PARTEA ÎNTÂI
Duminică după-amiază
1
Saddle Valley e un orăşel din New Jersey.
Cel puţin asta au găsit investitorii în proprietăţi imobiliare când – privind semnalele de alarmă în legătură cu ruinarea păturilor superioare ale burgheziei din Manhattan – au invadat această regiune împădurită la sfârşitul anilor treizeci.
Pe indicatorul alb, în formă de scut de pe Valley Road se poate citi: SADDLE VALLEY LOCALITATE ÎNTEMEIATĂ ÎN 1862 Bine aţi venit!
Urarea de bun venit e scrisă cu litere mai mici decât celelalte cuvinte, pentru că Saddle Valley nu prea se bucură de prezenţa străinilor, acei şoferi de duminică dornici să-i privească pe localnici distrându-se. Două maşini ale poliţiei din Saddle Valley patrulează pe străzi în după-amiezile de duminică.
S-ar mai putea observa că pe indicatorul de pe Valley Road nu e scris: SADDLE VALLEY, NEW JERSEY, nici măcar: SADDLE VALLEY, N.J., ci doar: SADDLEY VALLEY
Localitatea nu recunoaşte vreo autoritate superioară; e propria sa stăpână. Izolată, singură, neprofanată.
Într-o recentă duminică după-amiază de iulie, una din cele două maşini de patrulare din Saddle Valley părea să cerceteze locul extrem de minuţios. Vehiculul alb cu dungi albastre mergea de la un capăt la altul al târgului – cu viteza redusă în zonele rezidenţiale – prin faţa, spatele şi părţile laterale ale terenurilor întinse, bine îngrijite.
Această maşină anume din acea după-amiază de duminică fu observată de câţiva localnici din Saddle Valley.
Aşa şi trebuia.
Făcea parte din plan.
John Tanner, într-un şort alb uzat şi cu o cămaşă veche, cu pantofi de tenis, dar fără şosete, făcea curăţenie în garajul său pentru două maşini, pe jumătate atent la sunetele ce veneau dinspre piscină. Fiul său de doisprezece ani, Raymond, chemase nişte prieteni, iar Tanner se ducea din când în când pe alee ca să poată vedea piscina şi să verifice dacă puştii îşi vedeau de joacă. De fapt, făcea treaba asta ori de câte ori strigătele îşi pierdeau din intensitate sau în momentele de tăcere.
Soţia lui Tanner, Alice, intra în garaj cu o regularitate iritantă, venind dinspre spălătorie, pentru a-i spune soţului ei ce trebuia să mai arunce. John detesta să se descotorosească de lucrurile uzate, în vreme ce pe soţia sa o exaspera acumularea de vechituri. De astă dată, ea arătă spre o semănătoare defectă, ce zăcea de mai multe săptămâni în fundul garajului.
John îi observă gestul.
— Aş putea s-o instalez pe un piedestal din fier forjat şi s-o vând la Muzeul de Artă Modernă, zise el. Vestigii nepieritoare ale trecutului. Perioada pregrădinăritului.
Alice Tanner râse. Soţul ei observă din nou, aşa cum făcea de mulţi ani, că avea un râs plăcut.
— O s-o duc pe trotuar. Gunoierii vin luni. Alice puse mâna pe unealta defectă.
— E în regulă. O duc eu.
— Nu cred. O să te răzgândeşti la jumătatea drumului. Soţul ei ridică semănătoarea peste o maşină de tuns iarba, în vreme ce Alice trecu aplecându-se pe lângă micul Triumph despre care afirma cu mândrie că reprezintă „simbolul statutului” ei social. Când începu să împingă semănătoarea pe alee, roata din spate căzu. Amândoi râseră.
— Asta rezolvă afacerea cu muzeul. E irezistibilă.
Alice ridică privirea şi încetă să râdă. La patruzeci de metri distanţă, în faţa casei lor de pe Orchard Drive, maşina albă a poliţiei reducea treptat viteza.
— Gestapoul îi supraveghează pe localnici în după-amiaza asta, zise ea.
— Ce?
Tanner luă roata şi-o aruncă în rezervorul semănătorii.
— Cei mai buni poliţişti din Saddle Valley sunt la lucru. E a doua sau a treia oară când trec pe Orchard.
Tanner aruncă o privire spre maşina ce trecea. Şoferul, poliţistul Jenkins, se uită la el. Nu-i făcu cu mâna, nici vreun semn de salut. Totuşi, erau cunoştinţe, dacă nu chiar prieteni.
— Poate că a lătrat câinele prea mult azi-noapte.
— Doica n-a spus nimic.
— Un dolar şi jumătate pe oră înseamnă un fel de bacşiş.
— Mai bine ai duce asta jos, iubitule. Alice îşi luă gândul de la maşina poliţiei.
— Eu o să mă duc să văd ce fac copiii.
Tanner, trăgând semănătoarea după el, coborî aleea spre trotuar, cu ochii îndreptaţi spre lumina ce strălucea la vreo şaizeci de metri în faţă. Orchard Drive, mergând spre vest, o lua la stânga pe lângă un pâlc de copaci. La câteva zeci de metri de la mijlocul curbei stăteau cei mai apropiaţi vecini ai lui Tanner, familia Scanlan.
Lumina se datora reflectării soarelui pe maşina poliţiei. Era parcată la marginea drumului. Cei doi poliţişti se întoarseră în scaune, privind prin geamul din spate, fixându-l, de bună seamă, pe el. Preţ de o secundă sau două, rămase nemişcat. Apoi se îndreptă spre maşină. Cei doi poliţişti se întoarseră, porniră motorul şi se îndepărtară.
Tanner se uită după ei, zăpăcit, apoi reveni încet către casă.
Maşina poliţiei din Saddle Valley gonea spre Peachtree Lane; acolo încetini şi îşi continuă drumul cu viteză redusă.
Richard Tremayne stătea în camera sa de zi, prevăzută cu instalaţie de aer condiţionat şi urmărea meciul cu Mets, care conducea cu şase puncte. Perdeaua din faţa ferestrei mari era dată la o parte.
Brusc, Tremayne se ridică din fotoliu şi se duse la geam. Maşina de patrulare apăruse din nou. Numai că acum mergea mult mai încet.
— Hei, Ginny! o strigă el pe soţia sa. Vino puţin aici. Virginia Tremayne coborî cu graţie cele trei trepte spre camera de zi.
— Ce e? Sper că nu m-ai chemat să-mi spui că Mets ori Jets au mai înscris un punct.
— Aseară, când au venit în vizită John şi Alice... eu şi cu el am fost... în regulă? Adică n-am strigat prea tare sau n-am făcut ceva deplasat, nu-i aşa?
— V-aţi îmbătat amândoi. Însă n-aţi depăşit limita. De ce?
— Ştiu că ne-am îmbătat. Am avut o săptămână proastă. Dar n-am făcut nimic ciudat?
