PARTEA A DOUA
Luni
Marţi
Miercuri
Joi
2
Luni – ora 10,15
Tanner ieşi din ascensor şi coborî pe coridorul acoperit cu mochetă groasă ce ducea la biroul său. Petrecuse douăzeci şi cinci de minute în camera de analiză, privind caseta cu interviul lui Woodward. Îi confirma ceea ce scriseseră ziarele: Charles Woodward îl prezentase pe Subsecretarul Ashton ca pe un trepăduş politic.
Trebuie să fi deranjat o mulţime de lume la Washington, îşi zise el.
— Un interviu grozav, nu-i aşa, zise secretara lui.
— Nemaivăzut, cum ar spune fiul meu. Nu cred că vom primi prea multe invitaţii la dineurile organizate de Casa Albă. Ceva telefoane?
— Din tot oraşul. Mai ales felicitări; am lăsat lista de nume pe biroul dumneavoastră.
— Asta-i reconfortant. S-ar putea să am nevoie de ele. Altceva?
— Da, domnule. Consiliul Federal al Audiovizualului a sunat de două ori. Un bărbat numit Fassett.
— Cine?
— Domnul Laurence Fassett.
— Acolo am discutat mereu cu Cranston.
— Aşa ştiam şi eu, dar omul spunea că e ceva urgent.
— Poate că Departamentul de Stat încearcă să ne aresteze înainte de apusul soarelui.
— Mă îndoiesc. Ar aştepta cel puţin o zi sau două; astfel, gestul lor ar avea mai puţine implicaţii politice.
— Mai bine fă-mi legătura. Pentru CIA, totul e urgent. Tanner se îndreptă spre camera lui de lucru, se aşeză la birou şi citi mesajele. Zâmbi; până şi concurenţa fusese impresionată. Interfonul bâzâi.
— Domnul Fassett e pe linia unu, domnule.
— Mulţumesc.
Tanner apăsă pe un buton.
— Domnul Fassett? Îmi pare rău că n-am fost aici când ai sunat.
— Eu trebuie să-mi cer scuze, zise vocea politicoasă de la celălalt capăt al firului. Însă am un program dificil azi, iar dumneata eşti o prioritate.
— Care-i problema?
— Aş putea-o descrie ca fiind de rutină, însă urgentă. Documentele pe care ni le-aţi prezentat în mai pentru departamentul de ştiri de la Standard sunt incomplete.
— Ce?
John îşi aminti că-i spusese ceva Cranston în urmă cu câteva săptămâni. Dar tot el îi zisese că nu era ceva important.
— Ce lipseşte?
— Două semnături ale dumitale pentru un singur lucru. Pe paginile şaptesprezece şi optsprezece. Şi repartizarea programelor proiectate de servicii publice pe o perioadă de şase luni, începând din ianuarie.
John Tanner îşi amintea acum. Fusese greşeala lui Cranston. Paginile şaptesprezece şi optsprezece lipsiseră din dosarul trimis de la Washington pentru a fi semnat de Tanner – aspect asupra căruia departamentul juridic al societăţii îi atrăsese atenţia – iar rubricile pentru programele de servicii urmau să rămână necompletate încă o lună, în aşteptarea deciziilor societăţii. Cranston îşi dăduse avizul şi în acest caz.
— Dacă o să verifici, vei afla că domnul Cranston a omis paginile despre care vorbeşti, iar programele respective au fost amânate pentru o dată ulterioară. A fost de acord cu treaba asta.
Urmă o scurtă pauză. Când Fassett vorbi, vocea lui era ceva mai puţin politicoasă decât până atunci.
— Cu toată stima pentru Cranston, el nu avea autoritatea să ia o asemenea decizie. Acum presupun că deţii informaţiile necesare.
— Da, în realitate le avem. O să le trimit prin curier special.
— Din păcate, nu e suficient. Va trebui să-ţi cerem să vii dumneata aici, în după-amiaza asta.
— Stai puţin. M-ai anunţat cam în pripă, nu?
— Nu eu fac regulile. Doar le aplic. Începând de acum două luni, Standard Mutual Network operează violând codul CFA. Nu ne putem complăcea într-o asemenea situaţie. Indiferent de cine poartă răspunderea, asta e realitatea. Încălcaţi legea. Hai să lămurim situaţia azi.
— Foarte bine. Însă te avertizez că dacă această acţiune e în vreun fel o hărţuire din partea Departamentului de Stat, o să convoc avocaţii companiei, care o vor eticheta ca atare.
— Nu numai că nu-mi place insinuarea dumitale, darnici nu ştiu despre ce vorbeşti.
— Eu cred că ştii. Despre interviul lui Woodward de ieri după-amiază.
Fassett râse.
— A, am auzit despre el. ThePost a făcut mare caz... Şi cred că poţi să stai liniştit. Te-am căutat de două ori vinerea trecută.
— Serios?
— Da.
— Aşteaptă puţin. Tanner apăsă butonul pauză, apoi pe cel pentru interior. Norma? M-a căutat Fassett vineri?
Urmă o scurtă pauză, în timp ce secretara lui Tanner verifica lista apelurilor de vineri.
— S-ar putea. Au fost două apeluri de la Washington, de la operatorul treizeci şi şase, care vă cerea să-l sunaţi dacă vă întoarceţi până la patru. Aţi fost la studio până la cinci şi jumătate.
— N-ai întrebat cine suna?
— Sigur că am întrebat. Mi s-a spus că putea să aştepte până luni.
— Mulţumesc.
Tanner se întoarse la convorbirea cu Fassett.
— Ai lăsat un număr de operator?
— Trei-şase, Washington. Până la ora 4 p.m.
— Nu ţi-ai lăsat numele sau pe cel al agenţiei...
— Era vineri. Mă grăbeam. Te-ai fi simţit mai bine dacă ţi-aş fi lăsat un mesaj urgent la care n-aveai cum să răspunzi?
— Bine, bine. Şi treaba asta nu se poate rezolva prin poştă?
— Îmi pare foarte rău, domnule Tanner. Realmente îmi pare rău, dar trebuie să respect instrucţiunile. Standard Mutual nu e o mică staţie locală. Dosarul trebuia completat ai mai multe săptămâni în urmă... Pe deasupra – în acel moment, Fassett râse din nou – ţinând seama de felul cum calci lumea pe coadă, n-aş vrea să fiu în pielea dumitale dacă nişte granguri de la Departamentul de Stat ar afla că departamentul vostru de ştiri a încălcat legea... Şi nu e o ameninţare. Nici n-ar putea fi. Amândoi am comis o greşeală.
John Tanner zâmbi la telefon. Fassett avea dreptate. Era în întârziere cu dosarul. Şi n-avea rost să-şi asume riscul unor represalii birocratice. Oftă.
— O să iau trenul de ora unu şi-o să fiu la CFA în jurul orei trei. Unde e biroul dumitale?
— O să fiu cu Cranston. O să luăm documentele, dar nu uita programările. Sunt doar proiecte, n-o să te reţinem pentru ele.
— În regulă. Ne vedem mai târziu.
Tanner apăsă alt buton şi formă numărul de acasă.
— Bună, iubitule.
— Trebuie să mă duc la Washington în după-amiaza asta.
— Ai probleme?
— Nu. „Chestiuni de rutină, dar urgente”, aşa mi s-a spus. O treabă la CFA. O să iau un tren până la Newark pe la şapte. Voiam doar să ştii că o să întârzii.
— Bine, iubitule. Vrei să te aştept?
— Nu, o să iau un taxi.
— Sigur?
— Foarte. Mă simt reconfortat la gândul că Standard plăteşte cei douăzeci de dolari.
— Meriţi asta. Apropo, am citit articolele despre interviul lui Woodward. E un adevărat triumf.
— Asta mi-am scris pe haină. Tanner Triumfalul.
— Aş vrea s-o fi făcut, zise Alice încet.
Nici măcar când glumeau, ea nu se putea abţine. Nu aveau probleme cu banii, dar Alice Tanner considerase întotdeauna că soţul ei era prost plătit. Acesta reprezenta singurul motiv serios de ceartă dintre ei. Nu reuşea s-o facă să înţeleagă că a pretinde mai mult de la o corporaţie de talia lui Standard Mutual însenina asumarea unui număr sporit de obligaţii faţă de gigantul fără chip.
— Ne vedem diseară, Ali.
— Pa. Te iubesc.
În chip de respect tăcut faţă de plângerea soţiei lui, ceru uneia dintre maşinile de la ştiri să-l ducă la Aeroportul La Guardia peste o oră. Nimeni nu comentă. În acea dimineaţă, Tanner repurtase cu adevărat un triumf.
În următoarele patruzeci şi cinci de minute, Tanner rezolvă o serie de probleme administrative. Ultima fu un telefon dat la departamentul juridic al lui Standard Mutual.
— Cu domnul Harrison, vă rog... Salut, Andy. Sunt John Tanner. Mă grăbesc, Andy; trebuie să prind un avion. Vreau doar să aflu ceva. Avem vreo chestiune amânată la CFA în privinţa căreia n-am fost informat? Ceva probleme? Ştiu despre programele de servicii publice, dar Cranston spunea fi pot să rămână aşa... Sigur, aştept.
Tanner răsuci firul telefonului pe deget, cu gândul la Fassett.
— Da, Andy, sunt aici... Paginile şaptesprezece şi optsprezece. Semnăturile... Înţeleg. Bine. Mulţumesc. Nu, nici o problemă. Mulţumesc.
Tanner puse receptorul în furcă şi se ridică încet din fotoliu. Harrison îi confirmase vagile bănuieli. Totul părea o născocire. Dosarul pentru CFA era complet, cu excepţia primelor două pagini ale copiilor patru şi cinci ale documentului. Erau doar duplicate, care nu interesau pe nimeni şi puteau fi uşor xeroxate. Totuşi, acele pagini lipseau în dosar. Harrison comentase:
— Îmi amintesc, John. Ţi-am trimis o notă în acest sens.
Mi s-a părut că fuseseră omise în mod deliberat. Nu-mi dau seama de ce...
Nici Tanner nu-şi putea da seama.
3
Luni – ora 15,25
Spre surprinderea lui Tanner, CFA trimise o limuzină să-l ia de la aeroport.
Birourile lui Cranston se aflau la al şaselea etaj al sediului CFA; din când în când, fiecare director de ştiri al companiilor importante de televiziune se trezea convocat acolo. Cranston era un profesionist – respectat de companii, ca şi de administraţiile în permanentă schimbare – un motiv în plus pentru ca Tanner să se simtă iritat de necunoscutul Laurence Fassett, nu putuse să afirme indignat: „... Cranston nu avea autoritatea ia o asemenea decizie”.
El nu auzise niciodată de Laurence Fassett.
Tanner împinse uşa sălii de aşteptare de la Cranston. Încăperea era pustie. Biroul secretarei era gol – nu se vedeau registre, creioane sau documente. Lumina venea dinspre uşa noului lui Cranston. Era deschisă, astfel că se putea auzi bâzâitul monoton al instalaţiei de aer condiţionat. Jaluzelele de la ferestrele biroului fuseseră lăsate, probabil pentru a se evita lumina soarelui de vară. Pe peretele biroului, văzu conturându-l se umbra unei siluete ce venea spre uşă.
— Bună ziua, spuse bărbatul ce îşi făcu apariţia. Părea mai scund decât Tanner cu câţiva centimetri; poate că avea un metru şaptezeci şi cinci sau unu optzeci, dar era foarte lat în umeri. Părul blond era tuns scurt şi ochii depărtaţi sub sprâncenele castanii, stufoase îi confereau un anume farmec. Era, probabil, de vârsta lui Tanner, însă indiscutabil mult mai bine clădit. Până şi ţinuta lui avea o flexibilitate potenţială, îşi zise Tanner.
— Domnul Fassett?
— Eu sunt. Te aşteptam.
Fassett, în loc să se retragă în biroul lui Cranston, trecu prin faţa lui Tanner, se duse la uşa sălii de aşteptare şi o încuie.
— E mai bine să nu fim întrerupţi.
— De ce nu? întrebă Tanner uimit. Laurence Fassett se uită în jurul camerei.
— Da. Da. Înţeleg ce vrei să spui. Bună întrebare. Intră, te rog.
Fassett păşi înaintea lui Tanner în biroul lui Cranston Cele două ferestre ce dădeau spre stradă aveau jaluzelele trase până jos; biroul lui Cranston era la fel de gol ca şi cel al secretarei sale, abstracţie făcând de prezenţa a două scrumiere şi un alt obiect. În centrul suprafeţei netede se afla un mic magnetofon cu două cabluri – unul îndreptat spre fotoliul lui Cranston, celălalt ieşind către fotoliul din faţa biroului.
— Ăsta-i un magnetofon? întrebă directorul de ştiri, urmându-l pe Fassett în birou.
— Da. Te rog să iei loc.
John Tanner rămase în picioare. Vorbi cu furie stăpânită:
— Nu, n-am de gând să iau loc. Nu-mi place deloc treaba asta. Metodele dumitale sunt foarte neclare sau poate prea clare. Dacă intenţionezi să înregistrezi ceea ce am de spus, să ştii că n-o să fac lucrul ăsta în absenţa unui avocat al companiei.
Fassett stătea în spatele biroului lui Cranston.
— Asta nu e o problemă a CFA. După ce o să-ţi explic, vei înţelege... metodele mele.
— Te-aş ruga să explici mai repede, fiindcă mă grăbesc să plec. Am fost chemat la CFA ca să aduc programele serviciilor publice proiectate de Standard Mutual – pe care le am în servietă – şi să semnez două copii ale dosarului nostru pe care biroul dumitale a uitat să le trimită. Mi-ai spus că discuţia noastră va avea loc în prezenţa lui Cranston. În schimb, găsesc un birou gol... Ţi-aş sugera să-mi dai o explicaţie plauzibilă, altfel o să ai de-a face cu avocaţii noştri în mai puţin de o oră. Iar dacă asta înseamnă represalii împotriva departamentului de ştiri de la Standard Mutual, o să ajungi de pomină în toată ţara.
— Îmi pare rău... Treburile astea nu sunt uşoare.
— Nici nu trebuie să fie!
— Acum opreşte-te. Cranston e în concediu. I-am folosit numele fiindcă am mai negociat cu el şi până acum.
— Vrei să spui că ai minţit în mod deliberat?
— Da. Cheia, domnule Tanner, se află în fraza pe care tocmai ai rostit-o... „Am fost chemat de CFA”, mi se pare că ai spus. Îmi dai voie să mă prezint?
Laurence Fassett vâri mâna în buzunarul de la piept şi scoase un mic portvizit din plastic. Îl puse pe birou.
Tanner îl deschise. Legitimaţia de deasupra îl prezenta pe Laurence C. Fassett drept funcţionar al Agenţiei Centrale de Investigaţii. Celălalt document era permisul de acces al lui Fassett în complexul McLean la orice oră din zi sau din noapte.
— Ce înseamnă toate astea? De ce mă aflu aici? Tanner îi dădu înapoi legitimaţiile lui Fassett.
— Ăsta e motivul pentru care există aici un magnetofon. Să-ţi arăt. Înainte de a-ţi explica problema noastră, trebuie să-ţi pun nişte întrebări. Sunt două butoane care pot opri aparatul. Unul în faţa mea, celălalt în faţa dumitale. Dacă nu vrei să răspunzi la vreo întrebare, nu ai decât să apeşi butonul şi magnetofonul se opreşte. Pe de altă parte – tot pentru protecţia dumitale – dacă am impresia că oferi nişte informaţii anume care nu ne privesc, eu voi opri aparatul.
Fassett porni magnetofonul, apoi întinse mâna peste birou, spre cablul din faţa lui Tanner, şi-l opri.
— Vezi? E foarte simplu. Am luat sute de interviuri de genul ăsta. N-ai de ce să-ţi faci griji.
— Asta seamănă cu interogatoriul dinaintea unui proces, fără sprijinul unui avocat şi fără citaţie! Care-i rostul? Dacă îţi închipui că o să mă intimidezi, nu eşti în toate minţile!
— Rostul îl constituie identificarea completă... Şi ai perfectă dreptate. Dacă am intenţiona să intimidăm pe cineva, am aborda un subiect delicat, precum J. Edgar Hoover. Deşi nici nu deţine controlul asupra unui canal cu programe de ştiri.
Tanner se uită la omul de la CIA, care adoptase o atitudine politicoasă în spatele biroului lui Cranston. Fassett avea dreptate. CIA nu şi-ar fi permis să folosească o tactică atât de arogantă faţă de cineva cu poziţia lui.
— Ce înţelegi prin „identificare completă”? Ştii cine sunt.
— Asta ar trebui să-ţi sugereze importanţa informaţiei pe care sunt împuternicit să o furnizez. E doar o măsură de precauţie determinată de amploarea datelor... Ştiai că în al doilea război mondial un actor – mai exact, un caporal din armata britanică – l-a întruchipat pe mareşalul Montgomery în conferinţele la nivel înalt din Africa şi niciunul dintre foştii săi colegi de şcoală de la Saudhurst nu şi-a dat seama?
Directorul de ştiri luă cablul şi apăsă pe butoanelePORNIT şi OPRIT. Aparatul începu să meargă, apoi se opri. Curiozitatea lui John Tanner – amestecată cu teamă – creştea mai mult. Se aşeză.
— Dă-i drumul! Dar nu uita, o să opresc aparatul şi-o să plec atunci când am să cred de cuviinţă.
— Înţeleg. E dreptul dumitale – până la un punct.
— Ce vrei să spui cu asta? Fără condiţii, te rog.
— Ai încredere în mine. Vei înţelege, zise Fassett, învăluindu-l într-o privire liniştitoare.
— Dă-i drumul, repetă Tanner.
Omul de la CIA luă un dosar şi-l deschise. Apoi puse magnetofonul în funcţiune.
— Numele dumitale întreg e John Raymond Tanner?
— Incorect. Numele meu oficial e John Tanner. Raymond e numele de botez, dar nu figurează în certificatul de naştere.
Fassett zâmbi din spatele biroului.
— Foarte bine.
— Mulţumesc.
— Locuieşti în prezent pe Orchard Drive, 22, din Saddle Valley, New Jersey?
— Da.
— Te-ai născut pe 21 mai 1924, la Springfield, Illinois, din părinţii Lucas şi Margaret Tanner?
— Da.
— Familia dumitale s-a mutat la San Mateo, California, pe când aveai şapte ani?
— Da.
— În ce scop?
— Firma la care lucra tatăl meu l-a transferat în California de Nord. Era director executiv de personal la un lanţ de magazine. Magazinele Bryant.
— În condiţii mai bune?
— Acceptabile.
— Ai fost angrenat în sistemul şcolar public din San Mateo?
— Nu. Am absolvit anul doi la colegiul din San Mateo, apoi am fost transferat la o şcoală particulară în ultimii doi ani de liceu. Şcoala pregătitoare Winston.
— După absolvire, te-ai înscris la Universitatea Stanford?
— Da.
— Ai fost membru al vreunei frăţii sau club?
— Da. Frăţia Alpha Kappa, Societatea TrylonNews şi încă vreo câteva de care nu-mi amintesc... Un club fotografic, mi se pare, dar nu sunt sigur. Am lucrat la revista campusului, dar după un timp, am plecat.
— Ai avut vreun motiv?
Tanner se uită la omul de la CIA.
— Da. Am protestat vehement împotriva situaţiei de la Nişei. Lagărele de deţinuţi. Revista le susţinea. Obiecţia mea rămâne şi acum în picioare.
Fassett zâmbi din nou.
— Educaţia dumitale a fost întreruptă?
— Mai toate sunt întrerupte. Mi-am satisfăcut stagiul militar în sfârşitul anului doi.
— Unde anume?
— La Fort Benning, Georgia. Infanterie.
— Armata a treia? Divizia paisprezece?
— Da.
— Ai servit şi pe câmpul de operaţiuni european?
— Da.
— Cel mai înalt grad al dumitale a fost de locotenent-major?
— Da.
— Ai urmat şcoala de ofiţeri la Fort Benning?
— Nu. Am fost avansat în Franţa.
— Înţeleg că ai primit şi nişte decoraţii.
— Au fost citări pe unitate, elogii la nivelul batalionului. Nimic individual.
— Ai stat în spital timp de trei săptămâni la St Lo. Din cauza rănilor?
Pe moment, Tanner păru încurcat.
— Ştii foarte bine că nu din cauza asta. Nu am nicio Inimă Purpurie la dosar, zise el calm.
— Vrei să-mi explici?
— Am căzut dintr-un jeep pe drumul spre St Lo. Mi s-a dislocat un şold.
Amândoi zâmbiră.
— Ai fost lăsat la vatră în iulie 1945 şi te-ai întors la Stanford în luna septembrie a aceluiaşi an?
— Aşa e... Ca să anticipez următoarea dumitale întrebare, domnule Fassett, m-am transferat de la facultatea de engleză la cea de ziaristică. Mi-am luat licenţa în 1947.
Laurence Fassett rămase cu privirea aţintită asupra dosarului din faţa sa.
— Te-ai căsătorit în anul trei de facultate cu o anume Alice McCall?
Tanner întinse mâna spre buton şi închise aparatul.
— În momentul ăsta s-ar putea să plec.
— Calmează-te, domnule Tanner. E doar o identificare... Noi nu împărtăşim punctul de vedere potrivit căruia păcatele părinţilor sunt ispăşite de fiicele lor. Un simplu da sau nu e de-ajuns.
Tanner porni din nou magnetofonul.
— Da.
În acel moment, Laurence Fassett trase de cablul aparatului, oprindu-l. Tanner văzu că rolele nu se mai învârteau şi se uită la omul de la CIA.
— Următoarele două întrebări sunt legate de împrejurările care au condus la încheierea căsătoriei dumitale. Presupun că o să vrei să răspunzi.
— Aşa e.
— Crede-mă, nu sunt importante.
— Dacă-mi spuneai că sunt, aş fi plecat chiar acum.
Ali suferise destul. Tanner n-ar fi permis ca tragedia soţiei lui să fie adusă din nou în discuţie. Fassett porni din nou aparatul.
— S-au născut doi copii după căsătoria dumitale cu Alice Me... Tanner. Un băiat, Raymond, care are acum treisprezece ani şi o fată, Janet, acum în vârsta de opt ani.
— Fiul meu are doisprezece ani.
— Ziua lui de naştere e poimâine. Întorcându-ne puţin în timp, ai obţinut prima dumitale slujbă de după absolvire la TheSacramentoDailyNews.
— Ca reporter. Eram redactor, curier, critic de film şi agent de publicitate, când aveam timp.
— Ai lucrat la ziarul din Sacramento trei ani şi jumătate, apoi te-ai transferat la TheLosAngelesTimes?
— Nu. Am stat la Sacramento, doi ani şi jumătate – timp de aproape un an am lucrat laSanFranciscoChronicle înainte de a obţine slujba de la TheTimes.
— La TheLosAngelesTimes ai repurtat succese notabile în reporter de investigaţii...
— Am avut noroc. Presupun că te referi la anchetele mele în legătură cu operaţiunile din portul San Diego.
— Da. Mi se pare că ai fost nominalizat pentru premiul Pulitzer.
— Nu l-am luat.
— Apoi te-au avansat ca editorialist la TheTimes?
— Adjunctul editorului. Nimic spectaculos.
— Ai rămas la TheTimes timp de cinci ani...
— Cred că aproape şase.
— Până în ianuarie 1958, când te-ai dus la Standard Mutual din Los Angeles?
— Corect.
— Ai rămas cu echipa din Los Angeles până în mart 1963, când te-ai transferat la New York. De atunci ai mai fost promovat?
— Am venit în est ca editor pentru programul de ştiri de la ora şapte. Am extins documentarele şi ediţiile speciale, până când am ajuns la poziţia actuală.
— Care-i aceea?
