În orice caz m-am dus la farmacia din Lewes şi mi-au dat ceva foarte bun pentru congestie şi în special pastile antigripale şi inhalant, pe care le-a acceptat când i le-am adus. Seara a încercat să mănânce ceva, dar n-a reuşit şi până la urmă a vomat. Era albă ca varul şi pot spune că pentru prima oară m-am întrebat dacă nu cumva spunea adevărul. Faţa îi ardea, părul i se lipise de tâmple, dar toate astea puteau fi o simplă prefăcătorie.

Am şters pe jos unde vomase şi i-am dat medicamentele. Tocmai plecam când mi-a spus să mă aşez pe pat ca să nu fie nevoită să vorbească prea tare.

„Crezi că ţi-aş fi adresat vreo vorbă dacă n-aş fi fost atât de rău bolnavă? După tot ce ai făcut?”

Asta ai căutat!

„E imposibil să nu-ţi dai seama că sunt grav bolnavă.”

Ai gripă, am răspuns. În Lewes e epidemie.

„Nu e gripă. Am pneumonie. E ceva foarte serios. Nu pot să respir.”

Îţi trece, am zis. Pastilele astea galbene te vor pune pe picioare. Farmacistul mi-a spus că sunt cele mai bune.

„E o crimă să nu-mi aduci un doctor. Mă omori cu zile.”

Îţi spun că nu e nimic. Ai temperatură, am replicat pe un ton brusc. Cum a pomenit de doctor, am devenit bănuitor.

„Poţi să mă ştergi pe faţă cu prosopul?”

Ciudat. Am făcut ce mi-a spus şi pentru prima dată după nu ştiu câte zile mi-a fost milă de ea. Ceea ce îmi cerea era treabă de femeie, de fapt. Vreau să spun că există momente când o femeie are nevoie de altă femeie. Mi-a mulţumit.

Bine. Eu plec acum.

„Nu pleca. Voi muri.” A încercat chiar să mă apuce de mână.

Nu vorbi prostii, am repezit-o.

„Trebuie să mă asculţi, trebuie să mă asculţi” şi deodată începu din nou să plângă. Îi vedeam ochii umplându-se de lacrimi şi felul în care îşi legăna capul pe pernă dintr-o parte în alta. Ajunsesem să-mi fie milă de ea, cum am spus, aşa că m-am aşezat pe pat, i-am dat o batistă şi am asigurat-o că nu se punea problema să nu chem doctorul dacă ar fi fost grav bolnavă. Am mers până acolo, încât i-am spus că tot o mai iubesc şi că îmi pare rău şi alte chestii de-astea. Dar lacrimile continuau să-i curgă pe obraji. Nu părea să asculte ce vorbesc. Nici când i-am spus că arată mult mai bine ca în ziua precedentă (ceea ce nu era neapărat adevărat).

În cele din urmă s-a calmat. A stat o vreme liniştită, cu ochii închişi, apoi, când a simţit că mă mişc, m-a întrebat: „Vrei să faci ceva pentru mine?”

Ce?

„Vrei să stai aici, jos, cu mine şi să laşi uşa deschisă să vină aer?”

Am acceptat. Am stins lumina în camera ei, lăsând numai lumina din prima pivniţă şi ventilatorul şi am stat o vreme lângă ea. A început să respire ciudat. O respiraţie iute, sacadată, ca şi când urcase treptele în fugă. Era adevărat: se sufoca şi de câteva ori a bolborosit ceva. O dată a zis: „Nu, te rog”, şi altă dată mi s-a părut că a pronunţat numele meu, dar sunetele erau confuze. La un moment dat am simţit că a adormit şi am ieşit din cameră, am încuiat uşa şi mi-am potrivit ceasul să mă sune mai devreme a doua zi dimineaţă. Eram liniştit că adormise atât de repede. Cum aş fi putut să-mi dau seama? Mi-am zis că e semn bun, că pastilele îşi făcuseră probabil efectul şi că dimineaţa se va simţi mai bine, că greul trecuse. Mă gândeam chiar că, până la urmă, faptul că era aşa bolnavă nu era prea rău, pentru că dacă nu s-ar fi îmbolnăvit, mi-ar fi făcut o groază de probleme, cum îmi mai făcuse şi altă dată.

Ce încerc de fapt să spun este că totul s-a produs pe neaşteptate. Ştiu că ceea ce am făcut a doua zi a fost o greşeală, dar până în ziua aceea am fost convins că am acţionat cât se poate de bine şi că eram total îndreptăţit să procedez aşa cum am procedat.