— Sigur că nu. Avocaţii şi jurnaliştii sunt modele de conduită. De ce întrebi?
— Afurisita aia de maşină a poliţiei a trecut prin faţa casei a cincea oară.
— Ah! Virginia simţi un nod în stomac. Eşti sigur?
— Nu se poate să nu vezi maşina aia în plină zi.
— Nu, cred că nu... Spuneai că ai avut o săptămână proastă. Crezi că omul ăla îngrozitor o să încerce să...
— Iisuse, nu! Ţi-am spus să nu te mai gândeşti la treaba asta. Individul face multă zarvă. A luat situaţia prea în serios.
Tremayne continuă să se uite pe fereastră. Maşina poliţiei se îndepărta.
— Totuşi, te-a ameninţat. Tu spuneai asta. Zicea că are relaţii...
Tremayne se întoarse încet cu faţa spre soţia lui.
— Toţi avem relaţii, nu-i aşa? Unii chiar şi în Elveţia.
— Dick, te rog. E absurd.
— Sigur că e. Maşina a plecat... poate că n-a fost nimic. O să mai crească preţurile în octombrie. Probabil că se uitau după case de vânzare. Ticăloşii! Câştigă mai bine decât mine după cinci ani de la absolvirea facultăţii de drept.
— Cred că eşti puţin iritat din cauza mahmurelii. Asta e tot.
— Poate ai dreptate.
Virginia îşi privea soţul, care continua să se uite pe fereastră.
— Menajera vrea să-şi ia liber miercuri. O să mâncăm în oraş, e bine?
— Sigur.
Soţia lui porni spre hol. Se uită înapoi după soţul ei şi privirile celor doi se încrucişară. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Deşi în cameră era răcoare.
Maşina de patrulare din Saddle Valley se îndreptă spre est, către Autostrada Cinci, principala legătură cu Manhattan, aflat la vreo patruzeci şi doi de kilometri distanţă. Se opri pe un drum aflat deasupra şoselei 10A. Poliţistul din dreapta şoferului luă un binoclu din cutia de la bord şi începu să cerceteze maşinile ce rulau pe panta şoselei. Binoclul avea lentile Zeiss-Ikon.
După câteva minute, atinse mâneca şoferului, Jenkins, care se uita pe geamul deschis. Îi făcu semn celuilalt să-i dea binoclul, îl duse la ochi şi depista automobilul indicat de colegul lui. Rosti un singur cuvânt: „Confirmat”.
Jenkins porni maşina şi se îndreptă spre sud. Luă microfonul staţiei radio.
— Suntem echipajul doi. Ne îndreptăm către sud, pe Register Road. Suntem în urma unui Ford verde. Număr de New York. Plin cu negri sau portoricani.
În difuzor se auzi replica bruiată.
— Recepţionat, echipajul doi. Lasă-i dracului.
— Aşa facem. Nicio problemă. Terminat.
Apoi maşina de patrulare coti la stânga şi coborî în viteză pe lunga pantă către Autostrada Cinci. Ajunşi acolo, Jenkins apăsă pedala de acceleraţie până în podea, iar vehiculul ţâşni înainte pe suprafaţa netedă. În şaizeci de secunde, acul vitezometrului arăta o sută cincizeci de kilometri la oră.
Patru minute mai târziu, maşina de patrulare încetini într-o curbă lungă. La câteva sute de metri dincolo de curbă se aflau două cabine telefonice cu schelet din aluminiu, ce reflectau lumina intensă a soarelui de iulie.
Maşina poliţiei se opri şi colegul lui Jenkins coborî.
— Ai o fisă?
— Doamne, McDermott! râse Jenkins. Eşti de cincisprezece ani în meserie şi nu ai la tine nişte fise să dai un telefon.
— Nu face pe deşteptul. Am fise, dar una are un cap de indian.
— Ţine.
Jenkins scoase o monedă din buzunar şi i-o întinse lui McDermott.
— Ar putea fi lansată şi o rachetă militară, dar tu tot n-ai folosi o fisă cu Roosevelt ca să dai alarma.
— Nu ştiu dacă n-aş face-o.
McDermott se duse la cabina telefonică, împinse uşa lucioasă, care scârţâi şi formă 0. Cabina era înăbuşitoare, iar aerul atât de închis încât lăsă uşa întredeschisă.
— O să cobor până la curbă, ţipă Jenkins de la geamul maşinii. Ne întâlnim pe partea cealaltă.
— În regulă... Centrala. O convorbire cu taxă inversă la New Hampshire. Codul trei-unu-doi. Şase-cinci-patru-zero-unu. Numele e Leather.
Cuvintele nu puteau fi înţelese greşit. McDermott ceruse o convorbire cu statul New Hampshire, iar operatoarea îi făcuse legătura. Totuşi, operatoarea nu avea de unde şti faptul că acel număr nu făcea să sune niciun telefon în statul New Hampshire. Deoarece undeva, într-un complex subteran adăpostind mii de circuite interurbane, era activat un mic releu, iar o bară magnetizată cădea într-un spaţiu de şase milimetri, făcând altă legătură. Aceasta provoca nu un ţârâit, ci un bâzâit slab, la un telefon aflat la patru sute douăzeci de kilometri sud de Saddle Valley, New Jersey.
Telefonul se afla într-un birou de la etajul doi al unei clădiri din cărămidă roşie, la cincizeci de metri de un gard electrificat, înalt de trei metri şi jumătate. Clădirea era una din cele aproximativ zece, legate între ele pentru a forma un singur complex. În afara gardului se vedea frunzişul compact al pădurii. Locul era McLean, Virginia, iar complexul – Agenţia Centrală de Investigaţii. Izolată, sigură, neprofanată.
Bărbatul aşezat în spatele biroului de la etajul doi îşi strivi ţigara respirând uşurat. Aşteptase cu nerăbdare acel telefon. Observă satisfăcut că rotiţele aparatului de înregistrat porniră să se învârtă automat. Ridică receptorul.
— Andrews la telefon. Da, accept plata convorbirii.
— Raportează Leather, se auziră cuvintele retransmise din statul New Hampshire.
— Ai fost verificat. Banda merge, Leather.
— Confirm prezenţa tuturor suspecţilor. Familia Cardone tocmai a sosit de la Aeroportul Kennedy.
— Ştiam că a aterizat...
— Atunci de ce dracu’ a trebuit să alergăm până aici?
— Autostrada Cinci e foarte aglomerată. Putea să aibă un accident.
— Duminică după-amiază?
— Sau în orice altă zi. Vrei statistica accidentelor de pe şoseaua aia?
— Întoarce-te la afurisitele tale de computere... Andrews dădu din umeri. Oamenii de pe teren erau întotdeauna iritaţi de câte ceva.
— Dacă am înţeles bine, toţi trei suspecţii sunt prezenţi. Corect?