— Director de ştiri la Standard Mutual. Laurence Fassett închise dosarul şi opri magnetofonul
Se lăsă pe spătarul fotoliului şi-i zâmbi lui John Tanner.
— N-a fost prea greu, nu-i aşa?
— Vrei să spui că asta-i tot?
— Nu, nu e... tot, ci doar încheierea identificării. Mi dat numai câteva răspunsuri uşor eronate, aşa că ai trecut testul.
— Ce?
— Aceste lucruri – Fassett lovi dosarul cu palma – sunt destinate Departamentului de Interogatorii. Tipi cu funcţii înalte se întâlnesc cu alţi tipi cu bărbi şi introduc toate informaţi în computere. Nu era posibil să răspunzi corect la toate întrebările. Dacă ai fi făcut-o, ar fi însemnat că ai studiat înainte răspunsurile... De exemplu, ai lucrat la TheSacramentoDailyNews aproape trei ani încheiaţi. Nu doi ani şi jumătate sau trei ani şi jumătate. Familia dumitale s-a mutat la San Mateo când aveai opt ani şi două luni, nu şapte ani.
— Fir-aş al naibii!...
— Sincer vorbind, chiar dacă ai fi răspuns corect la toate întrebările, ai fi trecut testul. Dar e bine să ştim că eşti normal. În cazul dumitale, trebuia să avem totul înregistrat pe bandă... Din păcate, acum urmează partea mai dură.
— Dură în comparaţie cu ce? întrebă directorul de ştiri.
— Doar mai grea... Acum o să dau drumul la magnetofon.
Porni aparatul şi luă o coală de hârtie.
— John Tanner, te anunţ că tot ce vom discuta aici intră sub incidenţa informaţiilor strict secrete. Te asigur că acestea nu se vor răsfrânge în niciun fel asupra dumitale sau asupra familiei dumitale. Transmiterea informaţiilor respective unei terţe persoane ar însemna o acţiune îndreptată împotriva intereselor guvernului Statelor Unite, în cel mai grav sens. Într-o asemenea măsură încât cei aflaţi în serviciul guvernului şi care cunosc aceste informaţii riscă să fie puşi sub acuzare, în baza Actului de Securitate Naţională, titlul optsprezece, secţiunea şapte-nouă-trei, dacă încalcă regulile păstrării secretului... E perfect clar ce-am spus până acum?
— Este... Totuşi, eu nu sunt obligat să respect această lege, nici pasibil de vreo pedeapsă.
— Bineînţeles. Intenţionez să trecem prin trei etape spre informaţiile esenţiale, cele secrete. La sfârşitul etapelor unu şi doi, dumneata ai dreptul să renunţi la acest interviu, iar nouă nu ne rămâne decât să ne bizuim pe inteligenţa şi loialitatea dumitale faţă de guvern pentru a păstra tăcerea asupra celor discutate. Totuşi, dacă eşti de acord să trecem la etapa a treia, în care ţi se vor dezvălui nişte identităţi, accepţi implicit aceeaşi responsabilitate ca şi a celor aflaţi în serviciul guvernului şi poţi fi pus sub acuzare în temeiul Actului de Securitate Naţională dacă încâlci condiţiile menţionate ale păstrării secretului. E clar, domnule Tanner?
Tanner îşi schimbă poziţia în fotoliu înainte de a vorbi. Se uită la rolele ce se învârteau, apoi ridică privirea spre Fassett.
— E clar, dar al naibii să fiu dacă o să accept asta. Nu ai niciun drept să mă chemi aici sub un pretext fals, apoi să stabileşti nişte condiţii care mă fac pasibil de pedeapsă.
— Nu te-am întrebat dacă eşti de acord, ci doar dacă ai înţeles limpede ce-am spus.
— Iar dacă asta-i o ameninţare, poţi să te duci dracului.
— Nu fac decât să formulez nişte condiţii. Asta-i o ameninţare? Se deosebeşte cumva de ceea ce faci dumneata zilnic cu contractele? Poţi să pleci când vrei, înainte de a consimţi să dezvălui nume. E atât de ilogic?
Tanner se gândi că, într-adevăr, nu era. Iar curiozitatea lui trebuia satisfăcută.
— Spuneai mai devreme că informaţiile respective n-au nicio legătură cu familia mea? Nicio legătură cu soţia mea?... Sau cu mine?
— Ţi-am dat asigurări mai devreme.
Fassett înţelese că Tanner adăugase „sau cu mine” ca pe o explicaţie tardivă. Îşi proteja soţia.
— Dă-i drumul.
Fassett se ridică din fotoliu şi se îndreptă spre jaluzelele de la ferestre.
— Apropo, nu trebuie să stai jos. Microfoanele sunt de mare impedanţă. Miniaturizate, desigur.
— Prefer să stau jos.
— Cum doreşti. Cu câţiva ani în urmă, am auzit nişte zvonuri despre o operaţiune a NKVD-ului, care, în caz de reuşită, ar fi putut avea efecte dezastruoase asupra economiei americane. Am încercat să depistăm sursa, să aflăm mai multe. Nu am reuşit. Era un secret mai bine păstrat decât programul spaţial rusesc. Apoi, în 1966, un ofiţer de informaţii est-german a dezertat. El ne-a furnizat primele date concrete despre această operaţiune. Ne-a spus că serviciile secrete est-germane păstrau legătura cu nişte agenţi din Vest – sau o celulă – cunoscuţi doar sub denumirea generică Omega. O să-ţi dau curând numele de cod geografic... sau poate că nu. Asta ar urma în etapa a doua. Depinde de dumneata. Se pare că Omega trimite regulat dosare sigilate serviciilor secrete est-germane. Doi curieri înarmaţi le transportă la Moscova în condiţii de maximă securitate. Modul de funcţionare al acestei Omega e la fel de vechi ca şi spionajul, dovedindu-se extrem de eficient în etapa actuală de dezvoltare a marilor corporaţii şi a conglomeratelor imense... Omega este un registru de cadastru.
— Un ce?
— Registru de cadastru. Liste conţinând sute – de-acum poate mii – de indivizi atinşi de ciumă. În cazul ăsta, nu bubonică, ci şantaj. Bărbaţii şi femeile de pe aceste liste sunt oameni aflaţi în posturi de decizie din companii uriaşe ce activează în domenii-cheie. Multe au o enormă putere economică. Puterea de a cumpăra, dar şi de a refuza să cumpere. Patruzeci sau cincizeci dintre ele, acţionând concertat, ar putea genera haosul economic.
— Nu înţeleg. De ce ar face-o? De ce ar trebui s-o facă?
— Ţi-am spus. E vorba despre şantaj. Fiecare dintre aceşti oameni e vulnerabil, putând fi folosit dintr-o mie de motive. Sex în afara căsătoriei sau deviat; denaturări ale legii; delicte în afaceri; preţuri măsluite; manipulări de stocuri, evaziune fiscală. Lista cuprinde mulţi oameni. Bărbaţi şi femei ale căror reputaţie, afaceri, profesiuni, chiar şi familii ar putea fi distruse. Dacă nu colaborează.
— Mi se pare totuşi o imagine degradantă a lumii afacerilor şi nu cred că e corectă. Nu în felul în care o descrii, nu până la declanşarea haosului economic.
— Da? Fundaţia Crawford a efectuat un studiu aprofundat privind conducerea industriei în Statele Unite între 1925 şi 1945. Rezultatele rămân secrete pe o perioadă de douăzeci şi cinci de ani. Cercetătorii au ajuns la concluzia că în acest interval treizeci şi două de procente din puterea financiară a corporaţiilor acestei ţări au fost obţinute prin mijloace dubioase, dacă nu de-a dreptul ilegale. Treizecişidouă deprocente!
— Nu cred asta. Dacă ar fi adevărat, ar trebui ca rezultatele să fie făcute publice.
— Imposibil. Ar fi un masacru juridic. Instanţele şi banii nu sunt o combinaţie imaculată... În ziua de azi e vorba despre conglomerate. Ia orice ziar. Deschide-l la paginile financiare şi citeşte despre manipulatori. Ai să vezi acuzaţiile şi ripostele. E o sursă nesecată pentru Omega. Un registru de candidaţi. Niciunul dintre oamenii ăia nu are mâinile curate. Nici măcar unul. Un împrumut nesigur e garantat, limita unui stoc e extinsă – temporar – unui client bun i se furnizează fete. Omega nu are decât să sape puţin, cu oameni potriviţi şi o grămadă de mizerie va ieşi la suprafaţă. Nu e prea greu. Trebuie doar să fii exact. Destul cât să înspăimânţi.
Tanner îşi întoarse privirea de la bărbatul care vorbea cu atâta precizie. Cu atâta detaşare izvorâtă dintr-o infinită încredere în sine:
— Detest ideea că ai avea dreptate.
Brusc, Fassett se întoarse la birou şi închise magnetofonul. Rolele se opriră.
— De ce nu? Nu e vorba doar despre informaţie dezvăluită care ar putea fi relativ inofensivă – ci despre felul în care se aplică. Dumneata, de exemplu. Să presupunem – doar să presupunem – că o poveste bazată pe întâmplări petrecute acum douăzeci şi ceva de ani la periferia Los Angeles-ului e tipărită în ziarul din Saddle Valley. Copiii dumitale învaţă la şcoala din localitate, soţia dumitale e fericită în comunitate... Cât timp crezi ca ai mai putea locui acolo?
Tanner sări din fotoliu şi se propti în faţa bărbatului mai scund. Era atât de înfuriat, încât mâinile îi tremurau. Vorbi din adâncul inimii, aproape în şoaptă:
— Asta-i o porcărie!
— Asta-i Omega, domnule Tanner. Calmează-te, voiam doar să dau un exemplu.
Fassett porni din nou magnetofonul şi continuă, în vreme ce Tanner se aşeza cu grijă în fotoliu.
— Omega există. Iar cu asta ajungem la ultima parte a... primei etape.
— Care-i aceea?
Laurence Fassett se instala în spatele fotoliului. Strivi ţigara, iar Tanner vârî mâna în buzunar şi scoase un pachet.
— Acum ştim că Omega are un program. Un termen pentru declanşarea haosului... Nu e o noutate pentru dumneata faptul că agenţia la care lucrez efectuează frecvent schimburi de persoane cu sovieticii.
— Nu, într-adevăr.
— Unul de-al nostru pentru doi sau trei de-ai lor, asta e proporţia normală...
— Ştiu şi asta.
— Acum un an, la graniţa cu Albania a avut loc un astfel de schimb. Patruzeci şi cinci de zile de tocmeală. Eram acolo, de aceea mă aflu acum aici. În timpul negocierilor, echipa noastră a fost contactată de câţiva membri ai Ministerului sovietic de Externe. I-aş putea defini drept moderaţi. La fel ca moderaţii noştri.
— Ştiu cum se opun moderaţii noştri. Dar moderaţii sovietici?
— Situaţiile sunt identice. Însă în loc de Pentagon – şi un complex militaro-industrial pe care nu te poţi bizui – e vorba despre conservatorii din Prezidiul Sovietului Suprem. Militariştii.
— Înţeleg.
— Am fost informaţi că militariştii sovietici au stabilit un termen limită pentru faza finală a Operaţiunii Omega. La acea dată, planul va fi aplicat. Sute de puternici lideri necunoscuţi din comunitatea oamenilor de afaceri americani vor fi contactaţi şi ameninţaţi cu distrugerea dacă nu se vor supune ordinelor primite. Rezultatul ar putea fi o criză financiară de proporţii. Nu e exclus niciun dezastru economic... Ăsta-i adevărul. Cu aceasta ia sfârşit prima etapă.
Tanner se ridică din fotoliu, cu ţigara în mână. Începu să se plimbe prin faţa biroului.
— Şi după această informaţie pot să plec?
— Poţi.
— Ai depăşit orice limită. Pe cinstea mea, ai depăşit orice limită!... Banda continuă să se învârtă. Dă-i drumul!
— Foarte bine. Etapa a doua. Ştiam că Omega era constituită din acelaşi tip de indivizi ca şi cei pe care îi ataca. Aşa trebuia să fie, altfel nu s-ar fi putut realiza contactele, iar punctele vulnerabile n-ar fi fost descoperite. În esenţă, ştiam ce să căutăm. Oameni care se puteau infiltra în mari companii, care lucrau fie în interiorul lor, fie cu ele, care se puteau asocia cu subiecţii lor... După cum am menţionat, Omega e un nume de cod pentru o celulă sau un grup de agenţi. E şi un nume de cod geografic, un loc pentru transmiterea de informaţii. Din momentul în care trece prin această sursă, autenticitatea este asigurată datorită secretului operaţiunii. E greu de făcut o traducere corectă a numelui de cod geografic al lui Omega, dar cea mai apropiată e „Spărtura din... piele” sau „Piele de ţap”.
— „Spărtura din piele”? Tanner stinse ţigara.
— Da. Aminteşte-ţi că am aflat acest lucru acum mai bine de trei ani. După optsprezece luni de cercetare intensă, am stabilit că „Spărtura din piele” e una dintre cele unsprezece localizări din întreaga ţară...
— Una dintre ele este Saddle Valley, New Jersey?
— Să nu anticipăm.
— Am dreptate?
— Am plasat agenţi în aceste comunităţi, continuă omul de la CIA, fără să ia în seamă întrebarea lui Tanner. Am verificat mii de cetăţeni – un exerciţiu foarte costisitor – şi cu cât căutam mai mult, cu atât mai evident devenea faptul că Saddle Valley era „Spărtura din piele”. A fost o muncă migăloasă. Am studiat filigranele de pe hârtii, am analizat particulele de praf de pe dosarele pe care ni le-a dat ofiţerul est-german atunci când a dezertat, am verificat şi răsverificat mii de obiecte diferite... Dar cel mai mult au contat informaţiile obţinute despre anumiţi cetăţeni în cursul cercetării.
— Cred că ar fi bine să treci la fondul problemei.
— Asta va fi decizia dumitale. Aproape că am încheiat etapa a doua.
Tanner nu zise nimic, aşa că Fassett continuă:
— Eşti în măsură să ne dai un ajutor de o valoare incalculabilă. Într-una dintre cele mai delicate operaţiuni din cadrul relaţiilor americano-sovietice actuale, poţi să faci ceea ce nimeni altcineva n-ar fi în stare. S-ar putea chiar să te atragă treaba asta, fiindcă, după cum trebuie să fi presupus din cele spuse de mine, moderaţii din ambele tabere lucrează în acest moment împreună.
— Te rog să mă lămureşti.
— Numai fanaticii sunt receptivi la un asemenea tip de revoltă. E mult prea primejdios pentru ambele ţări. În Prezidiul sovietic se dă o luptă acerbă pentru putere. Moderaţii trebuie să câştige, spre binele tuturor. O modalitate de a realiza acest lucru ar conta în demascarea Operaţiunii Omega, fie şi parţial şi în distrugerea obiectivelor ei.
— Şi ce pot eu să fac?
— Dumneata cunoşti Omega, domnule Tanner. O cunoşti foarte bine.
Tanner îşi pierdu răsuflarea. Pentru moment, crezu că inima i s-a oprit. Simţea sângele suindu-i-se la cap. Avu senzaţia, preţ de o clipă, că se îmbolnăvise cu adevărat.
— Mi se pare o afirmaţie incredibilă.
— Şi mie mi s-ar părea, dacă aş fi în locul dumitale. Cu toate astea, e adevărat.
— Şi presupun că ăsta e sfârşitul etapei a doua... Nemernicule! Ticălosule!
Tanner vorbise aproape în şoaptă.
— Spune-mi cum vrei. Poţi să mă şi loveşti. N-o să ripostez... Ţi-am zis, am mai trecut prin aşa ceva.
Tanner se ridică din fotoliu şi îşi apăsă fruntea cu degetele. Îşi întoarse faţa de la Fassett, apoi se răsuci înapoi.
— Şi dacă greşiţi? şopti el. Dacă voi, idioţi blestemaţi, aţi făcut altă greşeală?
— Nu am făcut... Nu pretindem că am scos complet Omega din ascunziş. Totuşi, amdelimitat-o. Dumneata eşti într-o postură unică.
Tanner se duse la fereastră şi începu să ridice jaluzelele.
— Nu pune mâna! Lasă-le jos!
Fassett sări din fotoliu şi înşfacă încheietura lui Tanner cu o mână şi cordonul jaluzelei cu cealaltă. Tanner privi în ochii agentului.
— Şi dacă plec acum de aici, o să trăiesc mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Fără să ştiu cine intră în casa mea, cu cine stau de vorbă pe stradă? Să trăiesc conştient de faptul că dumneata crezi că cineva o să tragă cu puşca în camera asta dacă ridic jaluzelele?
— Nu dramatiza. Astea sunt doar precauţii. Tanner se întoarse lângă birou, dar nu se aşeză.
— Să te ia dracu’, spuse el încet. Ştii că nu pot să plec...
— Accepţi condiţiile?
— Le accept.
— Te rog să semnezi această depoziţie sub jurământ. Scoase o pagină din dosar şi o puse în faţa lui Tanner.
Era o declaraţie concisă privind natura şi sancţiunile prevăzute de Actul de Securitate Naţională. Se referea la Omega în termeni vagi – Proba materială A, numită banda de magnetofon. Tanner iscăli şi rămase în picioare, uitându-se la Fassett.
— Acum o să-ţi pun următoarele întrebări. Fassett luă dosarul şi-l răsfoi până când ajunse la ultimele pagini. Îi cunoşti pe indivizii pe care-i menţionez acum? Richard Tremayne şi soţia lui, Virginia... Te rog să răspunzi.
Uluit, Tanner şopti.
— Da.
— Joseph Cardone, născut Giuseppe Ambruzzio Cardione şi soţia lui, Elizabeth?
— Da.
— Bernard Osterman şi soţia lui, Leila?
— Da.
— Mai tare, te rog, domnule Tanner.
— Am spus da.
— Te informez că unul, două, dacă nu chiar toate cele trei cupluri menţionate sunt elemente esenţiale în Operaţiunea Omega.
— Ai înnebunit!
— Ţi-am vorbit despre schimbul nostru la graniţa cu Albania. Ni s-a adus atunci la cunoştinţă că Omega, „Spărtura din Piele”, opera într-o suburbie a Manhattanului – iar asta a confirmat rezultatele analizei noastre. Ajunsesem la concluzia că Omega era formată din cupluri – bărbaţi şi femei, adepţi fanatici ai politicii militariste a expansioniştilor sovietici. Aceste cupluri primeau bani frumoşi pentru serviciile lor. Cele menţionate – Tremayne, Cardone şi Osterman – deţin conturi în bănci din Zürich, Elveţia, cu sume ce depăşesc cu mult veniturile raportate.
— De necrezut!
— Chiar dacă admitem o coincidenţă – iar noi am cercetat minuţios toate părţile implicate – după părerea noastră, dumneata eşti folosit ca o acoperire perfectă pentru Omega. Te-ai remarcat ca un jurnalist ireproşabil. Nu pretindem că toate cele trei cupluri sunt implicate direct. S-ar putea ca unul sau chiar două dintre ele să fie folosite ca momeală, aşa cum eşti şi dumneata. Dar pare puţin probabil. Dovezile – conturile elveţiene, profesiunile, împrejurările neobişnuite ale asocierii voastre – conduc la ideea unei celule.
— Atunci cum de m-aţi exclus pe mine? întrebă Tanner tulburat.
— Viaţa dumitale, din ziua când te-ai născut, a fost verificată pas cu pas de către profesionişti. Dacă ne înşelăm în privinţa dumitale, înseamnă că ne-am greşit cariera.
Epuizat, Tanner se aşeză cu greutate în fotoliu.
— Ce-ar trebui să fac?
— Dacă informaţia noastră e corectă, cuplul Osterman urmează să sosească pe Coasta de Est vineri şi va petrece week-end-ul împreună cu familia dumitale. Aşa e?
— Era.
— Nu schimba planul. Nu modifica situaţia.
— Acum mi-ar fi imposibil...
— E singurul mod în care ne poţi ajuta. Pe toţi.
— De ce?
— Credem că putem prinde Omega în capcană în timpul week-end-ului care urmează. Cu concursul dumitale. În caz contrar, ne-ar fi imposibil.
— Cum?
— Mai sunt patru zile până la sosirea familiei Osterman. În această perioadă, subiecţii noştri – cuplurile Osterman, Tremayne şi Cardone – vor fi hărţuite. Fiecare din ele va primi telefoane de la necunoscuţi, telegrame deviate prin Zürich, se va întâlni ca din întâmplare cu străini în restaurante, săli de recepţie, pe stradă. Ideea e să transmitem un mesaj comun. Fostul John Tanner devine altcineva. Poate un agent dublu, un informator al Politbiuro sau chiar un membru de bună-credinţă al agenţiei mele. Informaţia pe care o vor primi va fi confuză, destinată să-i debusoleze.
— Şi să transformăm familia mea într-un şir de ţinte? Nu sunt de acord! Ne-ar ucide!
— Ăsta e singurul lucru pe care nu-l vor face.
— De ce nu? Dacă ceea ce spui e adevărat... Îi cunosc pe oamenii ăştia. Nu-mi vine să cred!
— În cazul ăsta, nu există niciun risc.
— De ce nu?
— Dacă ei – unul sau toate cuplurile – nu sunt implicaţi în Omega, vor reacţiona normal. Vor raporta incidentul la poliţie sau la FBI. Atunci o să preluăm noi controlul. În cazul în care unul sau două cupluri se vor adresa poliţiei, iar celălalt sau celelalte nu, o să ştim cine e Omega.
— Şi... presupunând că ai dreptate. Ce urmează? Care sunt garanţiile dumitale implicite?
— Mai mulţi factori. Toţi inofensivi. Ţi-am spus că „informaţia” despre dumneata va fi falsă. Oricine ar fi Omega, îşi va folosi resursele şi va reverifica tot ce-a aflat chiar la Kremlin. Aliaţii noştri de acolo sunt pregătiţi. Vor intercepta mesajele. Informaţia pe care Omega o va primi de la Moscova va corespunde realităţii. Până în după-amiaza asta. Eşti pur şi simplu John Tanner, director de ştiri şi nu faci parte din nicio conspiraţie. Ceea ce se va adăuga ulterior va reprezenta o capcană. Moscova îl va informa pe cel care te verifică să fie atent la celelalte cupluri. Ei ar putea fi trădătorii. Îi divizăm. Provocăm o confruntare şi ne facem intrarea.
— E teribil de superficial. Pare prea simplu.
— Dacă ar încerca să agreseze vreun membru al familiei dumitale, întreaga Operaţiune Omega ar fi în primejdie. Nu sunt dispuşi să-şi asume un asemenea risc. Au muncit prea mult. Ţi-am spus, sunt fanatici. Data-limită pentru Omega e fixată în maximum o lună.
— Nu e suficient.
— Şi încă ceva. Cel puţin doi agenţi înarmaţi vor fi însărcinaţi cu paza familiei dumitale. Vor supraveghea zi şi noapte. Nu se vor afla la mai mult de cincizeci de metri distanţă. În niciun moment.
— Acum sunt convins că nu eşti în toate minţile. Nu cunoşti Saddle Valley. Străinii care spionează sunt observaţi imediat şi alungaţi! Am deveni o ţintă uşoară.
Fassett zâmbi.
— În acest moment avem treisprezece oameni la Saddle Valley. Treisprezece. Sunt rezidenţi ai comunităţii în care locuieşti.
— Sfinte Hristoase! Tanner vorbi încet. Anul o mie nouă sute optzeci şi patru se apropie, nu-i aşa?
— Vremurile în care trăim fac deseori necesar acest lucru.
— Nu am de ales, nu? Arătă spre magnetofon şi spre depoziţia ce se afla alături. M-aţi agăţat, nu-i aşa?
— Cred că exagerezi din nou.
— Nu. Nu exagerez deloc... Trebuie să fac exact ce vrei dumneata, nu? Trebuie să suport totul până la capăt... Singura mea şansă e să dispar... şi să fiu vânat. De dumneata şi – dacă ai dreptate – de această Omega.
Fassett îi susţinu privirea lui Tanner. Acesta spusese adevărul şi amândoi ştiau lucrul acesta.
— E vorba doar de şase zile. Şase zile dintr-o viaţa de om.
4
Luni – ora 20,05
Cursa de la Aeroportul Dulles la Newark i se păru ireală. Nu se simţea obosit. Era terorizat. Mintea îi gonea de la o imagine la alta, fiecare dintre ele îndepărtând-o pe cea anterioară. Vedea privirea intensă din ochii lui Laurence Fassett pe deasupra rolelor magnetofonului. Vocea monotonă a agentului, punându-i nenumărate întrebări; apoi glasul se auzea tot mai tare. „Omega!”
Pe urmă vedea parcă aievea feţele lui Bernie şi Leila Osterman, Dick şi Ginny Tremayne, Joe şi Betty Cardone.
Totul era absurd! Avea să ajungă la Newark, coşmarul o să se încheie, iar el o să-şi aducă aminte că-i dăduse lui Laurence Fassett programele de servicii publice şi că semnase paginile lipsă din dosarul CFA.
Dar ştia că nu era aşa.
Călătoria de o oră de la Newark la Saddle Valley se desfăşură în tăcere, şoferul de taxi imitându-l pe clientul din spate, care fuma întruna, fără să-i răspundă la întrebare atunci când se interesase de condiţiile de zbor.
SADDLE VALLEY
LOCALITATE ÎNTEMEIATĂ ÎN 1862
Bine aţi venit
Tanner fixa indicatorul luminat de farurile taxiului. După ce se îndepărtă de el, nu se mai gândi decât la cuvintele „Spărtura din Piele”.
Ireal.
Zece minute mai târziu, taxiul ajunse în faţa casei lui. Coborî şi-i întinse absent şoferului suma convenită.
— Mulţumesc, domnule Tanner, zise şoferul, aplecându-se peste scaun ca să ia banii prin fereastră.
— Ce? Ce-ai spus? întrebă John Tanner.
— Am spus „Mulţumesc, domnule Tanner”.
Tanner se aplecă şi înhaţă minerul portierei, trăgând de el cu putere.
— De unde ştii numele meu? Spune-mi imediat cum ai aflat de numele meu!
Şoferul văzu broboane de sudoare curgând pe faţa pasagerului său şi privirea înnebunită din ochii acestuia. Un trăsnit, îşi zise. Îşi lăsă încet mâna stângă spre podeaua de sub picioare. Avea întotdeauna acolo o manivelă subţire.
— Ascultă, amice, spuse el, cu degetele strânse pe manivelă. Dacă nu vrei să-ţi spună nimeni pe nume, scoate placa aia de pe peluza din faţa casei.
Tanner se dădu înapoi şi privi peste umăr. Pe pajişte se afla felinarul din fier forjat, o lampă rezistentă la intemperii, legată cu un lanţ de o bară transversală. Deasupra felinarului, vizibile în lumină, erau scrise cuvintele:
FAMILIA TANNER22,
ORCHARDDRIVE
Văzuse lampa şi cuvintele de mii de ori. Familia Tanner, 22, Orchard Drive. Dar în acel moment şi ele păreau ireale. De parcă nu le mai văzuse niciodată.
— Scuză-mă, amice. Sunt puţin nervos. Nu-mi place să călătoresc cu avionul.
Închise uşa, iar şoferul începu să ridice geamul.
— Atunci ia trenul, zise el scurt. Sau mergi pe jos, ce naiba!
Taxiul se îndepărtă cu zgomot, apoi Tanner se întoarse şi se uită la casă. Uşa se deschise. Câinele sări să-l întâmpine. Soţia lui, cu zâmbetul pe buze, stătea în holul puternic luminat.
5
Marţi – ora 3,30 (oraCaliforniei)
Telefonul alb, cu ţârâitul lui înăbuşit, sunase de cel puţin cinci ori. Somnoroasă, Leila îşi zise că n-avea nici un rost să lase aparatul pe noptiera lui Bernie. El nu se trezea niciodată, doar ea.
Îl înghionti cu cotul pe soţul ei.
— Iubitule... Bernie. Bernie! Telefonul.
— Ce? Osterman deschise ochii, zăpăcit. Telefonul? Ah, blestematul ăsta de telefon. Cine-l aude?
Întinse mâna în întuneric şi bâjbâi după receptor.
— Da... Da, sunt Bernard Osterman... O convorbire internaţională? Acoperi microfonul cu palma şi se ridică în capul oaselor. Se întoarse către soţia lui. Cât e ceasul?
Leila aprinse veioza şi se uită la deşteptător.
— Trei şi jumătate. Doamne!
— Probabil că-i vreun tâmpit din serialul ăla din Hawaii.
Acolo nu e nici miezul nopţii. Bernie asculta la telefon Da, aştept... E un telefon internaţional, iubito. Dacă e din Hawai, pot să-l vâre pe producătorul ăla în maşini de scris, noi ne-am săturat. N-ar fi trebuit să ne amestecăm... Da, domnule. Te rog să te grăbeşti, da?
— Spuneai că vrei să vezi insulele alea fără uniformă, îţi aminteşti?
— Îmi cer scuze... Da, sunt Bernard Osterman, ce naiba Da! Da! Mulţumesc... Alo! Nu vă aud. Alo!... Da, e mai bine acum. Cine e?... Ce? Ce-aţi spus?... Cine e? Cum vă numiţi? Nu vă înţeleg. Da, vă aud, dar nu vă înţeleg... Alo!... Alo Staţi puţin! Am zis săstaţi puţin!
Osterman se ridică repede şi se dădu jos din pat. Trase după el pătura, care căzu pe podea. Începu să lovească în furca telefonului.
— Centrala! Centrala! S-a întrerupt legătura!
— Cine era? De ce strigi? Ce spunea?
— El... ticălosul mormăia ca un taur. Spunea... spune că trebuie să fim atenţi la... TanUnu. Asta spunea. Voia şi ştie dacă l-am auzit bine. TanUnu. Ce dracu’ înseamnă asta?
— Ce?
— Tan Unu! Asta tot repeta!
— N-are nici un sens... Vorbea din Hawaii? Ţi-a spui centrala de unde a sunat?
Osterman îşi privi nevasta în lumina slabă din dormitor.
— Da. Am auzit clar. De dincolo de ocean... De la Lisabona. Lisabona, Portugalia.
— Nu cunoaştem pe nimeni în Portugalia.
— Lisabona, Lisabona, Lisabona... Osterman continua să repete încet numele.
— Lisabona. Neutră. Lisabona era neutră.
— Ce vrei să spui?
— Tan Unu...
— Tan... tan. Tanner. Putea să fie John Tanner? John Tanner!
— Neutră!
— E John Tanner, spuse calm Leila.
— Johnny?... Ce voia să însemne avertismentul acela? De ce-ar trebui să fim atenţi? Ce l-o fi apucat să sune la ora trei şi jumătate dimineaţa?
Leila se ridică în capul oaselor şi luă o ţigară.
— Johnny şi-a făcut o mulţime de duşmani. Cei din portul San Diego suferă şi-acum din cauza lui.
— San Diego, treacă-meargă! Dar Lisabona?
— În DailyVariety scria săptămâna trecută că o să mergem la New York, continuă Leila, trăgând adânc fumul în piept. Că o să stăm probabil la foştii noştri vecini, familia Tanner.
— Şi?
— Poate că ni se face prea multă reclamă. Se uită la soţul ei.
— Ar fi mai bine să-l sun pe Johnny.
Osterman întinse mâna după telefon. Leila îl prinse de încheietură.
— Ai înnebunit? Osterman lăsă mâna jos.
Joe deschise ochii şi se uită la ceas: şase douăzeci şi două. Era timpul să se scoale, să se încălzească puţin în sala de gimnastică şi să se ducă eventual până la club, să se antreneze vreo oră pe terenul de golf.
El se scula devreme, Betty – nu. De câte ori i se oferea ocazia, dormea până la prânz. Aveau două paturi duble, câte unul pentru fiecare, fiindcă Joe cunoştea efectele negative ale temperaturilor diferite a două corpuri aflate sub acelaşi aşternut. Binefacerile somnului erau diminuate cu aproape cincizeci de procente atunci când împărţeai patul cu altcineva. Şi, de vreme ce rostul patului conjugal era exclusiv sexual, n-avea rost să renunţe la binefacerile somnului.
O pereche de paturi duble reprezenta soluţia ideală.
Consacră zece minute pedalatului pe bicicleta ergometrică şi alte cinci exerciţiilor cu greutăţi de trei kilograme şi jumătate. Se uită pe geamul gros dinspre saună şi văzu că încăperea era pregătită.
Se aprinse o lumină deasupra ceasului de pe perete. Era soneria de la uşa din faţă. Joe instalase dispozitivul pentru cazul în care se afla doar el în casă şi exersa în sala de gimnastică.
Ceasul arăta ora şase cincizeci şi unu, mult prea devreme pentru ca vreun locuitor din Saddle Valley să sune la uşă. Puse greutăţile pe podea şi se duse la interfon.
— Da. Cine e?
— O telegramă, domnule Cardione.
— Cine?
— Cardione, aşa scrie.
— Numele meu e Cardone.
— Adresa nu e Apple Place, numărul unsprezece?
— Vin imediat.
Închise interfonul şi înhaţă un prosop de pe raft, înfăşurându-l în jurul şoldurilor în timp ce ieşea în grabă din sala de gimnastică. Nu-i plăcea deloc ceea ce tocmai auzise. Ajunse la uşa din faţă şi o deschise. Se trezi faţă în faţă cu un bărbat scund, în uniformă, ce mesteca gumă.
— De ce n-ai dat telefon? E cam devreme, nu crezi?
— Am primit instrucţiuni s-o livrez personal. A trebuit să vin cu maşina până aici, domnule Cardione. Aproape douăzeci şi cinci de kilometri. Avem serviciu permanent.
Cardone semnă pentru plic.
— De ce douăzeci şi cinci de kilometri? Western Union are o filială în Ridge Park.
— Nu e de la Western Union, domnule. E o telegramă... din Europa.
Cardone înşfacă plicul din mâna bărbatului în uniformă.
— Aşteaptă puţin.
Nu voia să pară tulburat, aşa că se duse calm în camera de zi, unde îşi amintea că văzuse geanta lui Betty pe pian. Scoase din ea două hârtii de un dolar şi se întoarse la uşă.
— Uite. Îmi pare rău că ai bătut atâta drum. Închise uşa şi desfăcu plicul telegramei.
L’UOMO BRUNO PALIDO NON E AMICO DEL ITALIANO. GUARDA BENE VICINI DI QUESTA MANIERA. PROTECIATE PER LA FINA DELLA SETTIMANA.
DA VINCI
Cardone se duse în bucătărie, găsi un creion lângă telefon şi se aşeză la masă. Scrise traducerea pe coperta unei reviste.
Bărbatul brunetnueprietenulitalianului. Fiiatentlaasemeneavecini. Ia-ţi măsurideprecauţielasfârşitulsăptămânii.
DaVinci.
Ce însemna asta? Ce „vecini... bruneţi”? În Saddle Valley nu existau negri. Mesajul n-avea sens.
Deodată, Joe Cardone îngheţă. Vecinul brunet nu putea fi decât John Tanner. Sfârşitul săptămânii – vineri – însemna sosirea cuplului Osterman. Cineva din Europa îl sfătuia să se ferească de John Tanner şi de week-end-ul pe care urma să-l petreacă împreună cu Osterman.
Luă repede telegrama şi se uită la expeditor.
Era trimisă din Zürich.
O, Iisuse! Din Zürich!
Cineva din Zürich – care îşi spunea Da Vinci, care cunoştea numele lui adevărat, care îl cunoştea pe John Tanner, care ştia de familia Osterman – îl avertiza!
Joe Cardone privea pe fereastră pajiştea din spatele casei. Da Vinci, Da Vinci!
Leonardo.
Artist, soldat, strateg militar – încercând să fie pe placul tuturor.
Mafia! O, Doamne! Care dintre ei?
Castellano? Battella? Poate Latrona. Care dintre ei îi pusese gând rău? Şi dece? El era prietenul lor!
Mâinile îi tremurau când puse telegrama pe masa din bucătărie. O mai citi o dată. Fiecare frază sugera progresiv înţelesuri tot mai primejdioase.
Tanner!
John Tanner descoperise ceva! Darce? Şi de ce venea mesajul de la Zürich? Ce legătură avea oricare dintre ei cu Zürich? Sau cu familia Osterman?
Ce descoperise Tanner? Ce-avea de gând să facă?... Unul dintre oamenii lui Battella îl poreclise cândva pe Tanner... cum îi zisese?
Volturno!
Vultur.
„... nu e prieten al italianului... Fii atent... Ia-ţi măsuri de precauţie...”
Cum? De ce? Tanner n-ar fi avut încredere în el. De ce-ar fi avut?
El, Joe Cardone, nu făcea parte din organizaţie, nu era din famiglia. Ce putea el şti?
Dar mesajul lui „Da Vinci” venise din Elveţia. Iar asta îl făcea să întrevadă o singură posibilitate, una înspăimântătoare. Cosa Nostra aflase despre Zürich! Ar fi folosit această informaţie împotriva lui dacă el n-ar fi reuşit să-l ţină sub control pe „bărbatul brunet”, duşmanul italianului. În cazul în care n-ar fi putut contracara intenţiile lui John Tanner, el ar fi fost distrus.
Zürich! Cuplul Osterman!
El făcuse ce crezuse că era corect. Ce fusese necesar pentru asupravieţui. Osterman indicase lucrul ăsta într-un fel care nu lăsa loc la dubii. Dar acum situaţia se afla sub controlul altcuiva. Nu al său. El nu va mai putea fi atins.
Joe Cardone ieşi din bucătărie şi se întoarse în sala de gimnastică. Fără să-şi pună mănuşi, începu să lovească sacul de box cu pumnii. Tot mai repede, tot mai înverşunat.
Simţea un scrâşnet în creier:
— Zürich! Zürich! Zürich!
Virginia Tremayne îl auzi pe soţul ei sculându-se din pat la ora şase şi un sfert şi îşi dădu imediat seama că ceva nu era în regulă. Bărbatul ei se trezea rareori aşa devreme.
Aşteptă câteva minute. Văzând că nu se întorcea, se ridică din pat, îşi puse halatul şi coborî scările. El era în camera de zi, stând în picioare în faţa ferestrei, fuma o ţigară şi citea ceva scris pe o bucată de hârtie.
— Ce faci?
— Uită-te la asta, răspunse el calm.
— La ce?
Luă hârtia din mâna lui.
Fii extremdeprudentcuprietenultău jurnalist. Amiciţialuinuemaipresusdeinteresulsău. Nueceeaceparesă fie. S-arputeasăfimnevoiţisăîntocmimunraportdesprevizitatoriiluidinCalifornia.
Blackstone
— Ce-i asta? Când ai primit-o?
— Am auzit zgomote la fereastră acum vreo douăzeci de minute. A fost de-ajuns ca să mă scol. A urmat zgomotul unui motor de maşină. Mergea în sus şi-n jos prin faţa casei... Credeam că ai auzit şi tu. Îţi trăseseşi cuvertura peste cap.
— Cred că da. N-am dat atenţie...
— Am coborât şi-am deschis uşa. Am văzut plicul pe preşul din faţa uşii.
— Ce înseamnă asta?
— Deocamdată nu ştiu.
— Cine-i Blackstone?
— Juristul englez. A scris despre bazele sistemului legislativ...
Richard Tremayne se trânti într-un fotoliu şi îşi duse mâna la frunte. Cu cealaltă răsuci ţigara pe marginea unei scrumiere.
— Te rog... Lasă-mă să mă gândesc.
Virginia Tremayne se uită din nou la hârtia ce conţinea acel mesaj enigmatic.
— „Prieten jurnalist.” Asta înseamnă...?
— Tanner a aflat ceva, iar cel care a adus hârtia asta e alarmat. Acum încearcă să mă alerteze şi pe mine.
— De ce?
— Nu ştiu. Îşi închipuie probabil că-i pot ajuta. Şi dacă n-o fac, mă ameninţă. De fapt, pe toţi.
— Familia Osterman.
— Exact. Ne ameninţă cu Zürich.
— O, Doamne! Ştiu! Cineva a aflat!
— Aşa se pare.
— Crezi că Bernie s-a speriat? A vorbit despre asta?
Ochii lui Tremayne se îngustară.
— Ar fi nebun dacă ar face-o. Ar fi răstignit pe ambele maluri ale Atlanticului... Nu, nu e asta.
— Atunci ce e?
— Semnatarul biletului e fie cineva cu care am lucrat în trecut, fie unul care a refuzat să trateze cu mine. Poate că e unul dintre cazurile actuale. Poate unul dintre dosarele pe care le am acum în lucru. Iar Tanner a aflat ceva şi face valuri. Ei se aşteaptă să-l opresc eu. Dacă nu, sunt terminat. Înainte de a-mi putea permite... Înainte ca Zürich să lucreze pentru noi.
— Nu se pot atinge de tine! zise soţia lui Tremayne cu insolenţă artificială.
— Ei, haide, dragă. Să nu ne amăgim unul pe altul. În cercurile distinse, eu sunt un analist al fuzionărilor. În sălile de consiliu, sunt un pirat al corporaţiilor. Ca să-l parafrazez pe judecătorul Hand, piaţa fuziunilor trebuie să facă faţă în prezent unei avalanşe de false achiziţii. False. Asta înseamnă înşelăciune. Să cumperi cu hârtii. Fragmente de ficţiune.
— Ai necazuri?
— Nu tocmai – aş putea să spun că am primit informaţii eronate. Juriştii mă agreează.
— Te respectă! Ai muncit mai mult decât oricare om pe care-l cunosc. Eşti cel mai bun avocat!
— Mi-ar plăcea să cred asta.
— Aşa e.
Richard Tremayne rămase în faţa ferestrei mari, privind peluza casei sale de şaptezeci şi patru de mii de dolari.
— E ciudat. Poate că ai dreptate. Sunt unul dintre cei mai buni, într-un sistem pe care-l dispreţuiesc... Un sistem pe care Tanner l-ar sfâşia bucată cu bucată într-unul din programele sale, dacă ar şti ce-l face cu adevărat să funcţioneze. La asta face aluzie mesajul ăla.
— Cred că te înşeli. Probabil e vorba despre cineva pe care l-ai pus în dificultate şi care vrea să se răzbune. Poate că încearcă să te sperie.
— Atunci a reuşit. Ceea ce îmi spune acest... Blackstone nu e o noutate. Ce sunt şi ce fac eu mă determină să fiu duşmanul natural al lui Tanner. Cel puţin, aşa ar crede el... Dacă ar şti adevărul.
Se uită la soţia lui şi se strădui să zâmbească.
— Ei ştiu adevărul despre Zürich.
6
Marţi – ora 9,30 (oraCaliforniei)
Osterman se plimba de colo-colo prin parcarea studioului, încercând să-şi alunge din minte gândul la telefonul primit în primele ore ale dimineţii. Era obsedat de el.
Nici el, nici Leila nu mai închiseseră ochii. Încercaseră să reducă numărul posibilităţilor, iar atunci când acestea fură epuizate, se concentrară asupra celei mai importante întrebări: de ce?
De ce fusese el sunat? Ce se ascundea în spatele acelui telefon? Pregătea oare Tanner încă una dintre dezvăluirile sale?
În acest caz, nu era deloc implicat. Toate astea n-aveau nimic de-a face cu Bernie Osterman.
Tanner nu obişnuia să vorbească prea mult despre activitatea sa. Spunea doar generalităţi. Cobora tonul atunci când venea vorba despre ceea ce considera el a fi nedreptate şi, de vreme ce amândoi dezaprobau adesea aşa-zisul joc cinstit pe piaţa bursieră, evitaseră să intre în amănunte.
Bernie credea despre Tanner că era un cruciat care nu călătorise niciodată pe jos. Nu fusese pus niciodată în situaţia de a-şi vedea tatăl venind acasă şi anunţând că rămăsese fără slujbă. Şi nici nu avusese o mamă care stătea trează jumătate de noapte ca să coasă hainele uzate ale unui copil ce mergea a doua zi de dimineaţă la şcoală. Tanner îşi putea permite să fie indignat şi făcuse treabă bună. Dar existau nişte lucruri pe care nu le-ar fi înţeles niciodată. Din cauza asta Bernie nu discutase niciodată cu el despre Zürich.
— Hei, Bernie! Stai puţin!
Ed Pomfret, un producător între două vârste, gras, nesigur pe el, îl ajunse din urmă pe trotuar.
— Salut, Eddie. Ce mai faci?
— Grozav! Am încercat să dau de tine la birou. Fata mi-a spus că ai plecat.
— N-aveam treabă.
— Am aflat vestea, cred că şi tu. Mă bucur să lucrez cu tine.
— Da?... Nu, n-am aflat vestea. La ce lucrăm?
— Glumeşti?
Pomfret deveni uşor circumspect. De parcă şi-ar fi dat seama că Osterman îl considera inferior.
— Nu glumesc. Eu mi-am terminat treaba aici săptămâna asta. Despre ce vorbeşti? Cine ţi-a dat vestea?
— Angajatul ăla nou de la Continuity m-a sunat azi-dimineaţă. Eu o să realizez o jumătate din episoadele serialului Interceptarea. Omul spunea că ai făcut deja patru filmări. Îmi place ideea.
— Ce idee?
— A scenariului. Trei bărbaţi implicaţi într-o mare şi discretă afacere în Elveţia. M-a captivat imediat.
Osterman se opri şi-l privi pe Pomfret.
— Cine te-a informat despre asta?
— Nu înţeleg.
— N-au existat patru filmări. Nici scenariu. Nici vreo afacere. Acum treci la subiect.
— Cred că glumeşti. Mi-aş permite eu să păcălesc nişte oameni de talia ta şi a lui Leila? M-am bucurat foarte tare. Omul de la Continuity mi-a spus să-ţi telefonez şi să-ţi cer scenariul!
— Cine te-a sunat?
— Cum îl cheamă... Directorul ăla nou pe care l-a adus Continuity de la New York.
— Cine e?
— Mi-a spus numele... Tanner. Ăsta e. Tanner. Jim Tanner, John Tanner...
— John Tanner nu lucrează aici! Cine ţi-a zis să-mi îndrugi povestea asta? Îl prinse pe Pomfret de braţ. Spune-mi, ticălosule!
— Ia mâna de pe mine! Eşti nebun!
Osterman îşi dădu seama de greşeala comisă: Pomfret nu era decât un mesager. Dădu imediat drumul braţului.
— Îmi pare rău, Eddie. Am prea multe pe cap. Iartă-mă, te rog. Sunt un porc.
— Bine, bine. Eşti încordat, asta-i tot. Eşti foarte încordat, omule.
— Spuneai că tipul ăsta – Tanner – te-a sunat azi-dimineaţă?
— Acum vreo două ore. Ca să fiu sincer, nu ne-am cunoscut.
— Ascultă-mă. Asta-i o glumă proastă. Înţelegi ce vreau să spun? Nu fac nici un serial, crede-mă... Hai să dăm uitării povestea asta, bine?
— O glumă?
— Crede-mă pe cuvânt, da?... Să-ţi spun ceva: cei de-aici au vorbit cu Leila şi cu mine despre un proiect. O să cer insistent ca tu să fii omul cu banii; ce zici de asta?
— A, mulţumesc!
— Nu sufla un cuvânt. Gluma asta să rămână între noi, de acord?
Osterman nu mai aşteptă replica recunoscătoare a lui Pomfret. Plecă în grabă, îndreptându-se către maşina lui. Trebuia să ajungă acasă, la Leila.
Un bărbat uriaş, într-o uniformă de şofer, stătea pe scaunul din faţă al maşinii lui! Când Bernie se apropie, omul coborî şi-i deschise portiera din spate.
— Domnul Osterman?
— Cine eşti? Ce cauţi în...
— Am un mesaj pentru dumneata.
— Nu mă interesează! Vreau să ştiu de ce stăteai în maşina mea!
— Fii foarte atent la prietenul dumitale, John Tanner. Fii atent ce-i spui.
— Despre ce dracu’ vorbeşti? Şoferul dădu din umeri.
— Eu doar transmit un mesaj, domnule Osterman. Vrei să te duc până acasă?
— Sigur că nu! Nu te cunosc! Nu înţeleg... Uşa din spate se închise uşor.
— Cum doreşti, domnule. Voiam doar să fiu politicos.
Salutând scurt, omul se întoarse şi plecă.
Bernie rămase nemişcat, uitându-se după el.
7
Marţi – ora 10
Joe Cardone întrebă:
— Sunt probleme cu vreunul dintre conturile mediteraneene?
Partenerul lui, Sam Bennett, se întoarse în fotoliu ca să se asigure că uşa biroului era închisă. „Mediteranean” reprezenta cuvântul de cod pentru acei clienţi despre care amândoi ştiau că erau investitori profitabili, dar periculoşi.
— Din câte ştiu eu, nu, zise el. De ce? Ai auzit ceva?
— Nu direct... Poate că nu-i nimic.
— Totuşi, din cauza asta te-ai întors devreme?
— Nu, nu tocmai.
Cardone înţelegea că nici măcar lui Bennett nu-i putea da toate explicaţiile. Sam nu ştia despre Zürich. Aşa că Joe ezita.
— Mă rog, parţial. Am petrecut ceva timp la Bursa din Montreal.
— Ce-ai aflat?
— Că există o nouă directivă, dată de biroul procurorului general; că Agenţia de Supervizare a Burselor predă toate informaţiile pe care le deţine. Orice posibilă legătură cu Mafia a conturilor pornind de la o sută de mii e supravegheată.
— Asta nu-i ceva nou. Unde ai fost până acum?
— La Montreal. Nu-mi place să aud asemenea lucruri când mă aflu la o mie trei sute de kilometri de birou. Şi nu-mi vine deloc să pun mâna pe un telefon şi să-mi întreb partenerul dacă vreunul dintre clienţii noştri n-a compărut în faţa unui mare juriu... Cu alte cuvinte, conversaţiile telefonice nu mai sunt deloc sigure.
— Doamne Sfinte! Bennett râse.
— Ai o imaginaţie bogată, nu-i aşa?
— Aşa sper.
— Ştii prea bine că aş lua legătura cu tine dacă s-ar întâmpla ceva de genul ăsta. Sau chiar dacă mi s-ar păreaplauzibil. Nu-ţi întrerupi o vacanţă din cauza asta. Ce mai e?
Aşezându-se în faţa biroului, Cardone evită privirea partenerului său.
— În regulă. N-o să te mint. Altceva m-a adus înapoi... Nu cred că are vreo legătură cu noi. Cu tine sau cu compania. Dacă aflu altceva, o să vin la tine, bine?
Bennett se ridică din fotoliu şi acceptă non-explicaţia partenerului său. De-a lungul anilor, învăţase să nu-i pună prea multe întrebări lui Joe. Deoarece, în ciuda firii sale sociabile, Cardone era un tip retras. Aducea la firmă sume substanţiale şi nu cerea niciodată decât un procent corect din afaceri. Asta era suficient pentru Bennett.. Sam se îndreptă către uşă, râzând încet.
— Când ai de gând să te opreşti din goana după fantoma din Philadelphia de Sud?
Cardone îi întoarse zâmbetul.
— Când o să înceteze să mă hăituiască la Clubul Bancherilor cu lasagna fierbinte.
Bennett închise uşa în urma lui, iar Joe se întoarse la vraful de corespondenţă adunată în zece zile. Nu descoperi nimic legat de vreo problemă mediteraneană. Nici măcar vreo aluzie la un conflict cu Mafia. Totuşi, ceva se întâmplase în acele zece zile; ceva ce-l privea pe Tanner.
Puse mâna pe telefon şi apăsă pe butonul care-i făcea legătura cu secretara.
— Asta-i tot? N-au mai fost alte mesaje?
— Niciunul care să necesite un răspuns din partea dumneavoastră. I-am anunţat pe toţi că nu vă întoarceţi până la sfârşitul săptămânii. Unii au zis că vor suna atunci, alţii că or să vă caute luni.
— Foarte bine. Dacă mai întreabă cineva de mine, spune-i că mă întorc luni.
Aşeză receptorul în furcă şi descuie al doilea sertar al biroului, în care ţinea o cutie cu cărţi de vizită. Clienţii mediteraneeni.
Puse cutia metalică în faţa lui şi începu să caute printre cărţi, sperând că vreun nume o să-i reîmprospăteze o amintire, un fapt uitat ce putea fi semnificativ.
Telefonul sună. Numai Betty îl căuta pe linia aia; nimeni altcineva n-avea numărul. Joe îşi iubea soţia, dar ea avea un dar teribil de a-l sâcâi cu probleme mărunte atunci când nu voia să fie întrerupt.
— Da, dragă. Tăcere.
— Ce e, iubito? Sunt foarte ocupat.
Soţia lui tot nu răspundea. Lui Cardone i se făcu dintr-o dată frică. Nimeni în afară de Betty nu avea numărul ăla!
— Betty! Răspunde-mi!
Într-un târziu se auzi o voce tărăgănată, profundă şi clară.
— John Tanner a zburat ieri la Washington. Domnul Da Vinci e foarte preocupat. S-ar putea ca prietenii dumitale din California să te fi trădat. Au luat legătura cu Tanner.
Joe Cardone auzi declicul telefonului închis.
Iisuse! O, Iisuse! O, Hristoase! Era vorba despre familia Osterman! Ei trădaseră!
Dardece? N-avea sens! Ce legătură putea exista între Zürich şi Mafia? Erau la ani-lumină distanţă!
Sau exista vreuna! Nu cumva una o folosea pe cealaltă?
Cardone încercă să se stăpânească, dar îi era imposibil. Fără să-şi dea seama, strivi cutia metalică.
Ce avea de făcut? Cu cine putea să vorbească?
Cu Tanner? O, Doamne, sigur că nu!
Cu alde Osterman? Cu Bernie Osterman? Iisuse, nu! Nu acum.
Cu Tremayne. Cu Dick Tremayne.
8
Marţi – ora 10,10
Prea era tulburat ca să se urce în expresul de la Saddle Valley, Tremayne se hotărî să se ducă la New York cu maşina.
Gonind spre est pe Autostrada Cinci, către Podul George Washington, observă un Cadillac albastru în oglinda retrovizoare. Când o luă la stânga, depăşind alte maşini, Cadillacul făcu la fel. Când coti la dreapta, strecurându-se prin traficul mai lent, Cadillacul îl urmă – tot timpul rămânând la câteva maşini în spatele lui.
Pe pod se apropie de barieră şi văzu că automobilul, care circula pe o bandă alăturată, mergea alături de el. Încercă să observe cine se afla la volan.
Era o femeie, care îşi întoarse faţa; putea să-i vadă numai ceafa. Totuşi, i se părea vag cunoscută.
Cadillacul se îndepărtă în viteză, înainte ca el să-şi dea seama cine era. Traficul îl împiedica s-o urmărească. Cadillacul venise după el, nu încăpea nici o îndoială, după cum la fel de neîndoielnic era faptul că şoferul său nu voia să fie recunoscut. De ce?
Acea femeie era oare „Blackstone”?
Nu mai fu în stare să lucreze nimic la birou. Anulă cele câteva întâlniri programate, reexaminând în schimb ultimele fuziuni de corporaţii pentru care obţinuse aviz favorabil la tribunal. Un dosar îl interesa în mod deosebit: CameronWoolens – trei fabrici dintr-un mic oraş din Massachusetts, aflate de mai multe generaţii în proprietatea familiei Cameron şi ruinate din interior de către fiul mai vârstnic. Acesta fusese şantajat pentru a-şi vinde cota-parte din companie unui concern de textile care pretindea că voia marca firmei Cameron.
Concernul obţinuse marca şi închisese fabricile; oraşul ajunsese în stare de faliment. Tremayne reprezentase concernul la tribunalul din Boston. Familia Cameron avea o fiică. O femeie necăsătorită, de vreo treizeci de ani. Încăpăţânată, violentă.
Şoferul Cadillacului era o femeie. Cam de aceeaşi vârsta.
Totuşi, alegerea uneia dintre posibilităţi presupunea renunţarea la multe altele. Arhitecţii fuziunilor ştiau la cine să apeleze în probleme juridice neclare. La Tremayne! El era expertul. Un magician de patruzeci şi patru de ani ce ştia să mânuiască mecanismele noilor legi, dând la o parte vechile concepte juridice, într-o economie aflată în plină expansiune a conglomeratelor industriale.
Să fi fost fiica lui Cameron în Cadillacul albastru?
De unde să ştie? Existau mai multe posibilităţi. Cameron. Smythe din Atlanta. Boynton din Chicago. Ferguson din Rochester. Piraţii corporaţiilor prădau vechile familii, cele cu bani. Care dintre ele ar fi putut să fie Blackstone?
Tremayne se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe prin birou. Nu mai suporta izolarea; trebuia să iasă.
Se întrebă ce-ar fi spus Tanner dacă l-ar fi sunat şi i-ar fi sugerat să ia prânzul împreună. Cum ar fi reacţionat Tanner? S-ar fi putut întâmpla să accepte? L-ar fi refuzat? Era posibil – dacă Tanner accepta – să afle ceva legat de avertismentul lui Blackstone?
Tremayne ridică receptorul şi formă numărul. O pleoapă i se zbătea, aproape dureros.
Tanner era la o întrunire. Tremayne se simţi uşurat; fusese o prostie. Nu lăsă nici un mesaj şi ieşi în grabă din birou.
Pe Fifth Avenue, un taxi opri exact în faţa lui, blocându-i drumul la intersecţie.
— Hei, domnu’!
Şoferul scoase capul pe geam. Tremayne, ca şi alţi câţiva pietoni, se întrebă cine striga. Se uitară cu toţii unul la altul.
— Dumneata, domnu’! Te cheamă Tremayne?
— Pe mine? Da...
— Am un mesaj pentru dumneata.
— Pentru mine? Cum ai...?
— Tre’ să mă grăbesc, se schimbă stopu’ şi eu am luat douăj’ de dolari pentru treaba asta. Tre’ să-ţi spun să te duci spre est, pe Fifty-fourth Street. Mergi mai departe şi-o să ia legătura cu dumneata un domn Blackstone.
Tremayne puse mâna pe umărul şoferului.
— Cine ţi-a spus asta? Cine ţi-a dat...
— De un’ să ştiu? Un scrântit a stat în taxiu’ meu pân’ la nouă jumate azi-dimineaţă, cu contoarul mergând. Avea un binoclu şi fuma ţigări de foi subţiri.
Culoarea roşie a semaforului începu să clipească.
— Ce-a spus?... Ţine!
Tremayne vârî mâna în buzunar şi scoase câteva bancnote. Îi dădu şoferului una de zece dolari.
— Ţine. Spune-mi, te rog!
— Ce ţi-am zis, domnu’. A plecat acu’ câteva clipe, mi-a dat douăj’ de dolari ca să-ţi spun să te duci pe Fifty-fourth. Asta-i tot.
— Nu-i asta tot!
Tremayne îl prinse pe şofer de cămaşă.
— Mulţumesc pentru parale.
Şoferul împinse mâna lui Tremayne, apăsă pe claxon ca să-i disperseze pe pietonii neatenţi şi se îndepărtă.
Tremayne îşi stăpâni panica. Se întoarse pe trotuar şi se retrase sub copertina unei vitrine din spatele lui, privindu-i pe bărbaţii ce mergeau spre nod, încercând să descopere un om cu un binoclu sau fumând un trabuc subţire.
Nezărind pe nimeni, începu să-şi croiască drum de la intrarea unui magazin la alta, spre Fifty-fourth Street. Mergea încet, uitându-se cu atenţie la trecători. Câţiva se ciocniră de el, mergând în aceeaşi direcţie, dar mai repede. Alţii, îndreptându-se spre sud, observară purtarea ciudată a bărbatului blond, îmbrăcat în haine scumpe şi zâmbiră.
La colţul lui Fifty-fourth Street, Tremayne se opri. În ciuda brizei uşoare şi a costumului său lejer, transpirase. Ştia că trebuia s-o ia spre est. Asta era sigur.
Un lucru era clar. Blackstone nu era şoferul Cadillacului albastru. Blackstone era un bărbat cu binoclu şi un trabuc subţire.
Atunci cine era femeia? O mai văzuse. O cunoştea!
Porni către est pe Fifty-fourth, mergând pe partea dreaptă; nimeni nu-i făcu semn, nimeni nu se uită măcar la el. Apoi traversă Park Avenue, spre insula din centru.
Nimeni.
Pe urmă pe Lexington Avenue. Pe lângă uriaşele şantiere de construcţii. Nimeni.
Pe Third Avenue. Pe Second, pe First. Nimeni.
Tremayne pătrunse în ultimul cvartal. Era o fundătură ce dădea spre East River, flancată pe ambele părţi de baldachinele intrărilor în blocuri. Câţiva bărbaţi cu serviete şi femei cu sacoşe de cumpărături intrau şi ieşeau din clădiri. La capătul străzii se aflau un Mercedes bej, parcat de-a curmezişul, de parcă s-ar fi oprit în mijlocul unui viraj. Iar lângă el stătea un bărbat îmbrăcat într-un elegant costum alb şi cu pălărie pe cap. Era ceva mai scund decât Tremayne. Chiar şi de la treizeci de metri distanţă, Tremayne văzu că era foarte bronzat. Purta ochelari mari de soare şi se uita direct la Tremayne, care se apropia de el.
— Domnul... Blackstone?
— Domnule Tremayne, regret că a trebuit să mergi pe jos atât de mult. Trebuia să fim siguri că eşti singur.
— De ce n-aş fi fost?
Tremayne încerca să recunoască accentul omului. Era cultivat, dar nu semăna cu cel folosit în statele din nord-est.
— Un om cu probleme caută adesea, în mod eronat, compania cuiva.
— Ce fel de probleme am eu?
— Ai primit biletul meu?
— Sigur. Ce înseamnă?
— Exact ce scria acolo. Prietenul dumitale, Tanner, e foarte periculos pentru dumneata. Şi pentru noi. Vrem doar să subliniem acest aspect, aşa cum procedează între ei oamenii de afaceri corecţi.
— Ce interese de afaceri te preocupă, domnule Blackstone? Presupun că Blackstone nu e numele dumitale, aşa că nu prea pot face legătura cu ceva cunoscut mie.
Bărbatul cu costum alb, pălărie şi ochelari de soare făcu câţiva paşi în faţa Mercedesului.
— Ţi-am spus. Prietenii lui din California...
— Familia Osterman?
— Da.
— Firma mea nu face afaceri cu Osterman. De nici un fel.
— Dar dumneata faci, nu-i aşa?
Blackstone trecu prin faţa capotei şi se opri pe partea cealaltă a Mercedesului.
— Doar nu vorbeşti serios!
— Crede-mă că aşa vorbesc.
Omul puse mâna pe minerul portierei, dar n-o deschise. Aştepta.
— Stai puţin! Cine eşti?
— Blackstone e de-ajuns.
— Nu!... Ce spuneai! N-ai putea...
— Ba putem. Asta-i problema. Şi din moment ce ştii acum că putem, asta îţi va servi drept dovadă a considerabilei noastre influenţe.
— Unde vrei să ajungi?
Tremayne îşi puse palmele pe capota Mercedesului şi se aplecă spre Blackstone.
— Ne-a trecut prin minte că s-ar putea să fi colaborat cu prietenul dumitale Tanner. De aceea am vrut să te vedem. N-ar fi deloc recomandabil. N-am ezita să facem publică contribuţia dumitale la afacerile lui Osterman.
— Eşti nebun! De ce-aş colabora cu Tanner? La ce? Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Blackstone îşi dădu jos ochelarii de soare. Avea ochii albaştri, pătrunzători şi faţa acoperită de pistrui.
— Dacă ăsta e adevărul, n-ai de ce să-ţi faci griji.
— Bineînţeles că ăsta e! N-aş avea nici cel mai mic motiv să colaborez în vreun fel cu Tanner!
— E logic.
Blackstone deschise portiera Mercedesului.
— Ţine-o tot aşa.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu pleca! Îl văd pe Tanner în fiecare zi. La club. În tren. Ce-ar trebui să cred, ce să spun?
— Dacă aş fi în locul dumitale, aş acţiona ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-aş alunga din minte această întâlnire... S-ar putea să facă nişte aluzii – dacă spui adevărul – s-ar putea să cerceteze problema. Atunci o să ştii. Tremayne luă mâinile de pe capotă, impunându-şi să rămână calm.
— Spre binele tuturor, cred că ar fi bine să-mi spui pe cine reprezinţi.
— A, nu, domnule avocat. Un râs scurt însoţi replica lui Blackstone. Vezi dumneata, noi am observat că ai căpătat o deprindere îngrijorătoare în ultimii ani. Nu e nimic serios, cel puţin nu în momentul de faţă, dar trebuie s-o luăm în considerare.
— Ce deprindere?
— Din când în când, bei prea mult.
— Asta-i ridicol!
— Am spus că nu-i nimic serios. Excelezi în activitatea dumitale. Totuşi, în acele perioade, îţi pierzi controlul de sine. Nu, ar fi o greşeală să-ţi creăm probleme suplimentare, mai ales acum când eşti atât de stresat.
— Nu pleca. Te rog!...
— Păstrăm legătura. Poate că vei afla ceva ce ne poate ajuta. În orice caz, noi urmărim... activitatea dumitale profesională cu mare interes.
Tremayne se înfiora.
— Dar familia Osterman? Trebuie să-mi spui.
— Dacă ai o fărâmă de minte în capul ăla de jurist, n-o să sufli un cuvânt! Sau să faci vreo aluzie! În eventualitatea în care Osterman colaborează cu Tanner, o să afli. În caz contrar, nu-i da idei în ceea ce te priveşte.
Blackstone se sui pe scaunul şoferului şi porni motorul, înainte de a pleca, mai zise:
— Fereşte-ţi capul, domnule Tremayne. Păstrăm legătura.
Tremayne încerca să-şi pună gândurile în ordine; simţea cum i se zbate o pleoapă. Slavă Domnului că nu se întâlnise cu Tanner! Nefiind pregătit, ar fi putut spune ceva – ceva stupid, primejdios.
Fusese oare Osterman atât de tâmpit – sau laş – încât să-i dezvăluie lui John Tanner adevărul despre Zürich? Fără să se consulte?
În cazul acesta, Zürichul trebuia alertat. Acesta urma să aibă grijă de Osterman. Avea să-l răstignească!
Trebuia să-l găsească pe Cardone şi să hotărască împreună ce să facă. Alergă spre o cabină telefonică.
Betty îi spuse că Joe se dusese la birou. Secretara lui Cardone îl informă că Joe era încă în vacanţă.
Joe făcea figuri. Pleoapa stângă a lui Tremayne se zbătea atât de tare încât aproape că nu mai vedea.
9
Marţi – ora 7
Neputând să doarmă, Tanner se duse în camera sa de lucru şi îşi aţinti privirea spre ecranele gri ale celor trei televizoare. Aveau ceva funebru, pustiu. Îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe canapea. Se gândi la instrucţiunile lui Fassett: să-şi păstreze calmul şi să nu-i spună nimic lui Ali. Fassett repetase de câteva ori ultima indicaţie.
Singurul pericol real apărea dacă Ali scăpa vreo vorbă nelalocul ei în prezenţa unei persoane nepotrivite. Asta era ceva periculos. Pentru Ali. Dar Tanner nu avusese niciodată vreun secret faţă de soţia sa. Nu ştia dacă va putea să-l păstreze. Faptul că erau întotdeauna deschişi unul faţă de celălalt reprezenta cea mai puternică legătură a solidei lor căsnicii. Chiar dacă se certau, aceasta nu însemna că trebuia să răsucească pe toate feţele acuzaţii nerostite. Alice McCall se săturase de aşa ceva în copilărie.
Omega urma, totuşi, să le schimbe vieţile, în orice caz pentru următoarele şase zile. Trebuia să accepte situaţia, deoarece Fassett îi spusese că aşa era mai bine pentru Ali.
Soarele se ridicase pe cer. Ziua începea, iar familiile Cardone, Tremayne şi Osterman aveau să intre în focul luptei. Tanner se întreba ce vor face, cum vor reacţiona. Spera ca toate cele trei cupluri să ia legătura cu autorităţile, dovedind astfel că Fassett se înşela. Normalitatea şi-ar fi reintrat în drepturi.
Dar era posibil ca nebunia de-abia să înceapă. În orice caz, el o să stea acasă. Dacă Fassett avea dreptate, el ar fi urmat să rămână acasă, cu Ali şi copiii. Fassett nu-i putea influenţa această decizie.
I-ar fi dat de înţeles lui Ali că era răcit. Ar fi păstrat legătura telefonică cu biroul său, dar nu şi-ar fi părăsit familia.
Telefonul suna mereu – chestiuni de serviciu. Ali şi copiii nu mai putură suporta ţârâitul permanent, aşa că se duseră toţi trei la piscină. În afară de câţiva nori apăruţi pe la prânz, ziua era călduroasă – perfectă pentru înot. Maşina albă a poliţiei trecu de câteva ori pe lângă casă. Duminică, Tanner fusese îngrijorat din cauza asta. Acum era recunoscător. Fassett se ţinea de cuvânt.
Telefonul sună din nou.
— Da, Charlie.
Nu se mai obosise să-l salute.
— Domnul Tanner?
— A, scuze. Da, sunt John Tanner.
— Fassett te caută...
— Stai puţin!
Tanner se uită pe fereastră, să vadă dacă Ali şi copiii mai erau la piscină. Se aflau tot acolo.
— Ce e, Fassett? Aţi început treaba?
— Poţi să vorbeşti?
— Da... Ai aflat ceva? A sunat vreunul dintre ei la poliţie?
— Nu. Dacă se întâmplă aşa ceva, te vom contacta imediat. Nu de asta te-am sunat... Ai făcut o prostie foarte mare. Nu-ţi pot spune cât de neglijent ai fost.
— Despre ce e vorba?
— Nu te-ai dus azi-dimineaţă la birou...
— Bineînţeles că nu!
— ... Dar nu trebuie să existe nici o abatere de la programul dumitale obişnuit. E foarte important să nu-ţi modifici programul normal. Pentru propria dumitale protecţie, trebuie să urmezi instrucţiunile noastre.
— Îmi ceri prea mult!
— Ascultă-mă. În acest moment, soţia şi copiii dumitale se află la piscina din spatele casei. Fiul dumitale, Raymond, nu s-a dus la lecţia de tenis...
— Eu i-am cerut lucrul ăsta. I-am zis să lucreze ceva pe peluză.
— Soţia dumitale a primit alimentele acasă, ceea ce nu se întâmplă de obicei.
— I-am explicat că aş putea avea nevoie de ea, să-mi scrie nişte note. A mai făcut treaba asta...
— Esenţial este faptul că nu te comporţi ca de obicei. E vital să-ţi păstrezi acelaşi program zilnic. Nu poţi, nu trebuie să atragi atenţia asupra dumitale.
— Îmi supraveghez familia. Cred că e de înţeles.
— Şi noi facem asta. Mult mai eficient decât dumneata. Niciunul dintre ei nu ne-a scăpat o clipă din ochi. Ba mai mult, nici măcar dumneata. Ai ieşit pe alee de două ori: la nouă treizeci şi două şi la unsprezece şi douăzeci. Fiica dumitale a chemat o prietenă la prânz, pe nume Joan Loomis, în vârsta de opt ani. Suntem foarte meticuloşi şi foarte atenţi.
Directorul de ştiri luă o ţigară şi-o aprinse cu bricheta de birou.
— Nici nu mă îndoiesc de lucrul ăsta.
— N-ai nici un motiv de îngrijorare. Nu există nici un pericol pentru familia dumitale.
— Poate că nu. Cred că sunteţi cu toţii nebuni. Niciunul din cei trei n-are vreo legătură cu Omega.
— E posibil. Dar dacă avem dreptate, nu vor trece la acţiune fără să facă mai întâi verificări. Nu vor intra în panică, fiindcă miza e prea mare. Iar când vor face verificări, se vor suspecta imediat unul pe celălalt. Pentru numele lui Dumnezeu, nu le da vreun motiv să n-o facă. Vezi-ţi de treburile dumitale ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E esenţial. Nimeni nu-ţi poate vătăma familia. N-ar putea ajunge suficient de aproape.
— Foarte bine. Eşti convingător. Dar azi-dimineaţă am ieşit pe alee de trei ori, nu de două.
— Nu, nu-i aşa. A treia oară ai rămas la uşa garajului. N-ai mers propriu-zis pe alee. Şi nu era dimineaţă, era douăsprezece şi paisprezece minute. Fassett râse. Te simţi mai bine acum?
— Te-aş minţi dacă aş nega.
— Nu obişnuieşti să spui minciuni. Din dosarul dumitale reiese foarte clar lucrul ăsta.
Fassett râse din nou. Până şi Tanner zâmbi.
— Chiar că ai întrecut măsura, să ştii. O să mă duc mâine la birou.
— După ce o să se termine. Totul, va trebui să ne întâlnim într-o seară – dumneata cu soţia şi eu cu a mea. Cred că doamnele or să se placă. Fac eu cinste. Dewars White Label cu un pahar mare de sifon pentru dumneata şi scotch cu gheaţă şi puţină apă pentru soţia dumitale..
— Doamne Sfinte! Dacă o să începi să descrii şi viaţa noastră sexuală...
— Stai să verific...
— Du-te dracului, râse Tanner, uşurat. O să vă băgăm sub masă în seara aia.
— S-ar putea. Ne descurcăm noi.
— Spune o zi şi îţi promit c-o să fiu acolo.
— Aş prefera într-o luni. Păstrăm legătura. Ai numărul de urgenţă pentru orele din afara programului. Nu ezita să mă suni.
— Nu. Mâine mă duc la birou.
— Foarte bine. Şi fă-mi un serviciu. Nu mai transmite programe despre noi. Şefilor mei nu le-a plăcut ultimul.
Tanner îşi aminti. Programul la care se referea Fassett fusese o emisiune cu Woodward. Scenariştii inventaseră fraza CoţcăriiînArenă pentru dezvoltarea iniţialelor CIA. Asta se întâmplase cu un an în urmă.
— N-a fost rău.
— Dar nici bun. L-am văzut. Era să mă strâmb de râs, dar nu puteam. Eram cu directorul, în camera lui de zi. CoţcăriiînArenă! Iisuse!
Fassett râse din nou, făcându-l pe Tanner să respire mai uşurat decât şi-ar fi închipuit.
— Mulţumesc, Fassett.
Tanner închise telefonul şi stinse ţigara. Fassett era un profesionist meticulos, îşi zise. Şi avea dreptate. Nimeni nu se putea apropia de Ali şi copii. Din câte ştia el, CIA folosea lunetişti ascunşi în copaci. Tot ce-avea el de făcut era exact ce-i spusese Fassett: nimic. Doar să-şi vadă de treabă ca de obicei. Nici o întrerupere a programului obişnuit, nici o abatere de la normă. Acum simţea că-şi putea juca rolul. Protecţia era aşa cum spusese Fassett că va fi.
Totuşi, un gând nu-i dădea pace şi, cu cât reflecta mai mult, cu atât mai tare îl tulbura.
Era aproape patru după-amiază. Familiile Tremayne, Cardone şi Osterman fuseseră contactate. Hărţuirea începuse. Totuşi, niciunul nu se gândise să sune la poliţie. Sau măcar să-i telefoneze lui.
Era oare posibil ca şase oameni care se numărau de ani de zile printre prietenii lui să nu fie ce păreau a fi?
10
Marţi – ora 9,40 (oraCaliforniei)
Karmann Ghia ieşea din WilshireBoulevard, cotind spre Beverly Drive. Osterman ştia că depăşise limita de viteză din Los Angeles; asta părea un lucru complet lipsit de importanţă. Nu se putea gândi decât la avertismentul pe care tocmai îl primise. Trebuia să ajungă acasă, la Leila şi să decidă împreună ce era de făcut. De ce fuseseră aleşi ei? Cine-i avertiza? Şi despre ce? Leila avea probabil dreptate. Tanner era poate cel mai bun prieten al lor. În plus, ştia să preţuiască discreţia în prietenie. Existau zone de neatins, întotdeauna era o anume distanţă, un perete subţire de sticlă între Tanner şi orice altă fiinţă umană. Desigur, cu excepţia lui Ali.
Iar Tanner deţinea acum informaţii care aveau o anume semnificaţie pentru el şi Leila. Iar Zürich făcea parte din povestea asta. Însă, Doamne! Cum?
Osterman ajunse la poalele dealului Mulholland şi urcă în viteză până sus, trecând pe lângă uriaşele vile ce imitau vechea arhitectură, locuite de cei aflaţi – sau care fuseseră cândva – în vârful ierarhiei sociale din Hollywood. Câteva dintre case reprezentau vestigii dărăpănate ale extravaganţei lor de odinioară. Limita de viteză în sectorul Mulholland era de cincizeci de kilometri. Vitezometrul maşinii lui Osterman arăta optzeci şi doi. Apăsă pedala de acceleraţie. Hotărâse ce trebuia să facă. Avea s-o ia pe Leila şi să plece la Malibu. Ar fi găsit o cabină telefonică pe autostradă şi i-ar fi sunat pe Tremayne şi Cardone.
Vaietul jalnic al sirenei, tot mai tare, îl izbi în timpane. Era un efect sonor în acest oraş al trucurilor. Nu părea real, nimic nu părea real aici. Pentru el nu putea fi.
Însă, desigur, era.
— Domnule poliţist, locuiesc aici. Sunt Osterman. Bernard Osterman. Caliente, numărul 260. Ştii cu siguranţă casa mea.
Era o afirmaţie făcută cu convingere. Caliente reprezenta un cartier rezidenţial.
— Îmi pare rău, domnule Osterman. Permisul şi talonul dumitale, te rog.
— Stai puţin. Am primit un telefon la studio şi am aflat că soţia mea nu se simte bine. E firesc să mă grăbesc.
— Nu în detrimentul pietonilor. Permisul şi talonul. Osterman i le dădu şi privi drept înainte, stăpânindu-şi furia. Poliţistul completă fără grabă lungul formular al procesului-verbal, iar când termină, prinse de el permisul lui Bernie cu un capsator.
La auzul pocnetului, Osterman ridică privirea.
— Trebuie să-mi distrugi permisul?
Poliţistul oftă plictisit, ţinând în mână procesul-verbal.
— Puteam să-ţi suspend permisul pentru treizeci de zile, domnule. Am menţionat o viteză mai mică; aşa, te costă doar zece dolari, cât un tichet de parcare. Îi întinse procesul-verbal lui Bernie. Sper că soţia dumitale se va însănătoşi curând.
Poliţistul se întoarse la maşina lui. Mai vorbi o dată prin geamul deschis:
— Nu uita să-ţi pui permisul în portact. Apoi maşina se depărta în viteză.
Osterman puse procesul-verbal lângă el şi răsuci cheia în contact. KarmannGhia cobora pe panta dealului Mulholland. Aproape dezgustat, Bernie se uită la documentul aflat pe scaunul de alături. Apoi îl mai privi o dată.
Ceva era în neregulă. Forma actului părea cea normală, scrisul ilizibil fusese înghesuit în spaţiile prea înguste ale rubricilor, însă hârtia avea alt aspect. Părea prea lucioasă, de o nuanţă mai închisă decât cea a proceselor-verbale emise de Departamentul Vehiculelor Motorizate din Los Angeles.
Osterman opri maşina. Luă hârtia şi o privi mai atent. Contravenţiile comise de el fuseseră bifate neglijent de către poliţist. De fapt, nu se făcea nici o menţiune în acest sens.
Apoi, Osterman îşi dădu seama că suprafaţa procesului-verbal era o fotocopie subţire, lipită pe o foaie de hârtie mai groasă.
O întoarse şi descoperi că pe spate era un mesaj scris cu cerneală roşie, parţial acoperit de permisul lui capsat acolo. Dădu la o parte permisul şi citi:
Am aflatcăveciniiluiTanners-ar puteasă ficolaboratcuel. Aceastaeosituaţiepotenţialpericuloasă, agravatădefaptulcăinformaţiilenoastresuntincomplete. Fiiextremdeprudentşiaflă cepoţi. Eesenţialsăştim – tu săştii – cât deimplicaţisuntei. Repet. Fiiextremdeprudent!
Zürich
Osterman privea fascinat literele roşii, iar frica îi provocă o durere bruscă în tâmple.
Până şi Tremayne şi Cardone!
11
Marţi – ora 16,50
Dick Tremayne nu se afla în trenul local de la ora patru cincizeci ce mergea spre Saddle Valley. Cardone stând în Cadillacul său, trase o înjurătură cu voce tare. Încercase să-l găsească pe Tremayne la birou, dar i se spusese că avocatul plecase să ia prânzul. N-avea rost să-i lase vorbă să-l sune la întoarcere. Joe hotărâse să revină la Saddle Valley şi să-l aştepte la unul din trenurile ce ajungeau acolo, începând cu ora trei şi jumătate.
Cardone părăsi gara, o luă la stânga la intersecţia cu Saddle Road şi se îndreptă spre vest, în câmp deschis. Mai erau treizeci şi cinci de minute până la sosirea următorului tren. Poate că şofatul l-ar fi ajutat să se calmeze. Nu putea să stea la gară şi să aştepte. Dacă l-ar fi observat cineva, ar fi părut suspect.
Tremayne trebuia să aibă nişte răspunsuri. Dick era un avocat al naibii de bun şi cunoştea nişte soluţii legale, dacă acestea existau.
La periferia lui Saddle Valley, Joe ajunse pe o porţiune de drum mărginită de câmpii. Un Rolls-Royce argintiu îl depăşi prin stânga, iar Cardone observă că uriaşul automobil mergea cu o viteză mult prea mare pentru un drum îngust de ţară. El îşi continuă drumul câţiva kilometri, vag conştient de faptul că intrase în câmp deschis. Probabil că o să poată întoarce pe aleea vreunei ferme. Dar în faţa lui apăru o lungă curbă şerpuită, despre care îşi aminti că avea refugii largi. O să întoarcă acolo. Era timpul să revină la gară.
Intră în curbă şi încetini, pregătindu-se să răsucească volanul spre dreapta, către refugiu. Nu reuşi. Rolls-ul argintiu era parcat sub copacii de acolo, blocându-l.
Iritat, Cardone ambala motorul şi mai merse câteva sute de metri, după care, năzărind nici o maşină pe şosea, făcu o curbă strânsă.
Ajuns la gară, Joe se uită la ceas. Era cinci şi nouăsprezece, aproape cinci şi douăzeci. Putea să vadă tot peronul. L-ar fi zărit pe Tremayne dacă apărea. Spera ca avocatul să vină cu trenul de cinci şi douăzeci şi cinci. Aşteptarea era chinuitoare.
O maşină opri în spatele Cadillacului său, iar Cardone ridică privirea. Era Rolls-ul argintiu. Joe începu să transpire.
Un bărbat masiv, mai înalt de un metru optzeci, coborî din maşină şi porni încet spre geamul deschis al maşinii lui Cardone. Era îmbrăcat într-o uniformă de şofer.
— Domnul Cardione?
— Numele meu e Cardone.
Mâinile bărbatului, care prinseră baza geamului de la portieră, erau imense. Mult mai mari şi mai groase decât ale lui Joe.
— În regulă. Cum doreşti...
— M-ai depăşit puţin mai devreme, nu-i aşa? Pe Saddle Road.
— Da, domnule, aşa e. De fapt, am fost aproape de dumneata toată ziua.
Cardone înghiţi involuntar în sec şi se răsuci în scaun.
— Asta mi se pare o afirmaţie uluitoare. Ca să nu mai vorbesc de faptul că e şi foarte supărătoare.
— Îmi pare rău...
— N-am nevoie de scuzele dumitale, vreau să cunosc motivul. De ce mă urmăreşti? Nu te cunosc. Nu-mi place să fiu urmărit.
— Nimănui nu-i place. Eu fac doar ce mi se spune.
— Ce anume? Ce doreşti?
Şoferul îşi mişcă uşor mâinile, de parcă ar fi atras atenţia asupra mărimii şi forţei lor.
— Mi s-a cerut să-ţi transmit un mesaj, apoi să plec. Am de făcut un drum lung. Patronul meu locuieşte în Maryland.
— Ce mesaj? De la cine?
— De la domnul Da Vinci, domnule.
— Da Vinci?
— Da, domnule. Mi se pare că a luat legătura cu dumneata azi-dimineaţă.
— Nu-l cunosc pe domnul Da Vinci al dumitale... Ce mesaj?
— Că nu trebuie să ai încredere în domnul Tremayne.
— Ce tot spui acolo?
— Doar ce mi-a zis domnul Da Vinci, domnule Cardione. Cardone se uită cu atenţie în ochii uriaşului. Privirea lui inexpresivă trăda o vie inteligenţă.
— De ce-ai aşteptat până acum? M-ai urmărit toată ziua. Puteai să mă abordezi cu mai multe ceasuri în urmă.
— N-am primit instrucţiuni. În maşină e un radio-telefon. Mi s-a spus să iau legătura cu dumneata acum câteva minute.
— Cine ţi-a zis?
— Domnul Da Vinci, domnule...
— Nu-i ăsta numele lui! Spune-mi, cine e? Cardone se lupta să-şi stăpânească furia. Trase adânc aer în piept înainte de a vorbi. Spune-mi cine e Da Vinci.
— Ar mai fi ceva de adăugat la mesaj, zise şoferul, fără să ia în seamă cererea lui Cardone. Domnul Da Vinci îţi transmite că Tremayne s-ar putea să fi vorbit cu domnul Tanner. Nu e nimic sigur, dar aşa se pare.
— Ce a făcut? A vorbit cu el despre ce?
— Nu ştiu, domnule. Nu e treaba mea. Eu am fost angajat să conduc o maşină şi să transmit mesaje.
— Mesajul dumitale nu e clar! Nu-l înţeleg! La ce foloseşte un mesaj neclar?
Cardone încerca din răsputeri să se stăpânească.
— Poate că ultima parte va fi mai explicită. Domnul Da Vinci crede că ar fi o idee bună dacă ai încerca să afli cât de strânsă e legătura domnului Tremayne cu Tanner. Dar trebuie să fii atent. Foarte, foarte atent. La fel şi cu prietenii dumitale din California. E important.
Şoferul se retrase şi duse două degete la cozorocul şepcii.
— Stai puţin!
Cardone puse mâna pe minerul portierei, însă uriaşul în uniformă prinse marginea geamului şi împinse uşa.
— Nu, domnule Cardione. Rămâi în maşină. Nu trebuie să atragi atenţia asupra dumitale. Vine trenul.
— Nu, te rog! Te rog... Vreau să vorbesc cu Da Vinci! Trebuie să vorbim! Unde pot să-l găsesc?
— Nu se poate, domnule. Şoferul ţinea uşa fără efort.
— Jigodie!
Cardone trase de minerul portierei şi se lăsă cu toată greutatea pe uşă, care se deschise puţin, apoi fu din nou închisă de mâinile şoferului.
— Te fac praf!
Trenul se opri în faţa peronului. Câţiva oameni coborâră, apoi locomotiva şuieră strident de două ori. Şoferul vorbi calm:
— Nu a venit cu trenul, domnule Cardione. A sosit cu maşina în oraş, azi-dimineaţă. Ştim şi asta.
Trenul porni încet, rulând pe şine. Joe se uita fix la uriaşa fiinţă umană care ţinea uşa maşinii închisă. Aproape că nu-şi mai stăpânea furia, dar era destul de lucid încât să-şi dea seama că asta nu-l ajuta cu nimic. Şoferul se retrase, îl salută încă o dată pe Cardone şi porni grăbit spre Rolls-Royce. Cardone împinse portiera maşinii şi coborî pe pavajul fierbinte.
— Salut, Joe!
Era Amos Needham, din al doilea val de călători ce coborâseră la Saddle Valley. Vicepreşedinte la ManufacturesHanover Trust şi preşedinte al comitetului pentru evenimente speciale al Clubului Saddle Valley.
— Voi, oamenii de bursă, n-aveţi probleme. În vremuri de restrişte staţi acasă şi aşteptaţi să se calmeze lucrurile, nu-i aşa?
— Sigur, sigur, Amos.
Cardone îl urmărea cu privirea pe şoferul Rolls-ului, care se urcase în maşină şi pornise motorul.
— Îţi spun eu, continuă Amos, nu ştiu unde o să ajungem cu voi, tinerii!... Ai văzut cotaţiile pentru DuPont? Toată lumea suferă pierderi, iar ei înregistrează o creştere rapidă! Am cerut oamenilor din comitetul meu de la bancă să se consulte cu conducerea de la Ouija. Să vă ia dracu’ pe voi, toţi, brokerii parveniţi.
Needham chicoti, apoi îşi flutură braţul scurt, făcând semn unui Lincoln Continental ce se apropia de gară.
— E Ralph. Să te duc până acasă, Joe?... A, nu-i nevoie. Tocmai ai coborât din maşina ta.
Lincoln-ul opri lângă peron, iar şoferul lui Amos Needham dădu să coboare.
— Nu-i nevoie, Ralph. Pot să deschid o portieră. Apropo, Joe... Rolls-ul ăla la care te uiţi îmi aminteşte de un prieten. Totuşi, nu poate fi al lui. Locuieşte tocmai în Maryland.
Cardone întoarse brusc capul şi-l privi pe nevinovatul bancher.
— În Maryland? Despre cine e vorba?
Amos Needham ţinu portiera maşinii lui deschisă şi-i susţinu privirea lui Joe, cu o bună dispoziţie amestecată cu nepăsare.
— A, nu cred că-l cunoşti. A murit de mulţi ani... Un nume ciudat. Râdeam mereu de el... Îl chema Caesar.
Amos Needham urcă în maşină şi închise portiera. La capătul lui StationParkway, Rolls-Royce-ul o luă la dreapta şi porni în viteză către arterele ce duceau spre Manhattan. Paralizat de spaimă, Cardone stătea în faţa gării din Saddle Valley.
Tremayne!
Tremayne era cu Tanner!
Osterman era cu Tanner!
Da Vinci... Caesar!
Strategii războiului!
Iar el, Giuseppe Ambruzzio Cardione, rămăsese singur!
O, Iisuse! Iisuse! FiulDomnului! BinecuvântatăMaria! BinecuvântatăMaria, MaicaDomnului! Spală-mi mâinilecusângeleLui! SângeleMielului! Iisuse! Iisuse! Iartă-mi păcatele!... Mariaşi Iisuse! PreasfinteDumnezeule! Ce-am făcut?
12
Marţi – ora 17
Tremayne rătăcea fără ţintă de ceasuri întregi, în susul şi în josul străzilor familiare din East Side. Totuşi, dacă l-ar fi oprit cineva şi l-ar fi întrebat unde se afla, n-ar fi ştiut să răspundă.
Era epuizat. Înspăimântat. Blackstone spusese totul, fără să clarifice nimic.
Iar Cardone minţise. Pe cineva. Pe soţia lui sau la birou, nu mai conta. Esenţial era faptul că Joe nu putea fi găsit. Tremayne ştia că nu se va putea elibera de spaimă până când el şi Cardone n-aveau să-şi dea seama ce făcuse Osterman.
Îi trădase Osterman?
Era oare posibil?
Traversă Vanderbilt Avenue, înţelegând că mergea spre hotelul Biltmore fără să se gândească la o destinaţie anume. Nici nu-i de mirare, îşi zise. Biltmore îi deştepta amintiri din vremurile bune.
Pătrunse în hol, aproape aşteptându-se să vadă vreun prieten uitat din adolescenţă – şi privirea îi fu atrasă de un bărbat pe care nu-l mai văzuse de aproape douăzeci şi cinci de ani. Îi cunoştea chipul, schimbat teribil de trecerea anilor – buhăit, i se păru lui Tremayne, ridat – dar nu-şi putea aminti numele. Îl cunoştea din anii de liceu.
Cei doi bărbaţi se apropiară stânjeniţi unul de altul.
— Dick... Dick Tremayne! Eşti Dick Tremayne, nu-i aşa?
— Da. Iar tu eşti... Jim?
— Jack! Jack Townsend! Ce mai faci, Dick? Cei doi îşi strânseră mâinile, Townsend ceva mai entuziasmat. Cred că au trecut douăzeci şi cinci, treizeci de ani! Arăţi grozav! Cum dracu’ nu te-ai îngrăşat? Eu am renunţat să mai ţin regim.
— Şi tu arăţi bine. Nu ştiam că eşti în New York.
— Nu stau aici. M-am stabilit în Toledo. Am venit doar pentru câteva zile... Îţi jur, am avut un gând smintit când m-am urcat în avionul de New York. Am anulat rezervarea la Hilton şi mi-am zis să iau o cameră aici, doar ca să văd dacă mai găsesc pe cineva din vechea gaşcă. O nebunie, nu?... Şi uite peste cine dau!
— Ciudat. Chiar că e ciudat. Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru acum câteva clipe.
— Hai să bem ceva!
Townsend nu se mai oprea din vorbit, emiţând judecăţi de valoare impregnate de tradiţia gândirii corporatiste. Era cumplit de plictisitor.
Tremayne continua să se gândească la Cardone. În timp ce bea al treilea pahar, se uită înjur, căutând o cabină telefonică de lângă bar, de care-şi amintea din tinereţe. Era ascunsă lângă intrarea în bucătărie şi numai clienţii obişnuiţi de la Biltmore ştiau de existenţa ei.
N-o mai zări. Iar Jack Townsend continua să vorbească, amintindu-şi cu voce tare lucruri pe care s-ar fi cuvenit să le treacă sub tăcere.
La câţiva paşi de ei stăteau doi negri în scurte de piele, cu mărgele la gât. În alte vremuri nu s-ar fi aflat acolo. În vremurile bune.
Tremayne bău dintr-o dată al patrulea pahar; Townsend n-avea de gând să înceteze cu pălăvrăgeala.
Trebuia să-l sune pe Joe! Panica îl cuprinsese din nou. Poate că Joe, cu o singură frază, ar fi dezlegat enigma Osterman.
— Ce se întâmplă cu tine, Dick? Pari foarte abătut.
— Să mă ajute Dumnezeu, e prima dată când vin aici după ani de zile. Tremayne bolborosi cuvintele şi înţelese asta. Trebuie să dau un telefon. Scuză-mă.
Townsend puse mâna pe braţul lui Tremayne. Vorbi încet:
— Ai de gând să-l suni pe Cardone?
— Ce?
— Te-am întrebat dacă ai de gând să-l suni pe Cardone.
— Cine eşti?... Cine dracu’ eşti tu?
— Un prieten al lui Blackstone. Nu-l suna pe Cardone. Nu face asta sub nici o formă. Numai dacă nu vrei să-ţi baţi singur cuie în coşciug. Înţelegi?
— Nu înţeleg nimic! Cine eşti tu? Cine-i Blackstone?
Tremayne încerca să vorbească în şoaptă, dar vocea îi răsuna în întreaga încăpere.
— Cardone poate fi periculos. Nu avem încredere în el. Nu suntem siguri nici de cuplul Osterman.
— Ce vrei să spui?
— S-ar putea ca ei să fi căzut la o înţelegere. N-ar fi exclus ca tu Să fi rămas singur. Poartă-te normal şi vezi ce poţi să afli. Păstrăm legătura... dar domnul Blackstone ţi-a spus deja asta, nu-i aşa?
Apoi Townsend făcu un lucru ciudat. Scoase o bancnotă din portmoneu şi-o aşeză în faţa lui Richard Tremayne. Rosti doar două silabe în timp ce se întorcea cu spatele, îndreptându-se către uşa de sticlă.
— Ia-o.
Era o bancnotă de o sută de dolari. Ce cumpărase cu ea? Nu cumpărase nimic, îşi zise Tremayne. Era doar un simbol.
Un preţ. Orice preţ.
Când intră Fassett în camera de hotel, doi bărbaţi erau aplecaţi asupra unei mese, studiind diverse documente şi hărţi. Unul era Grover. Celălalt se numea Cole. Fassett îşi scoase ochelarii de soare şi pălăria, punându-le pe birou.
— Totul e în regulă? întrebă Grover.
— Conform programului. Numai dacă Tremayne nu se îmbată prea tare la Biltmore.
— Dacă o face, zise Cole, privind o hartă a oraşului New Jersey, un poliţist prietenos şi ciubucar o să corecteze situaţia. O să-l ducă acasă.
— Ai oameni de ambele părţi ale podului?
— Şi în tuneluri. El merge uneori prin tunelul Lincoln şi urcă pe Parkway. Toţi comunică între ei prin staţia de radio.
Cole făcea nişte semne pe o hârtie de calc aşezată deasupra hărţii. Telefonul sună. Grover se duse către noptieră să răspundă.
— Grover la telefon... Aha. Da, o să verificăm din nou, dar sunt sigur că am fi auzit dacă... Nu-ţi face griji. Foarte bine. Păstrăm legătura.
Grover puse receptorul în furcă şi rămase lângă telefon.
— Ce s-a întâmplat?
Fassett îşi scoase haina albă şi începu să-şi suflece mânecile.
— Era baza logistică de la Los Angeles. Între momentul în care Osterman a părăsit studioul şi cel în care a fost oprit pe Mulholland, l-am pierdut din vedere vreo douăzeci de minute. Bănuiesc că s-ar putea să fi luat legătura cu Cardone sau Tremayne.
Cole ridică privirea de la masă.
— Asta înseamnă ora unu la noi şi zece în California?
— Da.
— Nu se confirmă. Cardone era în maşina lui, iar Tremayne rătăcea pe străzi. Niciunul nu putea fi contactat...
— Totuşi, înţeleg la ce se gândesc cei de-acolo, îl întrerupse Fassett. Tremayne a tot încercat să dea de Cardone la prânz.
— Am calculat asta, Larry, spuse Cole. I-am fi interceptat pe amândoi dacă ar fi stabilit o întâlnire.
— Da, ştiu. E totuşi riscant.
Cole râse şi luă hârtia de calc.
— Tu planifici – noi o să controlăm. Aici se află toate drumurile lăturalnice care duc la „Piele”.
— Le avem.
— George a uitat să mai aducă o copie, iar celelalte sunt împrăştiate pe la oamenii noştri. Un post de comandă trebuie să aibă întotdeauna o hartă a zonei.
— Mea culpa. Am fost în şedinţă până la ora două azi-dimineaţă şi a trebuit să prind trenul de şase treizeci. Mi-am uitat şi aparatul de ras, periuţa de dinţi şi Dumnezeu mai ştie ce.
Telefonul sună din nou, iar Grover întinse mâna după receptor.
— ... Înţeleg... numai puţin. Depărta receptorul de ureche şi se uită la Laurence Fassett. Al doilea şofer al nostru a avut o dispută cu Cardone...
— O, Doamne! Nimic grav, sper.
— Nu, nu. Temperamentalul ex-sportiv a încercat să iasă din maşină şi a-nceput să se zbată. Nu s-a întâmplat nimic.
— Spune-i să se întoarcă la Washington. Să iasă din zonă.
— Întoarce-te la D.C., Jim... Sigur, se poate. Bine. Ne vedem la sediu.
Grover închise telefonul şi reveni la masă.
— Ce i-ai permis lui Jim să facă? întrebă Fassett.
— Să lase Rolls-ul în Maryland. Crede că Joe Cardone i-a luat numărul.
— Bun. Şi familia Caesar?
— Perfect pregătită, interveni Cole. De-abia aşteaptă să audă de Giuseppe Ambruzzio Cardione. Fiul nu seamănă nici pe departe cu tatăl.
— Asta ce înseamnă?
Grover ţinea flacăra brichetei la capătul ţigării.
— Bătrânul Caesar a făcut o avere uriaşă de pe urma gangsterilor. Fiul său cel mai mare lucrează la biroul procurorului general şi turbează când aude de Mafia.
— Spală păcatele familiei?
— Cam aşa ceva.
Fassett se îndreptă spre fereastră şi privi terenul întins din Central Park South. Vorbi încet, dar satisfacţia din vocea lui îi făcu pe ceilalţi să zâmbească.
— Acum sunt cu toţii acolo. Fiecare dintre ei este nedumerit şi înfricoşat. Niciunul nu ştie ce să facă sau cu cine să vorbească. Noi o să stăm deoparte şi-o să-i supraveghem. Le dăm o pauză de douăzeci şi patru de ore. O întrerupere... Iar Omega nu are de ales. Omega trebuie să-şi facă mutarea.
13
Miercuri – ora 10,15
Era ora zece şi cincisprezece când Tanner ajunse la biroul său. Îi venise foarte greu să-şi părăsească locuinţa, dar înţelegea că Fassett avea dreptate. Se aşeză la birou şi se uită distrat la corespondenţă şi mesaje. Toţi îi solicitau o întrevedere. Niciunul nu voia să ia vreo decizie fără aprobarea lui.
Preşedinţi de companii muzicale. Sumedenia de directori adjuncţi ai trustului.
Ridică receptorul şi formă numărul de acasă.
— Bună, Ali.
— Bună, iubitule. Ai uitat ceva?
— Nu... nu. Mă simţeam singur. Ce faci?
În casa de pe Orchard Place, 22, Saddle Valley, New Jersey, Alice Tanner zâmbi înduioşată.
— Ce fac?... Păi, conform ordinelor marelui han, îl supraveghez pe fiul tău, care face curăţenie în pivniţă. Şi tot după instrucţiunile marelui han, fiica lui îşi petrece o dimineaţă călduroasă de iulie completându-şi lecturile. Cum altfel o să intre la Berkeley când va împlini doisprezece ani?
Tanner sesiză reproşul. În anii copilăriei, verile soţiei sale fuseseră solitare şi terifiante. Ali le dorea perfecte pentru Janet.
— Mă rog, nu exagera. Cheamă nişte copii acolo.
— M-am gândit şi eu la asta. Dar a telefonat Nancy Loomis şi-a întrebat dacă Janet poate să se ducă acolo la prânz...
— Ali... Tanner luă receptorul în mâna stingă. Aş prefera să rărim vizitele la familia Loomis timp de câteva zile...
— Ce vrei să spui?
John îşi aminti ce-i zicea Jim Loomis în fiecare zi, în trenul de opt şi douăzeci.
— Jim încearcă să pună pe picioare o afacere la bursă, în tren are mulţi amici care vor să-i fie asociaţi. Dacă reuşesc să-l evit până săptămâna viitoare, am scăpat de griji.
— Joe ce spune?
— Habar n-am. Loomis nu vrea ca Joe să ştie. Firme rivale, presupun.
— Nu văd ce legătură are vizita lui Janet cu...
— Ne scuteşte de încurcături. Noi nu dispunem de banii de care are el nevoie.
— Amin!
— Şi... fă-mi un serviciu. Stai lângă telefon astăzi. Alice Tanner se uită la receptorul din mâna ei.
— De ce?
— Nu pot să-ţi dau amănunte, dar s-ar putea să primesc un telefon important... Despre ce discutăm noi mereu...
Fără să vrea, Alice Tanner coborî imediat vocea şi zâmbi:
— Cineva ţi-a făcut o ofertă!
— S-ar putea. Or să sune acasă, să stabilim o întâlnire.
— O, John. Asta-i grozav!
— Ar... putea fi interesant. Îi veni dintr-o dată greu să stea de vorbă cu ea. Discutăm mai târziu.
— Ar fi nemaipomenit, iubitule. O să dau soneria la maximum, ca să se audă până la New York.
— Te sun mai târziu.
— Să-mi dai şi alte amănunte.
Tanner puse uşor receptorul în furcă. Începuseră minciunile... dar familia lui avea să rămână acasă.
Ştia că trebuia să se concentreze asupra problemelor de la Standard Mutual. Fassett îl avertizase. Nu se admiteau nici un fel de abateri de la programul său obişnuit, iar normalitatea, pentru oricare director de ştiri, era o stare asemănătoare cu hipertensiunea. Specialitatea lui Tanner la Standard o constituia aplanarea dificultăţilor potenţiale. Dacă exista în viaţa lui profesională un moment în care trebuia să evite haosul, acela apăruse acum.
Ridică receptorul.
— Norma, o să-ţi citesc lista celor cu care urmează să mă văd în dimineaţa asta, iar tu o să-i suni. Comunică-le tuturor că e vorba de nişte întâlniri scurte şi nu lăsa pe nimeni să stea mai mult de cincisprezece minute dacă nu te anunţ în prealabil să faci o excepţie. Ar fi bine dacă toate problemele şi propunerile s-ar concentra într-o jumătate de pagină scrisă pentru fiecare. Am multe lucruri de pus la punct.
Nu termină până la 12,30. Închise uşa biroului şi-o sună pe soţia sa. Nu răspunse, nimeni. Lăsă telefonul să sune aproape două minute, având impresia că pauzele soneriei erau interminabile.
Niciun răspuns. Nici un răspuns la telefonul a cărui sonerie fusese dată atât de tare încât ar fi trebuit să se audă până la New York.
Era douăsprezece şi treizeci şi cinci. Ali şi-o fi închipuit pesemne că nimeni n-o să sune între douăsprezece şi unu şi jumătate. Şi probabil că avusese nevoie de ceva de la magazin. Sau poate că se hotărâse să-i ia pe copii la Club, să mănânce nişte hamburgeri. Sau acceptase până la urmă invitaţia lui Nancy Loomis de a merge împreună cu Janet la masa de prânz. Ori se dusese la bibliotecă – Ali era o cititoare împătimită, la marginea piscinei, în timpul verii.
Tanner încercă să şi-o imagineze pe Ali făcând toate astea. Trebuia să fie vorba despre una sau alta dintre situaţii, ori despre toate la un loc.
Sună din nou, însă nici de astă dată nu răspunse nimeni. Apoi telefona la Club.
— Îmi pare rău, domnule Tanner. Am sunat şi pe terasă. Doamna Tanner nu e aici.
Familia Loomis. Sigur, acolo se dusese.
— Fir-ar să fie, John, Alice spunea că Janet avea crampe abdominale. Poate că a dus-o la doctor.
Până la ora unu şi opt minute, John Tanner mai făcu două încercări să dea de Ali. Ultima dată lăsă telefonul să sune aproape cinci minute. Imaginându-şi că soţia sa intra într-un suflet pe uşă, lăsând aparatul să mai sune o dată, aşteptându-se ca ea să răspundă.
Dar nu se întâmplă aşa.
Nu înceta să-şi repete că-şi făcea probleme inutil. El însuşi văzuse maşina poliţiei urmărindu-i când Ali îl condusese la gară. Fassett îl convinsese cu o zi în urmă că oamenii lui erau meticuloşi.
Fassett.
Ridică receptorul şi formă numărul de urgenţă pe care i-l dăduse Fassett. Avea prefix de Manhattan.
— Grover...
Cine? îşi zise Tanner.
— Alo! Alo!... George Grover la telefon.
— Numele meu e John Tanner. Încerc să-l găsesc pe Laurence Fassett.
— A, bună ziua, domnule Tanner. S-a întâmplat ceva? Fassett nu-i aici. Pot să te ajut eu?
— Eşti un asociat al lui Fassett?
— Da, domnule.
— Nu reuşesc să dau de soţia mea. Am sunat de mai multe ori. Nu răspunde.
— Poate că a ieşit în oraş. Eu n-aş fi îngrijorat. E supravegheată.
— Eşti sigur?
— Bineînţeles.
— I-am spus să stea lângă telefon. Credea că am de primit un apel important...
— O să iau legătura cu oamenii noştri şi-o să te sun imediat. Stai liniştit.
Tanner închise, simţindu-se oarecum stânjenit. Însă trecură cinci minute şi telefonul rămase mut. Formă numărul lui Fassett, dar era ocupat. Puse repede receptorul în furcă, întrebându-se dacă nu cumva Grover suna la el şi găsea linia ocupată. Încerca oare Grover să dea de el? De bună seamă aşa stăteau lucrurile. O să încerce din nou imediat.
Totuşi, telefonul nu sună.
Tanner ridică iarăşi receptorul şi formă numărul încet, cu atenţie, asigurându-se că toate cifrele erau corecte.
— Grover.
— Sunt Tanner. Credeam că o să mă suni imediat!
— Îmi pare rău, domnule Tanner. Am avut o mică dificultate. Nu ai nici un motiv de îngrijorare.
— Ce dificultate?
— Să luăm legătura cu oamenii noştri de pe teren. Nu e ceva neobişnuit. Nici nu le putem pretinde să se afle lângă radio-telefon în fiecare clipă. O să dau de ei în curând şi-ţi promit că te sun.
— Nu e suficient!
John Tanner trânti receptorul şi se ridică din fotoliu. În după-amiaza trecută, Fassett îi descrisese fiecare mişcare făcută de familia lui – până şi ce se întâmpla când vorbea cu el la telefon. Iar acum acest Grover nu putea contacta pe niciunul dintre oamenii care ar fi trebuit să-i supravegheze familia. Ce zisese Fassett?
„Avem treisprezece agenţi în Saddle Valley...” Joe Grover nu reuşea să-l găsească pe niciunul. Treisprezece oameni şi niciunul nu putea fi contactat! Se îndreptă spre uşa biroului.
— A intervenit ceva, Norma. Răspunde la telefonul meu, te rog. Dacă mă caută un bărbat pe nume Grover, spune-i că am plecat acasă.
SADDLE VALLEY
LOCALITATE ÎNTEMEIATĂ ÎN 1862
Bine aţi venit!
— Unde mergem acum, domnule?
— Drept înainte. O să-ţi arăt.
Taxiul ajunse pe Orchard Drive, la două case de locuinţa lui; lui Tanner i se accelerase pulsul. Îşi tot imagina camioneta aflată pe alee. La următoarea cotitură avea s-o vadă – dacă era acolo. Şi în acest caz, totul ar fi fost în regulă. O, Iisuse! Dă, Doamne, să fie totul în regulă!
Camioneta nu era pe alee. Tanner se uită la ceas. Două patruzeci şi cinci. Trei fără un sfert! Şi Ali nu era acolo!
— La stânga. Casa acoperită cu şindrilă.
— Frumos loc, domnule. Cu adevărat frumos.
— Grăbeşte-te!
Taxiul se opri în faţa aleii pavate cu lespezi de piatră. Tanner plăti şi împinse portiera, fără să audă mulţumirile şoferului.
— Ali! Ali!
Tanner alergă prin spălătorie, ca să caute în garaj. Nimic. Micul Triumph era acolo. Linişte.
Totuşi, se simţea ceva. Un miros. Slab, dezgustător, pe care Tanner nu-l putea defini.
— Ali! Ali!
Alergă înapoi în bucătărie şi văzu piscina prin fereastră. O, Doamne! Privi suprafaţa apei şi fugi către uşa dinspre curte. Zăvorul era înţepenit; îl izbi, sfărâmându-l şi ieşi în goană.
Slavă Domnului! Nu era nimic în apă!
Micul său Welsh terier se trezi din somn. Animalul era legat de un cablu de sârmă şi începu imediat să hămăie cu lătratul lui ascuţit, isteric.
Se întoarse rapid în casă şi se duse la uşa pivniţei.
— Ray! Janet! Ali!
Linişte. Cu excepţia lătratului necontenit de afară. Lăsă deschisă uşa pivniţei şi alergă spre scări. Sus!
Urcă, sărind treptele în grabă; uşile de la camerele copiilor şi de la cea pentru oaspeţi erau deschise. Nu însă şi cea de la dormitorul părinţilor.
Apoi auzi. Zgomotul stins al unui aparat de radio. Radioul-ceas al lui Ali, cu un cronometru automat, care declanşa închiderea aparatului în momentul programat, pe parcursul unei ore. El şi cu Ali obişnuiau să utilizeze cronometrul când ascultau ceva la radio. Niciodată butonul de pornire. Iar Ali dispăruse de peste două ore şi jumătate. Altcineva deschisese aparatul.
Deschise uşa. Nimeni. Se pregătea să se întoarcă să caute în celelalte camere când o văzu. O notă scrisă cu cerneală roşie, aflată lângă radioul-ceas. Se duse într-acolo.
Soţiaşicopiiităiauplecatîntr-ocălătorie neaşteptată, îigăseştilângăunvechidepoudevagoanedepeLassiterRoad.
Cuprins de panică, Tanner îşi aminti depoul abandonat. Era situat adânc în pădure, pe un drum lăturalnic rareori folosit.
Ce făcuse? Pentru numele Domnului, ce făcuse? Îi ucisese! Dacă era aşa, avea să-l omoare pe Fassett! Pe Grover! Pe toţi cei care ar fi trebuit să-i păzească!
Ieşi în fugă din dormitor, coborî scările şi se duse la garaj. Dintr-un salt, se instala la volanul Triumph-ului şi ambala motorul.
Tanner ieşi de pe alee cu micul automobil sport, o luă la dreapta şi porni în viteză pe curba lungă a lui Orchard Drive, încercând să-şi amintească cel mai scurt drum spre Lassiter Road. Ajunse la un heleşteu despre care ştia că se numea Lacul Lassiter, folosit de localnici drept patinoar în timpul iernii. Lassiter Road se afla de partea cealaltă şi părea să dispară într-o pădure crescută haotic.
Ţinea pedala acceleraţiei apăsată până în podea. Începu să vorbească singur, apoi să strige. Ali! Ali! Janet Ray!
Drumul era şerpuit. Puncte moarte, curbe, raze de soare apăreau ici-colo, printre copaci. Nu se vedeau alte automobile, nici vreun semn de viaţă.
Vechiul depou abandonat îi apăru brusc în faţa ochilor. Şi acolo era şi camioneta – pe jumătate ieşită din parcarea năpădită de bălării, oprită în iarba înaltă. Tanner frână lângă camionetă. Nu se vedea nimeni.
Sări din Triumph şi alergă spre maşină. Într-o clipă, mintea i-o luă razna. Groaza era reală. Imposibilul se petrecuse.
Pe podeaua de sub scaunele din faţă zăcea soţia lui. Prăbuşită, nemişcată. În spate se aflau micuţa Janet şi fiul lui. Cu capetele aplecate. Cu trupurile întinse pe scaunele roşii.
O, Iisuse! Hristoase! Se întâmplase! Ochii i se umplură de lacrimi. Capul îi tremura.
Deschise portiera, ţipând îngrozit. Şi deodată fu învăluit de un miros. Acelaşi miros dezgustător pe care îl simţise şi în garaj. Luă capul lui Ali şi-l ridică, peste măsură de înfricoşat.
— Ali! Ali! Doamne! Terog! Ali!
Soţia lui deschise încet ochii. Clipi. Era conştientă şi nu prea. Îşi mişcă braţele.
— Unde... unde? Copiii! strigă ea.
La auzul ţipătului ei, Tanner îşi veni în fire. Se ridică şi se întinse peste scaun către fiul şi fiica lui. Aceştia se mişcară. Trăiau! Trăiaucutoţii!
Ali ieşi din camionetă, împleticindu-se când ajunse cu picioarele pe pământ. Soţul ei o scoase pe fată de pe scaunul din spate, iar aceasta începu să plângă.
— Ce s-aîntâmplat? Ce s-aîntâmplat? Alice Tanner se ridică în picioare.
— Nu vorbi, Ali. Respiră. Cât de adânc poţi. Hai! Se duse spre ea şi i-o întinse pe Janet, care suspina.
— O să-l iau pe Ray.
— Ce s-aîntâmplat? Nu-mi spune mie să nu...
— Taci! Respiră. Respiră adânc!
Îşi scoase fiul de pe bancheta din spate. Băiatul începu să vomite. Tanner îi puse palma pe frunte, ţinându-l de mijloc cu braţul stâng.
— John, nu poţi...
— Fă câţiva paşi. Încearcă s-o ajuţi pe Janet să meargă! Fă cum îţi spun!
Supusă, uluită, Alice Tanner se conformă. Băiatul începu să-şi scuture capul în mâna lui Tanner.
— Te simţi mai bine, fiule?
— Vai!... Vai! Unde suntem? Băiatul se sperie deodată.
— E în regulă. E în regulă... Suntem toţi... În regulă. Tanner se uită la soţia lui. Ea pusese picioarele lui Janet pe pământ, susţinând-o cu braţele. Copilul plângea acum tare, iar Tanner îl privea îngrozit.
Se duse la camionetă, să vadă dacă erau cheile în contact. Nu se aflau acolo. N-avea nici un sens.
Se uită sub scaune, în cutia de la bord, în spate. Apoi le văzu. Înfăşurate într-o bucată de hârtie albă, legată cu o bandă elastică. Pachetul era vârât adânc între scaunele rabatabile, aproape imposibil de văzut.
Fata lui începuse să ţipe, iar Alice Tanner o luă în braţe, încercând s-o liniştească, repetându-i mereu că totul era în regulă.
Asigurându-se că nu-l vedea soţia lui, Tanner ţinu micul pachet sub bancheta din spate, scoase banda elastică şi desfăcu hârtia. Nu scria nimic pe ea.
O rupse şi o vârî în buzunar. Era tentat să-i mărturisească lui Ali ce se întâmplase. Apoi ar fi plecat de-acasă. Cât mai departe. Dar nu voia să-i spună în faţa copiilor.
— Urcă-te în maşină!
Tanner îi vorbi cu blândeţe fiului său, apoi se duse la soţie şi-i luă copilul isterizat din braţe.
— Ia cheile de la Triumph, Ali. Mergem acasă.
Ea stătea în faţa lui, cu ochii măriţi de spaimă, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Se străduia din răsputeri să nu ţipe.
— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu noi? Zgomotul unui motor îl scuti pe Tanner de răspuns.
Deşi furios, era recunoscător. Maşina poliţiei din Saddle Valley venea în viteză spre depou şi se opri la mai puţin de zece metri de ei.
Jenkins şi McDermott săriră din automobil. Jenkins avea pistolul în mână.
— Totul e în regulă?
Veni în fugă spre Tanner. McDermott se duse în grabă la camionetă şi vorbi încet cu băiatul aflat pe bancheta din spate.
— Am găsit nota din dormitorul dumitale. Apropo, credem că am recuperat cea mai mare parte din bunuri.
— Din ce?
Alice Tanner îl privea cu atenţie pe poliţist.
— Ce bunuri?
— Două televizoare, bijuteriile doamnei Tanner, o casetă de argint, tacâmuri, nişte bani. E o listă la secţie. Nu ştiu dacă am găsit tot. Maşina a fost abandonată la distanţă de câteva case faţă de locuinţa dumitale. S-ar putea să fi luat şi altceva. Va trebui să verificaţi.
Tanner îi dădu fata lui Ali.
— Despre ce dracu’ vorbeşti?
— Aţi fost jefuiţi. Soţia dumitale trebuie să se fi întors în timp ce ei operau. Ea şi copiii au fost gazaţi în garaj... Erau profesionişti, fără îndoială. Au folosit metode profesioniste...
— Eşti un mincinos, zise Tanner încet. Nu a fost nimic...
— Vă rog! îl întrerupse Jenkins. Acum contează soţia dumitale şi copiii.
Ca la un semnal, McDermott strigă dinăuntrul camionetei:
— Puştiul ăsta trebuie dus imediat la spital!
— O, Doamne!
Alice Tanner alergă spre automobil, ducându-şi fata în braţe.
— Lăsaţi-l pe McDermott să-i ducă, zise Jenkins.
— Cum să am încredere în dumneata? M-ai minţit. Nu lipsea nimic din casă. Nici un televizor, nici un semn de jaf. De ce-ai minţit?
— Nu e timp. O să-i trimit pe copii şi pe soţia dumitale cu McDermott.
Jenkins vorbise grăbit.
— Or să meargă cumine!
— Nu, n-or să meargă. Jenkins ridică uşor pistolul.
— Te omor, Jenkins.
— În cazul acesta, cine-o să mai stea între dumneata şi Omega? Spuse Jenkins calm. Fii rezonabil. Fassett e pe drum. Vrea să te vadă.
— Îmi cer scuze cu umilinţă. N-o să se mai întâmple.
— Ce s-apetrecut? Unde era infailibila dumitale protecţie?
— O eroare logistică într-un program de supraveghere care nu fusese reverificat. Ăsta-i adevărul. N-are rost să te mint. Eu sunt răspunzător.
— Dumneata n-ai fost aici.
— Totuşi eu sunt de vină. Echipa care se ocupă de „Piele” e responsabilitatea mea. Omega a văzut că un post nu era acoperit – mai puţin de cincisprezece minute, din întâmplare – şi a acţionat.
— Nu pot să admit lucrul ăsta. Ai riscat vieţile copiilor şi soţiei mele!
— Ţi-am spus, nu se va mai repeta. În plus – şi, într-un sens răsturnat, lucrul ăsta ar trebui să fie liniştitor – această după-amiază confirmă faptul că Omega n-o să ucidă. Teroare, da. Crimă, nu.
— De ce? Fiindcă spui dumneata? Palmaresul Agenţiei arată ca un dosar al dezastrelor. Nu mai iei nici o decizie în ce mă priveşte, să fie clar.
— Da? Atunci iei dumneata?
— Da.
— Nu fi stupid. Dacă nu-ţi pasă de dumneata, gândeşte-te măcar la familia dumitale.
Tanner se ridică din fotoliu. Văzu prin jaluzelele veneţiene că doi bărbaţi stăteau de pază în faţa ferestrei motelului.
— O să-mi iau familia cu mine.
— Unde-o să te duci?
— Nu ştiu. Ştiu doar că nu mai stau aici.
— Crezi că Omega n-o să te urmărească?
— De ce-ar... face-o? Nu sunt de-ai voştri.
— Ei n-or să creadă asta.
— Atunci o să le spun clar!
— Ai de gând să dai un anunţ în TheTimes?
— Nu!
Tanner se întoarse şi întinse un deget spre omul de la CIA.
— Dumneata o s-o faci! Pentru că altfel o să relatez tuturor reţelelor de ştiri din ţară povestea acestei operaţiuni şi coordonarea ei de către dumneata cu stupizenie şi răutate. N-o să supravieţuieşti acestei situaţii.
— Nici dumneata, fiindcă o să fii lichidat. Soţia dumitale – moartă. Fiul, fiica dumitale... morţi.
— Degeaba mă ameninţi...
— Pentru numele lui Dumnezeu, răsfoieşte istoria! Nu-ţi dai seama ce s-aîntâmplat cuadevărat? Fassett explodă. Apoi, dintr-o dată, îşi coborî vocea şi duse mâna la piept, vorbind încet. Eu, de exemplu... Soţia mea a fost ucisă în Berlinul de est. Au omorât-o din simplul motiv că era măritată cu mine. Mi s-a... servit o lecţie. Şi ca să învăţ bine acea lecţie, mi-au lichidat soţia. Nu emite sentinţe în privinţa mea. Eu am fost acolo. Dumneata erai în siguranţă. Ei bine, acum mai eşti în pericol.
Tanner avea un aer surprins.
— Ce vrei să spui?
— Vei proceda exact aşa cum am plănuit. Acum suntem foarte aproape. Vreau să demasc Omega.
— Nu mă poţi obliga şi ştii lucrul ăsta!
— Ba da, pot... Fiindcă dacă refuzi, dacă fugi, o să retrag toţi agenţii din Saddle Valley. Vei rămâne singur... şi nu cred că o să te descurci singur în situaţia asta.
— Îmi iau familia şi plec...
— Nu fi nebun! Omega a profitat de o simplă eroare logistică. Asta înseamnă că, oricine ar fi ei, sunt în alertă. Extrem de atenţi, rapizi şi meticuloşi. Ce şanse crezi că o să ai? Ce şansă acorzi familiei dumitale? Am admis că am făcut o greşeală. N-o să se mai întâmple.
Tanner se văzu nevoit să-i dea dreptate lui Fassett. Dacă era abandonat acum, n-avea mijloacele de a controla situaţia.
— Nu-ţi pierzi vremea, nu-i aşa?
— Dumneata ai face-o – într-un câmp minat?
— Cred că nu... În după-amiaza asta. Ce-a fost?
— O tactică de terorizare. Fără identificare. Asta în cazul că eşti curat. Ne-am dat seama ce se întâmplase şi am născocit altă explicaţie. O să luăm câteva dintre bunurile dumitale – lucruri mărunte, cum ar fi bijuterii, până când totul se va sfârşi. Pare mai autentic aşa.
— Ceea ce înseamnă că trebuie să fiu de acord cu ideea Jafului.
— Bineînţeles. E cel mai sigur.
— Da... Bineînţeles.
Tanner vârî mâna în buzunar după ţigări. Telefonul sună, iar Fassett răspunse. Vorbi încet, apoi se întoarse.
— Familia dumitale s-a întors acasă. Sunt cu toţii bine. Încă speriaţi, dar în regulă. Câţiva dintre oamenii noştri cercetează locul. Încearcă să descopere amprente. Fireşte, se va constata că hoţii purtau mănuşi. I-am spus soţiei dumitale că eşti încă la secţie, unde dai o declaraţie.
— Înţeleg.
— Vrei să te ducem acasă?
— Nu... Nu, nu vreau. Oricum, probabil că o să fiu urmărit.
— Supravegheat pentru protecţie e termenul adecvat.
Tanner intră la Village Pub, singurul bar elegant din Saddle Valley şi sună la familia Tremayne.
— Ginny, sunt John. Aş vrea să vorbesc cu Dick. E acolo?
— John Tanner?
De ce spusese asta? Numele lui. Doar îi cunoştea vocea.
— Da. Dick e acolo?
— Nu... Sigur că nu. E la birou. S-a întâmplat ceva?
— Nimic important.
— Nu poţi să-mi spui mie?
— Am nevoie de un sfat juridic. O să-l caut la birou. La revedere.
Tanner ştia că nu se descurcase. Fusese stângaci. Dar la fel se comportase şi Virginia Tremayne. Formă numărul de la New York.
— Îmi pare rău, domnule Tanner. Domnul Tremayne s-a dus la LongIsland. La o întrunire.
— E ceva urgent. Care-i numărul de-acolo? Secretara i-l dădu fără tragere de inimă. El îl formă.
— Regret, domnul Tremayne nu-i aici.
— De la biroul lui mi s-a spus că are o întrunire acolo.
— A sunat azi-dimineaţă şi a contramandat-o. Îmi pare rău, domnule.
Tanner închise, apoi formă numărul familiei Cardone.
— Tati şi mami sunt plecaţi toată ziua, unchiule John. Spuneau că se întorc după cină. Vrei să te sune ei?
— Nu... nu, nu-i nevoie...
Simţea un gol în stomac. Formă numărul centralei, dădu informaţiile necesare, inclusiv numărul cărţii lui de credit, apoi, la cinci mii cinci sute de kilometri distanţă, un telefon sună la Beverly Hills.
— Reşedinţa Osterman.
— Domnul Osterman e acolo?
— Nu, nu e. Cine-l caută, vă rog?
— Doamna Osterman e acolo?
— Nu.
— Când îi aştepţi să se întoarcă?
— Săptămâna viitoare. Cine-i la telefon?
— Numele meu e Cardone. Joseph Cardone.
— C-A-R-D-O-N-E...
— Aşa. Când au plecat?
— Au plecat aseară la New York. Cu avionul de la ora zece, mi se pare.
John Tanner puse receptorul în furcă. Familia Osterman era la New York! Ajunseseră acolo pe la ora şase dimineaţa! Tremayne, Cardone, Osterman.
Toţi se aflau acolo. Niciunul în mod justificat.
Niciunul sau toţi.
Omega!
14
Joi – ora 3
Fassett regizase convingător locul aşa-zisei infracţiuni.
Atunci când Tanner ajunse acasă, camerele fuseseră „aranjate”, însă continua să domnească dezordinea. Fotoliile nu se aflau la locurile lor, covoarele erau deplasate, lămpile aveau alte poziţii; menajera încă nu făcuse ordine.
Ali îi relată cum o ajutase poliţia; chiar dacă bănuia ceva, nu făcu nici o aluzie.
Dar Alice McCall cunoscuse violenţa în copilărie. Apariţia poliţiştilor în casa ei nu era ceva neobişnuit. Se deprinsese să-şi tempereze reacţiile.
Pe de altă parte, soţul ei nu era deloc obişnuit cu rolul pe care trebuia să-l joace. A doua noapte la rând, somnul îi fu intermitent şi până la urmă imposibil. Se uită la cadranul ceasului cu radio. Deşi se apropia de ora trei dimineaţa, gândurile tot nu-i dădeau pace, iar ochii refuzau să se închidă.
Era inutil să mai stea în pat. Trebuia să se scoale, să se plimbe; poate să mănânce ceva, să citească ceva, să fumeze.
Să facă orice l-ar fi putut împiedica să se mai gândească.
El şi cu Ali băuseră câteva pahare de coniac înainte de culcare – Ali băuse chiar prea mult; dormea adânc atât din cauza alcoolului, cât şi a epuizării.
Tanner se dădu jos din pat şi coborî scările. Rătăci prin casă fără ţintă; mâncă un rest de pepene galben în bucătărie, citi nişte scrisori vechi în hol, frunzări nişte reviste în camera de zi. Până la urmă ieşi din casă şi se duse în garaj. Se mai simţea mirosul slab – acum şi mai slab – al gazului folosit împotriva soţiei şi copiilor lui. Se întoarse în camera de zi, lăsând lumina aprinsă în garaj.
Stinse ultima ţigară şi se uită înjur după alt pachet, mai mult ca să fie sigur că mai are decât fiindcă ar fi vrut să fumeze în clipa aceea. În camera de lucru era un cartuş întreg. În timp ce trăgea sertarul de la birou, un zgomot îl făcu să ridice privirea.
Era o bătaie în fereastra camerei de lucru şi fasciculul unei lanterne care descria cercuri mici lângă geam.
— Sunt Jenkins, domnule Tanner, spuse o voce înfundată. Vino la uşa din spate.
Uşurat, Tanner dădu din cap spre silueta întunecată de lângă fereastră.
— Zăvorul ăsta a fost fărâmat, zise încet Jenkins, în vreme ce Tanner deschidea uşa de la bucătărie. Nu ştim cum s-a întâmplat.
— Eu l-am sfărâmat. Ce cauţi aici?
— Mă asigur că n-o să se repete povestea de azi după-amiază. Suntem patru. Ne întrebam ce faci dumneata. Toate luminile de la parter sunt aprinse. Chiar şi în garaj. Care-i problema? Te-a sunat cineva?
— N-aţi fi ştiut dacă am primit vreun telefon? În timp ce intra pe uşă, Jenkins zâmbi.
— Aşa ar trebui, cred că ştii lucrul ăsta. Dar defecţiunile nu pot fi controlate.
— Ai dreptate. Vrei o ceaşcă de cafea?
— Numai dacă le faci şi celorlalţi trei. Nu-şi pot părăsi posturile.
— Sigur.
Tanner umplu ibricul cu apă fierbinte.
— Vă pot oferi cafea solubilă.
— Grozav. Mulţumesc.
Jenkins se aşeză la masa de bucătărie şi îşi mută tocul masiv al pistolului, lăsându-l să atârne lângă scaun. Se uită la Tanner cu atenţie, apoi îşi roti privirea prin cameră.
— Mă bucur că staţi în preajma casei. Vă sunt recunoscător, serios. Ştiu că asta-i meseria, totuşi...
— Nu e doar meseria. Suntem îngrijoraţi.
— Îmi face plăcere să aud asta. Ai soţie şi copii?
— Nu, domnule, n-am.
— Credeam că eşti căsătorit.
— Colegul meu e, McDermott..
— A, înţeleg... Lucrezi aici, ia să vedem, de vreo doi ani, nu?
— Cam aşa.
Tanner se întoarse de la maşina de gătit şi se iută la Jenkins.
— Eşti unul dintre ei?
— Poftim?
— Te-am întrebat dacă eşti unul dintre ei. Azi după-amiază ai rostit numele Omega. Asta înseamnă că eşti unul dintre oamenii lui Fassett.
— Am fost instruit ce să-ţi spun. L-am cunoscut pe domnul Fassett, desigur.
— Dar nu eşti un poliţist dintr-un orăşel, nu-i aşa? Jenkins nu mai avu timp să răspundă. De afară se auzi un strigăt. Cei doi bărbaţi din bucătărie mai auziseră sunetul ăla, Tanner în Franţa, Jenkins lângă Yalu River. Era ţipătul dinaintea morţii.
Jenkins se repezi la uşa bucătăriei şi ieşi în goană afară, cu Tanner după el. Alţi doi bărbaţi apărură din întuneric.
— E Ferguson! Ferguson!
Vorbiseră aspru, dar fără să ţipe. Jenkins ocoli piscina şi alergă spre pădurea aflată dincolo de proprietatea lui Tanner. Directorul de ştiri se împiedică, dar încercă să se ţină după el.
Trupul mutilat zăcea într-un desiş de bălării. Capul îi fusese retezat; ochii erau larg deschişi, de parcă pleoapele ar fi fost bătute în cuie.
— Întoarce-te, domnule Tanner! Stai deoparte! Nu te uita! Nu ridica vocea!
Jenkins îl luă pe directorul de ştiri pe după umeri, îndepărtându-l de cadavru. Ceilalţi doi bărbaţi intrară în fugă în pădure, cu pistoalele în mâini.
Tanner se lăsă moale la pământ, cuprins de o spaimă pe care n-o mai trăise niciodată.
— Ascultă-mă, şopti Jenkins, îngenunchind lângă bărbatul ce tremura. Nu trebuia să vezi cadavrul de-acolo. N-are nici o legătură cu dumneata. Există anumite reguli, anumite semne pe care le ştim cu toţii. Omul ăla a fost ucis pentru a-i atrage atenţia lui Fassett. Lui i se adresează mesajul ăsta.
Cadavrul fu înfăşurat într-o prelată, apoi cei doi oameni îl ridicară pentru a-l duce de-acolo. Se mişcau în linişte, eficient.
— Soţia dumitale doarme şi-acum, zise calm Fassett. Asta-i bine... Băiatul s-a sculat şi-a coborât la parter. McDermott i-a spus că faci cafea pentru noi.
Tanner era aşezat pe iarbă, la capătul îndepărtat al piscinei, încercând să priceapă ce se întâmplase în ultima oră. Fassett şi Jenkins stăteau în picioare în faţa lui.
— Pentru numele lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat?
Îi privea pe cei care transportau cadavrul, iar vorbele lui de-abia se auzeau. Fassett îngenunche lângă el.
— A fost atacat prin spate.
— Prin spate?
— De către cineva care cunoştea pădurea din spatele casei dumitale.
Fassett îl sfredeli cu privirea pe Tanner, iar directorul de ştiri înţelese acuzaţia nerostită.
— E greşeala mea, nu-i aşa?
— Posibil. Jenkins şi-a părăsit postul. El stătea alături. De ce-ai coborât la parter? De ce erau aprinse toate luminile?
— N-am putut să dorm. M-am dat jos din pat.
— Era lumină şi în garaj. De ce te-ai dus în garaj?
— Nu... nu ştiu. Cred că mă gândeam la după-amiaza trecută.
— Ai lăsat lumina aprinsă în garaj... Înţeleg că un om agitat se dă jos din pat, coboară la parter – fumează o ţigară, bea ceva. Dar nu înţeleg un om care se duce în garajul lui şi lasă lumina aprinsă... Voiai să te duci undeva, domnule Tanner?
— Să mă duc undeva?... Nu. Nu, sigur că nu. Unde să mă duc?
Fassett ridică ochii spre Jenkins, care privea chipul lui Tanner în lumina slabă ce venea dinspre casă.
— Eşti sigur?
— Doamne... Credeai că vreau să fug. Te-ai gândit că voiam s-o şterg şi-ai venit să mă opreşti!
— Vorbeşte mai încet, te rog. Fassett se ridică în picioare.
— Crezi că aş face asta? Ţi-a trecut măcar o clipă prin minte gândul mi-aş părăsi familia?
— Ai fi putut să-ţi iei familia cu dumneata, răspunse Jenkins.
— O, Doamne! Din cauza asta ai venit la fereastră. De asta ţi-ai părăsit... Tanner nu reuşi să-şi termine fraza. I se făcu rău şi se întrebă unde-ar fi putut să vomite. Ridică privirea spre cei doi oficiali. O, Doamne!
— E posibil ca asta să se fi întâmplat oricum. Fassett vorbea calm. Nu făcea... nu făcea parte din vreun plan iniţial. Dar trebuie să înţelegi. Ai avut un comportament anormal. Nu era firesc să faci tot ce-ai făcut. Trebuie să-ţi supraveghezi fiecare mişcare, orice faci sau spui. Să nu uiţi asta. Niciodată.
Tanner se ridică cu greutate în picioare.
— Ai de gând să continui în acelaşi fel? Trebuie să întrerupi acţiunea asta.
— S-o întrerup? Unul dintre oamenii mei tocmai a fost omorât. Dacă o întrerupem acum, eşti deja un om mort. Ca şi restul familiei dumitale.
Tanner văzu tristeţea din ochii agentului. Pe astfel de oameni nu-i contrazici. Ei spun adevărul.
— I-ai verificat pe ceilalţi?
— Da.
— Unde sunt?
— Familia Cardone e acasă. Tremayne a rămas la New York; soţia lui e aici.
— Dar Osterman?
— O să verific mai târziu. Ar fi bine să intri în casă. Am dublat patrulele.
— Nu le dubla. Ce ai cu familia Osterman? Nu sunt în California?
— Ştii bine că nu. I-ai sunat cu cartea de credit azi după-amiază la ora patru patruzeci şi şase.
— Atunci unde sunt?
Fassett se uită la directorul de ştiri şi răspunse simplu:
— E clar că au luat bilete de avion sub un nume fals. Ştiu că se află în zona New York-ului. O să-i găsim.
— Atunci ar putea fi Osterman.
— Ar putea. Du-te mai bine în casă. Şi nu-ţi face griji. Am adus o armată aici.
Tanner se uită spre pădurea unde fusese ucis omul lui Fassett. Preţ de o clipă, tot corpul i se cutremură. Faptul că asistase la o moarte atât de brutală îl îngrozea. Dădu din cap spre oamenii legii şi pomi spre casă, simţind doar un dezgust copleşitor.
— E adevărat ce-ai spus despre Tremayne? întrebă încet Jenkins. E în oraş?
— Da. A băut mult şi a luat o cameră la Biltmore.
— A verificat cineva camera aseară?
Fassett se întoarse dinspre silueta lui Tanner ce dispărea în casă. Se uită la Jenkins.
— Da, mai devreme. Omul nostru a raportat că s-a dus probabil pe şapte cărări – în camera lui puţin după miezul nopţii. I-am spus să se retragă şi să reia supravegherea lui Tremayne la ora şapte. Ce te preocupă?
— Nu ştiu încă sigur. O să fie mai clar după ce o să lămurim situaţia lui Cardone.
— E acasă.
— Presupunem că e acasă fiindcă n-am avut nici un motiv se găsim altă explicaţie.
— Ce vrei să spui?
— Familia Cardone a avut oaspeţi la cină. Trei cupluri. Au venit cu toţii încoace, într-o maşină cu număr de New York. Cei care-i supravegheau spuneau că au plecat în grabă la douăsprezece şi jumătate... Acum mă întreb dacă în maşina aia nu se afla cumva şi Cardone. Era întuneric. S-ar fi putut să fie.
— Hai să verificăm. Pe amândoi. La Biltmore n-o să fie o problemă. Pentru Cardone o să-l punem pe Da Vinci să mai dea un telefon.
Optsprezece minute mai târziu, cei doi oameni ai legii stăteau pe scaunele din faţă ale unui automobil, la câteva sute de metri de casa lui Tanner. Mesajul venit prin staţia radio se auzi clar.
— Avem informaţii, domnule Fassett. Telefonul lui Da Vinci n-a rezolvat nimic. Doamna Cardone spunea că soţul ei nu se simte bine; dormea în camera de oaspeţi şi nu voia să-l deranjeze. Apropo, ne-a închis telefonul în nas. La Biltmore s-a confirmat. Nu e nimeni în camera zece-douăzeci şi unu. Tremayne nici măcar n-a dormit acolo.
— Mulţumesc, New York, zise Laurence Fassett şi închise staţia radio. Privi spre Jenkins. Îţi poţi imagina un om precum Cardone refuzând să vorbească la telefon la ora patru treizeci dimineaţa? Cu Da Vinci?
— Nu e acolo.
— Nici Tremayne.
15
Joi – ora 6,40
Fassett îi spusese că putea să stea acasă joi. Nu că ar fi avut nevoie de permisiunea lui; nimic nu-l mai putea obliga să plece. Fassett îi mai zisese că urma să ia legătura cu el de dimineaţă. Avea să pună la punct planurile definitive pentru protecţia absolută a familiei lui Tanner.
Directorul de ştiri îmbrăcă o pereche de pantaloni kaki şi luă cu el la parter un tricou şi pantofii de tenis. Se uită la ceasul din bucătărie: era şapte fără douăzeci. Copiii aveau să mai doarmă încă cel puţin o oră şi jumătate. Ali, cu puţin noroc, ar fi dormit până la nouă şi jumătate sau zece.
Tanner se întreba câţi oameni se aflau afară. Fassett spusese că era o întreagă armată, însă la ce ar fi folosit o armată dacă Omega îl voia mort? La ce servise o armată oamenilor legii aflaţi în pădure la ora trei şi jumătate dimineaţa?
Erau prea multe posibilităţi. Prea multe ocazii. Acum, Fassett trebuia să înţeleagă acest lucru. Situaţia se deteriorase. Dacă ilogicul devenise real, dacă familiile Osterman, Cardone sau Tremayne chiar făceau parte din Omega, el nu putea să-i întâmpine în pragul uşii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era absurd!
Se duse la uşa bucătăriei şi ieşi în linişte afară. Avea să se îndrepte spre pădure până când ar fi văzut pe cineva. Trebuia să ia legătura cu Fassett.
— Bună dimineaţa.
Era Jenkins, cu cearcăne întunecate sub ochi din cauza oboselii. Stătea pe pământ, imediat după liziera pădurii. Nu putea fi văzut din casă, nici dinspre piscină.
— Salut. N-ai de gând să dormi?
— O să fiu schimbat la opt. Nu contează. Dar dumneata? Eşti epuizat.
— Uite, vreau să-l văd pe Fassett. Trebuie să-l văd înainte să facă alte planuri.
Poliţistul îşi privi ceasul.
— Avea de gând să te sune după ce-i spuneam noi că te-ai sculat. Nu cred că se aştepta să te trezeşti aşa devreme. Totuşi, s-ar putea să fie bine. Aşteaptă puţin.
Jenkins făcu câţiva paşi în pădure şi se întoarse cu o staţie radio învelită într-o prelată.
— Haide! O să mergem cu maşina.
— De ce nu poate veni aici?
— Calmează-te. Nimeni nu se poate apropia de casa dumitale. Vino să-ţi arăt.
Jenkins luă staţia radio de curea şi-l conduse pe Tanner spre o cărare nou-creată în pădurea ce înconjura proprietatea lui. La fiecare zece sau cincisprezece metri se aflau oameni, îngenuncheaţi, aşezaţi sau culcaţi pe burtă, uitându-se către casă, nevăzuţi, dar controlând totul. Când Jenkins şi Tanner se apropiau de câte un om, erau scoase armele. Jenkins dădu staţia unui om de pe flancul estic.
— Cheamă-l pe Fassett. Spune-i că suntem în drum spre el, zise poliţistul.
— Asasinul de azi noapte l-a lichidat pe agent de teamă să nu fie recunoscut. O fracţiune din Omega ar fi fost identificată, iar aşa ceva era inacceptabil.
Fassett îşi sorbea cafeaua, privindu-l pe Tanner.
— A mai existat un fel de avertisment, însă asta nu te priveşte pe dumneata.
— A fost omorât la cincizeci de metri de casa mea, de familia mea! Totul mă priveşte!
— Foarte bine!... Încearcă să înţelegi. Am putea presupune că au fost transmise informaţiile asupra dumitale; nu uita, eşti doar Tanner jurnalistul, nimic altceva. Acum dau roată precum şoimii, prudenţi unul faţă de celălalt. Niciunul nu ştie dacă ceilalţi au complici... Ucigaşul – un tentacul din Omega – făcea o supraveghere pe cont propriu. A dat peste agent; n-avea altă soluţie decât să ucidă. Nu-l cunoştea, nu-l văzuse niciodată. Singurul lucru cert era faptul că, oricine l-ar fi postat acolo, şi-ar fi făcut griji dacă omul nu raporta. Cel care răspundea de acel om din pădure ar fi venit şi l-ar fi găsit. Ăsta a fost avertismentul – moartea lui.
— Nu poţi fi sigur de asta.
— Nu avem de-a face cu amatori. Ucigaşul ştia că trupul neînsufleţit urma să fie îndepărtat înainte de venirea zorilor. Ţi-am spus încă de la Washington că Omega e fanatică. Un trup decapitat, la cincizeci de metri de casa dumitale, e genul de eroare care aminteşte de o execuţie comisă de NKVD. Dacă Omega a comis crima. Dacă nu...
— De unde ştii că n-au lucrat împreună? Dacă familiile Osterman, Cardone sau Tremayne sunt implicate, puteau să fi plănuit întreaga acţiune.
— Imposibil. N-au mai luat legătura unii cu alţii de când a început hărţuirea. I-am transmis fiecăruia dintre ei poveşti contradictorii, presupuneri ilogice, jumătăţi de adevăr. Am trimis telegrame deviate prin Zürich şi am dat telefoane de la Lisabona. Mesajele au fost transmise de străini pe străzi lăturalnice. Toate cele trei cupluri sunt debusolate. Niciunul nu ştie ce fac ceilalţi.
Din fotoliul aflat lângă fereastra motelului, agentul numit Cole ridică ochii spre Fassett. Ştia că acesta din urmă nu putea fi absolut sigur de ultima sa afirmaţie. Pierduseră urma cuplului Osterman timp de aproape douăsprezece ore. În ce-i privea pe Tremayne şi Cardone, exista un interval, între trei şi trei treizeci, în care nu fuseseră supravegheaţi. Cu toate astea, îşi zise Cole, Fassett era îndreptăţit să facă acele afirmaţii.
- Unde-i familia Osterman? Spuneai azi-noapte – azi-dimineaţă – că nu ştiai nimic de ei.
— I-am găsit. La un hotel din New York. Din câte am aflat, e puţin probabil ca Osterman să se fi aflat în zonă azi-noapte.
— Dar nici de asta nu eşti sigur.
— Am spus că e puţin probabil.
— Şi eşti convins că trebuie să fi fost unul dintre ei?
— Aşa credem. Aproape sigur, ucigaşul e un bărbat. I-a trebuit... o forţă enormă... Cunoştea zona din jurul casei dumitale mai bine decât noi. Şi trebuie să ştii că ţi-am studiat proprietatea timp de mai multe săptămâni.
— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-i! Înfruntă-i! Nu-i poţi lăsa să continue!
— Pe care din ei? întrebă calm Fassett.
— Pe toţi! Un om a fost ucis! Fassett puse deoparte ceaşca de cafea.
— Dacă procedăm aşa cum sugerezi, ceea ce trebuie să admit că e tentant – nu uita, un om de-al meu a fost omorât – nu numai că pierdem orice şansă de a demasca Omega, dar ne asumăm şi un risc în privinţa dumitale şi a familiei dumitale, pe care nu-l pot justifica.
— Nu ne-am putea asuma riscuri mai mari, iar dumneata ştii asta.
— Nu eşti în pericol. Nu atâta vreme cât continui să te comporţi normal. Dacă intervenim acum, admitem implicit că week-end-ul e o capcană. Care nu putea fi întinsă fără concursul dumitale... În felul ăsta v-am semna certificatele de deces.
— Nu înţeleg.
— Atunci, crede-mă pe cuvânt, zise Fassett cu asprime. Omega trebuie să vină la noi. Nu există altă cale.
Tanner tăcu, privindu-l cu atenţie pe Fassett.
— Asta nu-i întru totul adevărat? Ceea ce spui e... e tardiv.
— Eşti foarte perspicace.
Fassett îşi luă ceaşca şi se duse la masa pe care se afla un termos cu cafea.
— Mai e doar o zi. Cel mult două. Până atunci, o parte din Omega va ceda. Nu avem nevoie decât de o singură trădare şi totul s-a terminat.
— Iar o încărcătură de dinamită în casa mea ne va trimite la dracu’.
— Nu se va întâmpla nimic de genul ăsta. Nu se vor comite acte de violenţă. Nu împotriva dumitale. Cu alte cuvinte, dumneata nu eşti important. Ai încetat să mai fii. Ei vor fi preocupaţi doar unul de celălalt.
— Dar treaba de ieri după-amiază?
— Am pus în circulaţie o versiune a poliţiei. A fost vorba despre un jaf. Mai curând bizar, însă totuşi un jaf. Exact cum crede soţia dumitale că s-a întâmplat, în felul în care gândeşte ea că s-au petrecut lucrurile. Nu trebuie să negi nimic.
— Vor afla că e o minciună. Aşa or s-o considere. Calm, Fassett ridică privirea de la termos.
— Atunci o să descoperim Omega, nu? O să aflăm care dintre ei e făptaşul.
— Şi eu ce-ar trebui să fac? Să pun mâna pe telefon şi să te chem? S-ar putea ca ei să aibă alte idei...
— O să auzim fiecare cuvânt rostit în casa dumitale, începând cu primul dumitale oaspete de mâine după-amiază. În dimineaţa asta, mai târziu, vor veni doi depanatori de televizoare ca să-ţi repare aparatele stricate în timpul jafului. În timp ce vor instala cablul de antenă, vor monta şi microfoane peste tot în casa dumitale. O dată cu primul sosit de mâine, vor fi activate.
— Vrei să spui că n-o să le activezi până atunci? Cole interveni.
— Nu, n-o să le activăm. Nu ne interesează intimitatea dumitale, ci doar siguranţa dumitale.
— Ar fi bine să te duci acasă, spuse Fassett. Jenkins o să te lase la capătul sudic al proprietăţii dumitale. N-ai putut să dormi şi ai ieşit să te plimbi.
Tanner pomi încet către uşă. Se opri şi se uită înapoi spre Fassett.
— E ca la Washington, nu? Nu-mi laşi nici o altă posibilitate.
Fassett îi întoarse spatele.
— Păstrăm legătura. În locul dumitale, m-aş destinde, m-aş duce la Club. Joacă tenis, înoată. Alungă-ţi gândurile negre! O să te simţi mai bine.
Tanner se uita la spatele lui Fassett, nevenindu-i să creadă. Era dat afară, la fel ca un funcţionar neînsemnat trimis la plimbare înainte de o întrunire politică importantă.
— Hai, zise Cole, ridicându-se, o să te conduc la maşină, în timp ce mergeau, adaugă: Ar trebui să ştii că moartea acelui om, azi-noapte, complică sarcina lui Fassett mai mult decât îţi poţi închipui. Moartea aia îl viza pe el. A fost un avertisment la adresa lui.
Directorul de ştiri se uită cu atenţie la Cole.
— Ce vrei să spui?
— Există anumite semne între vechii profesionişti, iar acesta e unul dintre ele. Acum, dumneata eşti lipsit de importanţă. Fassett e un tip strălucit. A pus nişte forţe în mişcare şi nimic nu le mai poate opri. Cei care au conceput Omega înţeleg ce s-a întâmplat. Şi încep să-şi dea seama că ar putea fi puşi în dificultate. Vor ca omul care controlează situaţia să ştie că se vor întoarce. Cândva. Un om decapitat înseamnă un masacru, domnule Tanner. I-au omorât soţia. Au rămas trei copii pe care trebuie să-i apere.
Tanner se simţi din nou copleşit de dezgust.
— În ce fel de lume trăiţi voi?
— În aceeaşi lume ca şi dumneata.
16
Joi– ora 10,15
Joi dimineaţă, la ora zece şi un sfert, când se trezi, în primul moment Alice nu-şi dori decât să rămână în pat pentru totdeauna. Auzea gâlceava copiilor la parter şi cuvintele indescifrabile, dar calme ale soţului ei care încerca să aplaneze disputa. Se gândi la remarcabila lui bunătate, pe care o manifesta de fiecare dată în pofida preocupărilor lui majore. Nu era rău, după atâţia ani de căsnicie.
Poate că soţul ei nu se dovedea la fel de activ sau spectaculos ca Dick Tremayne ori tot atât de puternic ca Joe Cardone sau, în fine, la fel de spiritual şi strălucit ca Bernie Osterman, dar n-ar fi schimbat locul cu cel al lui Ginny, Betty sau Leila pentru nimic în lume. Chiar dacă ar fi trebuit să ia viaţa de la capăt, ea l-ar fi aşteptat pe John Tanner sau pe cineva asemenea lui. Era un soi rar de bărbat. Voia să împartă cu cineva, trebuia să împartă. Totul. Niciunul din ceilalţi n-o făcea. Nici măcar Bernie, deşi el semăna cel mai mult cu John. Până şi Bernie avea mici secrete, din câte spunea Leila.
La început, Alice se întrebase dacă nevoia soţului ei de a împărţi totul izvora doar din compasiunea lui faţă de ea. Deoarece era demnă de milă, înţelegea asta fără să se autocompătimească. Cea mai mare parte a vieţii ei, înainte de a-l cunoaşte pe John Tanner, şi-o petrecuse mutându-se dintr-un oraş în altul sau căutând un adăpost. Tatăl ei, un autodeclarat tămăduitor al relelor lumii, nu era niciodată în stare să rămână prea mult timp într-un loc. Un John Brown al zilelor noastre.
În final, ziarele îl catalogaseră drept... lunatic.
Până la urmă, poliţia din Los Angeles îl omorâse.
Ea îşi amintea articolul.
Los Angeles, 10 februarie 1945 – JasonMcCall, desprecareautorităţilecredcăs-aaflat însoldacomuniştilor, afostîmpuşcatastăziînfaţalocuinţeisaledelângăcanion, învremeceieşeadincasămânuindceeacepăreasăfieoarmă. PoliţiadinLosAngelesşiagenţi aiFBIaudescoperitdomiciliulluiMcCalldupăcercetăriminuţioase...
Poliţia din Los Angeles şi agenţii FBI nu se mai obosiseră să precizeze faptul că arma lui Jason McCall era doar o bucată încovoiată de metal, căreia el îi spunea „brăzdarul” său.
Din fericire, Alice se afla la o mătuşă din Pasadena atunci când avusese loc asasinatul. Îl cunoscuse pe studentul la jurnalistică John Tanner cu prilejul anchetei întreprinse după moartea tatălui ei. Autorităţile din Los Angeles ceruseră o anchetă publică. Nu trebuia creat un martir. Voiseră să clarifice faptul că în nici un caz moartea lui McCall nu fusese o crimă.
Din păcate, însă, aşa stăteau lucrurile.
Tânărul jurnalist – proaspăt întors din război – înţelesese asta şi catalogase fapta ca atare. Şi, deşi articolul lui nu ajutase cu nimic familia McCall, îl apropiase de fata tristă şi derutată care devenise soţia lui.
Alice îşi curmă şirul gândurilor şi se întoarse pe burtă. Totul era de domeniul trecutului. Acum se afla acolo unde dorise să fie.
Câteva minute mai târziu, auzi voci necunoscute de bărbaţi în holul de la parter. Dădu să se ridice din pat, când uşa se deschise şi soţul ei pătrunse în cameră. El zâmbi şi se aplecă spre ea, sărutând-o uşor pe frunte, dar, în ciuda gestului său degajat, ea îl simţi oarecum încordat.
— Cine e jos? întrebă ea.
— Depanatorii de televizoare. Rebranşează aparatele, dar antena din exterior e stricată. Urmează să localizeze defecţiunea.
— Asta înseamnă că trebuie să mă scol.
— Aşa e. Nu-mi asum riscul să te las în pat în prezenţa a doi bărbaţi bine făcuţi, îmbrăcaţi în salopete.
— Şi tu ai purtat cândva salopetă. Îţi aminteşti? În ultimul an de facultate, când lucrai la o staţie de benzină.
— Îmi mai amintesc că, atunci când veneam acasă, salopeta cădea de pe mine cu o uşurinţă alarmantă. Hai, scoală-te!
Era încordat, îşi zise ea; îşi impunea controlul asupra situaţiei, asupra sieşi. O anunţă că, în ciuda problemelor ce apăreau joia la birou, în acea zi avea să stea acasă.
Explicaţia lui era simplă. După cele întâmplate în după-amiaza zilei trecute, indiferent de continuarea investigaţiei de către poliţie, nu voia să-şi părăsească familia cel puţin până când nu se va clarifica totul.
Invită întreaga familie la Club, unde el şi cu Ali jucară o partidă de dublu cu vecinii lor, Dorothy şi Tom Scanlan. Tom avea reputaţia de a fi atât de bogat încât nu mai muncea de zece ani.
Ali fu surprinsă să constate înverşunarea soţului ei de a câştiga. Se simţi ruşinată când John îl acuză pe Tom că punctase o minge în afara terenului şi de-a dreptul umilită atunci când el trimise, neobişnuit de violent, o minge care trecu razant pe lângă faţa lui Dorothy.
Câştigară setul, iar familia Scanlan refuză să mai joace unul. Aşa că se duseră la piscină, unde John îi agasa la culme pe chelneri. Spre sfârşitul după-amiezii, îl zări pe McDermott şi insistă ca acesta să bea un pahar cu ei. John îi spuse soţiei sale că McDermott venise la Club ca să-l anunţe pe unul din membri că maşina lui depăşise de mult timpul de parcare înregistrat de un contor din oraş.
Şi, în mod periodic, Tanner se ducea la telefonul din clădirea Clubului. Ar fi putut cere să i se aducă un aparat la masa de lângă piscină, dar nu fusese de acord. Pretinse că interviurile lui Woodward deveneau tot mai aprinse, iar el prefera să nu vorbească în public.
Alice nu-l crezu. Soţul ei avea multe talente şi poate că cel mai rafinat era capacitatea lui de a-şi păstra calmul în condiţii de mare presiune psihică. Totuşi, în acea zi aproape că intrase în panică.
Se întoarseră acasă la ora opt. Tanner îi trimise pe copii la culcare; Alice se revoltă.
— M-am săturat! zise ea pe un ton categoric. Îşi împinse soţul în camera de zi şi-l prinse de braţ. Te porţi necugetat, dragul meu. Ştiu ce simţi. Şi eu trec prin aceeaşi stare, însă tu n-ai făcut toată ziua decât să dai ordine pe un ton răstit. Fă asta! Fă aia! Aşa ceva nu-ţi stă în fire.
Tanner îşi aminti de Fassett. Trebuia să rămână calm, normal. Chiar şi cu Ali.
— Îmi pare rău. Presupun că e o reacţie întârziată. Dar ai dreptate. Iartă-mă!
— Povestea aia e încheiată, adăugă ea, sesizând graba cu care-şi cerea scuze. A fost groaznic, dar acum totul e în regulă. S-a terminat.
O, Doamne, îşi zise Tanner. Ar fi vrut din tot sufletul să fi fost atât de simplu.
— S-a terminat, iar eu n-am purtat prosteşte şi vreau ca soţia mea să-mi spună că mă iubeşte şi să bem ceva, apoi să mergem la culcare împreună. O sărută uşor pe buze. Şi asta, doamnă, e cea mai bună idee pe care am avut-o azi.
— Ţi-a luat mult timp până să ajungi la ea, zise ea cu un zâmbet. Mie or să-mi trebuiască vreo câteva minute. I-am promis lui Janet că o să-i citesc o poveste.
— Ce-o să-i citeşti?
— Frumoasa şibestia. Gândeşte-te la asta! Se desprinse din braţele lui, mângâindu-i faţa cu degetele. Acordă-mi zece-cincisprezece minute.
Tanner o privi traversând holul spre scări. Trecuse prin atâtea necazuri, iar acum se ivise situaţia asta imposibilă.
Se uită la ceas. Era opt şi douăzeci şi Ali avea să rămână sus cel puţin zece minute, poate chiar de două ori pe-atât. Hotărî să-l sune pe Fassett la motel.
N-avea să fie o conversaţie obişnuită cu Fassett. Fără instrucţiuni binevoitoare, fără predici. Era sfârşitul celei de-a treia zile; trei zile de hărţuire a suspecţilor din Omega.
John Tanner voia amănunte. Era îndreptăţit să le primească. Fassett fu alarmat, iritat de întrebările precise ale directorului de ştiri.
— N-am timp să te sun ori de câte ori cineva traversează strada.
— Aştept un răspuns. Week-end-ul începe mâine şi dacă vrei să merg mai departe, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. Unde sunt ei acum? Care au fost reacţiile lor? Trebuie să ştiu.
Urmă o pauză de câteva secunde. Când se auzi, vocea lui Fassett era resemnată.
— Foarte bine... Tremayne a rămas la New York, azi-noapte. Ţi-am spus asta, îţi aminteşti? Când se afla la Biltmore, s-a întâlnit cu un bărbat pe nume Townsend. Acesta e un cunoscut escroc de bursă la Zürich. Cardone şi soţia lui au fost la Philadelphia azi după-amiază. Ea şi-a vizitat familia din Chestnut Hill, iar el s-a dus la Bala Cynwyd, să se întâlnească cu un tip despre care ştim că e o persoană importantă din Mafia. S-au întors la Saddle Valley în urmă cu o oră. Soţii Osterman se află la Piaza. Au cinat aseară târziu cu un cuplu numit Bronson – prieteni de mai mulţi ani, care figurează pe lista neagră a procurorului general.
Fassett se opri, aşteptându-l pe Tanner să vorbească.
— Şi nu s-au întâlnit unul cu altul? Nici măcar n-au vorbit la telefon? Nu şi-au făcut planuri? Vreau adevărul!
— Dacă au vorbit, au făcut-o de la telefoane pe care nu le putem controla, adică ar fi trebuit să se afle în acelaşi timp, la nişte telefoane publice, ceea ce nu s-a întâmplat. Ştim că nu s-au întâlnit, fiindcă i-am supravegheat. Dacă vreunul dintre ei are planuri, sunt individuale, nu coordonate... Mizăm pe asta, aşa cum ţi-am spus. Asta-i tot.
— Nu pare să existe vreo legătură? Cu niciunul dintre ei?
— Aşa e. La concluzia asta am ajuns.
— Dar nu te aşteptai. Spuneai că vor intra în panică. Omega trebuia să fie alertată până acum.
— Cred că sunt. Fiecare dintre ei. Separat. Presupunerile noastre se confirmă.
— Ce dracu’ înseamnă asta?
— Gândeşte-te! Un cuplu aleargă la un mafiot puternic. Altul se întâlneşte cu o familie tot atât de fanatică pe cât e oricine din prezidiul sovietic. Iar avocatul poartă o discuţie neaşteptată cu un hoţ internaţional de titluri de valoare din Zürich. Asta înseamnă panică. NKVD-ul are multe tentacule. Fiecare dintre ei se află pe marginea prăpastiei. Tot ce-avem de făcut e să aşteptăm.
— Începând de mâine, aşteptarea n-o să mai fie atât de uşoară.
— Poartă-te firesc. O să descoperi că poţi acţiona destul de uşor pe două planuri. Întotdeauna se întâmplă aşa. Nu e nici o primejdie, chiar dacă reuşeşti aproapejumătate. Ei sunt acum prea preocupaţi unul de altul. Nu uita, nu trebuie să ascunzi întâmplarea de ieri după-amiază. Vorbeşte despre ea. Fii volubil. Comportă-te cât mai firesc.
— Şi îţi închipui că ei or să mă creadă?
— N-au de ales! Nu înţelegi asta? Ţi-ai creat o reputaţie ca reporter de investigaţii. Trebuie să-ţi amintesc, că o investigaţie se termină atunci când subiecţii intră în conflict? De când lumea, ăsta-i finalul.
— Iar eu sunt catalizatorul inocent?
— Ar fi bine să crezi asta. Cu cât eşti mai inocent, cu atât mai fericit va fi sfârşitul.
Tanner îşi aprinse o ţigară. Nu-l mai putea contrazice pe omul legii. Logica lui era prea solidă. Iar siguranţa, securitatea, sfânta bunăstare a lui Ali şi a copiilor se aflau în mâinile acestui profesionist imperturbabil.
— Foarte bine. O să-i întâmpin pe toţi în pragul uşii, ca pe nişte surori şi fraţi de mult rătăciţi.
— Asta-i metoda. Şi dacă vrei, sună-i pe toţi de dimineaţă, să te asiguri că vor veni. Cu excepţia familiei Osterman, desigur. Procedează ca de obicei... Şi nu uita, noi suntem aici. Cel mai sofisticat echipament care a existat vreodată pe planetă lucrează pentru dumneata. Nici cea mai mică armă n-ar putea să treacă de uşa dumitale.
— Adevărat?
— Am şti dacă s-ar afla o lamă de şase centimetri în buzunarul cuiva. Prezenţa în casă a unui pistol de zece centimetri ar determina evacuarea tuturor în şaizeci de secunde.
Tanner închise telefonul şi trase adânc din ţigară. În timp ce-şi desprindea mâna de pe receptor, avu sentimentul – senzaţie fizică – de plecare, salt, dispariţie.
Trăia o senzaţie stranie, un sentiment copleşitor de singurătate.
Apoi înţelese despre ce era vorba, iar asta îl tulbură profund.
Echilibrul lui depindea acum de un om numit Fassett. Se afla cu totul sub controlul lui.