la capătul îndepărtat, în afara traiectoriei gloanţelor.

  Asupra lui se abătu o salvă de împuşcături rapide, care împrăştiară particule de metal şi piatră. Începu să se furişeze în spate, spre pajişte, însă micile explozii din noroi îl blocară. Înhaţă un scaun şi-l ţinu strâns în faţa lui, de parcă ar fi fost ultimele fire ale unei frânghii destrămate, iar el s-ar fi aflat suspendat deasupra unei prăpăstii. Îngheţă de spaimă, aşteptându-şi moartea.

  — Fugi! La naiba! Fugi!

  Osterman trăgea de el, plesnindu-l peste faţă şi smulgându-i scaunul din mână. Porniră în patru labe spre casă; gloanţele se izbeau cu zgomot surd de ziduri.

  — Stai deoparte! Nu te duce la uşă! ţipă Bernie.

  Dar era prea târziu, ori soţia lui nu luase în seamă ordinul. Leila deschise uşa, iar Bernie Osterman îl aruncă pe Tanner înăuntru, sărind în acelaşi timp peste el. Leila se ghemui sub fereastră şi închise uşa.

  Împuşcăturile încetară. Ali alergă spre soţul ei şi-l întoarse cu faţa în sus, îi luă capul în poală şi gemu când îi văzu sângele de pe braţele dezgolite.

  — Eşti rănit? ţipă Bernie.

  — Nu... nu, n-am nimic.

  — Da’ de unde! O, Doamne! Uită-te la braţele lui! Ali încerca să şteargă sângele cu mâna.

  — Leila! Caută nişte alcool! Iod! Ali, ai iod?

  Ali nu putea răspunde – avea obrajii scăldaţi în lacrimi. Leila o prinse de umeri şi vorbi cu asprime:

  — Încetează, Ali! Încetează! Unde ai pansamente, antiseptice? Johnny are nevoie de ajutor!

  — Sunt nişte sprayuri... În cămară. Şi tifon.

  Ea nu şi-ar fi lăsat soţul singur. Leila se strecură în cămară. Bernie examina braţele lui Tanner.

  — Nu e grav. Doar nişte zgârieturi. Nu cred că i-a pătruns ceva în carne...

  John ridică privirea recunoscătoare spre Bernie, simţind dispreţ faţă de sine.

  — Mi-ai salvat viaţa... Nu ştiu ce să spun.

  — Să mă săruţi la viitoarea mea zi de naştere... Bravo, Leila. Dă-l încoace.

  Osterman luă sprayul şi stropi cu el braţele lui Tanner.

  — Ali, sună la poliţie! Stai departe de fereastră, dar găseşte-l pe măcelarul ăla gras căruia-i spuneţi căpitan de poliţie!

  Alice se ridică fără tragere de inimă de lângă soţul ei şi se furişă pe lângă chiuveta din bucătărie. Întinse mâna spre perete şi luă receptorul.

  — E mort.

  Leila icni de spaimă. Bernie se repezi la Ali şi-i smulse receptorul din mână.

  — Are dreptate.

  John Tanner se întoarse cu faţa în jos şi apăsă cu braţele podeaua bucătăriei. Era bine. Se putea mişca.

  — Hai să vedem cum stăm, zise el încet.

  — Ce vrei să spui? întrebă Bernie.

  — Fetelor, voi staţi la podea... Bernie, întrerupătorul e lângă telefon. Ridică-te şi aprinde lumina după ce număr eu până la trei.

  — Ce-ai de gând să faci?

  — Fă cum ţi-am spus.

  Tanner se strecură spre uşa bucătăriei, pe lângă bar şi se ridică în picioare lângă fereastră. Singurele zgomote erau ale ploii, vântului şi ale câte unui tunet.

  — Eşti gata? Încep să număr.

  — Ce vrea să facă?

  Ali dădu să se ridice; dar Osterman puse mâna pe umărul ei şi n-o lăsă.

  — Tu ai mai trecut prin asta, Bernie, spuse John. Manualul de infanterie. Capitolul: Patrule de noapte. Nu trebuie să-ţi faci griji. Şansele sunt de o mie la unu în favoarea mea.

  — Nu potrivit cărţilor pe care le ştiu eu.

  — Taci!... Unu, doi, trei!

  Osterman răsuci întrerupătorul şi lumina din bucătărie se aprinse. Tanner sări către cămară.

  Avenit. Semnalul. Semnulcăduşmanuleraacolo.

  Se auzi împuşcătura, geamul se sparse, iar glonţul se izbi de perete, făcând să zboare fragmente de tencuială. Osterman stinse lumina.

  Pe podea, John Tanner, închise ochii şi vorbi calm.

  — Aşadar, asta-i situaţia. Microfoanele au fost o minciună... Totul – o minciună.

  — Nu! Înapoi!Fugiţiînapoi! ţipă Leila, fără ca nimeni să-şi dea seama cu cine vorbea.

  Traversă în goană bucătăria, urmată de Alice, către uşă.

  Copiii lui Tanner nu auziseră împuşcăturile de afară; zgomotele ploii, tunetele şi televizorul le acoperiseră. Dar auziseră focul de armă din bucătărie. Cele două femei se aruncară peste ei, trântindu-i la podea, protejându-i cu trupurile lor.

  — Ali, du-i în sufragerie! Rămâneţi la podea! Ordonă Tanner. Bernie, nu ai cumva o armă?

  — Îmi pare rău, n-am avut niciodată.

  — Nici eu. Ciudat! I-am dezaprobat întotdeauna pe cei care-şi cumpără arme. Mi se părea un gest atât de primitiv.

  — Ce-o să facem?

  Leila încerca să rămână calmă.

  — O să ieşim de-aici, răspunse Tanner. Împuşcăturile vin din pădure. Cel care trage nu ştie dacă avem sau nu arme. N-o să tragă din faţa casei... cel puţin eu nu cred. Pe Orchard trec maşini destul de des... O să ne îngrămădim în camionetă şi ieşim dracului de-aici.

  — Eu o să deschid uşa, zise Osterman.

  — Ai fost o dată erou în după-amiaza asta. E rândul meu... dacă ne sincronizăm mişcările, nu-i nici o problemă. Uşa de la garaj se ridică repede.

  Se strecurară în garaj. Copiii se întinseră în spatele camionetei, între valize, înghesuiţi, dar protejaţi. Leila şi Ali se ghemuirăpe podea, în spatele scaunului din faţă. Osterman se instala la volan, iar Tanner, postat lângă uşa garajului, era pregătit s-o ridice.

  — Dă-i drumul. Porneşte!

  El urma să aştepte până când motorul se ambala la maximum, apoi ar fi deschis uşa şi-ar fi sărit în camionetă. Nu era nici o problemă. Maşina ar fi trecut pe lângă micul Triumph şi-ar fi luat uşor curba, pentru a ţâşni în jos pe alee.

  — Dă-i drumul, Bernie! Ce naiba, porneşte!

  Însă Osterman deschise uşa şi coborî. Se uită lung la Tanner.

  — Motorul e mort.

Tanner învârti cheia în contactul. Triumph-ului. Motorul nu reacţiona. Osterman împinse capota camionetei şi-i făcu semn lui John. Cei doi se uitară la motor la flacăra unui chibrit aprins de Tanner. Toate firele fuseseră tăiate.

  — Uşa garajului se deschide de afară? întrebă Bernie.

  — Da. Dacă nu-i încuiată.

  — Era?

  — Nu.

  — N-am fi auzit dacă era deschisă?

  — Cu ploaia asta, probabil că nu.

  — Atunci, s-ar putea să fie cineva aici.

  Cei doi se uitară spre uşa băii. Era închisă. Era singura ascunzătoare posibilă din garaj.

  — Hai să-i scoatem de-acolo, şopti Tanner.

  Ali, Leila şi copiii se întoarseră în casă. Bernie şi John se uitară prin garaj, căutând obiecte ce-ar fi putut servi drept arme. Tanner luă un topor ruginit; Osterman, o furcă. Se apropiară de uşa închisă.

  Tanner îi făcu semn lui Bernie s-o deschidă. Apoi se repezi înăuntru, cu lama toporului în faţa lui.

  Încăperea era pustie. Dar pe perete, mâzgălită cu vopsea neagră, se vedea litera grecească Ω.

 25

Tanner le ceru tuturor, să coboare în pivniţă. Ali şi Leila o luară pe scări în jos, cu copiii în braţe, încercând fără succes să le dea impresia că se jucau. Tanner îl opri pe Osterman la uşa din capul scării.

  — Hai să instalăm nişte obstacole!

  — Crezi c-o să se ajungă până acolo?

  — Nu vreau să-mi asum riscuri.

  Cei doi se furişară pe sub pervazurile ferestrelor şi împinseră trei fotolii grele, două suprapuse, iar al treilea într-o parte, lângă uşă. Apoi se strecurară către fiecare fereastră, fără să fie văzuţi, ca să verifice încuietorile de la geamuri.

  În bucătărie, Tanner luă o lanternă şi o puse în buzunar. Mutară împreună masa din plastic lângă uşa ce dădea afară. Tanner împinse scaunele din aluminiu, fixând stinghia unuia dintre ele sub clanţa uşii.

  — Nu e bine, spuse Bernie. În felul ăsta, ne blochezi în casă. Trebuia să ne gândim cum să plecăm de-aici!

  — Tu te-ai gândit?

  În lumina slabă, Osterman vedea numai silueta lui Tanner. Dar îi simţea disperarea din voce.

  — Nu. Nu, nu m-am gândit. Dar trebuie să încercăm!

  — Ştiu. Până atunci, trebuie să ne luăm toate măsurile de precauţie... Nu ştim ce-i afară. Câţi sunt sau unde sunt.

  — Atunci, să terminăm treaba.

  Cei doi se furişară spre capătul îndepărtat al bucătăriei, dincolo de cămară, către intrarea în garaj. Uşa dinspre exterior a acestuia fusese încuiată, dar, ca o măsură suplimentară de siguranţă, proptiră ultimul scaun de bucătărie sub clanţă, apoi se strecurară înapoi în hol. Îşi luară armele improvizate – toporul şi furca – şi coborâră în pivniţă.

  Se auzea zgomotul ploii torenţiale căzând pe ferestrele mici, dreptunghiulare, aflate la nivelul solului de deasupra pivniţei. Fulgere sporadice luminau pereţii din beton de zgură. Tanner vorbi:

  — Aici e uscat. Suntem în siguranţă. Oricine s-ar afla afară, e ud până la piele şi nu poate sta acolo toată noaptea... E sâmbătă. Ştiţi cum patrulează maşinile poliţiei în week-end. Or să vadă că nu e lumină în casă şi-or să vină să verifice.

  — De ce-ar face-o? întrebă Ali. Şi-ar putea închipui că am ieşit să cinăm în oraş...

  — Nu după ce s-a întâmplat noaptea trecută. MacAuliff a spus clar că o să supravegheze casa. Patrulele lui nu pot vedea în curtea din spate, dar vor observa faţada casei. Sunt obligaţi... Uite.

  Tanner o luă de cot pe soţia sa şi-o conduse către singura fereastră din faţă, aflată deasupra solului, lângă treptele de piatră de la intrare. Ploaia şiroia pe geam; era greu să se vadă ceva. Nici măcar stâlpul de iluminat de pe Orchard Drive nu era tot timpul vizibil. Tanner scoase lanterna din buzunar şi-i făcu semn lui Osterman.

  — După cum îi spuneam lui Ali, MacAuliff mi-a promis azi-dimineaţă că-şi va pune oamenii să supravegheze casa. Şi el are de gând s-o facă. Nu mai are nevoie de necazuri... O să stăm pe rând la fereastra asta. În felul ăsta, nimeni n-o să-şi obosească ochii şi n-o să aibă vedenii. De îndată ce unul dintre noi zăreşte maşina poliţiei, îi facem semne cu lanterna. Or să le vadă şi-or să oprească.

  — E bine, zise Bernie. E foarte bine! Trebuia să-mi fi spus asta sus.

  — Nu eram sigur. E ciudat, însă nu-mi aminteam dacă se vede în stradă de la fereastra asta. Am curăţat pivniţa asta de-o sută de ori, dar nu eram sigur.

  Le zâmbi.

  — Deja mă simt mai bine, spuse Leila, încercând să le insufle şi celorlalţi încrederea lui John.