— Corect. Familiile Tanner, Tremayne şi Cardone. Toţi motivaţi. Toţi aşteaptă. Primele două sunt verificate. În câteva minute ajungem la Cardone.
— Altceva?
— Deocamdată nimic.
— Ce-ţi face soţia?
— Jenkins are noroc. E burlac. Lillian se tot uită la casele alea şi-ar vrea şi ea una.
— Nu cu salariile noastre, McDermott.
— Asta-i spun şi eu. Vrea să trec de partea duşmanului. Preţ de o clipă, Andrews fu mâhnit de gluma lui McDermott.
— Am auzit că plăteşte mai prost.
— Nu se poate... A venit Jenkins. Ţinem legătura.
Joseph Cardone intră cu Cadillacul pe aleea circulară şi parcă maşina în faţa treptelor de piatră ce duceau spre uşa imensă din lemn de stejar. Opri motorul şi se întinse, ridicându-şi coatele până la tavanul automobilului. Căscă, apoi îşi trezi băieţii de şase şi şapte ani. Al treilea copil, o fată de zece ani, citea o carte de benzi desenate.
Lângă Cardone se afla soţia lui, Betty. Privea pe geam, către casă.
— E bine să pleci, dar mult mai bine te simţi acasă.
Cardone râse şi îşi puse mina mare pe umărul soţiei lui.
— Ar trebui să crezi sincer lucrul ăsta.
— Aşa e.
— Sunt sigur. De fiecare dată când ne întoarcem spui acelaşi lucru. Cu aceleaşi cuvinte.
— E un cămin frumos. Cardone deschise uşa.
— Hei, prinţeso... dă-i jos pe fraţii tăi şi ajută-ţi mama la bagajele mai mici.
Cardone întinse mâna şi scoase cheile din contact. Pomi spre portbagaj.
— Unde e Louise?
— Probabil că n-o să vină până marţi. Am ajuns cu trei zile mai devreme, îţi aminteşti? I-am dat liber până atunci.
Cardone gemu. Gândul că avea să gătească soţia lui nu avea darul să-l binedispună.
— Mâncăm în oraş.
— Astăzi n-avem încotro. Durează prea mult până decongelez alimentele.
Betty Cardone urcă treptele de piatră, scoţând cheile casei din poşetă. Joe nu luă în seamă remarca soţiei sale. Îi plăcea să mănânce, dar nu se dădea în vânt după felul cum gătea ea. Tinerele bogate din Chestnut Hill nu ştiau să gătească precum bunele mame italience din Philadelphia.
O oră mai târziu, pornise aerul condiţionat în toată casa, iar aerul stătut, neîmprospătat de aproape două săptămâni, deveni iarăşi respirabil. Era atent la astfel de lucruri. Fusese un atlet cu succese excepţionale, ce-i marcaseră drumul spre reuşită, atât socială, cât şi financiară. Ieşi pe veranda din faţă şi privi peluza ce avea în centru o salcie uriaşă. Grădinarii îşi făcuseră bine treaba. Era şi de aşteptat. Aveau nişte tarife uriaşe. Dar banii nu mai reprezentau o problemă pentru el.
Deodată, apăru din nou. Maşina de patrulare. Era a treia oară când o vedea, de când părăsise autostrada.
— Hei, voi! Staţi aşa!
Cei doi poliţişti din maşină se uitară scurt unul la altul, pregătindu-se să se îndepărteze. Dar Cardone ajunsese la bordură.
— Hei!
Maşina se opri.
— Da, domnule Cardone.
— Ce mai face poliţia? Ceva necazuri prin zonă?
— Nu, domnule Cardone. Dar e perioada de vacanţă. Verificăm doar orele la care se întorc acasă localnicii. Eraţi aşteptat în după-amiaza asta, aşa că voiam să fim siguri că sunteţi dumneavoastră. O să vă ştergem de pe listă.
Joe îl privi cu atenţie pe poliţist. Ştia că ofiţerul minţea, iar poliţistul îşi dădea seama că Joe intuise acest lucru.
— Vă câştigaţi pâinea cu trudă.
— Ne dăm toată silinţa, domnule Cardone.
— Sunt convins.
— Bună ziua, domnule.
Maşina de patrulare se îndepărtă. Joe o urmări cu privirea. Nu intenţionase să se ducă la birou până la mijlocul săptămânii, dar acum trebuia să-şi schimbe planurile. A doua zi de dimineaţă avea să plece la New York.
În după-amiezile de duminică, între orele cinci şi şase, Tanner se închidea în biroul său, o cameră lambrisată cu lemn de nuc, în care se aflau trei televizoare şi urmărea simultan trei programe diferite de interviuri.
Alice ştia că soţul ei n-avea încotro. Printre atribuţiile funcţiei sale de director de ştiri la Standard Mutual, se număra şi aceea a monitorizării concurenţei. Dar Alice credea că un om stând singur în semiîntuneric şi uitându-se simultan la trei televizoare avea ceva sinistru, de aceea îl certa mereu din cauza asta.
În acea zi, Tanner îi aminti soţiei sale că o să rateze emisiunile din duminica următoare – Bernie şi Leila urmau să vină la ei şi nimic nu tulbura vreodată un week-end al lui Osterman. Aşa că stătea în camera întunecată, ştiind prea bine ce o să vadă.
Fiecare director de ştiri al oricărui post de televiziune avea programul său preferat, cel căruia îi acorda o atenţie specială. În cazul lui Tanner, era vorba despre emisiunea lui Woodward. O jumătate de oră, duminică după-amiază, în timpul căreia cel mai bun analist de ştiri intervieva o singură persoană, de obicei o figură controversată ce ocupa prima pagină a ziarelor.
În acea zi, Charles Woodward îl avea ca interlocutor pe subsecretarul de stat Ralph Ashton, de la Departamentul de Stat. Secretarul devenise dintr-o dată indisponibil, aşa că fusese convocat Ashton.
Departamentul comitea o greşeală enormă. Ashton era un fost om de afaceri ignorant şi banal, a cărui principală calitate o constituia abilitatea de a face bani. Până şi faptul că fusese considerat capabil să reprezinte Administraţia era o eroare majoră a cuiva. Dacă nu cumva existau alte motive.
Woodward avea să-l pună la zid.
În vreme ce asculta replicile evazive, lipsite de consistenţă ale lui Ashton, Tanner înţelese că, în curând, mulţi oameni importanţi din Washington aveau să-şi telefoneze unul altuia. Inflexiunile politicoase din vocea lui Woodward nu puteau masca opoziţia sa crescândă faţă de afirmaţiile subsecretarului. Instinctul de reporter fusese reprimat; în curând, tonul lui Woodward avea să devină glacial, iar Ashton urma să fie măcelărit. Politicos, fără îndoială, totuşi, măcelărit.
Era genul de situaţie pe care Tanner n-o urmărea cu plăcere.
Dădu mai tare cel de-al doilea televizor. Pe un ton măsurat, cu voce nazală, un moderator prezenta funcţiile şi studiile unui grup de experţi de la o masă rotundă, ce se pregăteau să-i pună întrebări delegatului din Ghana la Naţiunile Unite. Diplomatul negru avea aerul că era dus la ghilotină împreună cu alaiul de manechine masculine ce prezentau colecţia de modă a lui Madame Defarges.
Manechinele foarte albe şi bine plătite ale lui Madame Defarges.
Aia nu era concurenţă.
A treia emisiune părea mai bună, dar nu îndeajuns. Nici acolo nu se făcea simţită vreo concurenţă.
Tanner hotărî că văzuse destul. N-avea niciun motiv să-şi facă griji, iar emisiunea lui Woodward urma s-o vadă a doua zi de dimineaţă, înregistrată. Nu era decât cinci şi douăzeci şi soarele continua să strălucească deasupra piscinei. Auzi strigătele fiicei sale care se întorcea de la club şi larma făcută de prietenii lui Raymond, care plecau fără tragere de inimă din curtea aflată în spatele casei. Familia lui era iarăşi împreună. Cei trei urmau să stea, probabil, afară, aşteptând ca el să termine de vizionat programele şi să facă focul pentru grătar. Avea să-i ia prin surprindere.
Închise televizoarele, apoi puse carnetul şi stiloul pe birou. Era timpul să bea ceva.
Tanner deschise uşa biroului şi intră în camera de zi. Prin ferestrele din spate, îi văzu pe copii şi pe Alice jucându-se „ce-fac-eu-să-facă-toţi” dincolo de marginea piscinei. Râdeau cu toţii, fără griji.
Alice merita o asemenea soartă! Doamne! O merita din plin!
Îşi privi soţia. Sărise în apă – cu vârfurile picioarelor întinse – apoi ieşise repede la suprafaţă, ca să se asigure că Janet, fetiţa lor de opt ani, n-avea să păţească nimic dacă o urma.
Extraordinar! După atâţia ani de căsnicie, era mai îndrăgostit ca oricând de soţia sa.
Îşi aminti de maşina de patrulare, apoi alungă acel gând. Poliţiştii căutau doar un loc ferit unde să se odihnească ori să asculte meciul netulburaţi. Auzise că şi la New York poliţiştii procedau la fel. De ce nu şi la Saddle Valley?
Saddle Valley era probabil cel mai sigur loc din lume. Cel puţin aşa i se părea lui John Tanner în acea după-amiază de duminică.
Richard Tremayne închise micul său televizor la zece secunde după ce John Tanner le oprise pe cele trei ale lui. Până la urmă, câştigase Mets.
Durerea de cap îi dispăruse şi o dată cu ea şi iritarea. Ginny avusese dreptate, se gândi el. Fusese doar nervos. Nu trebuia să-i supere pe ai săi. Stomacul nu-l mai jena. Puţină hrană avea să-l remonteze. Poate că o să-i sune pe Johnny şi Ali, apoi o s-o ia pe Ginny la o partidă de înot în piscina familiei Tanner.
Soţia lui îl tot întreba de ce nu-şi amenajaseră şi ei una. Slavă Domnului, aveau un venit de câteva ori mai mare decât al lui Tanner. Toată lumea putea să-şi dea seama de asta. Dar Tremayne ştia de ce.
O piscină ar fi însemnat un simbol în plus. Prea mult pentru vârsta lui de patruzeci şi patru de ani. Era de-ajuns că se mutaseră în Saddle Valley pe când el avea doar treizeci şi opt. O casă de şaptezeci şi patru de mii de dolari la vârsta de treizeci şi opt de ani. Cu achitarea unui avans de cincizeci de mii de dolari. O piscină putea să aştepte până când o să împlinească patruzeci şi cinci de ani. Atunci devenea ceva normal.
Sigur, ceea ce oamenii – clienţii lui – nu ştiau era faptul că absolvise Facultatea de Drept de la Yale printre primii cinci din anul său, apoi fusese funcţionar la Learned Hand şi petrecuse trei ani la baza ierarhiei din firma unde lucra acum până să câştige sume cu adevărat importante. De atunci banii începură să vină cu repeziciune.
Tremayne ieşi în curtea interioară. Ginny şi fiica lor de treisprezece ani, Peg, tăiau trandafiri lângă un copac alb. Toată curtea interioară, aproape jumătate de pogon, era cultivată şi bine îngrijită. Se vedeau flori peste tot. Grădina reprezenta hobby-ul lui Ginny – după sex, pasiunea ei. Nimic nu înlocuia cu adevărat sexul, îşi zise soţul ei cu un chicotit involuntar.
— Haide! Lăsaţi-mă să vă ajut, strigă Tremayne, îndreptându-se spre soţia şi fiica lui.
— Te simţi mai bine, zise Virginia, zâmbind.
— Uită-te la astea, tati! Nu-i aşa că-s minunate?
Fata lui ridică un buchet de trandafiri roşii şi galbeni.
— Sunt superbe, draga mea.
— Dick, ţi-am spus? Bernie şi Leila vin pe Coasta de Est săptămâna viitoare. Or să fie aici vineri.
— Mi-a spus Johnny... Un week-end al lui Osterman. Va trebui să fiu în formă.
— Credeam că ai exersat destul aseară.
Tremayne râse. Niciodată nu se scuza când se îmbăta, se întâmpla prea rar şi nu era niciodată deplasat. În plus, seara trecută meritase o beţie. Avusese o săptămână proastă.
Se întoarseră toţi trei în curtea interioară. Virginia îşi Strecură mâna sub braţul soţului ei. Peggy, care crescuse aşa de limită, îşi zise tatăl ei, zâmbea fericită. Telefonul din curte sună.
— Răspund eu!
Peg o luă înainte.
— De ce nu? strigă tatăl ei, mimând exasperarea. Pe noi nu ne caută nimeni.
— Trebuie să-i instalăm şi ei un telefon.
Virginia Tremayne ciupi în joacă braţul soţului ei.
— O să mă aduceţi amândoi în sapă de lemn.
— E pentru tine, mamă. Doamna Cardone. Peggy acoperi microfonul cu mâna. Terog să nu vorbeşti mult, mamă. Carol Brown spunea că o să mă sune când ajunge acasă. Ştii, ţi-am spus. Tânărul Choate.
Virginia Tremayne zâmbi cu înţeles, schimbând o privire conspirativă cu fiica sa.
— Carol n-o să fugă cu iubitul ei fără să-ţi spună, draga mea. S-ar putea ca banii de buzunar să nu-i fie de ajuns.
— Of, mamă!
Richard le privea amuzat. Era o scenă plăcută şi liniştitoare în acelaşi timp. Soţia lui se ocupa cu atenţie de fiica lor. Nimeni nu putea contesta lucrul ăsta. Ştia că unii o criticau pe Ginny, reproşându-i faptul că se îmbrăca puţin cam... strident. Auzise aceste bârfe şi îşi dădea seama de adevărata lor semnificaţie. Dar nu avea legătură cu copiii. Toţi puştii se strângeau în jurul lui Ginny. Asta era important acum. Poate că soţia lui cunoştea ceva ce alte femei nu ştiau.
Lucrurile... „lucrurile” mergeau bine, îşi zise Tremayne. Chiar şi suprema siguranţă, dacă era să-i dea crezare lui Bernie Osterman.
Ar fi vorbit cu Joe la telefon, dacă Ginny şi Betty şi-ar fi încheiat conversaţia. Apoi i-ar fi sunat pe John şi Ali. După terminarea emisiunilor la care se uita John. Poate că s-ar fi dus toţi şase la club, la bufetul organizat duminica.
Deodată îi reveni în memorie imaginea maşinii de patrulare. O alungă. Fusese iritat, mahmur. Ia să vedem, îşi zise el. Era duminică după-amiază, iar consiliul orăşenesc insistase ca poliţia să verifice cu atenţie zonele rezidenţiale în după-amiezile de duminică.
Ciudat! cugetă el. Nu se aşteptase că familia Cardone avea să se întoarcă atât de curând. Probabil că Joe fusese sunat de la birou, pentru a se duce acolo luni. Piaţa explodase în ultima vreme. Mai ales bursa de mărfuri, specialitatea lui Joe...
La întrebarea lui Joe, care vorbea la telefon, Betty dăduse aprobator din cap. Rezolvau astfel problema cinei. Bufetul nu era rău, deşi cei de la club nu aflaseră secretul unor adevărate aperitive. Joe îi spunea mereu directorului să servească salam genovez, nu cârnaţi evreieşti, dar bucătarul-şef avea o înţelegere cu un furnizor evreu, aşa că ce-ar fi putut tace un simplu membru al clubului? Fie el Joe, probabil cel mai bogat dintre ei. Pe de altă parte, el era italian – nu catolic, totuşi italian – iar clubul din Saddle Valley îi accepta pe italieni numai de zece ani încoace. În curând avea să-i primească şi pe evrei – urma să se organizeze un fel de sărbătoare.
Tocmai această intoleranţă tăcută – niciodată exprimată deschis – determinase familiile Cardone, Tanner şi Tremayne să-şi facă un punct de onoare din a-i invita pe Bernie şi Leila Osterman la club, ori de câte ori aceştia veneau în est. Cei şase aveau ceva în comun. Nu erau bigoţi.
Ce ciudat! îşi zise Cardone, închizând telefonul şi îndreptându-se către mica sală de gimnastică dintr-o latură a casei. Ce ciudat că familia Tanner îi adunase pe toţi laolaltă! John şi Ali Tanner cunoscuseră cuplul Osterman la Los Angeles, pe când Tanner era la începutul carierei. Acum, Joe se întreba dacă John şi Ali înţelegeau cu adevărat legătura dintre Bernie Osterman, el şi Dick Tremayne. Această relaţie nu se discuta cu străinii.
La urma urmei, ar fi exprimat genul de independenţă la care aspira fiecare om, pentru care se ruga fiecare cetăţean. Îngrijorat; existau primejdii, riscuri, însă el şi Betty o duceau bine. La fel şi familiile Tremayne şi Osterman. Discutaseră între ei, analizaseră situaţia, o studiaseră cu atenţie şi luaseră decizia împreună.
Putea să fie bine şi pentru Tanner. Dar Joe, Dick şi Bernie căzuseră de acord că primul semnal trebuia să vină chiar de la John. Nici nu s-ar fi putut altfel. Făcuseră destule aluzii, însă Tanner nu reacţionase.
Joe închise uşa grea, acoperită cu rogojini a sălii de gimnastică, dădu drumul la aburi şi îşi scoase hainele. Luă de pe raftul metalic un costum de trening şi se îmbrăcă. Zâmbi când observă iniţialele brodate pe bluza de trening. Numai o fată din Chestnut Hill ar fi cusut o asemenea monogramă.
J.A.C.
Joseph Ambruzzio Cardone.
Giuseppe Ambruzzio Cardione. Al doilea dintre cei opt copii rezultaţi din căsătoria Angelei cu Umberto Cardione, care locuiseră cândva în Sicilia, apoi se stabiliseră în Philadelphia de Sud. În cele din urmă, căpătaseră cetăţenia. Cu steaguri americane înconjurau nenumăratele imagini retuşate ale Fecioarei Maria ţinând în braţe un angelic prunc Isus, cu ochi albaştri şi buze roşii.
Giuseppe Ambruzzio Cardione deveni un tânăr masiv, extrem de puternic, considerat unul dintre cei mai buni atleţi pe care-i avusese vreodată un colegiu din Philadelphia de Sud. Era preşedintele clasei lui şi fusese ales de două ori în Consiliul elevilor din oraş.
Dintre numeroasele centre universitare la care se putea înscrie, el îl alese pe cel mai prestigios, Princeton, acesta fiind totodată şi cel mai apropiat de Philadelphia. Ca fundaş în echipa de la Princeton, el reuşi o performanţă aparent imposibilă în raport cu pregătirea lui. Fu ales în selecţionata Americii, primul jucător de fotbal de la Princeton care se bucura de o asemenea onoare după mulţi ani.
Câţiva foşti colegi recunoscători îl aduseră pe Wall Street. El îşi scurtă numele în Cardone, cu ultima vocală pronunţată foarte slab. În felul ăsta, numele căpăta o anume măreţie, îşi zicea el. Precum Cardozo. Dar nu amăgi pe nimeni; curând, nu-i mai păsa. Piaţa se extindea, explodând în asemenea măsură încât toţi cumpărau titluri de valoare. La început, era doar omul priceput al clienţilor. Un tânăr italian: care făcea treabă bună, un tip care putea vorbi cu îmbogăţiţii apăruţi peste noapte ce aveau bani de cheltuit; şi vorbea pe-nţelesul noilor bogătaşi, încă stresaţi în legătură cu investiţiile.
Şi până la urmă trebuia să se întâmple.
Italienii sunt oameni susceptibili. Se simt mai bine când fac afaceri între ei. Anumiţi lideri din industria de construcţii – Castellano, Latrona, Battella – care se îmbogăţiseră de pe urma investiţiilor în industrie fură atraşi de Cardone. Doar două cuvinte. „Joey Cardone”, aşa-i ziceau. Iar Joey le obţinu scutiri de taxe, Joey le obţinu câştiguri de capital, Joey le obţinu garanţii.
Banii începură să curgă. Capitalul brut al casei de brokeraj aproape că se dublă, graţie prietenilor lui Joey. Worthington şi Bennett, asociaţi ai Bursei de Valori din New York, deveni Worthington, Bennett şi Cardone. De aici nu mai era decât un pas până la Bennett-Cardone, Ltd.
Cardone le purta o vie recunoştinţă compatrioţilor săi. Dar acelaşi motiv de gratitudine îl făcea să simtă un fior de câte ori o maşină a poliţiei se învârtea prea des în jurul casei sale. Deoarece câţiva dintre compatrioţii lui, poate chiar mai mulţi, se aflau la hotarul – dacă nu chiar mai mult – cu lumea interlopă.
Lăsă deoparte greutăţile şi se sui în barca mecanică. Transpirase abundent şi acum se simţea mai bine. Ameninţarea reprezentată de maşina de patrulare se diminua. La urma urmei, nouăzeci la sută dintre familiile din Saddle Valley se întorceau din vacanţă duminica. Unde se mai auzise de oameni revenind acasă miercurea? Chiar dacă ziua apărea consemnată astfel la secţia de poliţie, un ofiţer de serviciu conştiincios ar fi considerat-o o eroare şi ar fi modificat-o în duminică. Nimeni nu se întorcea acasă miercurea. Asta era o zi de lucru.
Şi cine ar fi luat în serios ideea că Joseph Cardone avea vreo legătură cu Cosa Nostra? El era întruchiparea onestităţii, povestea clasică a succesului american. Un absolvent de la Princeton din selecţionata Americii.
Joe îşi scoase bluza de trening şi intră în saună, care era acum plină de vapori. Se aşeză pe bancă şi inspiră adânc. Aburii erau purificatori. După aproape două săptămâni de iarnă canadiano-franceză, corpul lui avea nevoie de purificare.
Începu să râdă în saună. Era bine să fii acasă, soţia lui avusese dreptate în privinţa asta. Iar Tremayne îi spusese că Osterman avea să ajungă în oraş vineri dimineaţă. Era o plăcere să-i vadă din nou pe Bernie şi Leila. Trecuseră aproape patru luni de la ultima lor întrevedere. Dar păstraseră legătura.
La patru sute de kilometri sud de Saddle Valley, New Jersey, se află acea secţiune a capitalei ţării cunoscută sub numele de Georgetown. În Georgetown, ritmul vieţii se schimbă în fiecare zi, la ora 5,30 după-amiază. Până atunci, ritmul e lent, aristocratic, aproape delicat. După această oră, urmează o accelerare – nu bruscă, ci treptată. Locuitorii acelei, zone, majoritatea femei şi bărbaţi puternici şi bogaţi, se consacră propagării propriei influenţe.
După ora cinci treizeci, încep jocurile.
După ora cinci treizeci, la Georgetown încep să se pună îi cale diverse stratageme.
Cine şi unde se află?... De ce se află acolo?
Cu excepţia după-amiezilor de duminică, atunci când persoanele importante îşi trec în revistă realizările săptămânii încheiate şi îşi refac forţele pentru următoarele şase zile de activitate.
Să fie lumină şi s-afăcut lumină. Să fie odihnă şi urmează odihnă.
Cu excepţia, iarăşi, a unora.
Spre exemplu, a lui Alexander Danforth, consilier al preşedintelui Statelor Unite. Un consilier fără portofoliu şi fără activităţi specifice. Danforth reprezenta legătura dintre camera comunicaţiilor de maximă securitate, aflată la un nivel subteran al Casei Albe şi Agenţia Centrală de Investigaţii din McLean, Virginia. Era consultantul perfect, deoarece nu-şi făcea niciodată simţită prezenţa, însă cu toate acestea, deciziile lui se numărau printre cele mai importante la Washington. Indiferent de culoarea politică a administraţiei aflate la putere, toată lumea îi asculta cu atenţie vocea calmă. Aşa stăteau lucrurile de ani de zile.
În acea după-amiază de duminică, Danforth stătea cu administratorul-delegat al CIA, George Grover, sub un arbore de bougainvillea, aflat în curtea din spate a casei sale, uitându-se la televizor. Cei doi bărbaţi ajunseră la aceeaşi concluzie ca şi John Tanner, aflat la patru sute de kilometri distanţă spre nord: Charles Woodward urma să apară pe pagina întâi a ziarelor de a doua zi dimineaţă.
— Departamentul de Stat o să folosească rezerva de hârtie igienică pe o lună, spuse Danforth.
— Aşa ar trebui. Cine l-o fi trimis pe Ashton acolo? Nu numai că e stupid, dar şi arată stupid. Stupid şi nesigur. John Tanner răspunde de programul ăsta, nu-i aşa?
— Da.
— E al naibii de isteţ. Ar trebui să ne asigurăm că e de partea noastră, zise Grover.
— Fassett susţine că aşa stau lucrurile. Cei doi schimbară o privire.
— Mă rog, ai văzut dosarul. Nu eşti de acord?
— Ba da. Fassett are dreptate.
— De obicei, are.
Pe măsuţa de ceramică din faţa lui Danforth se aflau două telefoane. Unul era negru, cuplat la o priză aflată pe jos, iar celălalt, de culoare roşie, legat la un cablu roşu ce se întindea până în casă. Telefonul roşu bâzâi – nu ţârâi. Danforth ridică receptorul.
— Da... Da, Andrews. Bine... Foarte bine. Sună-l pe Fassett la Redder şi spune-i să vină încoace. De la Los Angeles s-a confirmat prezenţa familiei Osterman? Nicio schimbare?... Excelent. Ne încadrăm în program.
Bernard Osterman scoase pagina din maşina de scris şi aruncă o privire asupra ei. O puse la fundul unui teanc subţire de hârtii şi se ridică de pe scaun. Se duse către piscina în formă de rinichi şi-i întinse manuscrisul soţiei sale, Leila, care stătea goală într-un şezlong. Nici Osterman nu purta vreo haină pe el.
— Să ştii că o femeie dezbrăcată nu e foarte atrăgătoare în lumina soarelui.
— Îţi închipui că tu eşti vreun Adonis în sepia?... Dă-mi-l. Luă paginile şi se întinse după ochelarii mari, fumurii. Ăsta-i sfârşitul?
Bernie încuviinţă.
— Când se întorc copiii?
— Or să sune de pe plajă înainte de-a porni spre casă. M-am înţeles cu Mărie să-i pună să telefoneze. N-aş vrea ca Merwyn să vadă fete goale la vârsta lui. Şi-aşa se manifestă destulă aversiune faţă de nudişti în oraşul ăsta.
— Ai pus punctul pe i. Citeşte!
Bernie plonja în piscină. Înotă rapid timp de trei minute... până când îşi pierdu răsuflarea. Era un înotător bun. La Fort Dix, în armată, fusese instructor de înot. „Evreul vitezist” îl porecliseră la bazinul militar. Dar nu i se adresau niciodată aşa. Era un bărbat suplu, însă vânjos. Dacă în unitatea lui ar fi existat cu adevărat o echipă de fotbal, el ar fi fost căpitanul. Dar n-a avut norocul ăsta. Joe Cardone îi spusese lui Bernie că l-ar fi putut selecţiona la Princeton.
Bernie izbucnise în râs când Joe îi zisese asta. În ciuda aparentei democratizări a vieţii în armată – şi era doar de suprafaţă – niciodată nu-i trecuse prin minte lui Bernard Osterman, de pe Tremont Avenue, Bronx, New York, să sară peste barierele tradiţionale şi să intre într-o universitate prestigioasă. Ar fi fost în stare, fiindcă era inteligent şi beneficia de avantajul de a fi făcut armata, dar pur şi simplu nu-i trecuse prin cap.
Atunci n-ar fi fost un lucru uşor – în 1946. Acum, da; situaţia se schimbase.
Osterman urcă pe scara piscinei. Se bucura fiindcă el şi cu Leila urmau să se ducă pentru câteva zile pe Coasta de Est, la Saddle Valley. Ori de câte ori se întorceau acolo, avea senzaţia că traversa o scurtă perioadă de viaţă plăcută. Toată lumea spunea că estul era agitat, nepăsător – mult mai mult decât Los Angeles; dar se înşela. Părea astfel numai din cauza ariei sale limitate de acţiune.
În Los Angeles, în Los Angeles-ul său, care însemna Burbank, Hollywood, Beverly Hills, era adevărata nebunie. Bărbaţi şi femei alergau disperaţi de colo-colo pe culoarele unui magazin străjuit de palmieri. Totul era de vânzare, totul purta o etichetă, întreaga lume se afla în competiţie, îmbrăcată în cămăşi psihedelice şi pantaloni oranj.
Erau momente când Bernie ar fi vrut să vadă pe cineva într-un costum Brook Brothers şi cu o cămaşă neagră deschisă la gât. Asta nu însemna nimic, de fapt; el nu dădea mare atenţie hainelor pe care le purtau triburile din Los Angeles. Poate că era vorba doar despre neîncetatul, insuportabilul asalt asupra ochilor.
Sau poate că se afla într-una dintre perioadele lui de cădere. Îl obosea totul.
Ceea ce nu era corect. Magazinul străjuit de palmieri îl tratase foarte bine.
— Cum e? o întrebă pe soţia lui.
— Foarte bun. S-ar putea chiar să ai o problemă.
— Ce? Bernie luă un prosop dintr-un vraf de pe masă. Ce problemă?
— O să îndepărtezi prea multe straturi. Cu prea multă durere, poate.
Leila întoarse o pagină, iar soţul ei zâmbi.
— Ai răbdare un minut şi lasă-mă să termin. Poate că îţi revii pe parcurs.
Bernie Osterman se aşeză într-un fotoliu împletit, lăsându-şi trupul scăldat de razele soarelui fierbinte al Californiei. Zâmbetul îi stăruia pe buze; ştia că soţia lui vorbea serios şi asta îl liniştea. Anii de scris la comandă nu-i distruseseră capacitatea de a îndepărta straturile – atunci când voia.
Şi existau perioade în care nu conta decât să vrea acest lucru. Să-şi dovedească sieşi că încă mai putea s-o facă. Aşa cum era pe vremea când trăiau la New York.
Fuseseră vremuri bune. Provocatoare, palpitante, pline de obligaţii şi năzuinţe. Numai că se rezumaseră doar la obligaţii şi năzuinţe. Câteva reviste elogioase, realizate de alţi tineri scriitori entuziaşti. Fusese numit pe-atunci pătrunzător; receptiv, incisiv. O dată, chiar extraordinar.
Nu se dovedise suficient. Astfel că el şi cu Leila reveniră la magazinul străjuit de palmieri şi îşi exersară cu bucurie talentele în lumea explozivă a televiziunii rămase în urmă.
Totuşi, cândva... Într-o bună zi, îşi zise Bernie Osterman, o să se întâmple din nou. Luxul de a sta liniştit, având tot timpul din lume de-a face cu adevărat acest lucru. Să comită o mare greşeală, dacă trebuia. Era important să poată gândi astfel.
— Bernie?
— Da.
Leila îşi puse un prosop în faţă şi împinse manivela şezlongului, astfel că spătarul se ridică singur.
— E minunat, dragule. De-a dreptul minunat şi cred că ştii că n-o să meargă.
— Merge!
— Totuşi, n-or să accepte.
— Să-i ia dracu’!
— Ni s-au oferit treizeci de mii de dolari pentru o dramă, o oră, Bernie. Nu pentru o exorcizare de două ore care sfârşeşte într-o capelă funerară.
— Nu-i o exorcizare. E o poveste tristă, inspirată de întâmplări reale, iar acestea nu se modifică. Vrei să te întorci scena din cartierul latino-american şi să arunci o privire?
— N-or să cumpere scenariul. Or să-ţi ceară să-l rescrii.
— N-o să-l rescriu!
— Iar ei vor sta în cumpănă. E vorba despre partea noastră de cincisprezece mii.
— Ticăloşii!
— Ştii bine că am dreptate.
— Vorbe! Doar nişte afurisite de vorbe! În sezonul ăsta să avem semnificaţii! Controverse!... Vorbe!
— Ei se uită la cifre. O reclamă în TheTimes nu vinde deodorante în Kansas.
— Să-i ia naiba!
— Calmează-te. Mai înoată puţin. Piscina e mare. Leila Osterman se uită la soţul său. El ştia ce însemna privirea aia şi nu se putu abţine să nu zâmbească. Puţin întristat.
— Bine, atunci aranjează-l.
Leila luă creionul şi carnetul cu foi galbene de pe masa de lângă şezlong. Bernie se ridică şi se apropie de marginea bazinului.
— Crezi că Tanner ar fi dispus să ni se alăture? Să încerc să-l contactez?
Soţia lui puse creionul deoparte şi ridică privirea spre el.
— Nu ştiu. Johnny e diferit de noi...
— Diferit de Joe şi Betty? De Dick şi Ginny? Nu mi se pare câtuşi de puţin.
— Eu n-aş precipita lucrurile. E totuşi un şoim al presei. I se spune „Vulturul”, îţi aminteşti? Vulturul din San Diego. Are spinarea dreaptă. Nu mi-ar plăcea să i-o aplec. Ar putea reacţiona violent.
— Dar gândeşte ca noi. Gândeşte ca Joe şi Dick. Ca noi toţi.
— Repet. Nu te pripi. Pune-o pe seama intuiţiei unei femei cu experienţă, dar nu te pripi... Am putea avea probleme.
Osterman se aruncă în bazin şi înotă pe sub apă unsprezece metri, până la capătul îndepărtat. Leila avea dreptate doar pe jumătate, îşi zise el. Tanner era un jurnalist care nu accepta compromisul, dar în acelaşi timp vădea sensibilitate şi emotivitate. Tanner nu era prost, vedea ce se întâmplă – peste tot.
Totul se reducea la supravieţuirea individuală. Iar aceasta se rezuma la capacitatea de a acţiona în concordanţă cu propriile intenţii. Să scrii o „exorcizare”, dacă erai capabil. Fără să-ţi pese de deodorantele din statul Kansas.
Bernie ieşi la suprafaţă şi se ţinu de marginea bazinului, respirând adânc. Apoi se îndepărtă şi înotă încet în stilul bras către soţia lui.
— Te-am înghesuit la colţ?
— Niciodată n-ai reuşi. Leila vorbea în timp ce scria în carnetul cu file galbene. A fost o perioadă în viaţa mea când credeam că treizeci de mii de dolari reprezintă toţi banii din lume. Weintraub cu casa sa din Brooklyn nu era cel mai important client al lui Chase Manhattan.
Rupse o pagină din carnet şi o puse sub o sticlă de Pepsi Cola.
— Eu n-am avut niciodată problema asta, zise Bernie, călcând apa. Clanul Osterman chiar este o ramură discretă a familiei Rothschild.
— Ştiu. Culorile voastre la curse sunt roşu-brun şi oranj de dovleac.
— Hei!
Bernie se prinse de marginea bazinului şi o privi entuziasmat pe soţia lui.
— Ţi-am spus? A sunat azi-dimineaţă antrenorul din Palm Springs. Armăsarul de doi ani pe care l-am cumpărat a parcurs şase sute de metri în patruzeci şi una de secunde!
Leila Osterman lăsă carnetul în poală şi râse.
— Să ştii că exagerăm! Şi mai vrei să treci drept Dostoievski!
— Înţeleg ce vrei să spui... Mă rog, într-o bună zi.
— Sigur. Până atunci, fii cu un ochi la Kansas şi cu celălalt la tâmpiţii ăia de cai ai tăi.
Osterman chicoti şi plonja spre partea opusă a bazinului, se gândea din nou la familia Tanner. La John şi Ali Tanner. Urma să lămurească problema în Elveţia. Cei de la Zürich erau entuziasmaţi.
Bernard Osterman se hotărâse. O să încerce s-o convingă ie nevasta lui. Avea de gând să vorbească serios cu John Tanner în week-end-ul viitor.
Danforth străbătu holul îngust al casei sale din Georgetown şi deschise uşa. Laurence Fassett, de la Agenţia Centrală de Investigaţii, zâmbi şi întinse mâna.
— Bună ziua, domnule Danforth. M-a sunat Andrew de la McLean. Ne-am mai întâlnit o singură dată – sunt sigur că nu vă amintiţi. E o onoare pentru mine, domnule.
Danforth îl privi pe omul extraordinar din faţa lui şi-întoarse zâmbetul. În dosarul de la CIA scria că Fassett avei patruzeci şi şapte de ani, însă părea mult mai tânăr. Umeri largi, gâtul musculos, chipul neridat de sub părul blond, tuns scurt – toate astea îi aminteau lui Danforth că urma şi împlinească în curând şaptezeci de ani.
— Sigur că-mi amintesc. Intră, te rog.
În clipa în care pătrunse în hol, Fassett remarcă vreo câteva acuarele de Degas, agăţate pe perete. Se apropie de ele.
— Sunt minunate.
— Da, sunt. Te pricepi, domnule Fassett?
— A, nu. Sunt doar un amator entuziast... Soţia mea a fost artistă. Petreceam mult timp la Luvru.
Danforth ştia că nu trebuia să stăruiască asupra soţie lui Fassett. Fusese nemţoaică, cu legături în Berlinul de Est. O uciseseră acolo.
— Da, desigur. Vino pe-aici, te rog. Grover s-a întors. Urmăream programul lui Woodward în curte.
Cei doi ieşiră în curtea pardosită cu lespezi de piatră şi cărămidă. George Grover se ridică din fotoliu.
— Salut, Larry. Lucrurile încep să se mişte.
— Aşa se pare. Nu destul de repede pentru mine.
— Pentru niciunul dintre noi, aş zice, aprecie Danforth. Bei ceva?
— Nu, mulţumesc. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, aş dori să terminăm cât mai curând.
Cei trei bărbaţi se aşezară în jurul mesei de ceramică.
— Atunci, să pornim din punctul unde ne aflăm acum, zise Danforth. Care e planul imediat următor?
Fassett îl privi stupefiat.
— Credeam că ni s-a explicat întreaga situaţie.
— A, am citit rapoartele. Voiam doar nişte informaţii de la omul însărcinat cu treaba asta.
— Foarte bine, domnule. Etapa întâi e încheiată. Familiile Tanner, Tremayne şi Cardone se află la Saddle Valley. Dacă nu-şi planifică vreo vacanţă, vor rămâne acolo pe parcursul săptămânii viitoare. Această informaţie e confirmată de toate ursele noastre. Există treisprezece agenţi în oraş, iar cele trei familii se vor afla sub o supraveghere constantă... La toate telefoanele au fost ataşate microfoane. De nedepistat. La Los Angeles s-a aflat că familia Osterman pleacă vineri cu cursa 09 şi ajunge la Aeroportul Kennedy la 4,50, ora Coastei de Est. De obicei, ei iau un taxi direct spre suburbii. Care va fi i mărit, desigur...
— Dacă, până atunci, urmează traseul normal, îl întrerupse Grover.
— Dacă nu, nu se vor afla în acel avion... Mâine îl aducem pe Tanner la Washington.
— Nu bănuieşte nimic până acum, nu? întrebă Danforth.
— Nu – în afară de maşina de patrulare, pe care o vom folosi dacă refuză să vină mâine dimineaţă.
— Cum crezi că va reacţiona? Grover se aplecă în faţă.
— Cred că o să fie uluit.
— S-ar putea să refuze colaborarea, zise Danforth.
— Puţin probabil. Dacă-mi fac bine treaba, n-o să aibă de ales.
Danforth se uită la bărbatul puternic, musculos, care părea atât de încrezător.
— Eşti nerăbdător să reuşim, nu-i aşa? Te-ai implicat foarte tare.
— Am şi motive să fiu. Fassett îi întoarse privirea bătrânului. Când vorbi, o făcu pe un ton neutru. Mi-au ucis soţia. Au lichidat-o pe Kurfurstendarmm la ora două dimineaţa – în timp ce eu eram „reţinut”. Ea încerca să mă găsească. Ştiaţi asta?
— Am citit dosarul. Te asigur de profunda mea simpatie...
— Nu mă încălzeşte simpatia dumneavoastră. Acele ordine au venit de la Moscova. Pe ei îi vreau. Mai precis, e vorba de Omega.