2

14 octombrie

 

Este a şaptea noapte.

Nu mă pot gândi decât la un singur lucru: dacă ei ar şti; dacă ei ar şti.

Să-ţi poţi împărtăşi mânia.

Iată de ce încerc să povestesc totul acestui bloc de hârtie ce mi-a fost cumpărat azi dimineaţă. Din amabilitatea lui.

Cu calm.

În sinea mea sunt din ce în ce mai speriată. Calmul e numai de suprafaţă.

Nu s-a purtat urât, nu pare să fie un obsedat sexual, dar are ochi de nebun; terni, cu o lumină cenuşie, uşor pierdută. La început îi supravegheam orice mişcare. Credeam că am de-a face cu un obsedat sexual. Nu întorceam spatele decât după ce mă asiguram că nu se poate repezi la mine şi eram tot timpul cu urechile ciulite. În orice clipă trebuia să ştiu precis în ce colţ al camerei se afla.

Puterea. A devenit acum realitate.

Ştiu că bomba cu hidrogen este o nedreptate. Dar tot nedreptate mi se pare şi situaţia de neputinţă în care mă aflu acum.

Ce păcat că n-am învăţat judo! L-aş fi făcut să-şi ceară îndurare în genunchi.

Camera asta, ca o criptă, mă sufocă. Pereţii par să se apropie, să mă strivească. În timp ce scriu, trag cu urechea, ca nu cumva să mă surprindă. Gândurile ce-mi trec prin cap sunt ca nişte desene proaste. Ar trebui sfâşiate imediat.

Trebuie să încerc, trebuie să încerc, trebuie să încerc să scap!

E unicul gând care mă obsedează.

Foarte ciudat. Omul ăsta mă fascinează. Am cel mai profund dispreţ faţă de el, nu pot să spun cât de mult mă dezgustă; nu suport camera asta; trebuie să fie cu toţii îngrijoraţi de-a binelea. Aproape că le simt disperarea.

Nu înţeleg cum poate el să mă iubească. Cum poţi fi îndrăgostit de o persoană pe care nu o cunoşti?

Face eforturi disperate să mă mulţumească. Dar probabil că aşa fac toţi nebunii. Nu sunt nebuni pentru că aşa vor ei. Într-un fel sunt, poate, la fel de şocaţi ca toţi ceilalţi când ajung să facă ceva monstruos.

De o zi-două doar mă simt în stare să vorbesc despre el.

Tot drumul în furgonetă până aici a fost un coşmar, îmi venea să vomit şi-mi era teamă să nu mor sufocată sub căluş. Până la urmă am vomat şi tot timpul mă obseda gândul că are să mă târască într-un tufiş, că o să mă violeze şi că o să mă omoare. Când maşina s-a oprit eram sigură că asta mă aştepta. Cred că din cauza asta am şi vomat. Nu numai din cauza cloroformului ăluia greţos. (îmi aminteam tot timpul de poveştile înspăimântătoare pe care Penny Lester mi le spunea la internat. Mama ei fusese violată de japonezi şi supravieţuise. Îmi repetam neîncetat: nu te opune, nu te opune. Şi mi-am amintit atunci că ne spusese odată cineva la Ladymont că e nevoie de doi bărbaţi ca să violeze o femeie. Că femeile care se lasă violate de un singur bărbat doreau să fie violate.) Acum îmi dau seama că nu ar face aşa ceva. Ar utiliza din nou cloroformul sau altă substanţă de genul ăsta. Dar, în acea primă noapte, singurul meu gând era: nu te opune, nu te opune.

Eram bucuroasă că sunt în viaţă. Sunt laşă, nu vreau să mor, iubesc viaţa cu atâta pasiune! Până acum nici nu ştiam cât de mult doresc să trăiesc. Dacă scap de aici, nu voi mai fi niciodată aceeaşi.

Nu-mi pasă ce-mi face. Important e să supravieţuiesc.

Dar când mă gândesc la toate lucrurile groaznice pe care ar putea să le facă!

Am căutat peste tot ceva cu care să mă apăr, dar nu există nimic de care să mă pot folosi, chiar dacă aş avea forţă şi pricepere. În fiecare noapte proptesc un scaun în uşa de fier ca să aud măcar dacă încearcă să intre pe nesimţite.

Ce lavoar oribil şi demodat. Ca să nu mai vorbesc de closet.

Uşa asta mare şi oarbă. Nici măcar o gaură a cheii. Nimic.

Şi liniştea. Am început să mă obişnuiesc puţin. Dar e înspăimântător. Nici cel mai mic sunet. Am senzaţia că aş aştepta tot timpul ceva.

Vie. Vie în aceeaşi măsură în care moartea este vie.

Colecţia de albume de artă. Au costat vreo cincizeci de lire. Am calculat. În acea primă noapte mi-a trecut prin cap că se aflau aici pentru mine. Că de fapt nu eram o victimă aleasă la întâmplare.

Apoi am descoperit sertarele pline de îmbrăcăminte: bluze, fuste, rochii, ciorapi coloraţi, o colecţie extraordinară de lenjerie gen weekend-la-Paris, cămăşi de noapte. Am observat că măsura era destul de bună, o idee prea mari. Mi-a spus că alesese culori pe care văzuse că le port.

Totul în viaţa mea mergea bine. Era, bineînţeles, G.P., dar chiar şi povestea asta mi se părea stranie. Pasionantă. Pasionantă.

Pentru ca deodată să mi se întâmple aşa ceva!

Am aţipit puţin cu veioza de deasupra patului aprinsă. Aş fi vrut să beau ceva, dar m-am temut să nu-mi fi pus vreun narcotic. Am tot timpul vaga impresie că şi în mâncare ar putea să-mi pună ceva.

Au trecut şapte zile. Pentru mine, şapte săptămâni.

Părea atât de nevinovat şi de îngrijorat în seara când m-a oprit pe stradă! Mi-a spus că lovise un câine cu maşina. M-am gândit că poate era Misty. Este exact tipul de om pe care nu-l poţi bănui de nimic rău. Blândeţea întruchipată.

Brusc am avut senzaţia că mă aflu pe marginea prăpastiei. Şi revelaţia că marginea prăpastiei există.

În fiecare noapte fac ceva ce n-am mai făcut de ani de zile: mă aşez pe pat şi mă rog. Nu îngenunchez. Ştiu că Dumnezeu îi dispreţuieşte pe cei ce îngenunchează. Stau lungită în pat şi îl rog să aline suferinţele mamei şi tatei, ale lui Minny şi ale lui Caroline, care probabil că se consideră foarte vinovată, şi ale tuturor celorlalţi, chiar şi ale celora cărora nu le-ar strica să sufere pentru mine (sau pentru altcineva). Ca Piers sau Antoinette, de pildă. Îl rog să-i vină în ajutor nemernicului care mă ţine în gheare, îl rog să mă ajute. Să nu mă lase să fiu violată sau schingiuită sau omorâtă. Mă rog să-mi dea lumină.

În sensul propriu al cuvântului. Lumina zilei.

Nu pot suporta bezna. Mi-a cumpărat veioze. Acum dorm cu cea de la spatele meu aprinsă. Înainte ţineam lumina de sus aprinsă toată noaptea.

Momentul cel mai greu e dimineaţa când mă trezesc. Mă trezesc şi o clipă am impresia că sunt acasă sau la Caroline. Şi brusc realitatea mă izbeşte în faţă.

Nici nu ştiu dacă cred în Dumnezeu. M-am rugat cu atâta fervoare în furgonetă când credeam că voi muri (parcă îl aud pe G.P spunând: „Asta e o dovadă că nu crezi”). Dar rugăciunea te face să suporţi mai uşor greutăţile.

Tot ce aştern pe hârtie sunt doar frânturi. Nu mă pot concentra. Mi-au trecut atâtea prin cap şi acum mi-e capul gol, nu mă pot gândi la nimic.

Totuşi, am impresia că scrisul mă calmează. Sau, oricum, îmi dă iluzia. Este ca şi când mi-aş face socoteala cât am cheltuit şi câţi bani mi-au mai rămas.

15 octombrie

Nu şi-a cunoscut părinţii. A fost crescut de o mătuşă. Mi-o imaginez. O femeie uscăţivă, şi palidă, cu buze subţiri şi ochii cenuşii, bănuitori, purtând aceleaşi pălării bej, ca o husă de ceainic, obsedată de murdărie şi praf. Murdăria şi praful fiind singurele două preocupări în afara lumii meschine şi plate în care vegetează.

I-am spus că se află, de fapt, în căutarea mamei pe care n-o avusese niciodată, dar bineînţeles că n-a vrut să mă asculte.

Nu crede în Dumnezeu. Ceea ce mă face pe mine să cred şi mai mult.

I-am vorbit despre mine. Despre Tata şi Mama pe un ton detaşat, realist. Ştia de Mama. Presupun că tot oraşul e la curent.

Teoria mea e că trebuie să încerc să-l eliberez de complexe.

Timpul petrecut în puşcărie. Timp fără sfârşit.

 

Prima dimineaţă. A ciocănit la uşă şi a aşteptat zece minute (cum face de obicei). Pentru mine n-au fost zece minute plăcute. Toate ideile reconfortante pe care le adunasem cu greu peste noapte s-au spulberat şi m-am regăsit din nou singură. Stăteam nemişcată, repetându-mi întruna: dacă încearcă, nu te opune, nu te opune. Eram gata să-i spun: poţi face ce vrei, dar nu mă omorî. Nu mă omorî şi ai să poţi face de fiecare dată ce vrei, ca şi când aş fi fost un obiect lavabil. Rezistent.

Totul a fost altfel decât mă aşteptasem. Când a intrat, a rămas ţintuit în uşă, nătâng şi, deodată, văzându-l fără pălărie, l-am recunoscut imediat. Cred că reţin figurile oamenilor fără să-mi dau seama. Era funcţionarul de la Anexa Primăriei. Vestitul câştigător la pronosport, căruia îi apăruse poza în ziare. La vremea respectivă fuseserăm cu toţii de acord că-l ştiam de undeva.

A încercat să nege, dar s-a înroşit tot. Se înroşeşte din orice.

E simplu ca bună ziua să-l faci să se simtă prost. Are o expresie, firească la el, de om permanent jignit. Seamănă a oaie. Nu. A girafă. O girafă nătângă şi deşirată. Îl bombardam cu întrebări la care nu voia să răspundă. Se mulţumea să se uite lung la mine, ca şi când n-aş fi avut dreptul să întreb nimic. Ca şi cum nu la asta avea el dreptul să se aştepte.

N-a avut de-a face cu nicio fată. În niciun caz cu fete ca mine.

Neprihănit.

Are aproximativ un metru optzeci. Cu optsprezece-douăzeci de centimetri mai mult ca mine. E numai piele şi os, ceea ce îl face să pară şi mai înalt. Deşirat. Mâinile prea lungi, butucănoase, cu pielea albă şi roz, respingătoare. Nu sunt mâini de bărbat. Mărul lui Adam proeminent, încheieturile mâinilor prea groase, bărbia mult prea mare, buza de jos muşcată, marginile nărilor înroşite. Are polipi. Vocea nesigură a oamenilor fără educaţie care încearcă să treacă drept cultivaţi, dar care se trădează tot timpul. Faţa e prea lungă. Părul negru şi tern, ondulat spre spate, e aspru, ţeapăn, niciun fir nu se clinteşte. Poartă aceeaşi haină sport, o cămaşă de lână, cravată şi ac de cravată. Are până şi butoni la manşetă!

Este cea ce se cheamă „un băiat cumsecade”.

Absolut asexuat (aşa pare).

Stă postat în faţa mea cu mâinile la spate sau bălăngănindu-le de-a lungul trupului, ca şi când n-ar şti ce să facă cu ele. Aşteptând respectuos să-i dau ordine.

Ochi de peşte care spionează. Goi. Lipsiţi de orice expresie.

Mă face să mă simt capricioasă; o clientă bogată, veşnic nemulţumită (într-un magazin de textile, el ar fi fost vânzătorul).

Dar ăsta e stilul lui. Modestie falsă. Genul „îmi-pare-nespus-de-rău”.

Când mă aşez să mănânc sau să citesc, stă în cameră şi-mi urmăreşte orice gest. Dacă-i spun să plece, pleacă.

M-a urmărit în secret timp de aproape doi ani. Mă iubeşte la disperare, se simţea singur, îşi dă seama că voi fi întotdeauna „mai presus” decât el.

Era groaznic. Vorbea atât de încâlcit, cu fraze întortocheate, simţind, în acelaşi timp, nevoia permanentă de a se justifica. Îl ascultam, dar nu mă puteam uita la el.

Inima lui. Tot ce avea în ea a deşertat pe mocheta asta portocalie, hidoasă. Când a terminat, am rămas aşa, fiecare şezând nemişcat la locul lui. Când s-a ridicat să plece, am încercat să-i spun că-l înţeleg, că n-am să spun nimănui nimic dacă mă duce acasă, dar a ieşit cu spatele spre uşă. Am încercat să par cât mai înţelegătoare şi plină de simpatie, dar comportarea mea a părut că-l sperie.

A doua zi dimineaţă am încercat din nou. Am reuşit să aflu cum îl cheamă (oribilă coincidenţă!). Am căutat să fiu cât mai rezonabilă, am ridicat ochii spre el şi l-am implorat, dar n-am reuşit decât să-l sperii din nou.

La ora prânzului i-am spus că-mi dădeam seama că îi este ruşine de ceea ce făcea şi că nu era prea târziu să repare totul. Când faci apel la conştiinţa lui reacţionează, dar nu-l impresionează deloc. „Da, îmi e ruşine”, a spus. „Ştiu că aşa ar trebui să fac”, a adăugat. I-am spus că nu pare un om rău şi mi-a răspuns: este primul lucru urât pe care l-a făcut în viaţa lui.

Poate că e adevărat. Dar acum a recuperat timpul pierdut.

Uneori îmi face impresia unui tip foarte inteligent, încearcă să-mi câştige simpatia pretinzând că e în ghearele unei a treia persoane.

Într-o seară am încercat să nu mai fiu politicoasă; să fiu aspră şi rea. A avut aerul mai nefericit ca niciodată. Se pricepe de minune să-şi ia o mutră nefericită. Să-şi întindă tentaculele nefericirii lui.

Repetă întruna că nu face parte din aceeaşi „clasă” cu mine.

Ştiu prea bine ce reprezint pentru el. Un fluture pe care şi-a dorit întotdeauna să-l prindă. Îmi amintesc (chiar prima oară când l-am întâlnit) că G.P. îi numea pe colecţionari cele mai cumplite dintre toate animalele. Se referea, bineînţeles, la colecţionarii de artă. Atunci nu l-am înţeles prea bine. Am crezut că urmărea doar s-o şocheze pe Caroline – şi pe mine. Dar e clar că avea dreptate. Tendinţa lor e anti-viaţă, anti-artă, anti-tot.

Scriu în această înfiorătoare tăcere nocturnă ca şi când aş fi în starea mea normală. Dar nu e aşa. Sunt atât de bolnavă, de speriată, de singură. Singurătatea este insuportabilă. De câte ori se deschide uşa îmi vine să mă reped afară. Dar acum ştiu că trebuie să aştept, să-mi chibzuiesc bine încercările de evadare. Să fiu mai şireată decât el. Să plănuiesc totul din timp.

Să supravieţuiesc.

 

16 octombrie

 

E după-amiază. Ar fi trebuit să fiu la ora de pictură după un model viu. Oare lumea continuă să existe? Soarele mai străluceşte oare? Noaptea trecută m-am gândit... sunt moartă. Situaţia asta înseamnă moarte, înseamnă infernul. Probabil că în infern nu mai sunt alţi oameni. Sau poate numai unul singur, ca el. Diavolul nu este nici diabolic, nici seducător, ci exact ca el.

Azi-dimineaţă i-am făcut portretul. Voiam să-i prind expresia feţei, ca să-mi ilustrez teoria. Dar n-a ieşit nimic bun şi el a vrut să-l păstreze. Mi-a spus că-mi plăteşte DOUĂ SUTE de guinee pe el. E nebun!

Din cauza mea. Nebunia lui sunt eu.

De ani de zile caută ceva în care să-şi materializeze nebunia. Şi m-a găsit pe mine.

Toţi părinţii ar trebui să fie ca ai noştri şi atunci surorile ar fi cu adevărat surori. Trebuie neapărat să fie una pentru cealaltă ceea ce Minny e pentru mine şi eu pentru ea.

Draga de Minny.

Sunt aici de peste o săptămână şi îmi e atât de dor de tine şi duc dorul aerului proaspăt, al feţelor proaspete aparţinând tuturor oamenilor acelora din metrou pe care îi uram atât de mult şi al lucrurilor noi care se întâmplă în fiece oră, în fiece zi. De-aş fi ştiut s-o văd – prospeţimea lor, vreau să zic. Dar ceea ce îmi lipseşte cel mai mult este lumina zilei. Nu pot trăi fără lumină. În lumina artificială toate liniile mint. Aproape că te face să doreşti întunericul.

Nu ţi-am spus cum am încercat să fug. M-am gândit toată noaptea: nu puteam dormi, aerul era atât de închis şi îmi era rău de la stomac (se străduieşte cât poate să gătească, dar tot ce face e groaznic). Am pretextat că ceva nu e în regulă cu patul şi m-am întors şi am luat-o la fugă. Dar n-am reuşit să închid uşa ca să-l încui în cameră şi m-a prins în prima pivniţă. Am zărit lumina zilei pe gaura cheii.

Se gândeşte la toate. Înţepeneşte uşa ca să stea deschisă. Dar a meritat. Prevăzuse că voi încerca să fug şi că voi încerca să-l încui în cameră.

Următoarele trei zile l-am tratat cu priveliştea spatelui meu şi a feţei mele îmbufnate. Am stat nemâncată. Am dormit. Când eram sigură că nu e niciun pericol să vină, mă ridicam din pat şi dansam puţin prin cameră, citeam cărţile de artă şi beam apă. Dar de mâncare nu m-am atins.

Am ajuns la un compromis. Condiţia lui era să stau şase săptămâni. Acum o săptămână, şase ore mi s-ar fi părut o veşnicie. Am plâns şi l-am făcut să reducă la patru săptămâni. Dar ideea de a fi cu el continuă să mă sperie. Am ajuns să cunosc fiecare centimetru din blestemata asta de cămăruţă boltită. Am impresia că începe să se închidă peste mine încet-încet ca o carapace, aşa cum se întâmplă cu viermii aceia mici, acoperiţi de piatră, de pe fundul râurilor. Dar cele patru săptămâni mi s-au părut mai puţin insuportabile.

Am impresia că nu mai am niciun pic de energie, de voinţă, că sunt constipată din toate punctele de vedere.

Minny, închipuie-ţi, ieri m-am dus sus cu el. Mai întâi aerul de afară, faptul că mă aflam într-un spaţiu mai mare de trei pe trei pe şase (am măsurat în toate sensurile), că mă aflam sub cerul înstelat şi că puteam trage în piept aerul minunat, minunat! Deşi vremea era umedă şi ceţoasă, era un aer minunat.

Am crezut că voi reuşi să fug. Dar m-a apucat strâns de braţ şi eram cu mâinile legate şi cu căluş la gură. Era atât de întuneric! Atât de pustiu! Nicio lumină. Doar întunericul. Nici nu ştiam în ce direcţie să fug.

Este o casă veche de ţară. Cred că are bârne de lemn pe dinafară. Înăuntru sunt o mulţime de bârne, podelele sunt toate lăsate şi tavanele foarte joase. O casă foarte frumoasă, aranjată după cel mai oribil „bun gust” din revistele pentru femei. Culori care se bat cap în cap într-un mod înfiorător, mobile de stiluri amestecate, bibelouri de mitocan, obiecte fals antice, ornamente de bronz absolut oribile. Şi tablourile! N-ai crede dacă ţi le-aş descrie cât sunt de urâte. Mi-a spus că decorarea casei şi alegerea mobilei fuseseră făcute de nu ştiu ce firmă. Cred că au scăpat de toate vechiturile şi ororile pe care le aveau în depozite.

Mi s-a părut extraordinar să pot face baie. Ştiam că poate veni peste mine (uşa n-avea cheie şi nici nu se putea închide bine, pusese o pană de lemn ca s-o ţină). Dar cumva ştiam că n-o să vină. Şi vederea unei căzi pline cu apă caldă era atât de minunată, ca şi senzaţia că mă aflu într-o încăpere normală, încât aproape că nici nu mi-a păsat. L-am lăsat să aştepte ore întregi afară lângă uşă. N-a părut să-l deranjeze. Era „bun”.

Nimic nu pare să-l perturbe.

Dar m-am gândit la o modalitate de a trimite un mesaj celor de afară. Aş putea pune un mesaj într-o sticluţă mică pe care s-o arunc în W.C. I-aş putea lega o panglică colorată în jur şi poate că cineva ar da vreodată peste ea undeva. O voi face data viitoare.

Am tras cu urechea să aud dacă nu trec maşini, dar n-am auzit nimic. Ba da, o bufniţă. Şi un avion.

Dacă oamenii ar şti ce se întâmplă în casele pe deasupra cărora zboară!

Cu toţii vedem lumea din avion.

Fereastra băii era acoperită cu scânduri. Prinse cu şuruburi groase. M-am uitat peste tot după un obiect de care să mă pot folosi. Până şi sub cadă şi în spatele ţevilor. Nimic. Şi chiar dacă aş găsi ceva, n-aş şti cum se foloseşte. Mă pândeşte aşa cum îl pândesc şi eu pe el. Nu ne slăbim din ochi o clipă. Nu pare prea puternic, dar e oricum mai puternic decât mine. Ar trebui să-l iau prin surprindere.

Totul e încuiat şi paraîncuiat. A mers până acolo, încât a pus o sonerie de alarmă la uşa celulei mele.

S-a gândit la toate. Mi-a venit în minte că aş putea pune un bilet în rufele trimise la spălătorie. Dar nimic nu iese din casă. Când l-am întrebat de cearşafuri, mi-a răspuns: „Am să cumpăr altele. Spune-mi când ai nevoie”.

Canalul W.C.-ului e singura şansă.

Minny, nu îţi scriu, vorbesc cu mine însămi.

Când am apărut în uşa băii, îmbrăcată cu cea mai acceptabilă dintre bluzele oribile pe care mi le-a cumpărat, s-a ridicat în picioare (stătuse toată vremea lângă uşă). Aveam senzaţia că sunt regina-balului-coborând-scara-de-onoare. I s-a tăiat răsuflarea. Probabil pentru că mă vedea cu bluza „lui” şi cu părul lăsat pe spate.

Sau poate că era numai şocul de a mă vedea nelegată la gură. În orice caz, i-am zâmbit şi mi-am luat aerul cel mai linguşitor posibil şi m-a lăsat nelegată la gură şi m-a dus să vizitez casa, fără să mă slăbească un pas. Ştiam că la cea mai mică mişcare greşită era gata să se repeadă la mine.

Sus, dormitoarele. Camere încântătoare în ce priveşte construcţia, dar miroseau toate a aer închis, camere nelocuite. Peste tot un aer ciudat, sepulcral. La parter, ceea ce se numeşte „salonul” (şi ţine neapărat la denumire) este o cameră foarte frumoasă, mult mai mare decât celelalte, de formă pătrată – neaşteptată – cu o bârnă enormă transversală sprijinită cu trei stâlpi de lemn în mijlocul camerei şi alte bârne şi colţare, şi unghiuri fermecătoare pe care un arhitect le concepe o dată la o mie de ani. Totul, evident, masacrat de mobilier. Raţe sălbatice de porţelan atârnate deasupra unui cămin vechi încântător. N-am putut rezista. L-am pus să-mi lege mâinile în faţă, după care am desprins monstruozităţile de porţelan din agăţători şi le-am făcut ţăndări pe pietrele căminului.

Gestul l-a făcut să sufere aproape tot atât de mult ca palma pe care i-am tras-o când nu m-a lăsat să fug.

Mă face să-mi ies din fire. Îmi vine să dansez în jurul lui, să-l năucesc, să-l ameţesc, să-l zăpăcesc.

Are o minte atât de înceată, este atât de lipsit de imaginaţie, de viaţă! E alb, ca albul de zinc. Îmi dau seama că exercită un soi de tiranie asupra mea. Mă obligă să fiu versatilă, să joc teatru. Să-mi dau aere. Îngrozitoarea tiranie a celor slabi. G.P. mi-a vorbit într-o zi despre ea.

Mediocritatea este plaga civilizaţiei.

Dar mediocritatea îl face atât de comun, încât devine ieşit din comun.

Face fotografii. Vrea să-mi facă un „portret”.

Mi-a arătat şi fluturii. Sunt destul de frumoşi. Da, sunt destul de frumos aranjaţi, cu bietele lor aripioare întinse toate în acelaşi unghi. Mi-au făcut milă; sărmani fluturi morţi, colegii mei, victime ca şi mine. Cei de care era cel mai mândru erau cei pe care îi numea „aberaţii”!

După ce am coborât din nou, m-a lăsat să stau cu el (în prima încăpere a pivniţei) cât a făcut ceaiul. La un moment dat mi-a spus ceva ridicol, care m-a făcut să râd – sau să-mi vină să râd.

Groaznic.

Mi-am dat deodată seama că înnebunesc şi eu, că este de o viclenie perversă, perversă. Bineînţeles că tot ce spun despre el îl lasă rece. Chiar şi când i-am spart raţele alea oribile de porţelan. Dar m-am trezit râzând de el (e de necrezut, el, care m-a răpit) şi turnând ceaiul în căni, ca şi când aş fi prietena lui cea mai bună.

L-am înjurat. Vajnică fiică a mamei mele, o scorpie.

Asta e, Minny. Aş vrea să fii aici, să stăm amândouă de vorbă pe întuneric. De-aş putea vorbi cu cineva măcar câteva minute! Cu cineva drag. Lucrurile sunt mult, mult mai triste decât le-am descris.

Încep din nou să plâng.

E atât de nedrept!

17 octombrie

 

Urăsc schimbarea care a survenit în mine.

Sunt prea supusă. Accept prea multe. La început m-am gândit că trebuie să fac un efort să fiu realistă, să nu permit unei persoane anormale să controleze situaţia. Dar mă tem că a plănuit totul cu foarte mare grijă. Mă face să mă comport aşa cum vrea el.

Nu este numai o situaţie fantastică, este o variantă fantastică a unei situaţii fantastice. Vreau să spun că acum, că sunt la mâna lui, nu se poartă aşa cum ar fi de aşteptat. Şi astfel mă aduce în situaţia de a-i fi recunoscătoare. Sunt atât de singură! Şi cu siguranţă că ştie. Mă poate face să depind total de el.

Sunt cu nervii la pământ. Nu sunt nici pe departe atât de calmă precum par (când recitesc ce am scris).

Dar am atâta timp de omorât. Un timp nesfârşit, nesfârşit, nesfârşit.

Ce scriu aici e firesc. E ca şi cum două persoane s-ar strădui să susţină o conversaţie.

Este invers decât desenul. Când tragi o linie, ştii imediat dacă este o linie bună sau rea. Dar când scrii un rând, la început pare adevărat şi apoi, când îl reciteşti mai târziu...

Ieri seară a vrut să mă fotografieze. L-am lăsat să facă mai multe poze. M-am gândit că s-ar putea din neglijenţă să uite vreuna pe undeva şi să fie cineva care să mă recunoască. Dar am impresia că trăieşte absolut singur. Sunt sigură că locuieşte singur. A stat, probabil, toată noaptea să developeze filmul şi să facă copiile pe hârtie (n-aş crede să le ducă la vreun laborator). Eu, în diverse ipostaze, pe hârtie lucioasă. Nu-mi place flashul. Mă dor ochii.

Astăzi nu s-a întâmplat nimic nou, afară doar că am ajuns la un fel de acord că am nevoie de mişcare.

Cu lumina zilei n-am reuşit încă. Dar pot ieşi în prima pivniţă. Mă simţeam prost dispusă, aşa că am fost prost dispusă. Imediat după masa de prânz i-am cerut să plece. Şi imediat după cină. A plecat de fiecare dată. Face tot ce-i spun.

Mi-a cumpărat un pick-up şi discuri şi tot ce trecusem pe lunga listă de cumpărături pe care i-am dat-o. Îi place să-mi cumpere lucruri. Pot să-i cer orice. În afară de libertate.

Mi-a dat un ceas elveţian foarte scump. I-am spus că am să-l port cât voi sta aici, dar că i-l voi restitui la plecare. I-am spus că nu pot suferi vederea portocaliului de pe jos şi mi-a cumpărat covoare indiene şi turceşti. Trei carpete indiene şi un covor turcesc minunat: violet închis, roz-gălbui şi sepia, cu o bordură albă (mi-a spus că era singurul pe care „l-au” avut, deci e inutil să-i apreciem bunul gust).

Celula mi se pare mai „trăibilă”. Podeaua e foarte moale şi elastică. Am spart toate scrumierele şi vazele urâte. Ornamentele urâte nu merită să existe.

Îi sunt cu mult superioară. Ştiu că par groaznic de încrezută. Dar e un fapt. Deci iată că toate se repetă, Ladymont, şi Boadicea, şi noblesse oblige. Trebuie să-i arăt cum trăiesc şi cum se poartă fiinţele umane demne de acest nume.

Este urâtul întruchipat. Numai că urâtul uman nu-l poţi face ţăndări.

Acum trei seri am avut o senzaţie ciudată. Eram atât de entuziasmată că ies din cavoul ăsta şi mă simţeam destul de stăpână pe mine. Mi s-a părut deodată că trăiesc o aventură extraordinară, ceva despre care curând voi povesti tuturor. Un soi de partidă de şah cu moartea, pe care, în mod neaşteptat, am câştigat-o eu. Sentimentul că trecusem printr-o situaţie teribil de riscantă, dar că acum totul avea să fie bine. Că avea chiar să mă lase să plec.

Nebunie.

Trebuie să-i dau un nume. Am să-i spun Caliban.

 

Piero{4}. Mi-am petrecut toată ziua cu Piero, am citit totul despre el, am privit îndelung toate reproducerile din album, le-am trăit. Cum voi putea ajunge vreodată o pictoriţă bună când ştiu atât de puţină geometrie şi matematică? Am să-l pun pe Caliban să-mi cumpere cărţi. Voi deveni expertă în geometrie, încep să am dubii serioase în privinţa artei moderne. Mi l-am imaginat pe Piero în faţa unui tablou de Jackson Pollock, ba chiar în faţa unui Picasso sau Matisse. Ochii lui. Da, îmi pot imagina privirea din ochii lui.

Tot ce poate spune Piero într-o simplă mână, în faldul unei mâneci! Ştiu toate astea. Ni s-au spus şi ni s-au repetat. Le-am spus chiar eu. Dar astăzi le-am simţit cu adevărat. Simt că toată epoca noastră nu e decât o farsă, o mistificare. Felul în care oamenii vorbesc neîncetat despre tachism şi cubism şi alte cuvinte în -ism, toate cuvintele lungi şi sofisticate pe care le folosesc – frazele întortocheate şi vorbele care nu spun nimic. Toate menite să ascundă un fapt clar: ori eşti capabil să pictezi, ori nu.

Aş vrea să pictez ca Berthe Morisot. Nu mă refer la culorile sau formele ei sau la stilul ei, ci la simplitatea şi lumina ei. Nu vreau să fiu deşteaptă sau mare, sau „semnificativă”, sau să fiu disecată de toată acea stângace analiză masculină. Vreau să redau lumina de pe feţele copiilor sau florile unui gard viu, sau o stradă după o ploaie de aprilie.

Esenţa lucrurilor. Nu lucrurile în sine.

Torente de lumină peste tot ce există.

Să fi devenit sentimentală?

Deprimată.

Sunt atât de departe de toate. De tot ceea ce e normal. De lumină. De ceea ce vreau să fiu.

18 octombrie

 

G.P. – Pictezi cu toată fiinţa. Este primul lucru care trebuie învăţat. Restul e noroc.

O hotărâre bună: să fiu eu însămi.

Azi-dimineaţă am făcut o serie întreagă de schiţe rapide: un vas cu fructe. Atâta vreme cât Caliban e gata să dea, nu-mi pasă câtă hârtie consum. Le-am „atârnat” şi l-am pus să aleagă pe cele care îi plac mai mult. Bineînţeles că le-a ales pe cele care redau cu cea mai mare fidelitate nenorocitul lui de vas cu fructe. Am încercat să-i explic. M-am lăudat cu una dintre schiţe (cea care îmi plăcea mie cel mai mult). Mă călca pe nervi. Pentru el nu însemna nimic şi mi-a dovedit – cu nenorocita lui de expresie te-cred-pe-cuvânt – că nici nu-i pasă. Pentru el nu sunt decât un copil care se distrează.

E orb, orb. Altă lume.

E vina mea. Mi-am dat aere. Cum ar fi putut înţelege magia şi importanţa artei (nu a artei mele, ci a artei) când eu sunt atât de vanitoasă?

După masa de prânz am avut o discuţie. Mă întreabă întotdeauna dacă poate să mai stea în cameră. Uneori mă simt atât de singură, mi-e până peste cap de propriile mele gânduri, încât îl las. Chiar vreau să stea. La asta te aduce puşcăria. Dar există şi fuga, fuga, fuga.

Discuţia a fost despre dezarmarea nucleară. Zilele trecute am avut dubii. Acum nu mai am.

 

Dialogul dintre Miranda şi Caliban.

M. (Şedeam pe pat, Caliban pe scaunul lui obişnuit lângă uşa metalică. Ventilatorul merge în încăperea de alături.) Ce crezi despre bomba cu hidrogen?

C. Nu cine ştie ce.

M. Dar trebuie să crezi ceva.

C. Sper că n-o să cadă peste tine. Nici peste mine.

M. Îmi dau seama că n-ai trăit niciodată cu oameni care iau lucrurile în serios şi le discută cu seriozitate. (A arborat o mutră jignită.) Bun, hai să încercăm s-o luăm de la început. Ce crezi despre bomba cu hidrogen?

C. Chiar dacă spun ceva serios, nu mă vei lua în serios (m-am uitat fix la el ca să-l oblig să continue). E clar. Nu se mai poate face nimic. Aici rămâne.

M. Chiar nu-ţi pasă de ceea ce i se poate întâmpla omenirii?

C. S-ar schimba ceva dacă mi-ar păsa?

M. Dumnezeule!

C. N-avem ce face. Nu ne cere nimeni părerea.

M. Ascultă-mă. Dacă sunt suficient de mulţi, cei ca noi, cei care considerăm că bomba cu hidrogen e o crimă şi că o naţiune conştientă nu poate accepta ideea de a o deţine, atunci guvernul va fi nevoit să facă ceva, nu?

C. Prea mari speranţe nu sunt, după părerea mea.

M. Cum crezi că a apărut creştinismul? Sau orice altceva? Cu un grup neînsemnat de oameni care nu şi-au pierdut speranţa.

C. Şi ce se întâmplă dacă vin ruşii? (A crezut că m-a încuiat.)

M. Dacă aş avea de ales între a lansa bombele astea asupra ruşilor sau a fi cuceriţi de ei, aş alege fără ezitare cea de-a doua soluţie.

C. (şah şi mat). Ăsta-i pacifism.

M. Bineînţeles, minte îngustă ce eşti! Ştii că am participat la marşuri de protest şi am mers pe jos tot drumul de la Aldermaston la Londra? Ştii că am consacrat ore întregi din timpul meu ca să împart manifeste, să scriu adrese pe plicuri şi să discut cu tipi mărginiţi ca tine, care nu cred în nimic? Ăştia sunt cei care ar merita să li se arunce bomba în cap.

C. Şi ce vrei să dovedeşti cu asta?

M. Am făcut-o dintr-un sentiment de disperare. (Acum trişez, nu i-am spus toate astea, dar am să scriu şi ce aş fi vrut să spun, nu numai ce i-am spus de fapt.) Din disperare când văd că în lume dragostea şi raţiunea dispar. Disperare că există oameni care pot concepe cu detaşare ideea folosirii bombei sau pot ordona să fie folosită. Din disperare că suntem atât de puţini noi, cei pe care problema ne preocupă. Din disperare că există violenţă şi lipsă de compasiune în lume. Din disperare că atâţia tineri perfect normali pot deveni vicioşi şi răi numai pentru că au câştigat o groază de bani. Şi atunci se apucă să facă ceea ce faci tu acum.

C. Eram sigur că aici vrei să ajungi.

M. Da, faci şi tu parte din lumea aceea. Tot ce este liber şi curat în viaţă este închis în mici pivniţe sordide de nişte bestii cărora nu le pasă de astfel de probleme.

C. Am mai văzut eu din ăştia ca tine. Vă închipuiţi că lumea întreagă trebuie să fie aranjată aşa cum vă convine vouă.

M. Nu face pe prostul!

C. În armată am fost simplu soldat. Am înţeles totul mai bine ca tine. Soarta celor ca mine e să execute ceea ce li se ordonă (se înfierbântase, în felul lui), căci dacă refuză e bine să fie atenţi şi să-şi apere pielea.

M. N-ai evoluat cu nimic. Acum eşti bogat. N-ar trebui să mai ai resentimente.

C. Banii nu schimbă prea mult lucrurile.

M. Nimeni nu-ţi mai poate ordona ce să faci.

C. Nu mă înţelegi deloc.

M. Ba da, te înţeleg. Ştiu că în fond nu eşti un huligan. Dar în sinea ta te simţi ca ei. Urăşti ideea că eşti un paria, urăşti faptul că nu eşti în stare să te exprimi corect. Ei ies în stradă şi distrug ce le iese în cale. Tu stai comod acasă şi îţi iei o mutră îmbufnată. Îţi spui: nu vreau să-i ajut pe ceilalţi.

Nu sunt dispus să fac absolut nimic pentru omenire. Mă mulţumesc să mă ocup numai de mine, restul omenirii n-are decât să se descurce cum ştie, mie nu-mi pasă! (Era ca şi cum l-aş fi plesnit peste faţă cu fiecare cuvânt – aproape că tresărea.) La ce servesc banii, după părerea ta, dacă nu-i foloseşti? Înţelegi la ce mă refer?

C. Da.

M. Şi?

C. Nimic. Ai dreptate. Ca de obicei.

M. Tot sarcastic?

C. Eşti la fel ca mătuşa Annie. Mă bătea toată ziua la cap că oamenii nu mai ştiu să se poarte cum se cuvine în ziua de azi. Că nu le pasă de nimic, şi aşa mai departe.

M. Pari să le dai dreptate celor care judecă greşit.

C. Vrei să-ţi aduc ceaiul?

M. (efort supraomenesc) Uite, de dragul discuţiei, să zicem că, oricât bine ai încerca să faci societăţii, nu va servi niciodată la nimic. E ridicol ce spun; dar n-are importanţă. În cele din urmă e o problemă de conştiinţă individuală. Nu cred că, efectiv, campania împotriva dezarmării nucleare ar avea mari şanse de a influenţa guvernul. Este unul dintre primele lucruri pe care trebuie să-l recunoaştem. Dar o facem pentru a ne păstra respectul faţă de noi înşine, pentru a ne dovedi nouă înşine, fiecare în parte, că nu rămânem indiferenţi. Şi pentru a le spune celorlalţi, celor leneşi, veşnic nemulţumiţi şi egoişti ca tine, că există şi oameni cărora le pasă de soarta omenirii. Încercăm să vă facem să vă fie ruşine, să vă frământe şi pe voi aceste lucruri, ca să acţionaţi. (Tăcere!) Mi-am ieşit din fire şi am strigat: „Spune ceva!”

C. Ştiu că nu e bine.

M. Atunci fă ceva! (A făcut ochii mari ca şi când i-aş fi spus să traverseze Atlanticul înot.) Uite! Un prieten de-al meu a participat la un marş de protest la o bază aeriană americană din Essex. Ai auzit ce s-a întâmplat? Au fost, bineînţeles, în faţa porţilor şi, după o vreme, sergentul de gardă a ieşit şi le-a vorbit şi au început o discuţie. Discuţia s-a aprins pentru că sergentul era de părere că americanii erau aidoma cavalerilor medievali veniţi să elibereze o prinţesă în suferinţă. Că bombardierele echipate cu bomba cu hidrogen erau absolut necesare şi aşa mai departe. Treptat, în timp ce discutau, au început să-şi dea seama că, de fapt, americanul le plăcea. Pentru că avea şi el opiniile sale pe care le susţinea cu forţă şi sinceritate. Nu doar prietenul meu, ci toţi ceilalţi au spus după aceea că au avut acelaşi sentiment. Singurul lucru cu adevărat important este să simţi şi să trăieşti pentru lucrurile în care crezi – atâta vreme cât nu te limitezi să crezi numai în propriul tău confort. Prietenul meu mi-a povestit că s-a simţit mai aproape de sergentul american decât de toţi idioţii zâmbăreţi şi indiferenţi de pe margine, care îi priveau trecând. E ca la fotbal. Cele două echipe se bat una împotriva celeilalte. Fiecare vrea să-şi înfrângă adversarul, părţile ajung chiar să se urască în focul jocului, dar dacă vine cineva şi le spune că fotbalul e stupid şi nu merită să-l joci sau să te preocupe, atunci ambele echipe se vor simţi unite şi vor reacţiona împreună. Singurul lucru care contează este să simţi ceva. Înţelegi?

C. Credeam că vorbim despre bomba cu hidrogen.

M. Pleacă de aici. Mă epuizezi. Eşti ca un ocean de vată.

C. (s-a ridicat imediat în picioare) Îmi place să te ascult vorbind. Mă gândesc la ce spui tu.

M. Nu, nici vorbă. Înmagazinezi în cap ce spun eu şi împachetezi totul atât de bine, încât dispare fără urmă.

C. Dacă vreau să trimit un cec... oamenilor ăstora... la ce adresă îl trimit?

M. Ca să-ţi cumperi stima?

C. Şi ce-i rău cu asta?

M. Avem nevoie de bani, dar avem şi mai multă nevoie de sprijin moral. Lucrurile astea nu se câştigă completând un buletin pronosport.

C. (După o tăcere penibilă.) Bine, pe curând. (Caliban părăseşte scena. Am lovit perna cu atâta forţă, că, de atunci, biata de ea, n-a încetat să mă privească cu reproş.)

(În seara asta – aşa cum îmi jurasem s-o fac – l-am luat mai întâi cu binişorul şi apoi l-am terorizat, dar a completat un cec de o sută de lire, pe care a promis să-l trimită mâine. Ştiu că e pentru o cauză bună. Cu un an în urmă m-aş fi limitat la aspectul moral. Ca Major Barbara{5}. Dar important este că avem bani. Nu contează de unde vin şi nici de ce au fost trimişi.)

19 octombrie

 

Am ieşit din casă.

Am făcut copii după reproduceri toată după-amiaza (Piero) şi eram în starea de spirit în care în mod normal trebuie să ies din casă, să mă duc la cinema, la o cafenea, oriunde, doar să ies.

L-am silit să mă scoată afară jucând în faţa lui rolul sclavei: „Leagă-mă”, i-am spus, „scoate-mă de aici!”

Mi-a legat mâinile şi mi-a pus căluş la gură, m-a apucat strâns de braţ şi ne-am plimbat de jur împrejurul grădinii. E o grădină foarte mare. Era întuneric beznă, de-abia puteam zări poteca şi silueta câtorva copaci. Locul e realmente foarte izolat. Undeva în mijlocul câmpului.

Deodată, în întuneric, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu el. Nu puteam propriu-zis să-l văd, dar, brusc, mi s-a făcut frică. Nu ştiu cum mi-am dat seama că vrea să mă sărute sau chiar mai rău. A încercat să spună ceva, precum că e foarte fericit. Dar vorbea cu o voce încordată. Se sufoca. A mai zis ceva: că eu nu-l cred în stare să aibă sentimente puternice, dar că, de fapt, are. E groaznic să nu reuşeşti să te exprimi. De obicei, limbajul este mijlocul meu cel mai bun de apărare, când sunt cu el. Limbajul şi înfăţişarea. A urmat o scurtă perioadă de tăcere, dar eram conştientă că abia se stăpânea.

Tot timpul trăgeam în piept aerul minunat de afară. Era bun, atât de bun că nu am cuvinte să-l descriu. Atât de viu, de plin de miresme, parfumul florilor de câmp, plus miile de misterioase arome umede ale nopţii.

Atunci a trecut o maşină. Deci există un drum folosit, care trece prin faţa casei. De cum s-a auzit zgomotul motorului, m-a strâns şi mai tare de braţ. M-am rugat ca maşina să se oprească, dar lumina farurilor s-a pierdut în spatele casei.

Din fericire, mă gândisem la această eventualitate. Dacă vreodată încerc să fug şi nu reuşesc, nu mă mai lasă niciodată afară. Am convingerea fermă că m-ar fi omorât acolo în grădină mai degrabă decât să mă lase să scap. Chiar dacă aş fi vrut s-o iau la fugă, n-aş fi putut; mă strângea de braţ ca o menghină.

Dar a fost groaznic să-mi dau seama că există oameni care trec atât de aproape fără să ştie nimic.

M-a întrebat dacă vreau să mai fac o dată turul grădinii, dar am scuturat din cap în semn că nu. Îmi era prea frică.

O dată ajunsă jos, i-am spus că trebuie să clarificăm aspectul sexual al problemei.

I-am spus că dacă îi venea brusc dorinţa să mă violeze, nu mă voi opune, că-l voi lăsa să facă ce vrea, dar că n-am să-i mai vorbesc niciodată. I-am spus că ştiu că se va simţi ruşinat faţă de el însuşi. Amărâtul de el, arăta deja destul de ruşinat. Fusese „numai un moment de slăbiciune”. L-am obligat să ne dăm mâna, dar pot să jur că a respirat uşurat când s-a văzut din nou de cealaltă parte a uşii.

Nimeni nu ar crede că o astfel de situaţie e posibilă. Mă ţine absolut prizonieră. Dar pentru orice altceva eu comand. Îmi dau seama că mă încurajează s-o fac. E o modalitate de a neutraliza nemulţumirea mea legitimă.

Aceeaşi senzaţie o aveam şi primăvara trecută când mă jucam cu Donald. Începusem să simt că îmi aparţine, că ştiu totul despre el. Şi nu mi-a plăcut deloc când a şters-o în Italia uite aşa, deodată, fără să-mi spună nimic. Nu că aş fi fost cu adevărat îndrăgostită de el, dar consideram cumva că îmi aparţine şi nu îmi ceruse permisiunea să plece.

 

Izolarea în care mă ţine e insuportabilă: nici ziare, nici radio, nici televizor. Ştirile îmi lipsesc îngrozitor. N-am mai avut niciodată senzaţia asta, dar îmi face impresia că lumea a încetat să existe.

Îl rog în fiecare zi să-mi aducă un ziar, dar e una din cererile la care refuză să cedeze. N-are niciun rost. Ciudat, ştiusem dinainte că e inutil să insist. Ar fi fost ca şi când l-aş fi rugat să mă ducă cu maşina până la gara cea mai apropiată.

Voi insista în continuare.

Se jură pe toţi sfinţii că a trimis cecul pentru campania de dezarmare nucleară, dar nu ştiu dacă e adevărat. Am să-i cer să-mi arate chitanţa.

 

Un incident. Azi la prânz am vrut sos Worcester. Nu uită aproape niciodată să aducă tot ce mi-aş putea dori, dar azi n-adusese sosul. Aşa că s-a ridicat, a ieşit, a scos pana care ţinea uşa deschisă, a încuiat uşa, a proptit-o din nou ca să stea deschisă şi a intrat în cameră. Şi, culmea, a părut mirat când am izbucnit în râs.

Nu omite niciodată această rutină: încuie-descuie-reîncuie uşa. Chiar dacă aş reuşi să ies, nelegată, în prima pivniţă, ce aş putea face? Nu pot să-l încui în cameră, nu pot să ies afară. Singura şansă ar fi când vine cu tava. Uneori nu propteşte uşa de perete imediat. Aşa că dacă reuşesc să trec pe lângă el, atunci aş putea să-l încui în cameră. Dar nu vine spre mijlocul camerei decât dacă sunt departe de uşă. De obicei mă duc eu până la el să iau tava.

Acum câteva zile nu m-am dus. Am rămas rezemată de perete, lângă uşă. M-a rugat să mă duc mai încolo. M-am uitat lung la el fără să răspund. Mi-a întins tava. M-am făcut că n-o văd. A rămas acolo nehotărât, după care s-a aplecat cu grijă, pândindu-mi fiecare mişcare, a pus tava jos, în uşă, şi s-a întors în prima pivniţă.

Îmi era foame. A câştigat.

 

N-are niciun rost să mă mai străduiesc. Nu pot să dorm.

Astăzi totul mi s-a părut straniu. Chiar şi pentru cineva care trăieşte într-un astfel de loc.

De dimineaţă mi-a mai făcut o mulţime de fotografii. Era clar că-i face plăcere. Vrea să zâmbesc în faţa aparatului, aşa că de două ori m-am strâmbat la el. Nu l-a amuzat. Atunci mi-am ridicat părul cu o mână, făcând-o pe manechinul.

Ar trebui să te angajezi manechin, mi-a spus foarte serios. Nu-şi dăduse seama c-o făcusem ca să-mi bat joc de el.

Ştiu de ce îi place povestea asta cu fotografiatul. Crede că asta mă face să-l consider artist. Bineînţeles că n-are nici urmă de talent. Vreau să spun că ştie să potrivească aparatul şi să facă o poză, dar asta-i tot. Nici pic de imaginaţie.

E o nebunie. E sinistru, dar s-a creat un soi de relaţie între noi. Îmi bat joc de el, îl enervez tot timpul şi totuşi simte când sunt mai „slabă”, când poate să-mi răspundă cu aceeaşi monedă fără să mă enervez. Atunci ajungem să ne tachinăm unul pe altul, o situaţie aproape prietenească. În parte pentru că mă simt atât de singură, în parte o fac deliberat (vreau să-l forţez să se relaxeze, atât pentru binele lui, cât şi pentru că în felul acesta ar putea într-o zi comite, în sfârşit, o greşeală). Aşa că e o parte slăbiciune, o parte viclenie şi o parte milă. Dar mai există şi o a patra parte, misterioasă, pe care nu o pot defini. Nu poate fi vorba de prietenie, căci îl urăsc.

Poate că e un soi de interes faţă de persoana lui. Pentru că ştiu atât de multe despre el. Şi atunci când cunoşti bine pe cineva, în mod automat te simţi mai aproape de el. Chiar şi când ţi-ai dori să-l vezi pe altă planetă.

În primele zile nu puteam face nimic când era în cameră. Mă prefăceam că citesc, dar nu reuşeam să mă concentrez. Acum, câteodată uit că e aici. El stă lângă uşă şi eu citesc pe scaun. Suntem ca un cuplu căsătorit de ani de zile.

Nu pentru că am uitat cum sunt ceilalţi oameni. Dar fiindcă pentru mine ceilalţi oameni au încetat să mai existe cu adevărat. Singurul om real din viaţa mea e Caliban.

E de neînţeles, dar asta e.

20 octombrie

 

E ora unsprezece dimineaţa. Tocmai am încercat să fug.

Iată ce am făcut: l-am aşteptat să descuie uşa care se deschide în afară şi am împins-o din toate puterile. Uşa e de lemn, acoperită cu o placă metalică numai pe partea mea, dar e totuşi foarte grea. M-am gândit că aş putea să-l pocnesc cu uşa ca să-şi piardă cunoştinţa dacă ştiam să-mi aleg bine momentul.

Deci, cum am văzut că uşa începe să se deschidă încet spre el, m-am repezit şi am împins-o cât am putut mai tare. Din cauza izbiturii a dat înapoi şi m-am năpustit afară din cameră; dar bineînţeles totul depindea dacă reuşisem să-l năucesc. Ceea ce nu s-a întâmplat. Probabil că uşa l-a lovit în umăr, căci tăblia nu se roteşte în ţâţâni prea lin.

Oricum, m-a apucat de tricou şi o clipă i-am văzut pe faţă cealaltă latură a personalităţii lui: violenţa, ura, hotărârea fermă de a nu mă lăsa să scap. Aşa că m-am dat bătută, m-am smucit din mâinile lui şi m-am întors în cameră.

„Ai fi putut să mă răneşti rău”, mi-a spus. „Uşa e foarte grea.”

„Tu mă răneşti cu fiecare secundă în care mă ţii prizonieră aici.”

„Credeam că principiul pacifiştilor este să nu facă rău altora”, mi-a răspuns.

M-am mulţumit să dau din umeri şi mi-am aprins o ţigară. Tremuram toată.

A parcurs în tăcere tot ritualul din fiecare dimineaţă. N-a scos o vorbă. La un moment dat l-am văzut că-şi freacă umărul. Şi asta a fost tot.

Acum am să încep să cercetez pereţii cu atenţie să văd dacă toate pietrele sunt bine încastrate. Mi-a venit ideea tunelului. Bineînţeles că am cercetat şi până acum, dar nu destul de amănunţit, piatră cu piatră şi fiecare perete de sus şi până jos.

 

E seară. Tocmai a plecat. Mi-a adus mâncarea, dar n-a scos o vorbă. Avea un aer dezaprobator. Când a ieşit cu tava, am izbucnit în râs. Se comportă exact ca şi cum mie ar trebui să-mi fie ruşine.

Şiretlicul cu uşa n-o să mai meargă a doua oară şi toate pietrele sunt bine cimentate. Cred că s-a gândit şi la posibilitatea asta, aşa cum s-a gândit la toate celelalte.

Mi-am petrecut aproape toată ziua adâncită în gânduri. M-am gândit la mine. Ce are să mi se întâmple? Niciodată n-am fost atât de profund conştientă de misterul viitorului. Ce se va întâmpla cu mine? Ce se va întâmpla?

Nu doar acum, în situaţia de faţă, dar şi când voi ieşi de aici. Ce voi face? Vreau să mă mărit, vreau să am copii, vreau să-mi dovedesc mie însămi că nu toate căsătoriile sunt ca ale lui M cu T. Ştiu exact cu ce gen de persoană vreau să mă mărit. Cineva cu inteligenţa lui G.P., dar care să fie mai aproape de vârsta mea şi care să-mi placă şi ca înfăţişare... şi care să nu aibă acel defect îngrozitor pe care îl are el. Şi mai vreau să-mi trăiesc viaţa din plin. Nu vreau să-mi irosesc priceperea numai de dragul de a face ceva. Vreau să creez frumuseţe. Şi din cauza asta căsătoria şi copiii mă înspăimântă. Ideea de a fi absorbită de casă, de problemele casei ca de un aspirator, de lumea nou-născuţilor, a copiilor, de bucătărie şi cumpărături. Am senzaţia că există în mine o latură placidă, care s-ar acomoda foarte bine cu situaţia asta, uitând de tot ce aş fi vrut să fac şi aş deveni astfel Casnica Ideală. Sau, ca să sporesc puţin bugetul familiei, ar trebui să mă mulţumesc cu o activitate meschină: ilustrarea de cărţi sau desene publicitare, în cazul în care nu încep să-mi înec amarul în gin, ca M (nu, n-aş putea niciodată să fiu ca ea). Sau cel mai rău ar fi să ajung ca biata Caroline, într-o permanentă căutare patetică a artei moderne şi a ideilor moderne, pe care încă nu reuşeşte să le găsească pentru că, fără să-şi dea seama, în sinea ei este de fapt o persoană complet diferită de cea pe care şi-o imaginează ea.

Închisă aici, jos, îmi trec tot felul de gânduri prin cap. Încep să înţeleg lucruri cărora până acum nu le-am acordat destulă importanţă.

Două lucruri. În special M. Nu m-am gândit până acum niciodată cu suficientă obiectivitate la M ca la o altă persoană. A fost întotdeauna mama pe care am urât-o sau de care îmi era ruşine. Şi totuşi, dintre toţi neajutoraţii pe care i-am întâlnit sau de care am auzit, ea este cea mai neajutorată. Nu am avut niciodată suficientă înţelegere faţă de ea. Anul acesta (de când am plecat de acasă) nu i-am acordat nici măcar jumătate din consideraţia pe care i-am acordat-o bestiei de sus, într-o singură săptămână. Acum simt că aş fi în stare s-o copleşesc cu dragostea mea, pentru că de ani de zile n-am simţit atâta compasiune faţă de ea. Mi-am găsit întotdeauna scuze. Îmi spuneam că sunt drăguţă şi tolerantă cu toţi ceilalţi; că ea e singura persoană faţă de care nu mă pot purta astfel. Este excepţia care întăreşte regula.

De atâtea ori, Minny şi cu mine l-am dispreţuit pe T pentru că o suporta pe M. Ar fi trebuit, din contră, să ne prosternăm în faţa lui.

Celălalt obiect al reflecţiilor mele este G.P.

Când l-am întâlnit prima oară le-am spus tuturor ce om minunat este. Apoi a urmat o reacţie contrară; mi-am zis că fac o fixaţie stupidă de şcolăriţă care îşi admiră eroul. După care un nou sentiment şi-a făcut apariţia. Toată povestea asta e mult prea emoţională.

Pentru că el a contribuit la schimbarea mea mai mult decât orice sau oricine altcineva. Mai mult decât Londra, mai mult decât Şcoala Slade.

Nu e numai faptul că experienţa lui de viaţă, ca şi experienţa lui artistică, este mult mai bogată, sau faptul că este celebru. Dar spune exact ceea ce gândeşte şi întotdeauna mă face şi pe mine să gândesc. Acesta e lucrul cel mai important: mă obligă să-mi pun întrebări. De câte ori am avut păreri diferite de ale lui? Pentru ca la o săptămână de la discuţia cu el să mă trezesc aducând, într-o convorbire cu altcineva, aceleaşi argumente pe care le-ar fi adus el. Judecând oamenii după criteriile lui.

M-am dezbărat (cel puţin parţial) de prostia mea, de meschinele mele idei ridicole şi convenţionale despre raportul dintre viaţă şi artă şi despre arta modernă. De obsesiile mele distructive. N-am mai fost aceeaşi de când mi-a spus cât de mult detestă femeile cu obsesii distructive. Până şi termenul tot de la el l-am învăţat.

 

Lista schimbărilor pe care le-a determinat în mine. Direct. Sau a transformărilor pe care le-a încurajat.

 

1. Dacă eşti un adevărat artist, te dăruieşti artei cu toată fiinţa. Dacă reţii o parte cât de mică din tine, atunci nu eşti artist. Nu eşti ceea ce G.P. numeşte „făurar”.

 

2. Nu invadezi lumea. Nu trebuie să ai mici desene gata făcute sau idei preconcepute pe care să le reverşi asupra oamenilor cu scopul de a-i impresiona.

 

3. Din punct de vedere politic, trebuie să fii de stânga, pentru că, în ciuda greşelilor lor, socialiştii sunt singurii care se interesează de soarta celorlalţi. Pentru că simt, pentru că vor cu adevărat să facă o lume mai bună.

 

4. Trebuie să faci întotdeauna ceva. Când crezi cu adevărat în ceva, trebuie să acţionezi. A te mulţumi să vorbeşti despre acţiune este ca şi cum te-ai lăuda dinainte cu tablourile pe care ai de gând să le pictezi. E de cel mai îngrozitor prost gust.

 

5. Dacă ai sentimente profunde, să nu-ţi fie ruşine să le exteriorizezi.

 

6. Trebuie să accepţi faptul că eşti englez. Nu să pretinzi că ai prefera să fii francez sau italian sau altceva. (Piers vorbeşte tot timpul despre bunica lui americană.)

 

7. Dar pentru asta nu trebuie să ajungi la un compromis cu mediul din care provii. Amputezi tot ce este vechi în fiinţa ta, tot ce stă în calea făuririi noului din tine. Dacă provii dintr-o mahala (îmi dau seama că M şi T de acolo vin – când îşi bat joc de mahalagii, o fac ca să-şi ascundă stânjeneala), trebuie să respingi (să cauterizezi) mahalaua din tine. Dacă provii din clasa muncitoare, trebuie să cauterizezi clasa muncitoare din tine. Şi trebuie procedat la fel, indiferent din ce clasă provii, căci noţiunea de clasă socială este o noţiune primitivă şi stupidă.

(Şi nu sunt eu singura care s-a schimbat graţie lui G.P. Îmi amintesc de prietenul lui Louise, fiu de miner din Ţara Galilor. Când s-au întâlnit, s-au certat şi şi-au aruncat tot felul de cuvinte unul altuia şi noi eram cu toţii împotriva lui G.P. pentru că vorbea cu atâta dispreţ despre cei din clasa muncitoare şi despre felul lor de viaţă, numindu-i animale, nu fiinţe umane. Şi David Evans, alb de furie, de-abia mai putea vorbi, strigând, să nu îndrăzneşti să-mi spui că tata e un animal nenorocit pe care trebuie să-l alung cu un picior în fund! Atunci G.P. i-a răspuns că n-a lovit un animal în viaţa lui. Se pot găsi întotdeauna scuze pentru a lovi fiinţe umane, dar animalele umane merită toată simpatia noastră. Şi nu mai departe de luna trecută acelaşi David Evans a venit la mine şi a recunoscut că discuţia din seara aceea a determinat o schimbare în el.)

 

8. Trebuie să urăşti orice formă de naţionalism în politică. Trebuie să urăşti în politică, în artă şi în orice altceva, tot ce nu este autentic, profund şi necesar. N-ai timp de pierdut cu tâmpenii lipsite de importanţă. Trebuie să trăieşti cu seriozitate. Nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citeşti ziare de duzină, nu asculţi emisiuni stupide la radio sau la televiziune, nu-ţi iroseşti timpul pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate, îţi foloseşti viaţa.

Probabil că mi-am dorit întotdeauna să cred în aceste lucruri. De fapt, credeam vag în ele chiar înainte de a-l întâlni. Dar el m-a făcut să cred efectiv în ele; gândul la el mă face să mă simt vinovată când încalc aceste reguli.

Dacă m-a determinat să le cred, asta înseamnă că el este cel care a creat cea mai mare parte a noului din mine.

Dacă aş avea o zână drept naşă... aş ruga-o să-l facă pe G.P. cu douăzeci de ani mai tânăr. Şi să facă în aşa fel, încât să-l găsesc atrăgător din punct de vedere fizic.

Cum ar mai dispreţui el povestea asta!

 

E ciudat (şi am un uşor sentiment de vinovăţie), dar azi m-am simţit mai fericită decât în toată perioada de când mă aflu aici. O presimţire – că totul se va termina cu bine. Pe de-o parte pentru că azi-dimineaţă am făcut ceva: am încercat să scap. Apoi, Caliban a acceptat situaţia. Vreau să spun că dacă ar exista în capul lui intenţia să mă atace, ar face-o cu siguranţă într-un moment când ar avea motiv să fie furios. Şi în dimineaţa asta era furios. În anumite situaţii are o extraordinară putere de stăpânire.

Ştiu că sentimentul de fericire provine şi din faptul că toată ziua m-am simţit departe de aici. M-am gândit aproape tot timpul la G.P. Acolo, în lumea lui, nu în cea de aici. De câte ori nu mi-am amintit! Aş fi vrut să notez totul. M-am hrănit din amintiri. Lumea mea de aici face ca lumea de afară să-mi pară mai reală, mai vie, mai frumoasă. Până şi aspectele ei sordide.

Pe de altă parte, pentru că m-am complăcut într-un soi de condamnabilă vanitate personală, amintindu-mi unele lucruri frumoase pe care G.P. sau alţii le spuseseră despre mine. Ştiind că nu sunt o persoană banală. Că sunt inteligentă, că încep să înţeleg viaţa mult mai bine decât mulţi alţii de vârsta mea şi chiar şi faptul că-mi dau seama că nu voi fi niciodată atât de proastă, încât să devin vanitoasă. Dimpotrivă, sunt recunoscătoare, sunt extrem de fericită că trăiesc (mai ales după întâmplarea asta), că sunt cine sunt – eu, Miranda -, şi că sunt unică.

N-am să las pe nimeni să citească aceste rânduri. Chiar dacă acesta este adevărul, ar putea fi luat drept vanitate.

Aşa cum n-am lăsat niciodată ca celelalte fete să vadă că sunt conştientă de felul cum arăt; nimeni nu ştie cât de mult a trebuit să lupt cu mine însămi ca să nu beneficiez de avantaje nedrepte de pe urma acestei frumuseţi. Pe toţi bărbaţii care mă urmăreau cu privirile, chiar şi pe cei mai atrăgători, i-am respins.

Minny – într-o zi, când îi admirasem cu prea mult entuziasm rochia cu care se ducea la o petrecere, mi-a spus: „Taci din gură! Tu eşti atât de frumoasă că nici nu trebuie să te străduieşti!”

Şi G.P. spunându-mi: „Ai toate feţele Evei”.

Sunt rea.

21 octombrie

 

L-am învăţat să gătească mai bine. Am interzis total orice alimente congelate. Trebuie să mănânc fructe şi legume proaspete. Friptură. Somon. Ieri i-am comandat icre negre. Mă enervează că nu pot să-mi amintesc de mai multe alimente rare din care n-am gustat niciodată, dar la care am poftit întotdeauna.

Lacomă.

Icrele negre sunt minunate.

 

Am făcut din nou baie. N-a îndrăznit să mă refuze. Presupun că are impresia că „o doamnă” moare pe loc dacă nu face baie ori de câte ori doreşte.

Am trimis un mesaj prin canalul de la W.C. Într-o sticluţă de plastic cu un metru de panglică roşie înfăşurată în jur. Sper că se va desfăşura şi va atrage, poate, atenţia cuiva. Undeva. Vreodată. Casa cred că se poate repera destul de uşor. A fost o prostie din partea lui să-mi spună data gravată deasupra uşii. A trebuit să închei mesajul cu cuvintele: Nu este o farsă. E groaznic de greu să faci în aşa fel ca să nu pară o glumă prostească. Şi am menţionat că orice persoană care îi va telefona lui T pentru a-i transmite mesajul va primi douăzeci şi cinci de lire. Am de gând să arunc o sticlă în mare (ha! ha!) de câte ori fac baie.

A dat jos toate ororile de bronz care erau pe palier şi pe scară şi toate tablourile verzuliu-portocaliu-roşu care reprezentau mici sate de pescari din Mallorca. Am impresia că şi pereţii respiră uşuraţi.

Îmi place aici, sus. Sunt mai aproape de libertate. Deşi totul este închis. Toate ferestrele faţadei au obloane interioare. Celelalte sunt blocate cu lacăte. (Două maşini au trecut în seara asta, dar trebuie să fie un drum secundar.)

Am început să mă ocup şi de educaţia lui. Astă-seară, în salon (aveam mâinile legate, evident), ne-am uitat la un album de artă. Nicio părere personală. Cred că jumătate din vreme nici nu ascultă ce spun. Se gândea cum să se apropie cât mai mult de mine fără să mă atingă. Nu ştiu dacă e o inhibiţie sexuală sau teamă să nu-i joc o festă.

Când e atent la reproduceri, acceptă orice spun eu. Dacă i-aş spune că „David” de Michelangelo e o tigaie, ar spune: „Înţeleg!”

Ce oameni! Am stat probabil lângă ei în metrou, am trecut pe lângă ei pe stradă, i-am auzit, bineînţeles, vorbind şi ştiam că există, dar, cumva, nu am fost niciodată realmente convinsă de existenţa lor. Nu credeam că e posibil să fii atât de orb.

 

Dialog. Stătea nemişcat, uitându-se în album, arborând un aer de „Arta-e-minunată” (bineînţeles ca să-mi facă mie plăcere, nu pentru că ar fi convins).

M. Ştii ce surprinde cel mai mult la casa ta? Nu e nicio carte. În afara celor pe care le-ai cumpărat pentru mine.

C. Am câteva sus.

M. Despre fluturi?

C. Altele.

M. Câteva romane poliţiste de doi bani, probabil. Nu citeşti niciodată cărţi serioase – cărţi în adevăratul sens al cuvântului? (Tăcere.) Cărţi despre lucruri importante, scrise de oameni care se implică efectiv în problemele de viaţă? Nu doar romane de duzină cu care îţi treci timpul când călătoreşti cu trenul. Ştii la ce mă refer, cărţi?

C. Romanele uşoare sunt mai pe gustul meu. (Seamănă cu un boxer. Ai vrea să-l vezi lungit la podea, făcut knock out.)

M. Poţi foarte bine să citeşti De veghe în lanul de secară. Aproape am terminat-o. Ştii că eu am citit-o de două ori şi sunt cu cinci ani mai tânără ca tine?

C. Am s-o citesc.

M. Nu-i o pedeapsă.

C. Am răsfoit-o puţin înainte de a ţi-o da.

M. Şi nu ţi-a plăcut.

C. Am să încerc s-o citesc.

M. Îmi vine rău când te aud.

 

Apoi tăcere. Aveam senzaţia că nu sunt o persoană reală. Parcă aş fi fost într-o piesă şi nu-mi puteam aminti ce personaj jucam.

 

Azi l-am întrebat de ce colecţionează fluturi.

C. Pentru că am ocazia să întâlnesc oameni mai drăguţi.

M. Nu poţi să colecţionezi fluturi doar pentru asta.

C. E din cauza unuia din profesorii pe care i-am avut când eram puşti. El colecţiona fluturi. Dar nu prea ştia mare lucru. Îi aranja tot ca pe vremuri. (A spus ceva despre unghiul aripilor. Se pare că acum moda e să-i aranjezi cu aripile în unghi drept.) Şi din cauza unchiului meu. Îl interesa natura. El m-a încurajat întotdeauna.

M. Pare să fi fost un om drăguţ.

C. Oamenii care se interesează de natură sunt întotdeauna drăguţi. Să luăm de pildă „Cursul de insecte”, adică Secţia de entomologie de la Muzeul de Istorie Naturală din oraşul meu. Acolo oamenii te tratează după meritele pe care le ai. Nu se uită de sus la tine. Nici vorbă de aşa ceva.

M. Păcat că nu sunt întotdeauna drăguţi. (Dar n-a înţeles aluzia.)

C. Bineînţeles că sunt şi snobi printre ei. Dar cei mai mulţi sunt cum ţi-am spus. Un gen de oameni mai drăguţi decât cei care se... pe care îi întâlnesc... îi întâlnesc de obicei.

M. Prietenii tăi nu te dispreţuiau? Nu găseau că toată povestea asta e trăsnită?

C. N-am avut niciodată prieteni. Erau doar colegi de birou. (Puţin mai târziu mi-a spus că făceau glume proaste.)

M. Ca, de pildă?

C. Bancuri tâmpite şi atât.

 

N-am insistat. Mă cuprinde uneori o dorinţă irezistibilă să ştiu ce zace în fundul sufletului lui, să-i trag cu cleştele lucruri despre care nu vrea să vorbească. Dar nu e bine. Ar fi ca şi cum m-aş interesa de el şi de viaţa lui nenorocită de ratat.

 

Când foloseşti cuvinte. Hiatusurile. Caliban are un fel ciudat de a se aşeza cu umerii-rotunjiţi-şi-capul-între-umeri. De ce? Se simte stânjenit? Sau ca să fie gata să se repeadă la mine în cazul că o iau la goană? Pot să-l desenez. Pot să-i desenez figura şi să-i redau expresia feţei, dar nu pot să-l descriu, cuvintele sunt toate prea uzate, au fost prea des folosite, despre atâtea alte lucruri şi despre atâtea alte persoane. Scriu „a zâmbit”. Dar ce înseamnă asta? Nimic mai mult decât desenul unui copil de grădiniţă înfăţişând un cap ca un nap şi un surâs ca o semilună. Dar dacă îi desenez surâsul...

Cuvintele sunt atât de imature, atât de îngrozitor de primitive în comparaţie cu desenul, pictura, sculptura. „M-am aşezat pe pat şi el s-a aşezat lângă uşă şi am stat de vorbă. Am încercat să-l conving să-şi folosească banii ca să se educe şi a zis că aşa va face, dar eu nu sunt convinsă.” Ce aiureală!

Ca şi când aş încerca să desenez cu un creion bont.

Toate astea sunt gândurile mele.

Simt nevoia să-l văd pe G.P. Mi-ar cita pe loc cel puţin zece titluri de cărţi în care toate lucrurile astea sunt spuse mult mai bine.

Cât de mult urăsc ignoranţa! Ignoranţa lui Caliban, ignoranţa mea, ignoranţa lumii întregi. Oh, aş putea învăţa, învăţa, învăţa şi iar învăţa. Îmi vine să plâng, atât de mult aş vrea să învăţ.

Sunt legată de mâini şi am un căluş în gură.

Am să strecor carnetul sub saltea. După care mă voi ruga lui Dumnezeu să-mi ajute să pot învăţa.

22 octombrie

 

Azi se împlinesc două săptămâni. Am însemnat zilele pe rama paravanului, ca Robinson Crusoe.

Sunt deprimată. Nedormită. Trebuie, trebuie, trebuie să scap de aici.

Devin tot mai palidă. Tot timpul mă simt slăbită, bolnavă.

Şi tăcerea asta îngrozitoare.

Este atât de nemilos. Atât de neînţelegător. Ce vrea? Ce se va întâmpla cu mine?

Vede cu siguranţă că încep să mă îmbolnăvesc.

I-am spus aseară că am neapărată nevoie să văd lumina zilei. I-am spus să se uite la mine să vadă cât sunt de palidă.

Mâine, mâine. Nu spune niciodată deschis „nu”!

Azi m-am gândit că m-ar putea ţine aici pentru totdeauna. Nu va dura prea mult, pentru că aş muri. E absurd, e diabolic – dar nu există nicio cale de scăpare. Am încercat din nou să caut dacă nu găsesc pietre uşor desprinse. Aş putea săpa un tunel în jurul uşii. Aş putea săpa un tunel care să ducă direct afară. Dar va trebui să fie de cel puţin şase metri lungime. Şi apoi tot pământul. Aş fi îngropată în el aici, jos. N-am s-o pot face niciodată. Mai bine mor. Aşa că rămâne tot tunelul din jurul uşii. Dar ca să-l fac, am nevoie de timp. Trebuie să mă asigur că stă plecat cel puţin şase ore. Trei ore pentru tunel, două ore să sparg uşa exterioară. Simt că este singura mea şansă. Nu trebuie s-o irosesc, s-o ratez din lipsă de pregătire.

 

Nu pot dormi.

Trebuie să fac ceva.

Voi scrie cum l-am întâlnit prima oară pe G.P.

Caroline a spus: „Ea e Miranda. Nepoata mea”. Şi a început în mod odios să-i povestească fel de fel despre mine. (Era într-o sâmbătă dimineaţă, când plecasem la cumpărături la Hampstead.) Îmi venea să mă bag în gaură de şarpe, deşi voiam de mult să-l cunosc. Ea mai vorbise despre el.

Mi-a plăcut imediat felul lui de a o trata, rece, fără să-i ascundă că-l plictiseşte. Nu se lăsa prins în mrejele ei ca toţi ceilalţi. Tot drumul de înapoiere spre casă mi-a vorbit numai despre el. Ştiam că a impresionat-o, deşi nu voia s-o recunoască. Cele două căsătorii ale ei, amândouă ratate, şi faptul evident că el nu făcea prea mare caz de ea. Aşa că de la bun început am simţit nevoia să-i iau apărarea.

Apoi l-am întâlnit când ne plimbam pe Heath. Dorisem să-l revăd, dar m-am simţit din nou jenată.

Mersul lui. Foarte controlat, nu degajat. Un bluzon vechi de pilot atât de frumos! Aproape că n-a deschis gura. Îmi dădeam seama că nu ţinea deloc să fie cu noi (cu Caroline), dar ne ajunsese din urmă; cred că nu ne recunoscuse imediat şi era clar că mergea în aceeaşi direcţie cu noi. Şi poate (sunt încrezută) a rămas puţin şi din cauza mea, căci văzând-o pe Caroline că începe să sporovăiască în genul ei de femeie-cu-idei-avansate, am schimbat amândoi o privire furişă. Ştiam că îl enerva, iar el ştia că mă simţeam jenată. Astfel a venit cu noi la Kenwood şi Caroline a continuat să-şi dea aere.

Până când, în faţa tabloului de Rembrandt, Caroline a spus: „N-aveţi impresia că pe la jumătatea tabloului se cam plictisise – vreau să spun că nu simt niciodată că simt ceea ce ar trebui să simt. Înţelegeţi?” Şi se întoarse spre el, râzând cu râsul ei stupid gen ascultă-mă-tu-pe-mine.

Mă uitam la el şi am văzut că deodată trăsăturile feţei i s-au înţepenit, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere. Nu era ceva evident, făcut cu intenţia de a observa eu. Era doar o schimbare imperceptibilă a expresiei gurii. I-a aruncat lui Caroline o singură privire. Aproape amuzată, dar tonul vocii sale spunea altceva. Era rece ca gheaţa.

„Trebuie să plec. La revedere.” Mie îmi spusese la revedere. Parcă mă ştergea din evidenţe. Sau parcă ar fi vrut să spună: „Deci poţi să suporţi toate astea?” Vreau să spun (acum, privind în urmă) că voia să-mi dea o lecţie mie. Că trebuia să aleg: fie calea lui Caroline, fie calea lui.

A plecat înainte de a apuca să-i răspundem. Caroline s-a uitat lung după el, a ridicat din umeri şi, întorcându-se spre mine, a zis: „E nemaipomenit”.

M-am uitat după el până a ieşit pe uşă cu mâinile în buzunare. Eram roşie ca racul. Caroline era furioasă, încercând să se eschiveze. („Aşa e întotdeauna. O face special.”) Tot drumul spre casă n-a încetat să-i critice picturile. („Un Paul Nash de mâna a doua” – era ridicol de nedreaptă.) Eram atât de furioasă pe ea şi totuşi o compătimeam. Nu puteam să scot o vorbă. Nu voiam să-i spun că mi-e milă de ea, dar nici nu puteam să-i spun că el avea dreptate.

Luate împreună, Caroline şi M. au toate însuşirile pe care eu le detest la femei. Zile întregi după aceea am simţit un soi de disperare când mă gândeam cât de mult din sângele lor putred şi afectat curgea probabil în venele mele. Sunt, evident, momente când Caroline îmi place. Antrenul, entuziasmul, drăgălăşenia ei. Şi chiar toată afectarea ei, atât de înspăimântătoare când e confruntată cu realitatea, e, oricum, mai mult decât nimic. Înainte, când venea la noi, o găseam formidabilă. Îmi plăcea compania ei. Mă susţinea când se iscau discuţii furtunoase în familie despre viitorul meu. Toate astea până când m-am mutat la ea şi am cunoscut-o aşa cum era de fapt. M-am maturizat. (Devin o tânără-femeie-furioasă.)

O săptămână după aceea am alergat să prind liftul la metrou şi l-am găsit în lift – singurul călător în afară de mine. I-am spus bună ziua pe un ton puţin prea vesel şi m-am înroşit din nou. S-a mulţumit să dea uşor din cap, ca şi când n-ar fi avut chef să vorbească. Când am ajuns jos (din vanitate, căci nu puteam suporta să mă pună în aceeaşi oală cu Caroline), i-am spus: „Îmi cer scuze pentru ceea ce a spus mătuşa mea la Kenwood”.

Mi-a răspuns că întotdeauna îl calcă pe nervi. Am văzut că nu vrea să discute despre ea. Pe când ne îndreptam spre peron, am încercat să-i explic că ea se teme să nu pară demodată.

Dar tu? – şi mi-a surâs uşor ironic. Mi-am zis că nu-i place să prezint lucrurile ca şi cum am fi „noi” contra „ei”.

Treceam pe lângă afişul unui film şi mi-a zis că e un film bun. „L-ai văzut? Să te duci să-l vezi.”

Când am ieşit pe peron mi-a spus să trec pe la el într-o zi. „Dar las-o pe plicticoasa de mătuşă-ta acasă”, şi a zâmbit. Un zâmbet contagios, uşor maliţios, care nu se potrivea deloc cu vârsta lui. După care a luat-o înainte. Atât de solitar. Atât de indiferent.

Şi m-am dus. Într-o sâmbătă dimineaţă. A fost surprins. A trebuit să stau vreo douăzeci de minute fără să spun nimic, doar cu el şi o muzică bizară indiană. S-a dus înapoi şi s-a lungit din nou pe divan cu ochii închişi, ca şi când n-aş fi fost binevenită şi am simţit efectiv că n-ar fi trebuit să mă duc acolo (mai ales fără să-i spun lui C). Şi mi-am mai dat seama că era realmente prea mult teatru în toată atitudinea lui, că era, de fapt, o poză. Nu mă puteam relaxa. În cele din urmă a început să-mi pună întrebări despre mine, pe un ton sec, de parcă toată povestea îl cam plictisea. Ca o proastă, am încercat să-l impresionez, făcând, de fapt, exact ceea ce nu trebuia. Să-mi dau aere. Şi tot timpul mă gândeam că el, de fapt, nu ţinuse să-l vizitez.

Brusc m-a întrerupt şi m-a luat să fac turul camerei ca să-mi arate unele obiecte.

Atelierul lui. Este camera cea mai minunată. Mă simt întotdeauna extrem de fericită când mă aflu acolo. Totul este armonios. Totul exprimă personalitatea lui (nu a făcut-o intenţionat, urăşte „decoraţiunea interioară”, lucrurile care îţi iau ochii şi revista Vogue). Totul îţi vorbeşte despre el. Toinette, cu ideile ei stupide şi bunul gust auster influenţat de reviste de femei ca „House and Garden”, găsea că e o „îngrămădeală dezordonată”. Aş fi strâns-o de gât în ziua aia. Încăperea îţi dă impresia că o persoană îşi petrece întreaga viaţă aici, că aici lucrează, gândeşte, se confundă cu ea.

Gheaţa dintre noi s-a spart. Am încetat să-mi mai dau importanţă.

Mi-a arătat cum reuşeşte să obţină efectul de „ceaţă”. Pictează cu guaşă, după care estompează imaginea. Şi-a fabricat singur tot soiul de instrumente.

Mai târziu, nişte prieteni au venit să-l vadă: Barber şi Frances Cruikshank. M-a prezentat. „Ea e Miranda Grey” şi, fără nicio pauză, „Nu pot s-o sufăr pe mătuşă-sa” şi au început cu toţii să râdă. Se vedea că erau prieteni buni. Am vrut să plec, dar ei intenţionau să facă o plimbare şi trecuseră să-l ia şi pe el. Voiau să vin cu ei. Mai ales Barber Cruikshank; îmi făcea ochi dulci.

„Şi dacă ne vede mătuşa?” a întrebat G.P. „Barber este bărbatul cu cea mai proastă reputaţie din Cornwall.”

„E mătuşa mea, nu dădaca mea”, am răspuns eu scurt.

Aşa că am plecat cu toţii la cafeneaua „Vale of Health” şi după aceea la Kenwood. Frances mi-a vorbit despre viaţa lor în Cornwall şi pentru prima oară am simţit că mă aflu printre oameni dintr-o generaţie mai în vârstă, pe care îi înţelegeam, oameni care trăiau cu adevărat. Dar în acelaşi timp îmi puteam da seama că Barber era puţin cam şarlatan, cu toate glumele lui maliţioase, în timp ce G.P. era cel care ne conducea pe toţi spre lucruri serioase. Nu vreau să spun că nu era şi el vesel. Dar avea un fel ciudat, foarte personal, de a merge drept la esenţă. La un moment dat, când s-a dus să ne mai aducă ceva de băut, Barber m-a întrebat de când îl cunosc pe G.P. După care a adăugat: „Aş fi dat orice să fi întâlnit pe cineva ca G.P. pe vremea când eram student”, la care micuţa Frances, cea tăcută, a completat: „Îl considerăm omul cel mai minunat. E unul dintre aleşi”. N-a spus care aleşi, dar am înţeles ce voia să spună.

La Kenwood, G.P. m-a luat deoparte şi m-a dus drept în faţa tabloului lui Rembrandt. Mi-a vorbit despre el fără să coboare vocea şi am avut meschinăria de a mă simţi stânjenită pentru că celelalte persoane se uitau insistent la noi. Mă gândeam că probabil ne luau drept tată şi fiică. Mi-a spus tot ce ştia despre originea acestui tablou, despre starea de spirit a lui Rembrandt în momentul când îl pictase, ce încerca să exprime şi maniera în care lucrase. Ca şi când n-aş fi ştiut nimic despre artă. Ca şi când încerca să mă debaraseze de toate ideile false şi încâlcite pe care bănuia că le puteam avea despre acest subiect.

Am ieşit să-i aşteptăm pe ceilalţi. Mi-a spus: „Tabloul ăsta mă emoţionează enorm” şi m-a privit ca şi când s-ar fi aşteptat să încep să râd. Unul dintre acele momente de timiditate în care alunecă uneori.

„Acum mă emoţionează şi pe mine”, i-am răspuns eu.

Dar a zâmbit ironic. „Nu se poate. Nu încă. Trebuie să mai treacă anii.”

„De unde ştii?”

„Presupun că există oameni care sunt sincer emoţionaţi în faţa unei capodopere. N-am întâlnit însă niciodată un pictor care să aibă această reacţie. Nu e nici cazul meu. Tot ce ştiu este că atunci când privesc acest tablou sunt conştient că aici se află suprema măiestrie pe care m-am străduit o viaţă întreagă s-o ating. Nu voi reuşi. Niciodată. Tu eşti tânără. Poţi să înţelegi, dar nu poţi încă simţi acest lucru.”

„Ba cred că da”, i-am răspuns.

La care a replicat: „Atunci nu e bine. Ar trebui să-ţi fie complet indiferent eşecul la vârsta ta”. Şi a continuat: „Nu încerca să ai vârsta noastră. Dacă încerci, am să te dispreţuiesc”.

Şi după aceea: „Eşti ca un copil care încearcă să vadă pe deasupra unui zid de doi metri”.

Atunci a fost prima oară când am simţit că mă urăşte pentru că era atras de mine. Profesorul Higgins din el.

Mai târziu, când cei doi Cruikshank au ieşit din muzeu şi se îndreptau spre noi, m-a avertizat: „Barber e un afemeiat. Nu accepta să te întâlneşti cu el, dacă îţi propune”.

L-am privit surprinsă. Mi-a şoptit în timp ce le zâmbea: „N-o spun pentru tine. Nu pot suporta ca Frances să sufere”.

Când am ajuns înapoi în Hampstead, m-am despărţit de ei şi am plecat acasă. Pe drum mi-am dat seama că G.P. se asigurase tot timpul ca eu să nu rămân niciodată singură cu Barber Cruikshank. Ei (adică Barber) mă invitaseră să le fac o vizită dacă se întâmpla să ajung în Cornwall.

G.P. mi-a zis: „Ne mai vedem”. Ca şi când puţin i-ar fi păsat dacă ne mai întâlneam sau nu.

Lui Caroline i-am spus că-l întâlnisem întâmplător. Că îşi ceruse scuze pentru data trecută (minciună), că dacă ea nu voia să-l mai văd eram gata să renunţ, dar că găseam că e un tip stimulator, plin de idei. Aveam nevoie să întâlnesc oameni ca el. Era foarte urât din partea mea. Ştiam că dacă-i prezint lucrurile astfel va lua atitudinea care-mi convenea: Eşti liberă să faci ce vrei etc. etc...

Şi-atunci mi-a zis, draga mea, ştii foarte bine că sunt ultima persoană de pe lume care s-o facă pe puritana, dar reputaţia lui... trebuie să existe un foc pe undeva, altfel n-ar ieşi atâta fum.

I-am spus că auzisem ce se vorbeşte, dar că sunt destul de mare ca să-mi port singură de grijă.

Este numai vina ei. Nu trebuia să insiste să-i spun pe nume, Caroline, şi s-o tratez în toate situaţiile ca şi cum ar fi fost o fată tânără; nu pot s-o respect ca pe o mătuşă de la care primeşti sfaturi.

Acum totul mi se pare diferit. Mă gândesc tot timpul la el: la ce spunea, la ce spuneam eu şi cum niciunul dintre noi nu înţelegea cu adevărat ce voia celălalt să spună. Ba nu. Cred că el înţelegea. Are o minte infinit mai ageră decât a mea. Aici, jos, mă maturizez mult mai repede. Ca o ciupercă. Sau poate mi-am pierdut simţul realităţii. Poate că totul nu e decât un vis. Dar simt când mă înţep cu vârful creionului. Poate că şi ăsta este tot un vis.

Dacă l-aş vedea acum în uşă, m-aş repezi în braţele lui. Aş vrea să stea lângă mine săptămâni întregi şi să mă ţină de mână. Vreau să spun că acum cred că aş putea să-l iubesc într-alt fel, în felul lui.

23 octombrie

 

Sunt la ciclu. Mă port ca o scorpie cu C. Fără pic de milă. Simt nevoia să fiu singură şi prezenţa lui constantă aici, jos, mă exasperează. Azi-dimineaţă l-am convins să mă lase să mă plimb puţin în pivniţa din faţă. Mi s-a părut că aud zgomotul unui tractor. Şi ciripit de vrăbii. Vrăbiile mi-au evocat lumina zilei. Un avion. Am început să plâng.

Senzaţiile şi sentimentele mele sunt complet bulversate, ca nişte maimuţe speriate închise într-o cuşcă. Noaptea trecută am crezut că înnebunesc, aşa că am scris şi am scris şi am tot scris până când am reuşit să mă transpun în cealaltă lume. Să pot evada măcar spiritual, dacă fizic nu reuşesc. Să-mi dovedesc mie însămi că lumea de afară mai există încă.

Am făcut câteva schiţe pentru un tablou pe care îl voi picta când voi pleca de aici. O grădină văzută din pragul unei uşi deschise. Prezentat astfel, pare o prostie. Dar văd totul ca ceva foarte special, negru, terra-de-Sienna, brun, gri-închis, cu misterioase forme unghiulare învăluite în umbră, întinzându-se până la dreptunghiul îndepărtat de lumină dulce, chihlimbariu-lăptoasă: uşa. Ca un soi de puţ orizontal.

După cină i-am spus să plece şi am terminat de citit Emma de Jane Austen. Eu sunt Emma Woodhouse. Îi împărtăşesc sentimentele, o simt ca pe o soră, trăiesc prin ea. Snobismul meu este altfel, dar şi pe al ei îl pot înţelege foarte bine. Îi înţeleg suficienţa. O admir. Ştiu că nu e bine ce face: încearcă să organizeze viaţa altora şi nu-şi dă seama că domnul Knightley este un om rar, unul la un milion. Are momente când se comportă prosteşte, dar cititorul e permanent conştient că Emma este de fapt o persoană inteligentă, vie, creativă, hotărâtă să-şi atingă ţelurile înalte pe care şi le-a impus. O fiinţă umană demnă de acest nume. Defectele ei sunt şi defectele mele; virtuţile ei trebuie să devină şi virtuţile mele.

Toată ziua n-am făcut decât să mă gândesc – diseară voi scrie mai mult despre G.P.

 

Îmi amintesc de ziua când m-am dus să-i arăt câteva din lucrările mele. Le-am ales pe cele care credeam eu că o să-i placă (nu numai pe cele minuţios finisate ca, de pildă, o perspectivă a şcolii Ladymont). Le-a privit în tăcere şi pe cele pe care le consideram cele mai reuşite (sau, cel puţin, aşa credeam eu atunci) ca, de pildă „Carmen la Ivingoe”. În cele din urmă mi-a spus: „Nu sunt prea grozave. Asta-i părerea mea. Dar sunt ceva mai bune decât mă aşteptam”. A fost ca şi cum s-ar fi întors spre mine şi mi-ar fi tras un pumn. N-am putut să-mi ascund reacţia. A continuat: „N-are niciun rost să vii să-mi arăţi lucrările dacă vrei să-ţi menajez sentimentele. Constat că ştii să desenezi, ai un oarecare simţ al culorii şi multe altele, pe lângă sensibilitate. N-ai fi fost acceptată la Slade dacă nu le-ai fi avut”.

Aş fi vrut să se oprească aici, dar a mers mai departe: „Este limpede că ai văzut multe tablouri bune. Ai încercat să nu le plagiezi în mod prea flagrant. Dar portretul surorii tale miroase a Kokoschka de la o poştă”. Trebuie să fi văzut că obrajii îmi ardeau ca focul, căci a adăugat: „Consideri că te deziluzionez, nu? Asta şi urmăresc”. Aproape că mă omorâse. Ştiam că are dreptate şi ar fi fost ridicol să nu-mi spună exact ce credea; să se comporte ca un părinte indulgent. Dar m-a durut. M-a durut ca şi cum m-ar fi plesnit de mai multe ori peste faţă. Venisem cu gândul că-i vor plăcea unele dintre lucrările mele. În plus, detaşarea cu care vorbea înrăutăţea şi mai mult situaţia. Părea absolut sigur de el, ca şi când ar fi pus un diagnostic clinic. Nici cea mai palidă umbră de umor sau de tandreţe pe chipul lui. Nici măcar sarcasm. Mi-a apărut deodată mult, mult mai bătrân decât mine.

„Trebuie să ştii că a picta bine – în sensul academic şi tehnic al cuvântului – se înscrie tocmai la sfârşitul listei calităţilor unui pictor”, mi-a explicat el. Vreau să spun că îndemânare ai. Aşa cum au mii de alţi oameni. Dar ceea ce caut eu n-am găsit aici. Nu, n-am găsit.” Şi a continuat: „Ştiu că te doare. De fapt, am fost pe punctul să-ţi spun să nu-mi aduci lucrările. Dar pe urmă m-am gândit... că există în tine o anumită forţă şi că vei supravieţui”.

„Ştiam dinainte că nu fac două parale”, i-am spus eu.

„Sunt aşa cum mă aşteptam. Dacă vrei, hai să uităm că le-ai adus.” Dar mi-am dat seama că mă punea la încercare.

I-am răspuns. „Explică-mi detaliat ce nu e bine aici”. Şi i-am întins una din scenele de stradă.

„E bine desenat, bine compus. Nu pot să intru în detalii, dar nu e artă vie. Nu e o parte din trupul tău. Nu mă aştept să înţelegi toate astea la vârsta ta. E ceva ce nu se poate preda. Într-o zi descoperi că-l ai sau nu-l ai. La Slade vă învaţă să exprimaţi personalitatea – personalitatea în general. Dar oricât de bine aţi deprinde să transpuneţi personalitatea în linii şi culoare, n-are nicio valoare dacă propria ta personalitate nu merită transpusă. E o chestiune de şansă. Simplă întâmplare.”

Vorbea cu întreruperi. Urmă o tăcere. L-am întrebat: „Să le rup?” La care mi-a răspuns: „Hai, nu fi isterică!”

„Am atâtea de învăţat”, am zis.

S-a ridicat în picioare: „Cred că ai ceva în tine, dar nu sunt sigur. O calitate pe care femeile o au arareori. Mă refer la faptul că majoritatea femeilor vor să se priceapă bine la ceva, au acest gen de fixaţie şi prin asta înţeleg îndemânare, perspicacitate, bun gust şi mai ştiu eu ce. Nu pot să înţeleagă niciodată că dacă cineva are dorinţa de a merge până la limitele extreme ale propriei sale persoane, atunci forma efectivă pe care o capătă arta sa îşi pierde importanţa. Indiferent dacă se serveşte de cuvinte sau de vopsele sau de sunete sau de orice altă formă de exprimare”.

„Continuă”, l-am îndemnat.

„E ca şi vocea. Te obişnuieşti cu vocea ta şi o foloseşti pentru că nu ai alta. Ce contează cu adevărat e ce spui. Asta este ceea ce deosebeşte marea artă de tot restul. Tipi talentaţi – tehnic vorbind – sunt pe toate drumurile. În special în această mare epocă a educaţiei universale.” Stătea pe divan şi eu eram cu spatele spre el, cu ochii aţintiţi asupra ferestrei. Simţeam că îmi vor da lacrimile.

„Criticii îşi bat gura vorbind de virtuozitate tehnică. Jargonul lor n-are absolut niciun sens. Arta e crudă. Poţi să ascunzi o crimă folosind cuvinte. Dar pictura este ca o fereastră cu vederea directă până în străfundul inimii tale. Tu nu ai făcut aici decât să construieşti o mulţime de ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă.” S-a aşezat lângă mine şi a luat una dintre ultimele lucrări abstracte pe care le făcusem acasă. „Aici vorbeşti despre Nicholson şi Pasmore. Nu despre tine. Foloseşti un aparat de fotografiat. Aşa cum un trompe-l’oeil nu este decât o fotografie prost focalizată, tot aşa este şi când pictezi în maniera altcuiva. Nu faci decât să fotografiezi. Atâta tot.”

„N-am să învăţ niciodată!”

„La tine problema e să te dezveţi. De învăţat, ai învăţat aproape tot. Restul e noroc. Nu, nu numai noroc, e totuşi ceva mai mult: curaj, răbdare.”

Am discutat ore întregi. El vorbea şi eu ascultam.

Ca soarele şi vântul. Cuvintele lui destrămau toate pânzele de păianjen. Făceau ca totul să strălucească în jur. Acum, când aştern pe hârtie ceea ce-mi spunea, lucrurile îmi par şi mai evidente. Dar mai e şi modul în care le expunea. Este singura persoană din câte cunosc eu care pare să spună exact ceea ce gândeşte când vorbeşte despre artă. Dacă într-o zi cineva o să susţină contrariul, în ochii mei va fi o blasfemie.

Şi mai e şi faptul de netăgăduit că este un pictor bun. Ştiu că într-o zi va deveni celebru şi asta mă influenţează mai mult decât ar fi normal. Nu doar pentru ceea ce este, ci şi pentru ce va fi.

Îmi amintesc cum mai târziu (Profesorul Higgins din el) mi-a spus: „Şi, oricum, n-ai nici cea mai mică şansă. Eşti prea frumoasă. Genul tău e mai degrabă arta amorului, nu dragostea de artă”.

„Îmi vine să mă duc la Heath şi să mă arunc în apă”, i-am mărturisit eu.

„Nu m-aş mărita să fiu în locul tău. Trăieşte experienţa unei aventuri nefericite. Scoate-ţi ovarele sau altceva.” Şi m-a privit cu coada ochiului, cum avea obiceiul, cu privirea lui glumeţ-răutăcioasă. Dar nu era numai răutăcioasă. Era şi speriată, ciudată, ca a unui puşti înfricoşat. Ca şi când ar fi fost conştient că a spus ceva ce n-ar fi trebuit să spună şi voia să vadă cum voi reacţiona. Şi atunci, brusc, mi s-a părut mult mai tânăr decât mine.

Se întâmplă deseori să pară atât de tânăr! Tânăr într-un fel pe care nu mi-l pot explica. Poate că e din cauza faptului că mă sileşte să mă uit la mine şi să văd că lucrurile în care cred sunt învechite şi mucegăite. Cei ce ne educă îngrămădesc în noi atâtea idei vechi, opinii învechite, vechi modalităţi de acţiune. Ca şi cum ai acoperi plantele cu straturi peste straturi de pământ vechi. Nici nu e de mirare că bietele mlădiţe care răsar sunt rareori verzi şi proaspete.

Cu G.P. nu e aşa. Multă vreme nu am recunoscut prospeţimea şi vigoarea celor semănate de el, dar acum mi-am dat seama.

24 octombrie

 

Altă zi proastă. Am făcut tot posibilul să fie proastă şi pentru Caliban. Uneori mă irită în aşa hal, că-mi vine să urlu la el. Nu atât din cauza aspectului său fizic – deşi e destul de neplăcut –, dar are întotdeauna un aer atât de respectabil, dunga pantalonilor e veşnic impecabilă, cămăşile mereu curate. Îmi vine să cred că ar fi fericit dacă ar trebui să poarte guler tare. E atât de profund demodat! Intră în cameră şi stă în picioare. Cu orele. N-am mai văzut ceva atât de groaznic în viaţa mea. Cu aceeaşi mutră de parcă şi-ar cere scuze, dar care, acum încep să-mi dau seama, exprimă, de fapt, o intensă satisfacţie. Pur şi simplu bucuria de a mă avea în ghearele lui, de a putea să-şi petreacă toată ziua, toate zilele, uitându-se la mine. Nu-i pasă ce spun sau ce simt – pentru el sentimentele mele nu contează –, important e numai faptul că m-a prins aici.

Dacă i-aş striga tot felul de măgării ziua întreagă, nu i-ar păsa câtuşi de puţin. El pe mine mă vrea, înfăţişarea mea exterioară şi nicidecum sentimentele sau inteligenţa sau chiar trupul meu. Nimic din ceea ce este uman.

E colecţionar. De aici provine tot ce este mort în el.

Ce mă irită cel mai mult este felul lui de a se exprima. Clişee după clişee şi toate atât de demodate, de parcă şi-ar fi petrecut întreaga viaţă numai cu oameni de peste cincizeci de ani. Azi la prânz mi-a spus: „Am cerut informaţii cu privire la discurile pentru care ai dat comanda”. Atunci, l-am întrebat: „De ce nu poţi să spui simplu: m-am interesat de discurile comandate?”

„Ştiu că engleza mea nu e corectă, mi-a replicat el, dar mă străduiesc să vorbesc cât mai corect.” Nu l-am mai contrazis. Cu asta am spus totul! Scopul existenţei lui e să fie corect, să facă ceea ce era considerat „bine” şi „frumos” cu mult înainte de a ne fi născut noi.

Ştiu că este patetic. Ştiu că este victima unui nenorocit mediu suburban nonconformist şi a unei clase sociale nenorocite, prototipul groaznic al unei lamentabile clase de mijloc, care încearcă cu timiditate să-i imite pe cei din înalta societate. Am crezut întotdeauna că mediul din care proveneau T şi M era de departe cel mai rău: nimic altceva decât golf şi gin, şi bridge, şi maşini, şi accentul afectat, şi bani destui, şi frecventarea unor şcoli de prestigiu, şi ura faţă de artă (teatrul rezumându-se pentru ei la o pantomimă de Crăciun şi o reprezentaţie a trupei locale; Picasso şi Bartók erau vorbe de ocară, doar dacă nu voiai să provoci ilaritate). Da, toate astea sunt respingătoare. Dar Anglia lui Caliban este şi mai îngrozitoare.

Îmi fac greaţă toată orbirea, apatia, ideile perimate, gândirea înceată şi, da, meschinăria răutăcioasă şi geloasă a unei mari mase de englezi.

G.P. vorbeşte despre şobolanii care fug la Paris, care nu mai sunt capabili să privească Anglia în faţă. Îi înţeleg atât de bine! Sentimentul că Anglia înăbuşă şi sufocă, şi sfărâmă ca un tăvălug tot ce este proaspăt şi viguros, şi original. Aceasta este cauza unor eşecuri tragice ca ale lui Matthew Smith şi Augustus John. Au plecat la Paris şi tot restul vieţii lor au trăit în umbra lui Gauguin şi Matisse sau a altora – exact cum spune G.P. că o vreme a trăit în umbra lui Braque. Şi, brusc, s-a trezit într-o dimineaţă şi şi-a dat seama că tot ce făcuse timp de cinci ani era o minciună, pentru că era bazat pe viziunea şi sensibilităţile lui Braque, nu pe ale sale personale.

Simplă fotografie.

Toate astea pentru că în Anglia nu mai există decât prea puţină speranţă şi eşti nevoit să-ţi întorci privirea către Paris sau către alte locuri din străinătate. Dar trebuie să te sileşti să accepţi adevărul: că fuga la Paris este întotdeauna o coborâre (cuvintele lui G.P.) nu pentru că ar fi ceva de spus împotriva Parisului, ci pentru că e nevoie să-ţi spui că trebuie să priveşti Anglia în faţă, Anglia şi apatia celor din jur (sunt cuvintele şi ideile lui G.P.) şi marele balast al Calibanităţii Angliei.

Adevăraţii apostoli sunt oameni ca Moore şi Sutherland, care se luptă să fie artişti englezi în Anglia. Ca şi Constable şi Palmer şi Blake.

 

Altă remarcă pe care i-am făcut-o lui Caliban zilele trecute, în timp ce ascultam muzică de jazz: „Nu prea înghiţi chestia asta!” şi a întrebat: „Ce? Mâncarea?...” I-am răspuns că e atât de mărginit, încât e aproape incredibil. „Ah, asta...!” a exclamat.

E ca ploaia; ploaia monotonă, care nu se mai termină. Care ucide culoarea.

 

Am uitat să scriu despre coşmarul pe care l-am avut noaptea trecută.

Îmi face impresia că le am întotdeauna spre ziuă. Sunt sigură că e din cauza aerului închis din cameră, după ce stau încuiată aici toată noaptea. (Ce uşurare când vine şi deschide uşa şi ventilatorul începe să funcţioneze. L-am rugat să mă lase să ies imediat în pivniţa din faţă şi să respir aerul de acolo, dar mă obligă întotdeauna să aştept până după micul dejun. Şi, temându-mă că dacă ies mai devreme s-ar putea să nu mă mai lase să-mi fac plimbarea de la jumătatea dimineţii, nu mai insist.)

Iată care a fost coşmarul. Făcusem un tablou. Nu-mi amintesc clar ce era, dar ştiu că eram foarte mulţumită de el. Eram acasă. Am ieşit din cameră şi pe când eram afară mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Trebuia neapărat să mă întorc în casă. Când m-am repezit sus, în camera mea, M era acolo, aşezată lângă masa pliantă (Minny stătea lipită de perete – părea speriată. Cred că erau şi G.P. şi alte persoane, nu ştiu de ce) şi pictura era ruptă în fâşii – fâşii lungi de pânză. M înfigea cu putere foarfecele de grădină în tăblia mesei şi am văzut că era albă de furie. Aceeaşi furie m-a cuprins şi pe mine. O furie sălbatică, plină de ură.

Atunci m-am trezit. Nu mai fusesem niciodată atât de furioasă pe M – nici chiar în ziua când se îmbătase şi a dat în mine de faţă cu idiotul ăla de Peter Catesby. Îmi amintesc şi acum cum rămăsesem încremenită şi simţeam încă palmele pe obraji, eram ruşinată, ultragiată, şocată, de toate... dar îmi era totuşi milă de ea. M-am dus şi m-am aşezat pe patul ei, am luat-o de mână şi am lăsat-o să plângă, am iertat-o şi i-am luat apărarea faţă de Tata şi de Minny. Dar coşmarul acesta a fost atât de real, atât de înspăimântător de puternic.

I-am trecut cu vederea faptul că a încercat să mă împiedice să devin pictoriţă. Părinţii nu-şi înţeleg niciodată copiii (nu, eu am să-i înţeleg pe ai mei). Ştiu că pentru ei eram fiul pe care nu-l avuseseră şi care trebuia să ajungă chirurg. Chirurgul care bietul Tata nu fusese capabil să devină. Acum totul va cădea pe Minny. Vreau să spun că i-am iertat că au luptat împotriva ambiţiei mele pentru a-şi satisface ambiţiile lor. Am câştigat, deci trebuie să iert.

Dar ura din visul acela era atât de reală!

Nu ştiu cum să-l exorcizez. I l-aş putea povesti lui G.P. Dar n-am la dispoziţie decât aceste câteva rânduri mâzgălite în grabă cu creionul pe un carnet de notiţe.

Nimeni care n-a stat închis într-un turn nu poate înţelege cât de absolută este tăcerea aici, jos. De aceea am senzaţia că mă aflu atât de aproape de moarte, îngropată. Niciun zgomot de afară care să mă ajute cât de cât să trăiesc. Deseori îmi pun un disc. Nu ca să aud muzică, ci ca să aud ceva.

Alteori am o iluzie stranie. Am impresia că am surzit. Trebuie să fac un mic zgomot ca să mă asigur că nu e aşa. Îmi dreg vocea ca să-mi dovedesc mie însămi că totul e perfect normal. Ca micuţa japoneză pe care au găsit-o printre ruinele de la Hiroshima. Totul era mort; şi ea îi cânta păpuşii un cântec de leagăn.

25 octombrie

 

Trebuie, trebuie, trebuie să scap.

Mi-am petrecut azi ore în şir gândindu-mă cum să fac. Idei irealizabile. E incredibil de viclean! Nu-i scapă nimic.

S-ar putea crede că n-am încercat niciodată să fug. Dar nu pot încerca în fiecare zi. Asta-i problema. Trebuie să-mi calculez cu grijă intervalele dintre încercări. Şi fiecare zi aici face cât o săptămână afară.

Cu violenţa nu reuşesc nimic. Trebuie să folosesc şiretenia.

 

Când suntem faţă în faţă nu pot să fiu violentă. Simpla idee de violenţă mă face să mi se înmoaie genunchii. Îmi amintesc că într-o zi rătăceam cu Donald prin East End, după ce fusesem la Whitechapel şi am văzut un grup de huligani care înconjuraseră doi indieni mai în vârstă. Am traversat imediat pe celălalt trotuar. Mi se făcuse greaţă. Huliganii le strigau tot felul de injurii, îmbrâncindu-i şi forţându-i să coboare în mijlocul drumului. Donald a zis: „Ce poţi să faci?” Şi amândoi ne-am prefăcut că nu ne pasă, că ne grăbim. Dar era monstruos: violenţa lor şi teama noastră de violenţă. Dacă ar veni acum la mine şi ar îngenunchea şi mi-ar întinde vătraiul, n-aş putea să-l lovesc.

 

E inutil. De jumătate de oră mă chinuiesc să dorm, dar mi-e imposibil. Nevoia de a scrie e ca un soi de drog. Este singurul pe care îl aştept cu plăcere. Azi după-amiază am recitit ce am scris alaltăieri despre G.P. Şi mi s-a părut foarte viu. Ştiu că pare viu pentru că imaginaţia mea umple micile goluri din pasaje care altora nu le-ar spune nimic. Vreau să spun că e o doză de vanitate, de mulţumire de sine. Dar faptul că pot să-mi reînviu trecutul mi se pare ceva magic. Tocmai acum când nu pot trăi în prezent. Aş înnebuni dacă aş face-o.

M-am gândit azi la ziua când i-am dus pe Piers şi pe Antoinette să-l cunoască pe G.P. Latura neplăcută a personalităţii lui. Nu, eu am fost proastă. Cum nu se poate mai proastă. Au venit amândoi la Hampstead, să bem o cafea, după care urma să mergem la „Everyman”, dar coada era prea mare. Atunci au început să mă piseze să-i duc la G.P. şi am cedat.

Am făcut-o şi din vanitate. Le vorbisem prea mult despre el şi începuseră să facă aluzii că poate că nu eram în relaţii chiar aşa prieteneşti cu el dacă nu puteam să-i duc şi pe ei să-l cunoască. Şi am picat în cursă.

De cum a deschis uşa mi-am dat seama că nu-i face plăcere, dar ne-a invitat sus. Şi, Doamne, a fost groaznic. Groaznic. Piers era mai „lustruit” ca oricând şi se întrecea pe sine debitând tot soiul de platitudini. Iar Antoinette făcea în aşa hal pe „pisicuţa-n-călduri”, că îţi dădea impresia că se parodia pe ea însăşi. Eu încercam să scuz pe toată lumea faţă de toată lumea. G.P. era într-o dispoziţie mai mult decât proastă. Ştiam că se pricepe să fie distant, dar de data asta a fost cum nu se poate mai nepoliticos. Ar fi putut să înţeleagă că Piers nu încerca decât să-şi ascundă sentimentul de nesiguranţă.

Au încercat să-l determine să discute despre lucrările lui, dar n-a mers. A început să spună lucruri jignitoare. Cuvinte vulgare, tot soiul de observaţii critice şi cinice despre Slade şi despre diverşi artişti – lucruri pe care ştiam că nu le gândeşte cu adevărat. În orice caz, a reuşit să mă şocheze şi pe mine, şi pe Piers, dar Antoinette, bineînţeles, continua să se fandosească şi mai rău. Îşi dădea ochii peste cap fluturându-şi genele şi debitând lucruri şi mai vulgare.

Atunci G.P. a schimbat tactica. Ne tăia vorba de câte ori încercam să spunem ceva (chiar şi mie).

Şi în clipa aceea am făcut o greşeală chiar mai prostească decât faptul că-i dusesem acolo. La un moment dat a fost o pauză şi era limpede că G.P. se aştepta să plecăm. Dar, ca o tâmpită, mi s-a părut că Antoinette şi Piers se priveau uşor amuzaţi şi eram sigură că o făceau pentru că simţeau că nu-l cunoşteam pe G.P. atât de bine cum pretinsesem. Aşa că am simţit nevoia să le dovedesc că ştiu cum să-l iau şi i-am spus:

„Putem să ascultăm un disc, G.P.?”

O clipă a părut pe punctul de a mă refuza, dar până la urmă a răspuns: „De ce nu? Să ascultăm pe cineva care are ceva de spus. O să fie o schimbare”. Nu m-a întrebat ce vrem să ascultăm, s-a dus şi a pus muzică.

S-a întins pe divan cu ochii închişi, ca de obicei. Era clar că Piers şi Antoinette găseau că pozează.

Şi, deodată, în această atmosferă încordată şi stânjenitoare s-a auzit un sunet ascuţit şi tremurat. Vreau să spun că, după toate celelalte, mai pusese şi o muzică neobişnuită. Piers a început să se strâmbe. Antoinette a pufnit – e incapabilă să râdă, e prea vicleană, nu poate decât să pufnească – şi eu am zâmbit. Recunosc. Piers şi-a curăţat urechea cu degetul mic, după care s-a sprijinit în coate şi şi-a luat fruntea în mâini, scuturând capul de fiecare dată când instrumentul (pe atunci nu ştiam încă ce e) vibra. Antoinette, abţinându-se să nu râdă, abia mai putea respira. Era îngrozitor! Eram sigură că G.P. o va auzi.

Aşa a şi fost. L-a văzut pe Piers curăţindu-şi urechile. Iar Piers, descoperind că a fost văzut, a arborat imediat un zâmbet isteţ, gen „nu-vă-deranjaţi-pentru-noi”. G.P s-a repezit şi a închis pick-upul. A întrebat: „Nu vă place?” La care Piers a replicat: „De ce, ar trebui să ne placă?”

Am intervenit: „Piers, nu eşti amuzant!”

Piers s-a apărat: „Dar nu deranjam cu nimic! Ce, trebuie cu tot dinadinsul să ne şi placă?”

Atunci G.P a zis: „Ieşiţi afară!”

Iar Antoinette: „Nu ştiu de ce mă gândesc mereu la Beecham. Ştiţi, nu? Două schelete făcând dragoste pe un acoperiş de zinc”.

La care G.P. (cu o mutră înfricoşătoare, câteodată avea o figură diabolică) a răspuns: „Unu, sunt încântat că îl admiri pe Beecham. Un nenorocit cu pretenţii, care s-a opus la tot ce a fost creator în arta din vremea lui. Doi, dacă nu poţi recunoaşte sunetul unui clavecin, Domnul să te apere. Trei (către Piers), consider că dintre toţi pierde-vară care nu sunt buni de nimic şi pe care i-am întâlnit de ani de zile, eşti pe departe cel mai cretin. În ce te priveşte pe tine (eu), aş vrea să ştiu dacă ăştia sunt prietenii tăi”.

Stăteam împietrită, nu puteam scoate o vorbă; eram furioasă pe el, eram furioasă pe ei şi, oricum, eram mai mult stânjenită decât furioasă.

Piers a dat din umeri, Antoinette, scorpia, avea un aer uluit, dar uşor amuzat, eu eram roşie ca focul. Mă înroşesc toată numai când mă gândesc la momentele acelea (şi la ce s-a întâmplat mai târziu – cum a putut face aşa ceva?).

„Stai uşor”, i-a spus Piers. „La urma urmei, nu e vorba decât de un disc şi atât.” Presupun că se înfuriase şi el, dar trebuia să-şi dea seama că spunea prostii.

„Ah, crezi că e numai un disc şi atât!”, a răspuns G.P. „Un disc ca oricare altul, nu? Eşti ca mătuşa proastei ăsteia mici. Poate crezi şi tu că Rembrandt se simţea «un piculeţ plictisit» când picta? Sau poate îţi imaginezi că Bach făcea tot felul de strâmbături şi chicotea în timp ce compunea muzica asta? Aşa e?”

Piers era complet dezumflat, aproape speriat. „Răspunde, AŞA E?”, urlă G.P.

Era îngrozitor. Din două puncte de vedere. Era îngrozitor pentru că el declanşase toată povestea, el hotărâse să facă scandal. Şi era îngrozitor, dar minunat în acelaşi timp, pentru că pasiunea este ceva ce nu se exteriorizează niciodată. Am crescut înconjurată de oameni care s-au străduit tot timpul să-şi ascundă pasiunea. El şi-o exprima liber. Fără nicio reţinere, tremurând de furie.

Piers a replicat: „Nu suntem atât de bătrâni ca tine”. Era patetic, lamentabil. Se dezvăluia aşa cum era în realitate.

„Isuse!”, exclamă G.P. „Studenţi la arte! Care studiază ARTA!”

Nu pot să scriu ce a spus după aceea. Până şi Antoinette părea şocată.

Nu ne rămânea decât să plecăm. Nici nu ieşiserăm bine pe scară, că uşa atelierului s-a şi trântit în urma noastră. Când am ajuns jos, i-am şuierat un „dracu-să-te-ia” lui Piers şi i-am îmbrâncit afară pe amândoi. „Scumpo, ăsta te omoară”, mi-a spus Antoinette. Am închis uşa şi am aşteptat. După câteva secunde am auzit din nou muzica. Am urcat scara şi am deschis încet uşa. Poate că a auzit, nu ştiu, dar n-a deschis ochii şi m-am aşezat pe un scăunel lângă uşă până s-a terminat discul.

A întrebat: „Ce vrei, Miranda?”

„Să-ţi spun că îmi cer scuze pentru cele întâmplate şi să te aud spunând că îţi ceri scuze.”

S-a dus la fereastră şi a rămas acolo privind afară.

Am adăugat: „Ştiu că am fost proastă, poate că sunt mică, dar scorpie nu sunt”.

Mi-a răspuns: „Încerci” (nu cred că a vrut să spună „încerci să fii o scorpie”).

Am continuat: „Ai fi putut să ne spui să plecăm. Am fi înţeles”.

A urmat un moment de tăcere. S-a întors şi s-a uitat la mine din celălalt capăt al atelierului.

„Îmi pare sincer rău”, am zis.

Răspunsul a fost: „Du-te acasă. Nu putem face dragoste amândoi”. Când m-am ridicat în picioare, mi-a spus: „Mă bucur că te-ai întors. A fost frumos din partea ta” şi a adăugat: „Tu ai vrea?”

Am coborât scara şi a ieşit după mine. „Nu vreau să mă culc cu tine. Mă refer la situaţia din seara asta. Nu la noi doi. Înţelegi?”

„Sigur că înţeleg”, am răspuns.

Şi am continuat să cobor scara. Eternul feminin. Voiam să simtă că m-a jignit.

Când am deschis uşa de jos, mi-a spus: „Am încercat să ucid bestia”. A văzut probabil că n-am înţeles, căci a adăugat: „Bând”.

A zis: „Am să-ţi telefonez”.

Mi-a telefonat şi m-a invitat la concert. Ne-am dus să ascultăm Şostakovici interpretat de ruşi. A fost încântător. Asta e cuvântul. Deşi nu şi-a cerut niciun fel de scuze.

26 octombrie

 

N-am încredere în el. Casa asta a cumpărat-o. Ca să mă lase să plec, ar trebui să aibă încredere în mine. Sau va trebui să vândă casa şi să dispară înainte ca eu să pot (vreodată?) ajunge la poliţie. Nu va admite niciuna din aceste soluţii.

Este prea deprimant. Trebuie neapărat să cred că se va ţine de cuvânt.

Cheltuieşte o mulţime de bani pentru mine. Cred că a cheltuit vreo două sute de lire până acum. Îmi cumpără orice carte, orice disc îi cer, orice haină, îmi cunoaşte toate măsurile. Îi desenez ce vreau şi amestec culorile ca să-i dau o idee despre nuanţa pe care o doresc. Îmi cumpără chiar şi lenjerie. N-am putut purta „creaţiile” negre şi de culoarea piersicii pe care mi le cumpărase înainte. I-am spus să se ducă la Marks şi Spencer să-mi cumpere ceva mai rezonabil. M-a întrebat: „Pot să cumpăr mai multe deodată?” Bineînţeles că trebuie să fie foarte penibil pentru el să-mi cumpere anumite lucruri (nu ştiu cum se descurcă la farmacie!), aşa că presupun că preferă să scape cumpărând mai multe o dată. Dar ce-or crede oare despre el? O duzină de chiloţi, trei combinezoane, cămăşi de noapte groase, sutiene. L-am întrebat ce spun vânzătoarele când le cere astfel de lucruri şi s-a înroşit ca racul. „Îşi închipuie, probabil, că am gusturi cam anormale”, a răspuns el. A fost prima oară când am râs sincer cu poftă de când sunt aici.

De câte ori îmi cumpără ceva, consider că este o dovadă că nu are de gând să mă omoare sau să-mi facă ceva dezagreabil.

Ştiu că n-ar trebui, dar sunt bucuroasă când îl văd sosind la ora prânzului, de pe unde a fost. Îmi aduce întotdeauna pachete. Parcă ar fi un Crăciun permanent şi nici măcar nu trebuie să-i scriu lui Moş Crăciun să-i mulţumesc. Uneori îmi cumpără lucruri pe care nu le-am cerut. Îmi aduce întotdeauna flori şi asta îmi face plăcere. Şi bomboane de ciocolată, dar le mănâncă mai mult el. Şi mă întreabă întruna ce vreau să-mi mai cumpere.

Ştiu că e întruchiparea diavolului care îmi dezvăluie lumea ce ar putea să-mi aparţină, aşa că nu mă vând lui. Cheltuieşte mult pentru mine, dar pe lucruri mici şi ştiu că ar vrea să-i cer ceva important. Moare să mă vadă că-i sunt recunoscătoare. Dar n-am să-i fac plăcerea asta.

Un gând groaznic mi-a trecut astăzi prin cap: s-ar putea să fi fost bănuit G.P. Caroline a dat cu siguranţă numele lui poliţiei. Bietul om! O să răspundă ironic şi o să-şi atragă numai neplăceri.

Azi am încercat să-i fac portretul. Ciudat. E imposibil. Nu-i seamănă câtuşi de puţin.

Ştiu că este scund, doar cu patru-cinci centimetri mai înalt ca mine. (Visul meu au fost întotdeauna bărbaţii înalţi. O prostie.)

Are un început de chelie şi nas de evreu, deşi nu e (nu că m-ar deranja cu ceva). Faţa e prea lată. Ridată, uzată; ridată şi uzată, înfundată ca o mască, astfel încât nu sunt niciodată sigură dacă i-am prins sau nu expresia feţei. Uneori cred că zăresc ce se ascunde în spatele măştii, dar n-am niciodată certitudinea că nu greşesc. Faţă de mine îşi ia câteodată o figură deosebit de aspră. Văd cum se schimbă sub ochii mei, dar nu mi se pare necinstit. Aşa e el, G.P. Viaţa e un fel de glumă; e o prostie s-o iei în serios. Trebuie să fim serioşi când e vorba de artă, dar trebuie să ştim să luăm puţin în glumă orice altceva. Nu spune: „ziua în care vor fi lansate bombele cu hidrogen”, ci „ziua marii fripturi... Când va veni ziua marii fripturi”. Gândul îl îmbolnăveşte, îi produce greaţă. Dar greaţa este modul lui de a simţi că e sănătos.

Scund şi lat în umeri, cu faţa lată şi nas coroiat, aduce chiar puţin a turc. Nu seamănă deloc a englez.

Mă simt încă ataşată de ceea ce se cheamă tipul de frumuseţe engleză. Tipul băieţilor frumoşi din reclame. Băieţii „de familie”, tipul Ladymont.

27 octombrie

 

Un tunel în jurul uşii este singura mea şansă. Simt că trebuie să încerc cât mai curând. Cred că am găsit o modalitate de a-l îndepărta de acasă. După-amiază am studiat foarte atent uşa. E din lemn, cu o placă de metal de partea mea. Groaznic de solidă. N-am să pot niciodată s-o sparg sau s-o deschid cu vreo pârghie. În orice caz, s-a asigurat că nu am nimic cu care s-o sparg şi nici ceva care să poată folosi drept pârghie.

Am început să-mi adun câteva „instrumente”. Un pahar pe care îl pot sparge. Voi avea deci ceva tăios. O furculiţă şi două linguriţe. E drept că sunt din aluminiu, dar pot fi folositoare. Ce-mi trebuie neapărat e ceva solid şi ascuţit cu care să sfărâm cimentul dintre pietre. Odată ce reuşesc să fac o gaură în zid, n-ar trebui să mai fie o problemă să pot ieşi în prima pivniţă.

Toate astea îmi dau senzaţia că fac ceva practic. Că sunt o persoană eficientă. Dar n-am făcut încă nimic.

Mă simt mai puţin disperată. Nu ştiu de ce, dar asta e.

28 octombrie

 

G.P. ca artist. Expresia lui Caroline, „un Paul Nash de mâna a doua”, sună îngrozitor, dar există totuşi un pic de adevăr. Nimic din ceea ce ar numi el „fotografie”, dar nici ceva absolut personal. Cred că e pur şi simplu faptul că a ajuns şi el la aceleaşi concluzii. Şi ori îşi dă seama de asta (ştie că peisajele lui îţi amintesc de ale lui Nash), ori nu îşi dă seama. Oricum o iei, este o critică la adresa lui. Faptul că nici nu o vede, nici nu o spune.

Încerc să fiu obiectivă în ceea ce îl priveşte. Defectele sale. Ura faţă de arta abstractă – chiar şi pentru lucrările lui Jackson Pollock şi Nicholson. De ce? Din punct de vedere intelectual sunt poate mai mult de jumătate convinsă de ceea ce spune el, dar nu mă pot împiedica să simt că unele din lucrările pe care el le consideră proaste sunt frumoase. Vreau să spun că e prea gelos. Condamnă prea uşor.

Îmi este indiferent ce condamnă şi ce nu. Încerc să fiu cinstită în ceea ce îl priveşte pe el şi în ce mă priveşte pe mine. Urăşte oamenii care nu „caută esenţa lucrurilor” – el o face. Uneori chiar prea mult. Deşi are şi el principii (afară doar când e vorba de femei), îi face pe oamenii cu aşa-zise principii ca, în comparaţie cu el, să pară nişte cutii goale de tinichea.

(Îmi amintesc ce spunea odată despre un Mondrian: „Nu e vorba dacă îţi place, ci dacă ar trebui să-ţi placă”. Vreau să spun că respinge arta abstractă din principiu. Nu vrea să ştie ce simte.)

Am lăsat la urmă ce e mai rău. Femeile.

Cred că era a patra sau a cincea oară când mă duceam la el.

L-am găsit cu o femeie – doamna Nielsen. Presupun (acum) că făcuseră dragoste. Eram atât de naivă! Dar nu părea să-l deranjeze venirea mea. Ar fi putut să nu-mi deschidă când am sunat. Şi ea a fost foarte drăguţă cu mine, jucând puţin rolul de femeie care se simte la ea acasă. În jur de patruzeci de ani – ce vedea la ea? Apoi, altă dată, mult după aceea, prin mai. Trecusem pe la el în seara precedentă, dar nu era acasă (sau poate era în pat cu cineva!), dar a doua seară l-am găsit; era singur şi am stat un timp de vorbă (îmi vorbea despre John Minton), după care a pus un disc cu muzică indiană şi am ascultat amândoi tăcuţi. Dar de data asta n-a mai închis ochii. Se uita la mine şi eram stânjenită. Când s-a terminat raga a urmat un moment de tăcere. Am întrebat: „Vrei să întorc discul?” Mi-a răspuns că nu. Era în umbră şi nu-l vedeam prea bine.

Brusc mă întrebă: „Ţi-ar plăcea să te culci cu mine?”

Am răspuns: „Nu, nu mi-ar plăcea”. Mă luase prin surprindere şi aveam un aer idiot. Păream speriată.

Fără să-şi ia ochii de la mine, adăugă: „În urmă cu douăzeci de ani te-aş fi luat de nevastă. Ai fi fost a doua mea căsătorie catastrofală”.

De fapt, n-a fost o surpriză. Plutea în aer de multe săptămâni.

A venit lângă mine: „Eşti sigură?”

„Nu pentru asta am venit. Nicidecum”, i-am răspuns eu.

Atâta lipsă de tact nu-i stătea în fire. Dar acum cred, acum ştiu că era felul lui de a-şi manifesta tandreţea. O făcea în mod deliberat, clar şi brutal. Aşa cum tot în mod deliberat mă lăsa să-l bat la şah.

S-a dus să facă o cafea turcească şi îmi spuse prin uşa deschisă: „Eşti amăgitoare”. M-am dus în uşa bucătăriei în timp ce el se ocupa cu atenţie de cafeaua din ibric. S-a întors spre mine: „Câteodată aş putea să jur că ai vrea s-o faci”.

„Câţi ani ai?”, am întrebat.

„Ţi-aş putea fi tată. Asta vrei să spui?”

„Urăsc promiscuitatea”, am zis.

„Nu la asta mă refeream.”

Era cu spatele spre mine. Eram furioasă pe el. Părea atât de iresponsabil, aşa că i-am spus: „Oricum, nu mă atragi câtuşi de puţin din punctul ăsta de vedere”.

Tot cu spatele spre mine m-a întrebat: „Ce înţelegi prin promiscuitate?”

„Să te culci cu un bărbat numai pentru plăcere. Plăcere sexuală, nimic altceva, i-am răspuns eu. Fără dragoste.”

„Atunci sunt un perfect exemplu de promiscuitate. Eu nu mă culc cu o persoană pe care o iubesc. O făceam altădată.”

„M-ai avertizat să mă feresc de Barber Cruikshank”, i-am reamintit eu.

„Acum îţi spun să te fereşti şi de mine.” Stătea în bucătărie, supraveghind ibricul. „Cunoşti tabloul lui Uccello de la Muzeul Ashmolean? «Vânătoarea». Nu? De cum îl vezi, te frapează armonia construcţiei. În afară de celelalte detalii tehnice. Îţi dai imediat seama că e fără greş. Profesorii cu nume central-europene îşi petrec toată viaţa încercând să descopere în ce constă marele secret al acestui echilibru, lucrul acela pe care îl simţi de la prima vedere. Acum îmi dau seama că ai şi tu acest misterios echilibru. Dumnezeu ştie ce este. Eu nu sunt profesor din Europa Centrală, aşa că puţin îmi pasă din ce constă. Dar tu îl ai. Eşti ca îmbinările mobilei Sheraton. Nu rişti să te desfaci în bucăţi.”

Spusese totul pe un ton firesc. Prea firesc.

„E o întâmplare, desigur”, a continuat el. „Genele.”

Ridică ibricul de pe ochiul de aragaz, o clipă înainte de a da în foc. „Singura problemă e punctul acela stacojiu din ochii tăi. Ce e? O pasiune? Un stop?”

Continua să mă privească. Rece.

„În orice caz n-are nicio legătură cu patul”, i-am spus eu.

„Şi dacă ar fi altcineva, nu eu?”

„Nici tu, nici altcineva.”

M-am aşezat pe un divan şi el pe scaunul lui înalt lângă masa de lucru.

„Te-am şocat”, a zis.

„Am fost avertizată.”

„De mătuşica?”

„Da.”

S-a întors şi, foarte încet, cu mare grijă, a turnat cafeaua în ceşti.

A continuat: „Toată viaţa am avut nevoie de femei; în marea lor majoritate, mi-au adus numai necazuri. Cele mai multe mi le-au produs relaţiile despre care se presupunea că trebuie să fie pure şi nobile. Uite – şi îmi arătă fotografia celor doi fii ai săi –, ei sunt fructele alese ale unei nobile relaţii”.

M-am dus să-mi iau cafeaua şi m-am rezemat de masa de lucru, la oarecare distanţă de el.

„Robert e numai cu patru ani mai tânăr ca tine.” Şi îmi atrase atenţia: „N-o bea încă. Lasă zaţul să se aşeze”.

Nu părea în largul lui. Ca şi când se simţea obligat să vorbească, să fie în defensivă. Să mă deziluzioneze, dar în acelaşi timp să-mi stârnească simpatia.

„Când doreşti pe cineva, mi-a spus el, totul e simplu. Ajungi imediat la o înţelegere. Ori ambii parteneri vor să facă dragoste, ori unul dintre ei nu vrea. Dar dragostea! Femeile pe care le-am iubit mi-au spus întotdeauna că sunt un egoist. Egoismul meu le atrăgea. Tot el le dezgusta mai târziu. Ştii ce luau întotdeauna drept egoism?” În timp ce vorbea, curăţa lipiciul cu care reparase un bol chinezesc alb cu albastru pe care îl cumpărase în Portobello Road, doi călăreţi fugărind fără cruţare o biată ciută. Mâini sigure, cu degete scurte. „Nu le deranja faptul că voiam să pictez în stilul meu, că voiam să trăiesc în stilul meu, să vorbesc în stilul meu – asta nu conta.

Din contră, chiar le făcea plăcere. Dar nu puteau suporta faptul că detestam să văd că ele nu se comportau în stilul lor personal!”

Îmi vorbea ca şi cum aş fi fost şi eu bărbat.

„Oamenii ca idioata de mătuşă-ta mă consideră un cinic, care distruge căsătoriile altora. Un stricat. N-am sedus o femeie în viaţa mea. Îmi place să fac dragoste, îmi plac trupurile femeilor, îmi place frumuseţea care o transfigurează până şi pe cea mai ştearsă dintre ele când se dezbracă; când au impresia că au făcut un pas decisiv spre «pierzanie». Toate gândesc aşa, prima oară. Ştii ce e pe cale de dispariţie la sexul femeiesc?”

Mi-a aruncat o privire piezişă, aşa că i-am făcut din cap semn că nu.

„Inocenţa. Singura dată când o poţi vedea este în clipa în care o femeie se dezbracă şi este incapabilă să te privească în ochi (nici eu nu eram capabilă, atunci). Acel prim moment botticellian când se dezbracă pentru întâia dată. Dar se veştejeşte repede. Bătrâna Evă iese la suprafaţă. Femeia uşoară. Iar Anadyomene iese din scenă.”

„Cine e?”, l-am întrebat.

Mi-a explicat. Venus. Şi mi-am zis că n-ar trebui să-l las să vorbească astfel. M-am gândit că mă învăluie tot mai strâns în plasa lui. Nu, nu era numai un gând. Simţeam efectiv plasa strângându-se în jurul meu.

A reluat: „Fete ca tine am întâlnit cu zecile. Pe unele le-am cunoscut bine, pe altele le-am cucerit în ciuda a tot ce aveau mai bun în ele şi în ciuda a ceea ce aveam eu mai bun în mine, cu două chiar m-am însurat. Mai sunt şi altele pe care abia dacă le-am cunoscut, lângă care am stat la vreo expoziţie, în metrou sau mai ştiu eu unde”.

După o vreme m-a întrebat: „L-ai citit pe Jung?”

„Nu.”

„El le-a dat o denumire femeilor ca tine. Nu că denumirea ar ajuta la ceva. Boala rămâne la fel de gravă.”

„Spune-mi ce denumire.”

„Nu-i spui unei boli cum se numeşte.”

După care a urmat o tăcere ciudată, ca şi cum ajunseserăm la un punct final, ca şi cum s-ar fi aşteptat să reacţionez altfel; să mă înfurii sau poate să fiu şocată. Mai târziu am fost şocată şi furioasă (în felul meu). Dar mă bucur că atunci n-am fugit. A fost una din acele seri când te maturizezi. Mi-am dat brusc seama că aveam posibilitatea de a mă comporta fie ca o fată scandalizată, o fetiţă care anul trecut pe vremea asta era încă o şcolăriţă, fie ca o persoană adultă.

În cele din urmă, îmi spuse:

„Eşti o puştoaică ciudată”.

„Demodată”, l-am corectat.

„Ai fi îngrozitor de plicticoasă dacă n-ai fi aşa frumoasă.”

„Mulţumesc.”

„Ca să fiu sincer, nici nu mă aşteptam să vrei să te culci cu mine.”

„Ştiu.”

M-a privit lung, apoi şi-a schimbat atitudinea. A scos tabla de şah şi am început să jucăm şi m-a lăsat să-l bat. Nu voia să recunoască, dar sunt sigură că ăsta e adevărul. Nu vorbeam aproape deloc, dar păream să comunicăm prin intermediul pieselor de şah. Victoria mea a fost simbolică. A vrut ca eu să simt. Nu ştiu exact ce. Nu ştiu dacă voia să văd „virtutea” mea triumfând asupra „viciului” său sau altceva, mai subtil: uneori a pierde înseamnă a câştiga.

 

Data următoare când m-am dus la el mi-a dat un desen făcut de el. Ibricul şi cele două ceşti pe masa de lucru. O mână sigură, de o simplitate absolută, fără ostentaţie sau nervozitate, fără acea falsă pricepere a isteţului student la arte plastice pe care o găseşti în desenele mele, reprezentând până şi cele mai simple obiecte.

Doar cele două ceşti, micul ibric de aramă şi mâna lui. Sau, mă rog, o mână. Aşezată lângă una dintre ceşti, ca un mulaj de ghips. Pe dosul desenului scrisese: Après şi pusese data. Adăugase: pour „une” princesse lointaine. Cuvântul une era subliniat cu o linie groasă.

Voiam să vorbesc şi despre Toinette, dar sunt prea obosită. Simt nevoia să fumez când scriu şi aerul devine irespirabil.

29 octombrie

 

(Dimineaţa.) A plecat la Lewes. Toinette.

O lună după faimoasa seară cu muzică. Ar fi trebuit să-mi dau seama. De câteva zile Toinette se tot dădea pe lângă mine, linguşindu-se, aruncându-mi priviri amuzate. Credeam că era ceva în legătură cu Piers. