3

 

Ce încerc să spun e că totul a venit pe neaşteptate.

Am început prost pentru că în momentul când am coborât, la şapte jumătate, am văzut-o zăcând lângă paravanul pe care-l răsturnase în cădere, am îngenuncheat lângă ea şi mâinile îi erau ca gheaţa, dar mai respira – un fel de suspin aspru, foarte sacadat – şi când am ridicat-o s-o aduc înapoi în pat şi-a revenit, probabil leşinase peste noapte, când se dusese după paravan. Era rece toată, a început să tremure groaznic, după care a transpirat şi mai mult şi a delirat şi tot spunea „adu doctorul, adu doctorul, te rog, adu doctorul” (câteodată înlocuia cu generalist şi spunea întruna G.P., G.P., ca pe o poezie), nu avea vocea ei obişnuită, ci ceea ce numesc unii o voce cântată şi nu părea în stare să-şi fixeze privirea asupra mea. O vreme a tăcut, după care a urmat „Yankee Doodle Dandy”, dar cuvintele erau confuze, ca şi când ar fi fost beată, şi pe la mijloc s-a oprit. De două ori a strigat Minny, Minny (e sora ei), ca şi când ar fi crezut că e în camera de alături, apoi a început să bolborosească o groază de nume, amestecate printre frânturi de propoziţie. Atunci a vrut să se dea jos din pat şi a trebuit s-o opresc. S-a zbătut. Îi vorbeam întruna şi asta o făcea să se oprească un minut, dar cum ieşeam puţin să văd de ceai sau de altceva, iar începea. Am ridicat-o puţin în sus s-o ajut să bea ceaiul, dar a început să tuşească, nu-l voia şi a întors capul. Am uitat să spun că avea nişte bube urâte galbene la colţul buzelor. Şi nu mai mirosea a proaspăt şi a curat ca înainte.

Până la urmă am făcut-o să ia o doză dublă de pilule; spunea pe pachet să nu se depăşească doza prescrisă, dar auzisem eu odată că trebuie să iei dublu decât îţi spun ei, că le era teamă să dea doze mai puternice din motive legale.

În dimineaţa aia cred că m-am dus jos de vreo patru-cinci ori, atât de îngrijorat eram. Se trezise, dar a spus că nu-i trebuie nimic, îşi recăpătase cunoştinţa şi a făcut semn din cap că nu vrea nimic! La prânz a băut puţin ceai şi apoi a adormit, şi eu am stat în pivniţa din faţă. Când m-am dus din nou, am aprins lumina, era pe la cinci, şi era trează. Părea fără putere, era foarte roşie la faţă, dar părea să ştie unde se află şi cine sunt eu, mă urmărea cu ochii, destul de normal, şi am crezut că răul trecuse, criza, cum se spune.

A mai băut puţin ceai, după care m-a pus s-o ajut să ajungă după paravan, abia putea să meargă, aşa că am lăsat-o câteva minute, apoi m-am întors şi am ajutat-o să urce înapoi în pat. A stat o vreme întinsă cu ochii deschişi, pironiţi în tavan, respira greu, ca de obicei, şi am vrut să plec, dar m-a oprit.

A început să vorbească încet, cu o voce răguşită, dar părea întreagă la minte. A zis: „Am pneumonie. Trebuie să aduci un doctor”.

Ce-a fost mai rău a trecut, arăţi mult mai bine, am răspuns.

Trebuie să ia penicilină sau altceva. Pe urmă a început să tuşească şi nu mai putea să respire şi transpira rău de tot.

Apoi a vrut să ştie ce s-a întâmplat peste noapte şi dimineaţa şi i-am spus.

„Coşmaruri groaznice”, a şoptit. I-am promis că voi sta cu ea toată noaptea şi i-am spus că arăta mai bine; m-a întrebat dacă sunt sigur că arăta mai bine şi i-am spus că da. În clipa aceea voiam atât de mult să se simtă mai bine, încât presupun că îmi făceam iluzii.

I-am promis că dacă a doua zi nu se simţea bine o voi duce sus şi voi chema doctorul. Cum a auzit, a vrut să meargă sus imediat, a întrebat cât e ceasul şi când i-am spus, fără să mă gândesc, a replicat imediat că e noapte şi nu vine nimeni. Dar i-am spus că nici camerele şi nici paturile nu fuseseră aerisite.

Atunci a schimbat-o, a zis: „Mi-e tare frică. Am să mor”. Nu vorbea repede, ci cu pauze.

Mi-a spus: „Eu am încercat să te ajut. Acum trebuie să încerci să mă ajuţi şi tu pe mine”. Am răspuns că, bineînţeles, am s-o ajut, am şters-o pe faţă din nou şi părea gata să aţipească, exact ce voiam, dar a început să vorbească.

A zis cu voce tare: „Tata? Tata ?”

Culcă-te, am îndemnat-o. Mâine ai să fii bine.

A început din nou să plângă. Nu era un plâns obişnuit, stătea lungită acolo cu lacrimile în jurul ochilor ca şi când nu ştia să plângă. Şi, brusc, m-a întrebat: „Ce faci dacă mor?”

I-am spus, n-ai să mori, nu fi proastă.

„Ai să spui cuiva?”

Nu vreau să discut despre asta, am răspuns.

„Nu vreau să mor.” Şi, pe urmă, iarăşi: „Nu vreau să mor”. Şi a treia oară, şi de fiecare dată îi spuneam, nu vorbi despre asta, dar nu părea să audă.

„Ai să pleci de aici? Dacă mor?”

Ai înnebunit, am zis.

„Ce ai să faci cu banii?”

I-am spus, te rog, hai să vorbim despre altceva, dar a insistat şi după o pauză vorbea normal, dar cu goluri ciudate, apoi a bolborosit din nou ceva.

Am zis că nu ştiu, că nu m-am gândit. Nu voiam s-o supăr.

„Lasă-i copiilor.”

Care copii, am întrebat şi ea a răspuns: „Am făcut o colectă pentru ei semestrul trecut. Mănâncă pământ”, şi pe urmă, ceva mai târziu: „Suntem cu toţii nişte porci, merită să murim”, aşa că am dedus că şterpeliseră banii pe care trebuiau să-i predea. După aceea a adormit cam vreo zece minute. Nu m-am mişcat. Credeam că doarme, dar am auzit-o deodată: „Ai s-o faci?” ca şi cum conversaţia nu s-ar fi întrerupt. Apoi: „Eşti acolo?” şi a încercat chiar să se ridice ca să mă vadă. Bineînţeles, am calmat-o, dar era trează din nou şi o tot ţinea cu fondul ăla pentru care făcuseră colectă.

Am renunţat să-i mai spun că era o prostie, că n-o să moară şi i-am promis că da, am să fac o donaţie, dar că n-o să moară şi aşa mai departe.

„Promiţi?”

Da.

După care a spus: „Promisiuni”. Şi mai târziu: „Mănâncă pământ”. A repetat-o de vreo două-trei ori în timp ce încercam s-o liniştesc, părea s-o preocupe cu adevărat.

Ultimele vorbe pe care le-a spus au fost „Te iert”.

Delira din nou, bineînţeles, dar i-am spus că îmi părea rău de ce făcusem.

 

Se poate spune că din clipa aceea totul a fost altfel. Am uitat tot ce făcuse în trecut şi mi-a fost milă de ea, mi-a părut sincer rău de ce făcusem în seara aceea, dar n-aveam cum să ştiu că era cu adevărat bolnavă. Remuşcările nu aveau niciun rost; ce a fost a fost şi gata.

Dar era, totuşi, ciudat că tocmai când mă gândeam că eram sătul de ea până peste cap toate vechile mele sentimente reînviau. Continuam să mă gândesc la lucrurile plăcute, cum uneori ne înţelegeam bine şi tot ce însemnase ea pentru mine pe vremea când eram acasă şi când nu aveam nimic altceva. Toată partea de când se dezbrăcase şi încetasem s-o mai respect mi se părea acum ireală, ca şi cum ne pierduserăm minţile amândoi. Vreau să spun că faptul că ea era bolnavă şi că eu o îngrijeam mi se părea mult mai real.

Am stat în prima pivniţă ca şi cu o noapte înainte. Cam vreo jumătate de oră a tăcut, dar după acea a început să vorbească singură, am întrebat-o i-e bine? Şi s-a oprit, dar mai târziu a început din nou să vorbească sau mai bine zis să bolborosească, apoi m-a strigat foarte tare, mi-a spus că nu poate să respire, după care a scuipat o bucată mare de flegmă. Avea o culoare ciudată, maronie, care nu mi-a plăcut deloc, dar m-am gândit că poate se colorase din cauza pastilelor. După aceea cred că a aţipit cam o jumătate de oră, dar deodată a început să ţipe, de fapt nu ţipa, dar se străduia şi când m-am repezit în cameră am găsit-o pe jumătate jos din pat. Nu ştiu ce încerca să facă, dar nu părea să mă recunoască şi se zbătea ca o tigroaică, deşi era atât de slăbită. A trebuit să mă lupt cu ea ca s-o fac să se culce din nou.

După care a transpirat groaznic, pijamaua era udă leoarcă şi când am încercat să-i scot partea de sus ca s-o schimb, a început să se zbată, să se rostogolească în toate părţile ca o nebună, transpirând şi mai tare. În viaţa mea n-am avut o noapte mai proastă, a fost atât de îngrozitor, că nici nu pot s-o descriu. Nu putea să doarmă, i-am dat câteva somnifere, mai mult n-am îndrăznit, dar nu păreau să aibă niciun efect asupra ei; aţipea puţin, după care începea din nou să se smucească, încercând să se dea jos din pat (o dată chiar a reuşit şi până să ajung eu la ea a căzut pe jos). Uneori delira, striga G.P. şi vorbea cred cu persoane pe care le cunoscuse. De asta nu-mi prea păsa atâta vreme cât stătea liniştită. I-am luat temperatura, avea peste 40° şi mi-am dat seama că era bolnavă, foarte grav bolnavă.

A doua zi dimineaţă, pe la cinci, am ieşit puţin să iau o gură de aer curat, afară mi se părea că eram în altă lume şi am luat hotărârea că trebuie s-o duc sus şi să chem un doctor, că nu mai puteam amâna. Eram de vreo zece minute afară în uşa larg deschisă când am auzit-o din nou strigând, a mai scuipat o bucată de flegmă maronie, după care a vomat, aşa că a trebuit s-o dau jos din pat şi să schimb aşternuturile în timp ce stătea ghemuită pe scaun. Cel mai îngrijorător era felul în care respira, scurt şi gâfâit, ca şi cum s-ar fi sufocat tot timpul.

În cursul dimineţii (părea mai liniştită) a reuşit să înţeleagă ce vorbeam, aşa că i-am spus că mă duc după doctor şi a aprobat din cap, cred că a înţeles, deşi n-a scos o vorbă. Noaptea trecută parcă o sleise de puteri, zăcea nemişcată în pat.

Ştiu că m-aş fi putut duce în sat să telefonez unui doctor, dar, din motive lesne de înţeles, nu intrasem cu nimeni în vorbă, cunoscând prea bine ce înseamnă bârfa.

Oricum, eram atât de nedormit, că majoritatea timpului nici nu ştiam bine ce fac. Eram complet singur, ca întotdeauna. Nu aveam pe nimeni căruia să-i cer ajutor.

Aşa că m-am dus la Lewes (era puţin după ora nouă), am intrat în prima farmacie deschisă şi m-am interesat care era doctorul cel mai apropiat. Fata mi-a dat un nume de pe lista pe care o avea. Era undeva pe o stradă unde nu mai fusesem niciodată. Consultaţiile începeau la opt şi jumătate – era anunţat pe uşă – şi ar fi trebuit să mă gândesc că venise deja o mulţime de lume, ca de obicei, dar nu ştiu de ce mi-am închipuit că voi intra şi voi fi primit de doctor imediat.

Când am intrat în sala de aşteptare, cred că arătam ca un nebun. Toată lumea se uita la mine, scaunele erau toate ocupate şi un tânăr stătea în picioare. Asta e. Toţi păreau să mă privească fix şi n-am îndrăznit să intru direct în cabinetul doctorului, aşa că m-am rezemat de perete. Dacă aş fi avut curajul să intru direct, totul ar fi mers bine, dar era atâta lume în cameră. De multă vreme nu mai stătusem în aceeaşi încăpere cu alte persoane, doar când intram şi ieşeam din magazine, încât mă simţeam stânjenit şi, cum spun, toţi păreau să se uite la mine, în special o femeie în vârstă mă fixa întruna şi m-am gândit că din cine ştie ce motive îi păream ciudat. Am luat o revistă de pe masă, dar bineînţeles că n-am citit nimic.

Acolo am început să mă gândesc la ce avea să se întâmple, că o zi-două totul ar fi mers bine, M. poate n-ar fi vorbit cu doctorul, dar după aceea... Ştiam ce avea să spună doctorul, că s-o duc la spital, că nu puteam s-o îngrijesc cum trebuie. M-am gândit şi la posibilitatea de a aduce o infirmieră acasă, dar nu va dura mult până să descopere ce se întâmplase. Mătuşa Annie spunea întotdeauna că infirmierele sunt cele mai groaznice şi îşi bagă nasul peste tot, ea nu putea suferi oamenii prea curioşi şi nici eu nu-i suport. Tocmai atunci doctorul a ieşit să cheme pacientul următor, era un bărbat înalt cu mustaţă, şi a rostit cuvântul „următorul”, ca şi cum ar fi fost plictisit până peste cap să vadă atâta lume. Vreau să spun că părea cu adevărat enervat, nu cred că era numai imaginaţia mea, şi când a intrat înapoi în cabinet am văzut o femeie strâmbându-se uşor la persoana de alături de ea.

A ieşit din nou şi mi-am dat seama că era genul ofiţerilor din armată care nu au nicio compasiune pentru alţii, dau numai ordine, ceilalţi nu sunt din aceeaşi clasă cu ei şi îi tratează pe toţi ca pe nişte otrepe.

Peste toate astea, bătrâna a început să se holbeze atât de tare la mine, că am simţit că transpir, nu dormisem toată noaptea şi cred că eram frânt. Oricum, mi-am dat seama că nu mai puteam suporta. Aşa că m-am întors, am ieşit pe uşă şi m-am dus şi m-am aşezat în furgonetă.

Numai din cauza oamenilor ălora. M-au făcut să înţeleg că Miranda era singura persoană de pe lume cu care voiam să trăiesc. Toţi ceilalţi îmi făceau greaţă.

Atunci m-am întors la farmacie şi am cerut ceva pentru o gripă foarte rea. Era o farmacie în care nu mai fusesem, din fericire eram singurul client, aşa că am putut să le îndrug o poveste. Le-am spus că am un prieten, o persoană ciudată (din cei care n-au încredere în doctori) care are o gripă foarte urâtă, poate chiar pneumonie şi trebuie să-i dau un medicament fără să ştie el. Fata mi-a scos acelaşi medicament pe care-l cumpărasem şi înainte, dar mi-a spus că îmi trebuie reţetă. Din nefericire, şeful a sosit chiar atunci, fata s-a dus să-i spună şi el a venit să-mi explice că trebuie să mă duc la un doctor să-i expun cazul. I-am spus că plătesc oricât, dar a scuturat din cap şi mi-a spus că e ilegal. După care a vrut să ştie dacă prietenul meu era în localitate şi am plecat înainte să înceapă să răscolească mai departe. Am mai încercat la alţi doi farmacişti, dar amândoi mi-au spus acelaşi lucru şi m-am temut să mai insist, aşa că am luat alte medicamente pe care le dădeau fără reţetă.

Apoi m-am întors acasă. Abia puteam să conduc, aşa eram de obosit.

Bineînţeles că m-am dus jos cum am sosit şi am găsit-o zăcând în pat, respirând greu. De cum m-a văzut a început să vorbească, părea să creadă că sunt altcineva pentru că m-a întrebat dacă o văzusem pe Louise (n-o mai auzisem pomenind de ea până acum); din fericire, n-a aşteptat răspunsul, a început să spună ceva despre un pictor modern, după care a zis că-i e sete. Vorbea fără şir, idei fără nicio legătură, care-i treceau prin cap. I-am dat să bea, a stat liniştită o vreme şi deodată mi s-a părut că redevine pe jumătate normală (la minte, vreau să zic), pentru că m-a întrebat: „Când vine Tata? Ai fost?”

Am minţit, o minciună convenţională, i-am spus că va sosi curând. M-a rugat s-o spăl pe faţă şi după ce am spălat-o mi-a spus că trebuie să vadă şi tatăl ei bucăţile de flegmă pe care le scuipase. Zic „mi-a spus”, dar de fapt era o şoaptă.

Apoi a zis că ar vrea să poată dormi.

E din cauza febrei, i-am explicat, şi a aprobat din cap, o vreme a priceput tot ce-i spuneam şi poate că nimeni nu mă poate înţelege, dar m-am hotărât să mă întorc la Lewes să aduc un doctor. Am ajutat-o să se ducă după paravan, era atât de slăbită, încât ştiam că nu putea fugi din cameră, aşa că am decis să mă duc la mine şi să încerc să dorm două ore, apoi o voi duce sus şi voi pleca la Lewes să aduc alt doctor.

Nu ştiu cum s-a întâmplat, întotdeauna mă scol imediat ce sună deşteptătorul; probabil că am întins mâna în somn şi l-am oprit, pentru că nu-mi amintesc să mă fi trezit nici măcar o singură dată. Oricum, când m-am sculat era ora patru, nu douăsprezece şi jumătate. M-am repezit jos, bineînţeles, să văd ce se întâmplase. Îşi împinsese deoparte tot ce-i acoperea pieptul, dar din fericire era destul de cald, oricum nu cred că mai avea vreo importanţă, avea temperatură foarte mare şi nu m-a recunoscut şi când am ridicat-o ca s-o duc sus a încercat să se zbată şi să ţipe, dar era atât de slăbită că n-a putut. În plus, tusea a împiedicat-o să ţipe şi o clipă a părut să-şi dea seama unde ne aflam. Am avut de furcă s-o duc sus, dar am reuşit şi am pus-o în patul din camera de oaspeţi (făcusem focul şi era cald) şi mi s-a părut mai relaxată. N-a spus nimic, aerul rece de afară o făcuse să tuşească şi să scoată flegmă şi faţa i se învineţise destul de ciudat. I-am spus că o să vină doctorul şi mi s-a părut că a înţeles.

 

Am mai stat puţin să văd dacă totul e în regulă, mă temeam că îşi putea aduna atâta putere cât să ajungă la fereastră şi să atragă atenţia vreunui trecător. Ştiam că-i imposibil, dar încercam să-mi găsesc motive să nu plec. Lăsasem uşa camerei deschisă şi m-am dus de câteva ori să văd ce face, zăcea în întuneric, îi puteam auzi respiraţia, uneori bolborosea ceva, o dată m-a strigat şi m-am dus şi am stat lângă ea şi tot ce mai putea zice era „doctor, doctor” şi i-am spus că o să vină, să nu se neliniştească, şi am şters-o pe faţă, transpira întruna. Nu ştiu de ce nu m-am dus atunci, am încercat, dar n-am putut, nu puteam suporta ideea de a nu şti ce face şi că nu o voi mai putea vedea când vreau. Era ca şi cum mă îndrăgostisem din nou de ea. Şi mai era ceva. Toate zilele alea mă gândisem că o să dureze mult până o să se refacă şi că va avea nevoie de mine şi totul va fi bine de îndată ce se va simţi bine.

Nu ştiu de ce, m-am gândit că şi noua cameră o va ajuta. Era o schimbare.

Era ca pe vremea când trebuia s-o scot pe Mabel la plimbare în scaunul cu rotile. Îmi puteam găsi zeci de scuze ca s-o amân. Ar trebui să fii recunoscător că ai picioare cu care să împingi, îmi spunea mătuşa Annie (ştia că nu-mi place să fiu văzut împingând scaunul). Dar asta e firea mea, aşa am fost eu făcut. N-am ce face.

Timpul trecea, trebuie să fi fost miezul nopţii, sau poate şi mai mult, când m-am dus sus să văd ce face, să văd dacă îşi băuse ceaşca de ceai, dar n-am reuşit s-o fac să-mi răspundă, respira mai repede ca niciodată, gâfâia înspăimântător, părea că trage aerul ca şi cum n-ar fi putut să-l tragă destul de repede. Am scuturat-o, dar părea că doarme. Deşi avea ochii deschişi, era lividă la faţă şi părea că priveşte fix ceva în tavan. Mi s-a făcut de-a dreptul frică, m-am gândit că o să mai stau o jumătate de oră şi pe urmă mă duc. Am rămas lângă ea, era clar că situaţia se înrăutăţise, judecând după felul cum transpira şi cât de groaznic arăta la faţă. Alt obicei pe care-l avea în zilele alea era să se agaţe de cearşafuri. Bubele se întinseseră la amândouă colţurile gurii şi pe buze.

În cele din urmă, încuind uşa pentru orice eventualitate, am pornit din nou spre Lewes. Îmi amintesc că am sosit acolo pe la unu şi jumătate şi totul era, bineînţeles, închis. M-am dus direct pe strada unde locuia doctorul şi m-am oprit puţin înainte de a ajunge la casa lui. Stăteam pur şi simplu acolo în întuneric, făcându-mi curaj să mă duc să sun la uşă, pregătindu-mi o minciună, când am auzit bătăi în geam. Era un poliţist.

Am avut un şoc îngrozitor. Am coborât fereastra.

Mă întrebam numai ce faceţi aici, zise.

N-o să-mi spui că parcarea e interzisă.

Depinde ce treabă ai pe aici, a răspuns. S-a uitat la permis, a notat numărul maşinii, fără să se grăbească. Era un bătrân, nu putea fi cine ştie ce de capul lui, că altfel n-ar fi rămas simplu sergent de stradă până la vârsta asta.

Ei, zise, locuieşti aici?

Nu.

Ştiu şi eu că nu. De asta întreb ce faci aici.

N-am făcut nimic, am spus. Uitaţi-vă şi în spate, am spus, şi s-a uitat, hodorogul. Oricum, asta mi-a dat ceva timp să inventez o poveste. I-am spus că nu puteam dormi, că am ieşit cu maşina, că m-am rătăcit şi că mă oprisem să mă uit pe hartă. Ei bine, nu m-a crezut sau în orice caz nu părea să mă creadă şi mi-a spus că ar trebui să mă duc acasă.

Şi rezultatul a fost că am plecat, nu puteam ieşi din maşină sub ochii lui şi să mă duc să sun la doctor, că ar fi mirosit imediat ceva. M-am gândit să mă duc acasă să văd dacă se simte mai rău şi dacă aşa stăteau lucrurile aveam s-o duc cu maşina la spital, dând un nume fals, după care aveam să plec imediat şi voi fi nevoit să fug, să plec din ţară sau mai ştiu eu ce – nu mă puteam gândi la nimic precis dincolo de momentul când aveam să renunţ la ea.

 

Era din nou căzută jos, încercase să coboare din pat, probabil ca să se ducă la baie sau, poate, ca să încerce să plece. Oricum, am ridicat-o la loc în pat, părea să fie aproape în comă, a spus ceva, dar n-am priceput ce, şi ea nu înţelegea nimic din ce-i spuneam.

Am stat lângă ea aproape toată noaptea, o parte din timp am adormit. De două ori s-a zbătut să se dea jos din pat, dar era inutil, căci nu mai avea putere nici măcar cât o muscă. I-am spus din nou aceleaşi lucruri, i-am spus că doctorul are să vină şi asta a părut s-o calmeze. O dată m-a întrebat în ce zi eram şi am minţit, i-am spus că e luni (era miercuri) şi când a auzit, a părut să se mai calmeze puţin. A repetat luni, dar se vedea că nu însemna nimic pentru ea. Era ca şi când boala i-ar fi afectat şi creierul.

Atunci mi-am dat seama că moare, am ştiut-o toată noaptea, aş fi putut-o spune oricui.

Am stat acolo lângă ea ascultând-o respirând şi bolborosind (nu părea să doarmă ca lumea niciodată), gândindu-mă la întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Gândindu-mă la viaţa mea nenorocită şi la viaţa ei şi la toate celelalte.

 

Oricine m-ar fi văzut atunci n-ar fi avut nici cea mai mică îndoială. Eram sincer şi cu adevărat disperat, deşi n-am niciun martor. Nu puteam să fac nimic. Doream atât de mult să trăiască şi nu puteam risca să mă duc după ajutor, eram la pământ, oricine şi-ar fi dat seama. În toate zilele alea eram conştient că n-am să mai iubesc niciodată altă fată aşa cum o iubeam pe ea. Pentru mine, nu putea exista decât Miranda pentru tot restul vieţii. Eram sigur.

Mai era şi celălalt aspect: era singura care ştia că o iubeam. Era singura care ştia cine sunt cu adevărat. E foarte puţin probabil ca altcineva să mă mai înţeleagă vreodată.

 

Se lumina de ziuă, sosise şi ultima zi. Ciudat, era o zi minunată, cred că n-a fost nici cel mai mic nor toată ziua, una din acele zile reci de iarnă când nu bate vântul şi cerul este foarte albastru. Parcă fusese special aranjat aşa şi mi se părea potrivit văzând-o cum se duce liniştit. Ultimele cuvinte pe care le-a spus, pe la zece (cred), „soarele” (tocmai bătea la fereastră), şi a încercat să se ridice, dar n-a reuşit.

N-a mai rostit niciun cuvânt inteligibil, a mai dus-o toată dimineaţa şi toată după-amiaza şi s-a stins odată cu soarele. Respira din ce în ce mai slab şi (dovadă în ce hal eram) am crezut chiar că în cele din urmă a adormit. Nu ştiu exact când a murit, ştiu că încă mai respira pe la trei jumătate când am coborât la parter să şterg puţin praful şi să mai fac câte ceva ca să-mi mai schimb ideile şi când am urcat din nou, pe la patru, se stinsese.

Zăcea cu capul într-o parte şi arăta groaznic, avea gura deschisă şi ochii ficşi erau larg deschişi ca şi când ar fi încercat să se mai uite pe fereastră pentru ultima oară. Am pus mâna pe ea şi era rece, deşi corpul îi mai era cald. Am fugit să aduc o oglindă.

Ştiam că aşa se face şi i-am ţinut-o în faţa gurii, dar nu s-a aburit. Murise.

Atunci i-am închis gura şi i-am coborât pleoapele. După care n-am mai ştiut ce să fac, aşa că m-am dus jos şi mi-am făcut o ceaşcă de ceai.

 

Când s-a întunecat i-am dus trupul înapoi în camera din pivniţă. Ştiu că morţii trebuie spălaţi, dar ideea nu-mi plăcea deloc, nu mi se părea decent, aşa că am întins-o pe pat, i-am pieptănat părul şi am tăiat o buclă. Am încercat să-i aranjez chipul în aşa fel ca să pară că zâmbeşte, dar n-am reuşit. Oricum, îmi părea împăcată. Apoi am îngenuncheat şi am spus o rugăciune, singura pe care o ştiu e „Tatăl nostru”, aşa că am spus-o pe asta şi „Dumnezeu s-o odihnească”, nu că aş fi credincios, dar aşa se cuvenea. Apoi m-am dus sus.

 

Nu ştiu de ce tocmai un lucru neînsemnat a declanşat totul; ai crede că faptul că o găsisem moartă sau că o cărasem jos pentru ultima oară. Nu. A fost vederea papucilor ei în camera de sus. I-am ridicat brusc şi mi-am dat seama că nu-i va mai purta niciodată. Nu voi mai coborî niciodată să trag din nou zăvoarele (ciudat, chiar şi acum o încuiasem în cameră) şi nimic nu se va mai repeta, nici ce-a fost bun, nici ce-a fost rău. Am înţeles brusc că era moartă şi moartă însemna dusă pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru vecie.

În ultimele zile îmi fusese milă de ea (de cum mi-am dat seama că nu juca teatru) şi am iertat-o pentru tot ceea ce făcuse. Nu cât mai era încă în viaţă, ci doar când mi-am dat seama că a murit, numai atunci am iertat-o cu adevărat. O mulţime de lucruri plăcute mi-au revenit în minte. Mi-am adus aminte de început, de zilele când lucram la Anexa Primăriei şi o vedeam ieşind pe uşa casei sau când treceam pe lângă ea pe trotuarul din faţă şi nu puteam înţelege cum de s-a întâmplat de se afla acum jos, moartă.

Mi-am amintit de o cursă de şoareci nostimă pe care o văzusem odată, de cum intra şoarecele se punea ceva în mişcare şi nu se mai putea întoarce niciodată, ci trebuia să meargă înainte, intrând în curse una mai complicată decât cealaltă, până la sfârşit.

M-am gândit cât fusesem de fericit, la sentimentele pe care le-am avut în săptămânile acelea, pe care nu le mai avusesem înainte şi pe care nu le voi mai avea niciodată.

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai îngrozitor.

Se făcuse miezul nopţii şi eu nu puteam să dorm, simţeam nevoia să ţin toate luminile aprinse, nu cred în spirite, dar îmi era mai bine cu lumină.

Continuam să mă gândesc la ea, spunându-mi că poate, până la urmă, era vina mea că făcuse ce făcuse şi nu mai aveam niciun respect faţă de ea, apoi m-am gândit că era, de fapt, vina ei şi că merita tot ce i se întâmplase. După care n-am mai ştiut ce să cred, simţeam ciocane bătându-mi în cap şi mi-am dat seama că nu mai puteam locui aici. Voiam să o pornesc cu maşina şi să nu mă mai întorc niciodată. M-am gândit că aş putea vinde tot şi să plec în Australia. Dar trebuia mai întâi să şterg toate urmele. Era prea mult pentru mine. Alt gând care mă obseda era poliţia. Am hotărât că cel mai bine era să mă duc la poliţie să le spun tot. Mi-am pus chiar haina pe mine ca să plec.

Credeam că am să înnebunesc. Mă uitam în oglindă încercând să-mi văd faţa. Îmi intrase în cap ideea oribilă că eram nebun, că toată lumea o putea vedea numai eu nu. Îmi tot aminteam de felul în care mă priveau uneori oamenii din Lewes, în acelaşi fel ca cei din sala de aşteptare a doctorului. Ştiau cu toţii că sunt nebun.

 

Se făcuse ora două. Nu ştiu de ce am început să mă gândesc că greşeam când o credeam moartă, poate că era numai adormită. Aşa că a trebuit să cobor ca să mă asigur. Era groaznic. De cum am coborât în prima pivniţă au început să mi se năzare tot felul de lucruri. Precum că ar putea ieşi brusc de după colţ cu un topor. Sau că nu mai era acolo – chiar dacă zăvorul era pus, poate că dispăruse. Ca în filmele de groază.

Dar era acolo. Zăcea în tăcere profundă. Am atins-o. Era atât de rece, atât de rece că am avut un şoc. Tot nu puteam crede că este adevărat, că numai cu câteva ore în urmă încă trăia, că numai cu câteva zile în urmă se plimba prin cameră, desena, tricota. Şi acum!

Atunci ceva s-a mişcat în capătul celălalt al pivniţei, în spatele meu, lângă uşă. Poate că era curentul. Ceva în mine s-a rupt, mi-am pierdut capul, m-am năpustit afară şi, împiedicându-mă de trepte, am ieşit în prima pivniţă şi apoi în curte. Am încuiat uşa cât am putut de repede, am intrat în casă şi am încuiat după mine toate uşile din casă.

 

După o vreme am încetat să mai tremur şi, încet-încet, m-am calmat. Dar nu mă puteam gândi decât la un singur lucru: ăsta era sfârşitul. Nu puteam trăi cu ea acolo, jos.

Atunci mi-a venit o idee. Nu încetam să-mi spun că ea avea noroc că terminase cu toate, nu tu griji, nu tu ascunzişuri, nu tu gânduri la tot ce ai fi vrut să fii, dar n-ai reuşit. Ea terminase cu toate astea.

Nu-mi rămânea decât să mă sinucid şi ceilalţi n-aveau decât să creadă ce voiau. Oamenii din sala de aşteptare, cei de la primărie, Mabel şi mătuşa Annie, toţi. Pe mine nu mă mai interesa.

Am început să chibzuiesc cum să fac. Mă puteam duce la Lewes de cum se deschideau magazinele să cumpăr o cantitate mare de aspirine şi flori, crizantemele erau florile ei preferate. Să expediez mai întâi o scrisoare poliţiei. Ca să ne găsească aici împreună, împreună în Lumea de Apoi.

Vom fi înmormântaţi unul lângă altul. Ca Romeo şi Julieta.

Va fi o tragedie adevărată. Nimic sordid. Dacă o făceam, oamenii vor avea consideraţie faţă de mine. Dacă distrugeam fotografiile, numai astea erau, lumea putea vedea că nu i-am făcut niciodată nimic urât, ar fi cu adevărat tragic.

Am chibzuit totul, apoi m-am dus şi am luat fotografiile şi negativele şi le-am pregătit să le ard a doua zi, de îndată ce mă trezesc.

 

Aveam senzaţia că trebuia neapărat să am un plan precis. Orice, numai să fie precis.

Mai erau şi banii, dar nu mă mai interesau. Vor reveni mătuşii Annie şi lui Mabel. Miranda vorbea de o donaţie pentru copii, dar atunci era deja pe jumătate inconştientă.

Ce voiam eu nu puteam cumpăra cu bani. Dacă aş fi avut cu adevărat gânduri murdare, nu mi-aş fi dat osteneala, m-aş fi mulţumit să mă duc la femeile despre care citeşti pe firmele din Paddington şi Soho şi ele ar fi făcut ce le ceream eu. Nu poţi cumpăra fericirea. Cred că am auzit-o pe mătuşa Annie spunând-o. Ha, ha, mă gândeam de fiecare dată, ce-ar fi să încercăm înainte să vorbim. Ei, uite că am încercat.

Pentru a fi fericit, ce-ţi trebuie neapărat e să ai noroc. E ca la pronosport – mai rău, căci nici măcar nu există echipe bune şi echipe proaste, nici pronosticuri posibile. Nu poţi spune cum se vor întâmpla lucrurile. Doar A contra B, C contra D şi nimeni nu ştie ce sunt A şi B şi C şi D. De aceea n-am crezut în Dumnezeu. Cred că nu suntem decât nişte insecte, trăim puţin, după care murim şi asta-i tot. Natura n-are niciun pic de milă. Nu există nici Viaţa de Apoi. Nu există nimic.

Pe la trei mi se închideau ochii, aşa că m-am dus să mai dorm pentru ultima oară. Stăteam lungit în pat, imaginând totul, imediat după sculare drumul la Lewes, întoarcerea, focul ca să ard fotografiile, încuierea uşilor (după o ultimă privire asupra colecţiei mele), după care voi coborî. Mă aştepta acolo, jos. În scrisoarea către poliţie am să spun că ne iubeam. Că ne înţeleseserăm să ne sinucidem. Va fi „Sfârşitul”.