  — Ali, tu faci primul schimb. Câte cincisprezece minute fiecare. Bernie, tu şi cum mine o să ne deplasăm între celelalte ferestre. Leila, vrei să stai tu cu Janet?

  — Eu ce să fac, tati? întrebă Raymond. Tanner îşi privi fiul, mândru de el.

  — Stai la fereastra din faţă cu mama. Tu o să fii permanent acolo. Uită-te după maşina poliţiei.

  Tanner şi Osterman începură să patruleze între cele două ferestre care dădeau în spatele casei şi cea laterală. După cincisprezece minute, Leila o înlocui pe Ali la fereastra din faţă. Ali găsi şi o pătură veche, din care făcu o mică saltea pentru Janet. Băiatul rămase cu Leila la geam, ştergându-l din când în când cu mâna, de parcă ar fi putut îndepărta apa ce curgea pe partea cealaltă.

  Nimeni nu vorbea; răpăiala ploii şi rafalele de vânt păreau să se înteţească. Veni rândul lui Bernie să se posteze la fereastra din faţă. În timp ce lua lanterna de la soţia lui, o strânse câteva clipe în braţe.

  Îşi făcu şi Tanner schimbul, iar Ali veni în locul lui. Nimeni nu spunea lucrul ăsta, dar începeau să-şi piardă speranţa. Dacă MacAuliff patrula prin zonă, concentrat asupra proprietăţii lui Tanner, părea absurd ca o maşină a poliţiei să nu fi trecut pe-acolo de mai bine de o oră.

  — Uite-o! Uite-o, tati! Vezi lumina roşie?

  Tanner, Bernie şi Leila alergară la fereastră, lângă Alice şi băiat. Ali aprinsese lanterna şi o agita în toate părţile. Maşina poliţiei încetinise. De-abia se mişca, dar nu se oprea.

  — Dă-mi lanterna!

  Tanner ţinu fasciculul nemişcat, până când reuşi să vadă, slab, dar sigur, silueta înceţoşată a maşinii albe prin perdeaua de apă. Apoi mişcă lanterna vertical, cu repeziciune.

  Oricine ar fi fost la volan nu putea să nu fi observat lumina. Fasciculul trebuia să fi trecut prin geamul maşinii atrăgând atenţia şoferului.

  Dar maşina poliţiei nu se opri. Ajunse în dreptul aleii, apoi se îndepărtă încet.

  Tanner stinse lanterna, nedorind să se întoarcă şi să vadă feţele celorlalţi. Bernie vorbi încet:

  — Nu-mi place asta.

  — Trebuia s-o fi văzut. Trebuia!

  Ali îşi ţinu fiul, care continua să se uite pe fereastră.

  — Nu-i obligatoriu, minţi John Tanner. Afară e o vreme cumplită. Poate că geamurile de la maşina lui sunt la fel de aburite ca şi ale noastre. Poate chiar mai mult. Geamurile maşinilor se înceţoşează uşor. O să se întoarcă. Data viitoare o să fim pregătiţi. Data viitoare, o să fug afară.

  — Cum? întrebă Bernie. N-ai ajunge la timp. Am îngrămădit mobilă în faţa uşii.

  — O să ies pe fereastra asta.

  Tanner măsură spaţiul în minte. Era mult prea mic. Ce uşor rostea minciunile!

  — Eu mă pot strecura pe-acolo, tati!

  Băiatul avea dreptate. Poate că vor fi nevoiţi să-l trimită pe el. Dar ştia că n-ar fi făcut-o. N-ar fi putut. Oricine s-ar fi aflat în maşina poliţiei văzuse lumina lanternei şi nu se oprise.

  — Să ne întoarcem la ferestre. Leila, tu stai aici. Ali, vezi ce face Janet. Mi se pare că a adormit.

  Tanner ştia că trebuia să-i menţină activi, chiar dacă agitaţia lor era fără rost. Fiecare avea gândurile sale, propria teamă.

  Se auzi zgomotul asurzitor al unui tunet. Un fulger lumină pivniţa.

  — Johnny! Osterman se afla lângă fereastra din stânga care dădea în spate. Vino încoace!

  Tanner alergă spre Osterman şi se uită afară. Printre rafalele de ploaie, văzu un scurt fascicul vertical de lumină, ridicându-se din pământ. Se mişca dinspre capătul îndepărtat al peluzei, dincolo de piscină, lângă pădure. Lumina se legăna încet, intermitent. Apoi, un fulger lumină silueta care ţinea lanterna. Cineva venea spre casă.

  — Cineva se teme să nu cadă în piscină, şopti Bernie.

  — Ce este?

  Vocea încordată a lui Ali se auzea dinspre salteaua improvizată, unde stătea cu fiica sa.

  — E cineva afară, răspunse Tanner. Toată lumea să stea absolut nemişcată... Ar putea fi... foarte bine. Ar putea fi poliţia.

  — Sau cel care a tras în noi! O, Doamne!

  — Şşt. Taci!

  Leila plecă de lângă fereastra din faţă şi se duse lângă Alice.

  — Nu sta la geam, Bernie!

  — Se apropie. Înconjură piscina.

  Cei doi bărbaţi se retraseră spre părţile laterale ale ferestrei. Omul de afară purta un poncho larg, iar pe cap avea o glugă. În timp ce se apropia de casă, stinse lanterna.

  Deasupra lor, prizonierii auziră zgomotul uşii de la bucătărie, apoi cel al unui corp izbindu-se de lemnărie. Bubuiturile încetară curând şi nu se mai auzi decât ploaia. Silueta se îndepărtă de la uşa bucătăriei, iar Tanner, văzu, din locul în care stătea, lumina lanternei mişcându-se în sus şi-n jos. Apoi dispăru la capătul îndepărtat al casei, lângă garaj.

  — Bernie! Leila se ridică în picioare, lângă Alice şi fată. Uite! Acolo!

  Prin fereastra din dreptul ei se vedeau razele intermitente ale altei lanterne. Deşi era departe, lumina era puternică; se apropia într-un balans rapid. Cel care ţinea în mână lanterna venea în fugă spre casă.

  Deodată, lumina dispăru şi din nou rămaseră doar ploaia şi fulgerele din jur. Tanner şi Osterman se duseră la fereastra laterală, fiecare pe câte-o parte şi priviră cu prudenţă afară. Nu vedeau pe nimeni, nici o siluetă, nimic în afara ploii ce cădea în rafale împrăştiate de vânt.

  Se auzi un trosnet puternic dinspre capul scărilor. Apoi altul, mai ascuţit – lemn izbindu-se de lemn. Tanner se duse către scară. Încuiase uşa pivniţei, dar lemnul era subţire; o lovitură zdravănă ar fi smuls-o din balamale. Ridică toporul, pregătit să atace pe oricine ar fi coborât pe scară.

  Tăcere.

  Din casă nu se mai auziră zgomote. Deodată, Alice Tanner ţipă. O mână masivă ştergea geamul ferestrei din faţă. Fasciculul unei lanterne puternice străpunse întunericul. Cineva se lăsase pe vine în spatele luminii, cu faţa ascunsă de o glugă...

  Tanner alergă spre soţia şi fiica sa, ridicând copilul de pe pătură.

  — Înapoi! Lipiţi-vă de perete!

  Cizma străinului sparse geamul şi cioburile zburară în toate direcţiile. Loviturile continuară. Noroi, cioburi şi aşchii de lemn aterizară în pivniţă. Ploaia pătrundea prin fereastra spartă. Cei şase prizonieri se îngrămădiră lângă peretele din faţă, în timp ce lumina lanternei mătura podeaua, peretele şi scările.

  Ceea ce urmă îi încremeni de groază.

  Ţeava unei puşti apăru la marginea ferestrei şi o rafală asurzitoare de gloanţe lovi podeaua şi peretele din spate. Praful de beton începu să se rotească în aerul pivniţei; în lumina puternică a lanternei, păreau nişte nori învolburaţi de ceaţă. Rafalele începură din nou, cumplite, trase la întâmplare. Fostul infanterist Tanner pricepu ce se întâmplase. Al doilea încărcător fusese fixat la o puşcă automată.

  Apoi patul altei puşti sparse geamul ferestrei din spate, în stânga, aflată exact în faţa lor. Un fascicul lat lumină grupul de fiinţe umane lipite de perete. Tanner îşi văzu soţia strângând-o în braţe pe fiica lor, protejând-o cu trupul ei şi se simţi copleşit de furie.

  Alergă la fereastră, răsucind toporul către geamul spart şi silueta ghemuită din dreptul lui. Individul sări înapoi; gloanţele se loviră de tavan, deasupra ţestei lui Tanner. Acum era luminat de fasciculul ce pătrundea prin fereastra din faţă. S-a terminat, îşi zise John. Totul avea să se încheie pentru el. Însă Bernie răsucise cu furca ţeava puştii, deviind gloanţele din direcţia lui Tanner. Directorul de ştiri se strecură înapoi lângă soţie şi copii.

  — Treceţi aici! strigă el, împingându-i spre zidul din fund, dinspre garaj.

  Janet ţipa tot timpul.

  Bernie înşfacă încheietura soţiei lui şi o trase către un colţ al pivniţei. Fasciculele luminoase se încrucişară. Urmară alte împuşcături; aerul era plin de praf; devenise imposibil de respirat.

  Brusc, lumina de la fereastra din spate dispăru; cea din faţă îşi continua căutarea la întâmplare. A doua puşcă îşi schimbă poziţia. Apoi, de la fereastra laterală se auzi altă izbitură şi zgomotul de geam spart. Fasciculul lat de lumină străluci din nou, orbindu-i. Tanner îşi trase soţia şi fiul lângă colţul îndepărtat de lângă scări. Urmară nenumărate împuşcături; Tanner simţea-vibraţiile gloanţelor înfigându-se în zid, deasupra şi în jurul lui.

  Foc încrucişat!

  Apucă strâns coada toporului, apoi se năpusti înainte, printre împuşcături, înţelegând perfect că orice glonţ l-ar fi putut răpune. Dar nu înainte de a-şi atinge ţinta. Nimic nu-l mai putea împiedica!

  Ajunse la fereastra laterală şi repezi toporul în diagonală prin ea. Se auzi un ţipăt ascuţit şi sângele ţâşni prin deschizătură împroşcând faţa şi braţele lui Tanner.

  Puşca de la fereastra din faţă încercă să ţintească în direcţia lui John, dar era imposibil. Gloanţele loveau podeaua. Osterman alergă spre trăgătorul rămas pe poziţie, ţinând furca la nivelul umărului. În ultimul moment, o aruncă prin geamul spart al ferestrei, de parcă ar fi fost o suliţă. Un strigăt de durere; rafalele încetară.

  Tanner se sprijini de peretele de sub fereastră. În lumina fulgerelor, văzu sângele curgând pe podea.

  Trăia, iar asta era extraordinar.

  Se întoarse la soţie şi copii. Ali o ţinea în braţe pe Janet, care continua să ţipe. Băiatul îşi întorsese faţa la perete şi nu se putea opri din plâns.

  — Leila! Iisuse, Doamne Sfinte! Leila!

  Răcnetul isteric al lui Bernie prevestea ce era mai rău.

  — Sunt aici, zise calm Leila. N-am păţit nimic, iubitule. Tanner o găsi pe Leila lângă zidul din faţă. Nu-i ascultase ordinul de-a se mişca de-acolo.

  Apoi Tanner văzu ceva ce-i biciui nervii întinşi la maximum. Leila purta o broşa mare, verzuie, pe care n-o observase până atunci. Acum o vedea limpede, fiindcă strălucea în întuneric. Avea irizaţii – una din acele bijuterii ce se vând în magazinele de modă. Era imposibil să n-o remarci în întuneric.

  Licărul vag al unui fulger lumină peretele în jurul ei. Tanner nu era sigur, ci aproape sigur: nu se vedeau urme de gloanţe lângă ea.

  Tanner îşi cuprinse soţia şi fata cu un braţ, iar cu celălalt acoperi capul fiului său. Bernie alergă spre Leila şi o îmbrăţişa. Vaietul unei sirene se auzi printre zgomotele furtunii, adus de rafalele de vânt prin ferestrele sparte.

  Rămaseră nemişcaţi, cu forţele secătuite. Câteva minute mai târziu, auziră voci şi bătăi la uşa din faţă.

  — Tanner! Tanner! Deschide uşa!

  El îşi lăsă fiul şi soţia şi se duse la fereastra spartă din fată.

  — Suntem aici. Suntem aici, jigodii împuţite!

26

Tanner îi văzuse de multe ori pe cei doi poliţişti în oraş, dirijând traficul şi patrulând în maşini prevăzute cu staţii radio, dar nu le cunoştea numele. Fuseseră angajaţi cu mai puţin de un an în urmă şi erau mai tineri decât Jenkins şi McDermott.

  Acum, el ataca. Îl împinse cu violenţă pe primul poliţist în peretele holului. Sângele de pe mâinile lui murdări haina de ploaie a ofiţerului. Colegul lui alergase la pivniţă, după ceilalţi.

  — Ce naiba, dă-mi drumul!

  — Ticălos împuţit! Jigodieordinară! Puteam să... era cât pe ce să fim ucişi acolo jos! Toţi! Soţia mea! Copiii mei! Dece-ai făcutasta? Să-mi răspunzi, dar repede!

  — Ce dracu’, dă-mi drumul! Ce răspuns vrei, pentru numele lui Dumnezeu?

  — Ai trecut pe lângă casa asta acum o jumătate de oră! Ai văzut lanterna şi ai plecat! Ai fugit de-aici!

  — Eşti nebun! Eu şi Ronnie eram în capătul de nord! Am primit un mesaj, să venim încoace acum vreo cinci minute. Un tip pe nume Scanlan a auzit împuşcături...

  — Cine-i în cealaltă maşină? Vreau să ştiu cine-i în cealaltă maşină!

  — Dacă-ţi iei mâinile de pe mine, o să vă aduc programarea traseelor. Am uitat cine e – dar ştiu unde sunt. Sunt pe Apple Drive. A fost un jaf acolo.

  — Familia Cardone stă pe Apple Drive!

  — Nu la casa lor. O ştiu pe aia. La Needham. Un cuplu de bătrâni.

  Ali apăru în hol dinspre scări, ţinând-o pe Janet în braţe. Fata vomita şi respira greu. Ali plângea încet, legănându-şi fata în braţe.

  Băiatul lor le urma îndeaproape, cu faţa murdară de praf şi mânjită de lacrimi. Soţii Osterman veneau ultimii. Bernie o ţinea pe Leila de mijloc, ajutând-o să urce scările. O strângea atât de tare, de parcă n-ar mai fi vrut să-i dea drumul.

  Al doilea poliţist ajunse încet în pragul uşii. Expresia de pe chipul lui îl surprinse pe celălalt ofiţer.

  — Sfântă Fecioară, zise el încet. În pivniţă parcă a fost măcel... Pe crucea mea dacă pricep cum au scăpat cu viaţă.

  — Sună-l pe MacAuliff. Cheamă-l încoace.

  — Telefonul e mort, spuse Tanner, conducând-o pe Ali cu blândeţe spre canapeaua din camera de zi.

  — O să-l chem prin staţie.

  Poliţistul numit Ronnie se duse spre uşa din faţă.

  — N-o să-i vină să creadă, zise el calm.

  Colegul lui luă un fotoliu pentru Leila. Ea se prăbuşi în el şi începu să plângă pentru prima dată. Din spatele ei, Bernie se aplecă şi-i mângâie părul. Raymond se ghemui lângă tatăl lui, în faţa mamei şi a surorii sale. Era atât de terorizat încât nu putea decât să se uite la chipul lui John.

  Poliţistul se duse spre scara pivniţei. Fără îndoială voia să coboare, nu atât din curiozitate, cât mai ales pentru a nu tulbura scena de familie din camera de zi.

  Uşa se deschise şi al doilea poliţist pătrunse în casă.

  — I-am spus lui Mac. A prins mesajul pe frecvenţa staţiei din maşina lui. Iisuse, să-l fi auzit. E pe drum.

  — Cât durează? întrebă Tanner de pe canapea.

  — Nu mult, domnule. Locuieşte la vreo doisprezece kilometri de aici şi drumurile sunt mizerabile. Dar după felul cum vorbea, o să fie aici cât ai clipi din ochi.

— Am postat o duzină de oameni în jurul proprietăţii, iar doi oameni vor sta în casă. Unul, la parter, celălalt la etaj. Nu ştiu ce-aş mai putea face.

  MacAuliff se afla cu Tanner în pivniţă. John voia să discute între patru ochi cu căpitanul de poliţie.

  — Ascultă-mă! Cineva, unul dintre oamenii dumitale, a trecut pe lângă casa asta şi a refuzat să se oprească! Sunt convins că a văzut lumina lanternei! A văzut-o şi a plecat mai departe!

  — Nu cred asta. Am verificat. Nimeni din maşinile de patrulare n-a remarcat ceva deosebit în zona asta. Ai văzut programarea traseelor. Locul ăsta e marcat pentru a fi supravegheat cu maximă atenţie.

  — Eu amvăzut maşina poliţieiplecând!... Unde-i Jenkins? McDermott?

  — E ziua lor liberă. Am de gând să-i chem înapoi la treabă.

  — E ciudat că sunt liberi în week-end, nu?

  — Oamenii mei sunt liberi în week-end prin rotaţie. Sfârşitul de săptămână e foarte bine acoperit. Exact cum a stabilit Consiliul municipal.

  Tanner observă tonul de autojustificare din vocea lui MacAuliff.

  — Mai trebuie să faci ceva.

  MacAuliff nu-l asculta. Inspecta zidurile curţii de beton, îşi aplecă trupul imens şi culese câteva gloanţe de plumb de pe podea.

  — Vreau să se ridice toate probele de aici şi să fie trimise la analiză. O să apelez la FBI dacă la Newark nu se poate... Ce ziceai?

  — Ar mai fi ceva. Un lucru foarte important pe care numai noi doi îl putem face.

  — Ce anume?

  — O să mergem să căutăm un telefon, iar dumneata o să suni în două locuri.

  — La cine?

  MacAuliff pusese întrebarea, deoarece Tanner făcuse câţiva paşi spre scara pivniţei, să se asigure că nu-i asculta nimeni.

  — La familiile Cardone şi Tremayne. Vreau să ştiu unde sunt. Unde aufost.

  — Ce dracu’...!

  — Fă cum ţi-am spus!

  — Crezi că...

  — Nu cred nimic! Vreau doar să ştiu unde sunt... Să zicem că sunt încă îngrijorat de soarta lor.

  Tanner porni spre scări, dar MacAuliff rămase nemişcat în mijlocul încăperii.

  — Stai puţin! Vrei să dau telefoanele alea şi pe urmă să fac verificări. În regulă, o s-o fac... Acum e rândul meu. Dumneata mă calci pe nervi. Îmi agravezi ulcerul. Ce dracu’ se întâmplă? Afacerea asta pute prea tare şi nu-mi convine deloc! Dacă dumneata şi prietenii dumitale aveţi necazuri, veniţi şi spuneţi-mi clar! Nu pot să fac nimic dacă nu ştiu încotro s-o iau. Şi-ţi mai spun ceva – MacAuliff coborî vocea şi îşi îndreptă arătătorul spre directorul de ştiri, ţinându-se cu cealaltă mână de burtă – n-am de gând să-mi pătez dosarul din cauza figurilor dumitale. N-o să admit un măcel pe teritoriul meu, pentru că dumneata nu-mi dezvălui ce-ar trebui să ştiu, ca să preîntâmpin aşa ceva!

  Tanner rămase unde se afla, cu un picior pe treapta de jos. Privea şi stătea în cumpănă. Putea să-i spună imediat, îşi zise.

  — În regulă... Omega... Ai auzit de Omega?

  Tanner se uita atent la ochii lui MacAuliff, încercând să sesizeze şi cea mai slabă reacţie.

  — Scuză-mă, am uitat. Dumneata nu eşti verificat pentru Omega, nu-i aşa?

  — Ce dracu’ tot spui acolo?

  — Întreabă-l pe Jenkins. Poate că o să afli mai multe de la el... Hai, să mergem.

MacAuliff dădu trei telefoane din maşina de poliţie. Informaţiile primite erau clare, exacte. Familiile Tremayne şi Cardone nu se aflau nici acasă, nici în împrejurimi.

  Soţii Cardone se găseau în RocklandCounty, lângă New York. Ieşiseră să cineze, spunea menajera; iar dacă poliţistul i-ar fi găsit, era atât de amabil să le spună să sune acasă? Primiseră un mesaj urgent din Philadelphia.

  Deoarece Virginia era bolnavă, cuplul Tremayne se dusese la doctorul din Ridge Park. Acesta confirmase vizita lor la cabinet. Era sigur că plecaseră la New York. De fapt, el le recomandase o cină în doi şi un spectacol. Recidiva bolii doamnei Tremayne era în primul rând de natură psihică. Trebuia să-şi scoată cu totul din minte întâmplarea de la gara Lassiter.

  Totul era atât de exact, îşi zise Tanner. Atât de bine pus la punct prin intermediari sau terţe părţi.

  Totuşi, niciunul din cupluri nu avea o motivaţie întemeiată.

  Şi, în vreme ce Tanner trecea în revistă evenimentele din pivniţă, îşi dădu seama că una din persoanele ce încercaseră să-i ucidă ar fi putut fi o femeie.

  Fassett îi spusese că Omega era constituită din ucigaşi şi fanatici. Bărbaţi şi femei.

  — Ăsta-i răspunsul pentru dumneata.

  Cuvintele lui MacAuliff întrerupseră şirul gândurilor lui Tanner.

  — O să-i verificăm după ce se întorc. E uşor de controlat ce ne vor spune... după cum ştii.

  — Da... Da, sigur. Să mă suni după ce vorbeşti cu ei.

  — Nu-ţi promit. O s-o fac dacă o să consider că trebuie să afli.

Sosi mecanicul, să repare automobilele. Tanner îl conduse prin bucătărie în garaj şi-i urmări expresia de pe chip în vreme ce inspecta firele tăiate.

  — Ai avut dreptate, domnule Tanner. Toate contactele sunt întrerupte. O să fac nişte legături provizorii şi mai târziu le vom definitiva la atelier. Cineva ţi-a jucat o festă urâtă.

  Întors în bucătărie, Tanner îi găsi acolo pe soţii Osterman şi pe soţia lui. Copiii erau sus, în camera lui Raymond, unde unul dintre poliţiştii lui MacAuliff acceptase să stea şi să le ţină companie şi să se joace cu ei, având grijă să fie cuminţi cât timp cei mari stăteau de vorbă.

  Osterman era ferm pe poziţie. Trebuia să plece din Saddle Valley, să ajungă la Washington. După ce camioneta avea să fie reparată, ei urmau să plece, dar nu cu maşina, ci până la Aeroportul Kennedy, ca să ia un avion. N-aveau încredere în taxiuri sau limuzine închiriate. Nu i-ar fi dat nici o explicaţie lui MacAuliff; pur şi simplu s-ar fi suit în maşină şi-ar fi plecat. MacAuliff n-avea nici un drept legal să-i reţină.

  Tanner stătea lângă Ali, vizavi de soţii Osterman şi o ţinea de mână. De două ori, Bernie şi Leila aproape că-l somaseră să-i explice totul soţiei sale şi de fiecare dată Tanner spusese că avea s-o facă între patru ochi.

  Soţii Osterman păreau să fi înţeles acest lucru.

  Nu însă şi Ali, motiv pentru care John o ţinea de mână. Şi ori de câte ori vorbea Leila, Tanner îşi amintea de broşa ei strălucind în întunericul din pivniţă şi de zidul neatins de gloanţe din spatele ei.

  Se auzi soneria de la uşa din faţă, iar John se duse să răspundă. Se întoarse zâmbind.

  — Veşti din lumea reală. Au venit depanatorii de la telefoane.

  Tanner nu se întoarse la locul lui. Conturul vag al unui plan începu să i se schiţeze încet în minte. Avea nevoie de Ali. Soţia lui se întoarse şi-l privi, citindu-i gândurile.

  — Mă duc sus să văd ce fac copiii.

  Plecă, iar Tanner se duse la masă. Îşi luă pachetul de ţigări şi-l puse în buzunarul de la cămaşă.

  — Te duci să-i spui? întrebă Leila.

  — Da.

  — Spune-i totul. Poate că ea o să găsească vreo logică în această... Omega.

  Bernie privea neîncrezător.

  — Eu nu sunt în stare. Dumnezeu mi-e martor.

  — Ai văzut semnul de pe perete. Bernie se uită ciudat la Tanner.

  — Am văzut un semn pe perete.

  — Scuză-mă, domnule Tanner. Poliţistul ce făcea de pază la parter stătea în uşa bucătăriei. Oamenii de la telefoane vor să te vadă. Sunt în biroul dumitale.

  — Bine. Vin acum.

  Se întoarse către Bernie Osterman.

  — O să încerc să-ţi împrospătez memoria. Semnul pe care l-ai văzut era litera grecească Omega.

  Ieşi în grabă pe uşa bucătăriei şi se duse în camera de lucru. Afară, norii negri pluteau ameninţători, iar ploaia, deşi se mai domolise, continua să cadă în rafale. În cameră era aproape întuneric; doar veioza de pe birou împrăştia puţină lumină.

  — Domnule Tanner. Vocea venea din spate şi el se întoarse. Era omul pe care-l chema Cole, îmbrăcat cu bluza albastră a companiei telefonice, privindu-l cu atenţie. Alt bărbat stătea lângă el. Te rog să nu ridici vocea.

  Tanner era atât de şocat încât îşi pierdu controlul. Se repezi la agent.

  — Ticălosule!...

  Fu oprit de cei doi. Aceştia îi răsuciră braţele la spate, lipite de talie. Cole îl înşfacă de umeri şi vorbi precipitat:

  — Te rog! Ştiu prin ce-ai trecut! Nu mai putem face nimic, dar te asigurăm că s-a terminat! S-a terminat totul, domnule Tanner! Omega a fost demascată!

  — Nu-mi spuneţi nimic! Ticăloşilor! Ticăloşi ordinari! Voi nu existaţi! Nimeni n-a auzit de Fassett! Telefoanele voastre sunt deconectate! Voi...

  — A trebuit să plecăm repede! îl întrerupse agentul. Am fost nevoiţi să abandonăm ambele posturi. N-aveam de ales. Ţi se va explica totul.

  — Nu cred o iotă din ce-mi spui!

  — Ascultă-mă! Iei mai târziu o hotărâre, dar acum ascultă. Fassett e la mai puţin de trei kilometri de aici, punând cap la cap ultimele elemente. El şi cei de la Washington se apropie tot mai mult. Până mâine dimineaţă o să capturăm Omega.

  — Ce Omega? Ce Fassett? Am sunat la Washington! Am vorbit la McLean, Virginia!

  — Ai vorbit cu un tip numit Dwight. Formal, e superiorul lui Andrews, da’ nu şi în realitate. Dwight n-a fost autorizat să se ocupe de Omega. A verificat la serviciile sub acoperire, iar mesajul a ajuns la director. Nu exista altă soluţie decât negarea, domnule Tanner. În astfel de cazuri, negăm întotdeauna. Trebuie s-o facem.

  — Unde sunt paznicii de-afară? Ce s-a întâmplat cu faimoasa voastră supraveghere electronică? Cu trupele voastre de şoc, care n-ar fi permis să fim atacaţi?

  — Ţi se poate explica totul... Eu n-o să te mint. Se fac greşeli. O imensă eroare, dacă vrei. Nu le putem niciodată compensa, ştim asta. Dar nici n-am mai avut de-a face până acum cu o organizaţie ca Omega. Esenţial e că obiectivul se află acum în faţa noastră. Suntem cu ochii pe ţintă!

  — Astea-s prostii! Esenţial e că soţia şi copiii mei au fost la un pas de moarte!

  — Uite. Uită-te la asta.

  Cole scoase un mic disc metalic din buzunar. Colegul lui eliberă braţele lui Tanner.

  — Haide, ia-l. Priveşte-l cu atenţie.

  Tanner luă obiectul în mână şi-l întoarse spre lumină. Văzu că era corodat, cu suprafaţa găurită.

  — Ei şi?

  — Ăsta-i unul dintre discurile miniaturizate. Agentul de coroziune e un acid. S-a picurat acid pe el, ca să-l distrugă. Discurile din toate camerele au fost stricate în felul ăsta. N-am reuşit să auzim nimic.

  — Cum puteau fi găsite?

  — Cu aparatură adecvată, e destul de uşor. Nu există nici o urmă pe ele, nici o amprentă. Asta e Omega, domnule Tanner.

  — Cine e?

  — Nici măcar nu ştiu. Doar Fassett ştie. El ţine totul sub control. El e cel mai bun, de pe trei continente. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe secretarul de stat. Pe preşedinte, dacă vrei. Nu se va mai întâmpla nimic rău în casa asta.

  John Tanner respiră adânc de câteva ori şi se uită la agent.

  — Îţi dai seama că nu mi-ai explicat tot.

  — Ţi-am spus. Mai târziu.

  — Nu-i de-ajuns!

  Cole îl privi întrebător pe Tanner.

  — Ai altă soluţie?

  — Să-l chem pe poliţistul ăla aici şi să încep să ţip.

  — La ce ţi-ar folosi? Ai câştiga câteva ceasuri de linişte. Cât crezi că ar dura?

  Tanner trebuia să-i mai pună o întrebare. Oricare ar fi fost răspunsul, nu mai conta. Planul din mintea lui John Tanner începea să se cristalizeze. Dar Cole n-avea să ştie asta.

  — Ce mi-a rămas de făcut?

  — Nimic. Absolut nimic.

  — De câte ori spuneţi voi asta, mortierele încep să lovească plaja.

  — Nu mai sunt mortiere. S-a terminat.

  — Înţeleg. S-a terminat... În regulă. Eu... nu fac... nimic. Pot să mă întorc acum la soţia mea?

  — Sigur.

  — Apropo, telefonul s-a reparat?

  — Da.

  Directorul de ştiri porni încet spre hol, simţind împunsătura durerii din braţe.

  Nu mai putea avea încredere în nimeni.

  Trebuia să forţeze singur mâna lui Omega.

27

Stătea pe marginea patului şi asculta relatarea soţului ei. Erau momente când se întreba dacă nu-şi pierduse minţile. Ştia că oameni ca soţul ei, care lucrau mult timp în condiţii de stres, puteau să clacheze psihic. Îi putea înţelege pe maniacii nocturni, avocaţi şi agenţi de bursă în pragul dezastrului iminent, chiar şi tendinţa irezistibilă a lui John de a îmbunătăţi ceea ce nu se putea îmbunătăţi. Totuşi, ce-i spunea el acum depăşea puterea ei de înţelegere.

  — De ce-ai fost de acord? îl întrebă ea.

  — Pare ciudat, însă am fost prins în capcană. N-aveam de ales. Trebuia să merg până la capăt.

  — Tu te-ai oferit! zise ea.

  — Nu chiar. De îndată ce am acceptat ca Fassett să-mi dezvăluie numele, am semnat o depoziţie sub jurământ prin care deveneam pasibil de pedeapsă, în temeiul Actului de Securitate Naţională. După ce am aflat cine erau ei, am fost ca şi agăţat. Fassett ştia că aşa o să fie. Era imposibil să am în continuare relaţii normale cu ei. Şi dacă n-aş fi făcut-o, aş fi încălcat înţelegerea şi aş fi fost pus sub acuzare.

  — Ce cumplit, spuse Ali încet.

  — „Imoral” e mai aproape de adevăr.

  Îi vorbi despre episoadele succesive cu Ginny şi Leila, de lângă piscină. Şi cum îl urmase Dick Tremayne în garaj. În sfârşit, cum Bernie începuse să-i spună ceva, chiar înainte ca ţipetele lui Janet să scoale toată casa.

  — Nu ţi-a mai spus despre ce era vorba?

  — A zis că nu voia decât să-mi oferte bani pentru investiţii, îi acuzasem pe amândoi că făceau parte din Omega... Apoi, el mi-a salvat viaţa.

  — Nu. Stai puţin. Ali se aplecă în faţă. Când tu ai ieşit să iei umbrelele şi noi ne uitam la tine cum stăteai în ploaie... pe urmă s-au auzit împuşcăturile şi ne-am speriat cu toţii... eu am încercat să ies afară, dar Leila şi Bernie m-au oprit. Aşa că am ţipat şi am încercat să fug. Leila – nu Bernie – mă ţinea lângă perete. Deodată s-a uitat la Bernie şi-a zis: „Poţi să te duci, Bernie! E în regulă, Bernie!”... Din câte am înţeles, i-a dat un ordin.

  — O femeie nu-şi trimite soţul în faţa plutonului de execuţie.

  — La asta mă gândeam şi eu. Mă întrebam dacă eu aş avea curajul să te trimit... să-l ajuţi pe Bernie.

  Pe urmă, Tanner îi spuse soţiei sale despre broşa şi despre zidul fără urme de gloanţe.

  — Dar ei erau în pivniţă, dragul meu. Nu erau afară. Nu ei trăgeau în noi.

  Ali tăcu. Amintirea acelei scene o copleşea. Nu mai putea vorbi despre ea. În schimb, îi relată istericalele lui Joe din camera de zi şi despre faptul că Betty Cardone îi urmărise prin fereastră.

  — Deci aici am ajuns, zise el după ce Ali îşi încheie relatarea. Cu toate că nu prea ştiu unde.

  — Dar bărbatul de la parter zicea că totul o să se termine.

  — Mi-au spus o grămadă de lucruri... Dar care dintre ei o fi? Sau sunt toţi trei?

  — Cine? întrebă ea.

  — Omega. Trebuie să fie vorba despre cupluri. Ei operează în cupluri... Dar soţii Tremayne şi Cardone au fost gazaţi în maşină şi părăsiţi la Lassiter... Sau poate că nu-i adevărat?

  Tanner îşi vârî mâinile în buzunare şi începu să se plimbe prin cameră. Se duse la fereastră şi se aplecă peste pervaz, privind spre peluza din faţa casei.

  — Sunt mulţi poliţişti afară. Se plictisesc de moarte. Sunt sigur că n-au văzut pivniţa. Mă întreb...

  Geamul se sparse. Tanner se răsuci, cu sângele ţâşnindu-i pe cămaşă. Ali ţipă şi alergă spre soţul ei, care căzu pe podea.

  Se auziră mai multe împuşcături, dar niciuna nu mai lovi fereastra. Se trăgea afară.

  Poliţistul de pe hol se năpusti pe uşă şi alergă spre Tanner; în câteva secunde, colegul lui de la parter intră în fugă, cu pistolul în mână. Afară se auzeau voci strigând. Veni şi Leila, icni de spaimă şi alergă spre Ali şi soţul ei prăbuşit la podea.

  — Bernie! Fir-ar să fie, Bernie! Dar Osterman nu apăru.

  — Puneţi-l pe pat! Răcni poliţistul de la etaj. Vă rog, doamnă, daţi-i drumul! Lăsaţi-mă să-l pun pe pat!

  Îl auziră pe Osterman ţipând pe scări.

  — Ce dracu’ s-a întâmplat? Intră în cameră. O, Doamne! O, Iisuse Hristoase!

Tanner îşi recapătă cunoştinţa şi privi înjur. MacAuliff stătea în picioare, lângă doctor; Ali şedea pe pat. Bernie şi Leila se aflau la capul patului, încercând să-i zâmbească încurajator.

  — O să te faci bine. Rana e foarte superficială, zise doctorul. Dureroasă, dar nimic serios. Cartilajul de la umăr, despre asta-i vorba.

  — Am fost împuşcat?

  — Ai fost împuşcat, admise MacAuliff.

  — Cine m-a împuşcat?

  — Nu ştim asta.

  MacAuliff încerca să-şi ascundă mânia, dar până la urmă izbucni. Căpitanul nutrea convingerea fermă că era ignorat; că i se ascundeau nişte informaţii esenţiale.

  — Dar uite ce-ţi spun: am de gând să-l interoghez pe fiecare dintre voi, chiar dacă o să dureze toată noaptea până când o să aflu ce se petrece aici. V-aţi purtat cu toţii prosteşte, iar eu n-o să admit asta!

  — Rana e pansată, zise doctorul, punându-şi haina. Ai voie să te scoli şi să te plimbi de îndată ce simţi că poţi, numai s-o laşi mai moale, domnule Tanner. Nu e mai grav decât o tăietură adâncă. Ai pierdut foarte mult sânge.

  Doctorul zâmbi şi dispăru rapid. N-avea de ce să mai stea. De îndată ce se închise uşa, MacAuliff interveni brusc:

  — Vă rog să aşteptaţi cu toţii la parter, vă rog! Vreau să rămân singur cu domnu’ Tanner.

  — Domnule căpitan, tocmai a fost împuşcat, zise hotărât Bernie. Nu-l poţi interoga acum; n-o să-ţi permit.

  — Sunt ofiţer de poliţie, într-o anchetă oficială; n-am nevoie de permisiunea dumitale. L-ai auzit pe doctor. Nu e rănit grav.

  — Îi ajunge prin câte-a trecut! Ali îl privea ţintă pe MacAuliff.

  — Îmi pare rău, doamnă Tanner. E necesar. Acum, dacă vreţi, vă rog...

  — Nu, nu vrem!

  Osterman plecă de lângă soţia sa şi se apropie de şeful poliţiei.

  — Nu el trebuie interogat, ci dumneata. Toată afurisita dumitale de forţă poliţienească ar trebui luată la întrebări... Aş vrea să ştiu de ce n-a oprit maşina aia de patrulare, domnule căpitan! Ţi-am auzit explicaţia şi n-o accept!

  — Continuă în acelaşi fel, domnule Osterman, şi-o să cer unui poliţist să te aresteze!

  — Eu n-aş face asta...

  — Nu mă pune la încercare! Am mai avut de-a face cu de-al de dumneata! Eu amlucrat la New York, ovreiule!

  Osterman rămase nemişcat.

  — Ce-ai spus?

  — Nu mă provoca. Dumneata mă provoci!

  — Las-o baltă! zise Tanner din pat. Nu mă deranjează, serios.

  Rămas doar cu MacAuliff, Tanner se ridică în capul oaselor. Umărul îl durea, dar se putea mişca liber. MacAuliff se duse la capătul patului şi prinse tăblia cu ambele mâini. Vorbi calm:

  — Acum vorbeşte. Îmi spui tot ce ştii sau te acuz de tăinuire de informaţii într-o tentativă de omor.

  — Au încercat să mă ucidă.

  — Tot omor e. O-m-o-r. Nu contează dacă victima eşti dumneata sau ticălosul ăla de evreu!

  — De ce eşti atât de pornit? întrebă Tanner. Spune-mi! Ar trebui să mă rogi în genunchi. Eu sunt un contribuabil, iar dumneata nu mi-ai asigurat protecţia.

  MacAuliff încercă de câteva ori să vorbească, dar se sufoca de furie. În cele din urmă, reuşi să se stăpânească:

  — În regulă. Ştiu că multora dintre voi nu le place cum îmi fac treaba. Voi, ticăloşilor, vreţi să mă daţi afară şi să aduceţi vreun nenorocit de hippy de la cine ştie ce stupidă facultate de drept! Ei bine, nu puteţi face asta decât dacă eu încurc lucrurile. Şi eu n-am degând să fac una ca asta! Dosarul meu rămâne curat! Oraşul ăsta rămâne curat! Aşa că o să-mi spui ce se întâmplă, iar dacă o să am nevoie de ajutor, o să-l cer! Dar nu pot face asta fără un punct de plecare!

  Tanner se ridică din pat, la început şovăielnic, apoi, spre surprinderea lui, sigur pe picioare.

  — Ai dreptate. Mulţi dintre noi nu te plac. Dar asta poate fi ceva umoral, aşa că hai s-o lăsăm baltă... Totuşi, n-o să-ţi răspund la întrebări. În schimb, îţi dau un ordin. O să supraveghezi casa asta zi şi noapte, până când o să-ţi spun eu că nu mai e nevoie! Ai priceput?

  — Eu nu primesc ordine!

  — O să le primeşti de la mine. În caz contrar, o să transmit imaginea dumitale pe şaizeci de milioane de ecrane de televizor, descriindu-te drept un exemplu tipic de poliţist depăşit, needucat, confuz, o adevărată ameninţare la adresa serviciilor însărcinate cu respectarea legii! Eşti scos din circulaţie. Îţi iei pensia şi dispari.

  — N-o să faci asta...

  — Crezi? Întreabă-i pe alţii.

  MacAuliff stătea în faţa lui Tanner. Vinele de la gât îi erau atât de umflate încât directorul de ştiri crezu că aveau să plesnească.

  — Vă urăsc, ticăloşilor! zise el cu răceală. Detest tupeul vostru.

  — Şi eu pe-al dumitale... Te-am văzut acţionând... Dar acum nu contează asta. Stai jos.

Zece minute mai târziu, MacAuliff ieşi în grabă din casă, în ploaia potolită de iulie. Trânti uşa din faţă în urma lui şi dădu ordine rapide câtorva poliţişti de pe peluză. Oamenii schiţară saluturi, iar MacAuliff se sui în maşină.

  Tanner luă o cămaşă din sertarul biroului şi o puse pe el, cu greutate. Ieşi din dormitor şi o luă pe scări în jos.

  Ali stătea de vorbă cu un poliţist în hol şi-l văzu. Alergă în întâmpinarea lui pe palier.

  — Poliţiştii mişună peste tot. Mi-aş fi dorit să fie o armată... O, Doamne! Încerc să fiu calmă, zău că da! Însă nu pot! Îl îmbrăţişa, ştiind că avea un bandaj pe sub cămaşă. Ce-o să facem? La cine o să apelăm?

  — Totul o să fie în regulă... Trebuie doar să aşteptăm puţin mai mult.

  — Pentru ce?

  — MacAuliff mi-a dat nişte informaţii.

  — Ce informaţii?

  Tanner o trase pe Ali lângă perete. Vorbi încet asigurându-se mai întâi că poliţistul nu-l asculta:

  — Cei care au fost la ferestrele de la pivniţă sunt răniţi. Despre unul ştiu sigur că e lovit rău – în picior. De celălalt nu suntem siguri, dar Bernie crede că l-a lovit în umăr sau în piept. MacAuliff s-a dus la familiile Cardone şi Tremayne. O să mă sune atunci. S-ar putea să dureze mai mult, dar o să se întoarcă aici.

  — I-ai spus ce să caute?

  — Nu. Nimic. I-am cerut doar să le verifice alibiurile. Asta-i tot. Nu vreau ca MacAuliff să ia decizii. Asta-i treaba lui Fassett.

  Dar nu era treaba lui Fassett, îşi zise Tanner. De-acum nu-l mai privea decât pe el. Avea să-i spună şi lui Ali la momentul oportun. În ultima clipă. Aşa că-i zâmbi, îşi petrecu braţul în jurul taliei ei şi îşi dori să poată fi liber s-o iubească din nou.

Telefonul sună la ora zece patruzeci şi şapte.

  — John? Sunt Dick. MacAuliff a venit să mă vadă.

  Tremayne respira greu în receptor, dar vocea era destul de calmă. Totuşi, se controla cu dificultate... N-am idee în ce eşti implicat – tentativă de omor, Doamne Sfinte!

  — Şi nici nu vreau să ştiu, dar eu nu mai rezist! Îmi pare rău, John, însă o să-mi iau familia de-aici. Am rezervat locuri la Pan Am, la ora zece dimineaţa.

  — Unde te duci?

  Tremayne nu răspunse. Tanner vorbi din nou:

  — Te-am întrebat unde te duci.

  — Îmi pare rău, John... s-ar putea să sune aiurea, dar nu vreau să-ţi spun.

  — Cred că înţeleg... Totuşi, fă-ne o favoare. Treci pe-aici în drum spre aeroport.

  — Nu-ţi promit. La revedere.

  Tanner ţinu degetul apăsat pe furca telefonului, apoi îi dădu drumul. Formă numărul secţiei de poliţie din Saddle Valley.

  — Poliţia. Sunt sergentul Dale.

  — Cu căpitanul MacAuliff, te rog. Îl caută John Tanner.

  — Nu e aici, domnule Tanner.

  — Poţi să dai de el? E ceva urgent.

  — O să încerc la staţia radio din maşină; vreţi să rămâneţi pe fir?

  — Nu, spune-i doar să mă sune cât mai repede. Tanner îi dădu numărul de telefon şi închise. MacAuliff era probabil în drum spre Cardone. Trebuia să fi ajuns până acum. Avea să sune curând. Se întoarse în camera de zi. Voia să-i demoralizeze pe soţii Osterman. Făcea parte din planul lui.

  — Cine-a sunat? întrebă Bernie.

  — Dick. A auzit ce s-a întâmplat... Îşi ia familia şi pleacă. Soţii Osterman se uitară unul la altul.

  — Unde?

  — N-a spus. Or să plece cu un avion de dimineaţă.

  — N-a precizat unde anume?

  Bernie se ridică în picioare ca din întâmplare, însă nu-şi putea ascunde neliniştea.

  — Ţi-am zis. N-a vrut să-mi spună.

  — Nu asta ai zis. Osterman se uită la Tanner. Ai zis „n-a spus”. Nu-i acelaşi lucru cu faptul că n-a vrut să-ţi spună.

  — Probabil... Tot mai crezi că ar trebui să mergem la Washington?

  — Ce? Osterman o privea pe soţia lui. Nu auzise întrebarea lui Tanner.

  — Tot mai crezi că ar trebui să mergem la Washington?

  — Da. Bernie se uită la Tanner. Acum mai mult ca niciodată. Ai nevoie de protecţie. Adevărată... Ei încearcă să te ucidă, John.

  — Mă întreb dacă pe mine vor să mă lichideze.

  — Ce vrei să spui?

  Leila se ridică în picioare, înfruntându-l pe Tanner. Telefonul sună. John se întoarse repede în birou şi ridică receptorul. Era MacAuliff.

  — Ascultă, zise Tanner calm. Vreau să-mi spui exact – exact – unde era Tremayne în timp ce-l interogai.

  — În camera lui de lucru.

  — Unde anume?

  — În biroul lui. De ce?

  — S-a ridicat în picioare? S-a plimbat? A venit să-ţi strângă mâna, de exemplu?

  — Nu... Nu, nu cred. Nu, nu s-a plimbat.

  — Dar soţia lui? Ea ţi-a deschis uşa?

  — Nu. Menajera. Soţia lui Tremayne era sus. Bolnavă. Am verificat asta; am sunat doctorul, îţi aminteşti?

  — În regulă. Acum spune-mi despre soţii Cardone. Unde i-ai găsit?

  — Am vorbit întâi cu soţia. Unul din copii mi-a deschis. Ea zăcea pe sofa, iar soţul ei era în garaj.

  — Unde ai vorbit cu el?

  — Ţi-am zis. În garaj. Nici acolo n-am ajuns prea repede. E în drum spre Philadelphia. Tatăl lui e bolnav. Se duc să-l pregătească de înmormântare.

  — În Philadelphia?... Mai exact, unde era el?

  — În garaj, am spus! Împachetase bagajele. El era în maşină: mi-a spus să fiu scurt. Se grăbea să plece.

  — El era în maşină?

  — Corect.

  — Nu ţi s-a părut ciudat?

  — De ce să mi se pară? Ce naiba, taică-su e pe moarte! Voia să ajungă la Philadelphia. O să verific.

  Tanner închise telefonul. Nici unul din cupluri nu-l întâmpinase pe MacAuliff în condiţii fireşti. Niciunul nu stătuse în picioare, niciunul nu se deplasase. Ambele familii invocaseră motive să nu vină la el acasă duminică.

  Tremayne stătuse în spatele unui birou, înspăimântat, nemişcat Cardone se aflase într-un automobil, nerăbdător săplece.

  Unul sau amândoi – răniţi.

  Unul sau amândoi, poate, fiind Omega.

  Venise momentul. Afară, ploaia se oprise; drumul avea să fie mai uşor, deşi pădurea era încă umedă.

  În bucătărie, se îmbrăcă cu hainele pe care le adusese din dormitor: pantaloni negri, o jachetă neagră cu mâneci lungi şi pantofi de tenis. Puse banii în buzunar, verificând dacă avea măcar şase fise printre monede. La urmă, agăţă o lanternă-stilou în buzunarul jachetei.

  Apoi se duse spre uşa dinspre hol şi o chemă pe Ali în bucătărie. Se temea de acest moment mai mult decât orice lăsase în urmă. Totuşi, n-avea altă soluţie. Ştia că trebuie să-i spună.

  — Ce faci? De ce...

  Tanner îşi duse degetele la buze şi o trase spre el. Se îndreptă spre capătul bucătăriei, aflat lângă uşa de la garaj, în locul cel mai îndepărtat de hol. Îi vorbi calm, în şoaptă:

  — Îţi aminteşti că ţi-am cerut să ai încredere în mine? Ali dădu încet din cap.

  — O să ies puţin afară. Mă întâlnesc cu doi oameni care ne pot ajuta. MacAuliff mi-a făcut legătura cu ei.

  — De ce nu vin ei aici? Nu vreau să te duci afară. Nu poţi să te duci afară!

  — Nu există altă soluţie. Totul e aranjat, minţi el, ştiind că ea bănuia minciuna. O să te sun cât pot de repede. Atunci ai să te convingi că totul e în regulă. Între timp, te-aş ruga să le spui soţilor Osterman că am ieşit să mă plimb... Că sunt supărat, sau ce crezi tu de cuviinţă. E important să le inoculezi propria convingere că eu am ieşit să mă plimb. Că o să mă întorc dintr-un moment în altul.

  — Cu cine o să te întâlneşti? Trebuie să-mi spui.

  — Cu oamenii lui Fassett.

  Ea îi susţinu privirea. Minciuna se instalase între ei, iar Ali nu mai ştia ce să creadă.

  — E neapărat necesar să faci asta? întrebă ea încet.

  — Da.

  O îmbrăţişa strâns, nerăbdător să plece şi ieşi în grabă pe uşa bucătăriei.

  Afară, începu să se plimbe agale pe proprietatea lui, sub ochii poliţiştilor din faţa şi din spatele casei, până când bănui că nu mai era observat cu atenţie. Iar atunci, când simţi că nimeni nu se mai uita la el, dispăru în pădure.

  Făcu un ocol larg spre vest, folosind mica lanternă pentru a evita obstacolele. Umezeala şi moliciunea pământului făceau înaintarea dificilă, dar până la urmă văzu luminile de la curtea din spate a vecinilor lui, familia Scanlan, cam la o sută de metri de hotarul proprietăţii lui. Era ud leoarcă atunci când ajunse la poarta din spate a casei lui Scanlan şi sună.

  Cincisprezece minute mai târziu – din nou mai mult decât prevăzuse iniţial– Tanner se suia în Mercedesul coupé al lui Scanlan şi pornea motorul. Pusese pistolul Smith &Wesson la centură şi trei încărcătoare în buzunar.

  Tanner coti la stânga de pe Orchard Drive, către centru. Trecuse de miezul nopţii; întârziase simţitor în raport cu programul pe care-l stabilise.

  Făcu o succintă evaluare a propriilor sale calităţi şi defecte. Nu se considerase niciodată un om extrem de curajos. Bravura pe care o manifestase uneori apăruse în situaţii conjuncturale. Iar acum nu se simţea curajos.

  Era ciudat. Teama lui – teroarea profundă în care trăise în ultimele zile – îşi crease propriul echilibru, cedând locul furiei. Mânia de a fi manipulat. Nu mai putea accepta aşa ceva.

  În oraş domnea liniştea; strada principală era blând luminată de imitaţii ale lămpilor cu gaz, iar vitrinele magazinelor reflectau prosperitatea tihnită a locuitorilor. Nu existau lămpi cu neon şi nici reflectoare.

  Tanner trecu de Village Pub, depăşi taxiul din faţă, făcu o întoarcere şi parcă. Telefonul public se afla vizavi de Mercedes. Maşina staţiona suficient de departe astfel încât putea supraveghea întreaga zonă. Traversă strada şi dădu primul telefon.

  — Sunt, Tanner, Tremayne. Taci şi ascultă-mă... Omega e terminată. A fost dizolvată. Am anulat-o. Zürich a anulat-o. Te-am supus testului final şi ai eşuat. Cu toţii au dat dovadă de o stupiditate incredibilă! Voi da ordinele de retragere în noaptea asta. Să vii la gara Lassiter la ora două treizeci. Şi nu încerca să mă suni acasă. Telefonez din oraş. O să iau un taxi până acolo. Casa mea e supravegheată, din cauza voastră! Să veniţi amândoi la gară la două şi jumătate. Omega s-a prăbuşit! Dacă vrei să scapi cu viaţă, să fii acolo... La două treizeci!

  Tanner apăsă furca telefonului. Urmau soţii Cardone.

  — Betty? Sunt Tanner. Ascultă-mă cu atenţie. Găseşte-l pe Joe şi spune-i că Omega e terminată. Nu-mi pasă cum, dar fă-l să înţeleagă asta. E un ordin de la Zürich. Spune-i asta!... Omega s-a prăbuşit. A fost o tâmpenie să-mi stricaţi maşinile. Voi da ordinele de retragere în noaptea asta, la gara Lassiter, la ora două treizeci. Tu şi cu Joe să fiţi acolo! Zürich vă aşteaptă. Şi nu încerca să mă suni acasă. Vorbesc din oraş. Casa mea e supravegheată. O să iau un taxi. Nu uita – gara Lassiter. Spune-i lui Joe.

  Tanner puse receptorul în furcă. Al treilea telefon îl dădu acasă.

  — Ali? Totul e în regulă, iubito. N-ai de ce să-ţi faci griji. Acum, să nu vorbeşti! Dă-mi-l imediat pe Bernie la telefon... Ali, acum! Dă-mi-l pe Bernie la telefon!... Bernie, sunt John. Scuză-mă că am plecat pe nepusă masă, dar trebuia s-o fac. Am aflat cine e Omega. Mai târziu o să am nevoie de o maşină... nu acum; mai târziu. Nu vreau ca maşina mea să fie văzută în oraş. O să iau un taxi. Ne întâlnim la gara Lassiter la ora două treizeci. O iei la dreapta de pe alee şi mergi spre est pe Orchard – face o curbă către nord – cam vreo doi kilometri. O să vezi un iaz mare, înconjurat de un gard alb. Pe partea cealaltă e Lassiter Road. Mergi pe Lassiter vreo trei kilometri şi-o să dai de gara... S-a terminat, Bernie. O să demasc Omega la gară, la două şi jumătate. Pentru numele lui Dumnezeu, n-o da înbară! Ai încredere în mine! Nu suna pe nimeni şi nu face nimic! Doar vino acolo!

  Tanner închise telefonul, deschise uşa cabinei şi alergă spre Mercedesul coupé.

28

Stătea într-un loc întunecat, în faţa uşii unui magazin de jucării. Îi trecuse prin minte că Mercedesul lui Scanlan era o maşină cunoscută în oraş, iar soţii Tremayne, Cardone şi poate chiar şi Osterman ştiau că Scanlan era cel mai apropiat vecin al lui. Asta putea fi în avantajul lui, îşi zicea Tanner. Dacă cineva presupunea că împrumutase automobilul, ar fi putut să-şi închipuie şi că posesorul lui se afla în zonă. Atunci, căutarea ar fi fost minuţioasă. N-avea altceva de făcut decât să aştepte. Până după ora două, când urma să se îndrepte spre gara Lassiter.

  Va rămâne în centrul oraşului, ca să vadă cine o să vină după el; cine îl va împiedica să ajungă la întâlnire. Care cuplu? Sau toate trei? Fiindcă Omega trebuia să fi fost de-acum înspăimântată. Misterul fusese scos la lumină.

  Acum, Omega va încerca să-l oprească. Dacă spusele lui Fassett conţineau măcar un sâmbure de adevăr, asta era singura lor direcţie de acţiune. Să-l intercepteze înainte de a ajunge la gară.

  Miza pe asta. Nu l-ar fi putut opri – îşi luase măsuri de siguranţă – dar voia să ştie dinainte cine era duşmanul.

  Se uită în susul şi-n josul străzii. Nu se vedeau decât patru persoane. Un cuplu care plimba un dalmaţian, un bărbat ce ieşea din restaurant şi şoferul unui taxi, care dormea pe scaunul din faţă.

  Dinspre capătul de est al oraşului, Tanner văzu farurile unei maşini ce se apropia încet. Îşi dădu seama imediat că era camioneta lui. Se lipi cu spatele de uşa întunecată a magazinului.

  Şoferul era Leila Osterman. Singură.

  Pulsul lui Tanner se înteţi. Ce făcuse? Nu-i trecuse prin minte că vreunul din cupluri s-ar fi separat într-o situaţie de criză! Şi Leila era singură! Nimic nu-l va împiedica pe Osterman să-i ia ostatici pe Alice şi pe copii! Osterman era unul dintre cei protejaţi, nu urmărit. Putea să acţioneze în voie, să plece de-acolo, dacă voia. Să-i oblige pe Ali şi pe copii să meargă cu el, dacă aşa considera necesar!

  Leila parcă maşina în faţa restaurantului, coborî şi se duse în grabă la şoferul taxiului, trăgând de el ca să-l trezească. Discutară în şoaptă câteva clipe; Tanner nu le auzea vocile. Pe urmă, Leila se întoarse spre restaurant şi intră acolo. Tanner rămase în pragul uşii, aşteptând-o să iasă. Timpul trecea chinuitor de greu. Trebuia să ajungă la telefon şi să vorbească cu poliţia ca să se convingă că familia lui era în siguranţă!

  În cele din urmă, ea apăru, se sui în maşină şi plecă. După cinci sau şase clădiri, coti la dreapta şi maşina nu se mai văzu.

  Tanner traversă în fugă strada, spre cabina telefonică. Vârî o fisă şi formă numărul.

  — Alo.

  Slavă Domnului! Era Ali!

  — Eu sunt.

  — Unde eşti...

  — Nu contează acum. Totul e-n regulă... Tu n-ai păţit nimic?

  Ascultă cu atenţie, încercând să sesizeze vreo notă falsă în vocea ei.

  — Sigur că nu. Suntem foarte îngrijoraţi din cauza ta. Ce faci?

  Vorbea pe un ton firesc. Totul era bine.

  — N-am timp. Vreau... Ea îl întrerupse.

  — Leila a ieşit să te caute. Ai făcut o greşeală teribilă... Am stat mult de vorbă. Noi doi ne-am înşelat, iubitule. Foarte tare. Bernie a fost atât de îngrijorat încât se gândea...

  El îi tăie vorba. N-avea timp de pierdut; nu vorbind despre Osterman, nu acum.

  — Stai cu poliţiştii. Fă cum îţi spun. Nu-i scăpa din ochi! Închise înainte ca ea să-i răspundă. Trebuia să ia legătura cu poliţia. Fiecare clipă conta acum.

  — Poliţia. Jenkins la telefon.

  Aşadar, singurul poliţist din Saddle Valley care ştia despre Omega se întorsese. Îl chemase MacAuliff.

  — Poliţia, repetă morocănos ofiţerul.

  — Sunt John Tanner...

  — Iisuse, unde-ai fost? Te-am căutat peste tot!

  — N-o să mă găseşti. Până când n-o să vreau eu... Acum, ascultă-mă! Cei doi poliţişti din casa mea – vreau să stea cu soţia mea. Nu trebuie lăsată singură! Nici copiii! nici o clipă! Nu trebuie lăsaţi singuri cu Osterman!

  — Sigur! Ştiu asta! Unde eşti? Nu fi stupid!

  — Te sun mai târziu. Nu încerca să afli de unde vorbesc. O să plec de-aici.

  Trânti receptorul şi deschise uşa cabinei, căutând din priviri un punct de observaţie mai bun decât uşa magazinului. Nu putea alerga neobservat de-acolo. Traversă iarăşi strada. Taximetristul adormise la loc.

  Pe neaşteptate, Tanner auzi zgomotul unui motor. Silueta neclară a unei maşini cu farurile stinse ţâşni spre el. Venea din neant cu o viteză enormă, iar el era ţinta. Alergă spre trotuarul opus, la câţiva paşi de maşina ce gonea. Se aruncă pe bordură, răsucindu-se pentru a evita automobilul.

  În aceeaşi clipă, simţi o lovitură puternică în piciorul sting. Se auzi un zgomot ascuţit de roţi scrâşnind pe asfalt. Tanner căzu, rostogolindu-se şi văzu maşina neagră trecând la câţiva centimetri de Mercedes, apoi îndepărtându-se spre Valley Road.

  Durerea din picior era chinuitoare; în umăr îl săgeta o durere violentă. Spera din tot sufletul să poată merge!

  Şoferul de taxi alerga spre el.

  — Doamne! Ce s-a întâmplat?

  — Ajută-mă să mă ridic, te rog.

  — Sigur! Sigur! Ai păţit ceva?... Tipu’ ăla tre’ să fi fost beat mort! Iisuse! Putea să te omoare! Vrei să chem un doctor?

  — Nu. Nu. Nu cred că e nevoie.

  — E un telefon chiar acolo. Sun la poliţie! Or să aducă imediat un doctor!

  — Nu! Nu suna! N-am nimic... Ajută-mă doar să fac câţiva paşi.

  Deşi greu, Tanner constată că se putea mişca. Asta era important. Durerea nu mai conta. Nimic nu mai conta, în afară de Omega. Iar Omega ieşise la lumină!

  — Mai bine sun la poliţie, zise şoferul, ţinându-l pe Tanner de braţ. Papagalu’ ăla ar trebui scos cu forţa de pe şosea.

  — Nu... Adică, nu i-am luat numărul. Nici n-am văzut ce maşină era. N-ar ajuta la nimic.

  — Nici eu nu cred. Totuşi, ar merita să nimerească într-un copac.

  — Da. Aşa e.

  Tanner mergea acum singur. Avea să se facă bine. Sună telefonul din staţia de taxiuri.

  — Ăsta-i pentru mine... Te simţi bine?

  — Sigur. Mulţumesc.

  — E sâmbătă noaptea. Probabil că-i singura comandă din tot schimbul. Sâmbătă noaptea lucrează doar un taxi. Şi nu-i prea mult. Şoferul se îndepărtă. Noroc, amice. Sigur nu vrei un doctor?

  — Nu, serios. Mulţumesc.

  Îl urmări pe şofer cum nota o adresă, apoi îl auzi repetând-o:

  — Tremayne. Peachtree, şaisprezece. Ajung în cinci minute, doamnă.

  Închise şi-l văzu pe Tanner privindu-l.

  — Ce zici de asta? Vrea s-o duc la un motel de lângă Aeroportul Kennedy. Cu cine s-o regula ea acolo?

  Tanner era stupefiat. Soţii Tremayne aveau două maşini... Intenţiona oare Tremayne să nesocotească ordinul de a se întâlni la gara Lassiter? Sau, asigurându-se că singurul taxi de noapte era ocupat, spera să-l izoleze în oraş?

  Oricare variantă era posibilă.

  Tanner merse şchiopătând spre o alee de lângă restaurant, folosită mai ales pentru aprovizionare. De acolo, fiindcă drumul dădea într-o parcare municipală, putea scăpa neobservat la nevoie. Se opri pe alee şi îşi masă piciorul. Peste o oră, avea să i se umfle cât o butie. Se uită la ceas. Era douăsprezece şi patruzeci şi nouă. Încă o oră până la plecarea spre gară. Poate că se întorcea maşina neagră. Poate că alte maşini aveau să apară.

  Simţea nevoia să fumeze, dar nu voia să aprindă un chibrit lângă stradă. Putea ascunde în palmă licărul unei ţigări, nu şi flacăra unui chibrit. Merse vreo zece metri pe alee şi îşi aprinse ţigara. Auzi ceva. Erau paşi?

  Se întoarse încet spre intrarea în Valley Road. Oraşul era pustiu. Singurele zgomote, înăbuşite, veneau de la restaurant. Apoi, uşa acestuia se deschise şi trei oameni ieşiră în stradă. Jim şi Nancy Loomis, însoţiţi de un bărbat pe care nu-l recunoscu. Râse trist, doar pentru sine.

  John Tanner, respectatul director de ştiri de la Standard Mutual, ajunsese să se ascundă pe o alee întunecată – murdar, ud, cu o rană de glonţ în umăr şi o vânătaie la picior, făcută de un şofer decis să ucidă – urmărindu-i în tăcere pe Jim şi Nancy care ieşeau din restaurant. Jim Loomis. Fusese contactat de Omega şi el n-avea să ştie niciodată.

  Dinspre capătul de vest al lui Valley Road – în direcţia Autostrăzii Cinci – venea încet un automobil, cu o viteză de vreo cincisprezece kilometri pe oră. Şoferul părea să caute pe cineva sau ceva pe Valley Road.

  Era Joe.

  Nu se dusese la Philadelphia. Nu exista nici un tată muribund la Philadelphia. Soţii Cardone minţiseră.

  Tanner nu fu surprins să constate acest lucru.

  Se lipi cu spatele de zidul aleii, încercând să se facă neobservat, însă era un bărbat masiv. Doar pentru siguranţa lui, Tanner scoase pistolul de la centură. La nevoie l-ar fi ucis pe Cardone.

  Când maşina ajunse la vreo zece metri de el, două explozii scurte din alt automobil, ce venea din direcţia opusă, îl făcură pe Cardone să se oprească.

  A doua maşină se apropia în viteză. Era Tremayne. Când trecu prin dreptul aleii, Tanner îi văzu spaima întipărită pe chip.

  Avocatul opri lângă Cardone şi cei doi vorbiră repede, în şoaptă. Tanner nu auzea cuvintele, dar remarcă neliniştea cu care erau rostite. Tremayne întoarse şi cele două auto-mobile porniră în aceeaşi direcţie.

  Tanner se relaxa şi îşi întinse corpul plin de răni. Acum era lămurit în privinţa tuturor acelora pe care îi cunoştea şi a omului necunoscut. Omega plus unu, socoti el. Cine fusese în automobilul negru? Cine încercase să-l lichideze?

  N-avea nici un rost să mai zăbovească acolo. Văzuse ceea ce trebuia să vadă. Acum o să se ducă cu maşina până la câteva sute de metri de gara Lassiter şi o să aştepte ca Omega să-şi dea arama pe faţă.

  Ieşi de pe alee şi porni către maşină. Apoi se opri. Ceva nu era în regulă cu maşina. În lumina slabă a lămpilor cu gaz văzu că partea din spate a automobilului se lăsase pe suprafaţa şoselei. Bara de protecţie se afla la câţiva centimetri de pavaj.

  Alergă spre maşină şi scoase lanterna-stilou. Amândouă roţile din spate erau turtite, jantele metalice susţinând greutatea automobilului. Se lăsă pe vine şi văzu două cuţite ieşind din cauciucurile dezumflate.

  Cum? Când? Fusese tot timpul la mai puţin de douăzeci de metri distanţă! Strada era pustie! Nimeni nu putea să se fi strecurat în spatele Mercedesului fără să fie văzut!

  În afară, poate, de acele câteva clipe cât stătuse pe alee. Când îşi aprinsese ţigara şi se lipise de perete, urmărindu-i pe Tremayne şi Cardone. Acele momente când i se păruse că auzea paşi.

  Cauciucurile fuseseră tăiate cu mai puţin de cinci minute în urmă!

  O, Doamne! îşi zise Tanner. Manipularea nu înceta nici o clipă. Omega era pe urmele lui. Ştiind. Cunoscând fiecare mişcare pe care-o făcea. În fiecare moment!

  Ce începuse Ali să spună la telefon? Bernie... ce? Porni spre cabina telefonică, scoţând ultima fisă din buzunar. Scoase pistolul de la centură şi privi în jur în timp ce traversa strada. Cel care găurise roţile putea să-l urmărească.

  — Ali?

  — Iubitule, pentru numele lui Dumnezeu, vino acasă!

  — Curând, iubito. Zău, nu-i nici o problemă. Niciuna... Vreau doar să-ţi pun o întrebare. E important.

  — La fel de important e să vii acasă!

  — Spuneai mai devreme că Bernie hotărâse ceva. Despre ce era vorba?

  — A... când ai sunat prima dată. Leila s-a dus după tine; Bernie nu voia să ne lase singuri. Dar s-a gândit că poate tu n-o s-o asculţi pe ea, aşa că, profitând de faptul că poliţia e aici, s-a hotărât să plece el să te caute.

  — A luat Triumph-ul?

  — Nu. A împrumutat o maşină de la un poliţist.

  — O, Doamne!

  Tanner nu voise să strige în cabină, dar nu se putuse stăpâni. Automobilul negru apărut din neant! Acel plusunu făcea parte dintre cei trei!

  — S-a întors?

  — Nu. Doar Leila. Ea credea că Bernie s-ar putea să se fi rătăcit.

  — Te mai sun eu.

  Tanner închise. Sigur că Bernie se „rătăcise”. Nu mai avusese timp să se întoarcă. Deoarece Tanner se aflase pe alee, iar roţile fuseseră dezumflate.

  Acum înţelese că trebuia să ajungă cumva la gara Lassiter. Să ajungă şi să se posteze undeva, înainte ca vreun membru din Omega să-l poată opri sau să descopere unde se afla.

  Lassiter Road se găsea în partea de nord-vest a oraşului, în diagonală, la vreo cinci kilometri de centru. Până la gară mai erau doi sau trei kilometri. Avea s-o ia pe jos. Nu exista altă soluţie.

  Porni cât putea de repede, şchiopătând tot mai puţin pe măsură ce înainta, apoi se opri în dreptul unei uşi, uitându-se în urmă. Nu-l urmărea nimeni.

  Îşi continuă drumul mergând în zigzag spre nord-vest, până când ajunse la periferia oraşului – unde nu erau trotuare, ci doar păşuni întinse. Nu mai rămăsese mult de mers până la Lassiter. De două ori se întinse la pământ, în timp ce nişte automobile trecură în viteză pe lângă el, şoferii stând cu ochii aţintiţi asupra drumului din faţa lor.

  În sfârşit, trecând printr-un pâlc de copaci din spatele unei peluze îngrijite, la fel ca a lui, ajunse la Lassiter Road.

  O luă la stânga pe suprafaţa aspră a şoselei, parcurgând ultima parte a călătoriei sale. După socotelile lui, nu era o distanţă mai mare de un kilometru şi jumătate sau doi. Putea ajunge la gara pustie în cincisprezece minute, dacă-i rezista piciorul. Dacă nu, avea să meargă mai încet, dar tot ar fi ajuns acolo. Ceasul lui arăta ora unu patruzeci şi unu. Avea timp.

  Omega n-o să vină mai devreme. Nu-şi putea permite. Membrii ei nu ştiau ce-i aştepta.

  Şchiopătând pe drum, Tanner constată că se simţea mai bine – mai în siguranţă – cu pistolul lui Scanlan în mână. Văzu un licăr luminos în spatele lui. Faruri, la trei sau patru sute de metri distanţă. Se retrase în pădurea de la marginea drumului şi se întinse pe pământul noroios.

  Maşina trecu pe lângă el mergând încet. Era acelaşi vehicul care-l doborâse pe Valley Road. Nu-l vedea pe şofer; absenţa stâlpilor de iluminat făcea imposibilă identificarea lui.

  După ce automobilul dispăru din vedere, Tanner se întoarse pe şosea. Se gândise s-o ia prin pădure, dar înainta mai repede pe suprafaţa netedă. Îşi continuă drumul, tot şchiopătând, întrebându-se dacă maşina neagră aparţinea vreunui poliţist postat la el acasă. Şi dacă şoferul era un scriitor pe nume Osterman.

  Străbătuse aproape opt sute de metri, când farurile apărură din nou, de astă dată în faţa lui. Intră în tufişuri, sperând că nu fusese observat şi trase piedica pistolului în vreme ce zăcea culcat la pământ.

  Automobilul se apropie cu o viteză excesivă. Cel care conducea se întorcea să caute pe cineva.

  Îl căuta pe el?

  Sau pe Leila Osterman?

  Sau voia să ajungă la Cardone, care n-avea nici un tată muribund în Philadelphia. Sau La Tremayne, care nuera în drum spre motelul de lângă Aeroportul Kennedy.

  Tanner se ridică şi porni anevoie la drum, cu pistolul strâns în mână.

  Înconjură o curbă a drumului şi ajunse. Un singur felinar înclinat lumina clădirea năruită a gării. Vechea clădire din stuc era astupată cu scânduri bătute în cuie, buruieni gigantice atârnând ameninţător din crăpăturile lemnului putred. Bălării cu aspect hidos se înălţau din temelia clădirii.

  Nu bătea vântul, nu ploua, nu se auzea nici un zgomot în afara picuratului ritmic al apei de pe mii de crengi şi frunze – singurul indiciu al furtunii care trecuse.

  Se opri la marginea parcării năpădite de ierburi, încercând să hotărască unde să se instaleze. Era aproape ora două şi trebuia să găsească un loc ferit. Chiar clădirea gării! Poate că reuşea să pătrundă înăuntru. O luă într-acolo, printre pietre şi buruieni.

  O lumină orbitoare îi intră în ochi; cu un gest reflex se aruncă înainte. Se rostogoli pe umărul rănit, fără să simtă durerea. Un reflector puternic străpunsese întunericul din preajma gării, apoi răsunară împuşcături în acea zonă pustie. În jurul lui se înfipseră gloanţe în pământ şi şuierară deasupra capului. Continua să se rostogolească, iar şi iar, dându-şi seama că un cartuş îi lovise braţul stâng.

  Ajunse la marginea pantei cu pietriş, unde înălţă pistolul spre lumina orbitoare. Trase rapid în direcţia duşmanului. Reflectorul explodă; urmă un ţipăt. Tanner ţinu degetul pe trăgaci până când goli tot încărcătorul. Încercă să ia alt încărcător din buzunar cu mâna stingă, însă constată că nu-şi putea mişca braţul.

  Se aşternu din nou tăcerea. John puse jos pistolul şi scoase cu greu alt încărcător, folosindu-se de mâna dreaptă, întoarse pistolul şi, ţinând ţeava fierbinte cu dinţii, împinse un încărcător nou în magazie.

  Aşteptă să se mişte duşmanul. Să facă vreun zgomot Totul era neclintit.

  Se ridică încet, cu braţul stâng absolut nemişcat. Ţinea pistolul în faţa lui, pregătit să apese pe trăgaci la cea mai mică mişcare în iarbă.

  Nu se văzu nimic.

  Tanner se întoarse către uşa gării, ţinând arma ridicată, pipăind atent terenul cu picioarele, pentru a evita vreun obstacol care l-ar fi făcut să cadă. Ajunse la uşa blocată cu scânduri, ştiind că n-ar fi putut s-o spargă dacă fusese bătută în cuie. Aproape tot corpul îi era plin de răni. Se simţi sleit de puteri.

  Totuşi, împinse cu spatele în uşă, iar lemnul gros cedă puţin, trosnind puternic. Tanner întoarse capul, doar cât să vadă că deschizătura nu depăşea opt sau zece centimetri. Balamalele vechi erau pline de rugină. Izbi cu umărul drept marginea uşii şi aceasta cedă, făcându-l pe Tanner să plonjeze în întuneric şi să cadă pe podeaua putrezită a gării.

  Rămase acolo câteva clipe. Uşa gării era pe trei sferturi deschisă, cu partea de sus sărită din balamale. Felinarul aflat la cincizeci de metri distanţă lumina slab încăperea. Tablourile electrice stricate din tavan reprezentau a doua sursă inutilă de lumină.

  Deodată, Tanner auzi un scârţâit în spatele lui. Sunetul inconfundabil al unui pas pe podeaua veche. Încercă să se întoarcă, încercă să se ridice. Prea târziu. Ceva îl izbi la baza craniului. Ameţeala îl năucea, dar văzu piciorul. Un picior acoperit de bandaje.

  Înainte de a se prăbuşi pe podea, învăluit de întuneric, ridică privirea spre un chip.

  Tanner ştia că găsise Omega.

  Era Laurence Fassett.

29

Nu ştia cât timp îşi pierduse cunoştinţa. Cinci minute? O oră? Greu de spus. Nu-şi vedea ceasul, nu-şi putea mişca braţul stâng. Stătea cu faţa lipită de podeaua aspră a clădirii dărăpănate a gării. Sângele îi curgea încet din braţul rănit; îl durea capul. Fassettt! Manipulatorul. Omega.

  În vreme ce zăcea acolo, îi veneau în minte fragmente izolate din conversaţii trecute.

  „... ar trebui să ne întâlnim... soţiilor noastre le-ar face plăcere să se cunoască...”

  Dar soţia lui Laurence Fassett fusese ucisă în Berlinul de est. Aceea reprezentase cea mai emoţionantă rugăminte a lui.

  Şi mai era ceva. Ceva legat de emisiunea lui Woodward... Emisiunea despre CIA, cu un an în urmă.

  „... Eram în State atunci. Am văzut-o.”

  Dar nu fusese în State în acea perioadă. La Washington, Fassett îi spusese că în urmă cu un an se aflase la graniţa albaneză. „... patruzeci şi cinci de zile de târguială.” Pe teren. De aceea îl contactase pe John Tanner, seriosul, nepătatul director de ştiri de la Standard Mutual, locuitor al zonei obiectivului, „Spărtura din Piele”.

  Mai erau şi alte contradicţii – niciuna la fel de evidentă, dar existau. Acum nu-l mai ajutau cu nimic. Avea să-şi sfârşească viaţa între ruinele gării Lassiter.

  Mişcă din cap şi-l văzu pe Fassett stând în picioare deasupra lui.

  — Trebuie să-ţi mulţumim pentru multe lucruri. Dacă eşti un tip atât de important pe cât cred eu că ai fi, ai creat martirul perfect. Un erou mort. Chiar dacă e doar rănit, va muri în curând... A, el este cealaltă parte a noastră, cu toate acestea ar înţelege excelenta contribuţie a sacrificiului său... Vezi, nu te-am minţit. Suntem fanatici. Trebuie să fim.

  — Şi acum ce urmează?

  — Îi aşteptăm pe ceilalţi. Unul sau doi sunt obligaţi să se arate. Apoi totul se va sfârşi. Vieţile lor, ca şi a dumitale, mă tem. Iar Washingtonul va avea Omega sa. Apoi, cine ştie, un agent de teren pe nume Fassett va fi acoperit de laude. Dacă nu sunt atenţi, mă vor face într-o bună zi director de operaţiuni.

  — Eşti un trădător.

  În întuneric, Tanner găsi ceva lângă mâna dreaptă. Era o bucată de traversă de vreo şaizeci de centimetri lungime şi trei centimetri lăţime. Se ridică cu mare greutate în capul oaselor, trăgând scândura lângă el.

  — Nu şi în opinia mea. Un dezertor, poate. Nu însă un trădător. Să nu intrăm în amănunte. N-ai înţelege şi nici n-ai aprecia punctul meu de vedere. Să zicem doar că, după părerea mea, dumneata eşti trădătorul. Voi toţi. Uită-te în jur...

  Tanner ridică bucata de lemn şi lovi cu toată puterea piciorul bandajat din faţa lui. Sângele ţâşni imediat, împrăştiindu-se pe pansament. Tanner se aruncă asupra lui Fassett, încercând cu disperare să ajungă la mâna care ţinea arma. Fassett ţipă de durere. Tanner găsi încheietura mâinii agentului cu mâna dreaptă, folosindu-şi braţul stâng, imobil, doar ca pe un tentacul fără vlagă. Îl împinse pe Fassett la perete şi îşi repezi călcâiul în piciorul rănit al agentului, izbindu-l în neştire.

  Tanner îi smulse pistolul şi acesta căzu pe podea, alunecând către uşa deschisă şi pe unde pătrundea fâşia palidă de lumină. Cu un ţipăt sfâşietor, Fassett se prăbuşi lângă perete.

  John se aruncă după pistol, îl luă şi-l ţinu strâns în mână. Se ridică, săgetat de durere în tot corpul şi cu sângele şiroindu-i din braţ.

  Fassett era vag conştient, gemând de durere. Tanner voia ca Omega să rămână în viaţă. Dar îşi aminti de pivniţă, de Ali şi de copii, aşa că ţinti cu grijă şi trase de două ori, o dată în masa de carne şi sânge care era rana lui Fassett, a doua oară în rotula genunchiului.

  Se retrase spre uşă, sprijinindu-se de cadrul ei. Făcu un efort să se uite la ceas: două şi treizeci şi şapte. Şapte minute după ora de întâlnire cu Omega.

  N-avea să mai vină nimeni. Jumătate din Omega zăcea în chinuri în clădirea gării; restul, în iarba înaltă şi umedă de dincolo de parcare. Se întrebă cine era.

  Tremayne?

  Cardone?

  Osterman?

  Tanner sfâşie o bucată de mânecă şi încercă s-o lege în jurul rănii de la braţ. Măcar de-ar fi reuşit să oprească sângerarea, fie şi puţin. În cazul acesta, ar fi putut traversa vechea parcare spre locul unde fusese reflectorul.

  Dar nu izbuti şi, dezechilibrându-se, căzu pe spate la podea. Nu se simţea mai bine decât Fassett. Vieţile lor aveau să se stingă încet, chiar acolo. În vechea gară.

  Se auzi o sirenă; Tanner nu ştia dacă imaginaţia îi juca feste sau era un zgomot real. Nu, nu se înşela! Se auzea tot mai tare.

  Sirena, apoi huruitul motoarelor. Pe urmă, scrâşnet de firme, pe pietriş şi noroi. Tanner se ridică într-un cot. Încercă din răsputeri să se ridice – fie şi în genunchi, ar fi fost de-ajuns. Ar fi fost de-ajuns ca să se târască. Până la uşă.

  Razele reflectoarelor pătrunseră printre scânduri şi crăpăturile din ziduri, un fascicul fiind aţintit spre intrare. Apoi se auzi un glas, amplificat de portavoce:

  — Aici e poliţia! Suntem împreună cu autorităţile federale! Dacă aveţi arme, aruncaţi-le şi ieşiţi cu mâinile sus!... Dacă îl ţineţi ostatic pe Tanner, eliberaţi-l! Sunteţi înconjuraţi. Nu aveţi unde fugi!

  Tanner încercă să vorbească în timp ce se târa spre uşă. Vocea se auzi din nou.

  — Repetăm. Aruncaţi armele...

  Tanner auzi altă voce ţipând, dar nu în megafon.

  — Aici! Luminaţi aici! Lângă maşina asta! Aici, în iarbă! Cineva găsise cealaltă parte din Omega.

  — Tanner! John Tanner! Eşti înăuntru?

  Tanner ajunse la intrare şi se sprijini de marginea uşii, ridicându-se în lumină.

  — Acolo e! Doamne, uită-te la el!

  Tanner căzu în faţă. Jenkins alergă spre el.

— Aşa, domnule Tanner. Te-am bandajat cât am putut de bine. O să ţină până vine ambulanţa. Vezi dacă poţi să mergi.

  Jenkins îl luă pe Tanner de talie şi-l ridică în picioare. Alţi doi poliţişti îl cărau pe Fassett.

  — El e... El e Omega.

  — Ştim. Eşti un tip formidabili Ai reuşit ceea ce nimeni n-a fost în stare să facă în cinci ani de căutări. Ai găsit Omega în locul nostru.

  — Mai e cineva. Acolo... Fassett spunea că era cealaltă parte a lor.

  — L-am găsit. E mort. E tot acolo. Vrei să vezi cine e? Să le povesteşti nepoţilor într-o bună zi.

  Tanner se uită la Jenkins şi răspunse şovăitor:

  — Da. Da, aş vrea. Cred că ar fi bine să ştiu.

  Cei doi bărbaţi porniră prin iarbă. Tanner era fascinat şi dezgustat în egală măsură de momentul care se apropia, cel în care avea să vadă cu ochii lui a doua faţă a lui Omega. Intuia că Jenkins îşi dădea seama de importanţa momentului. Descoperirea trebuia s-o facă el, nu să afle din alte surse. Avea să depună mărturie despre cea mai teribilă parte din Omega.

  Trădarea dragostei.

  Dick. Joe. Bernie.

  Câţiva oameni examinau automobilul negru cu reflectorul avariat. Cadavrul zăcea cu faţa în jos, lângă uşa maşinii. În întuneric, Tanner observă că era un bărbat masiv.

  Jenkins aprinse lanterna şi întoarse corpul cu o lovitură de picior. Fasciculul luminos se opri pe faţa lui.

  Tanner încremeni.

  Trupul ciuruit de gloanţe, ce zăcea în iarbă, aparţinea căpitanului Albert MacAuliff.

Un ofiţer de poliţie se apropie şi vorbi cu Jenkins la marginea parcării.

  — Vor să vină încoace.

  — De ce nu? Face parte din obligaţii. Plaja e asigurată. Jenkins vorbise cu un dispreţ accentuat.

  — Veniţi! Strigă McDermott spre nişte bărbaţi aflaţi în întuneric, de partea cealaltă a parcării.

  Tanner văzu trei siluete înalte traversând prundişul, cu paşi şovăielnici.

  Bernie Osterman, Joe Cardone, Dick Tremayne. John merse şchiopătând prin iarbă, cu ajutorul lui Jenkins, îndepărtându-se de Omega. Cei patru prieteni se aflau faţă în faţă; niciunul nu ştia ce să spună.

  — Să mergem, îi zise Tanner lui Jenkins.

  — Scuzaţi-ne, domnilor.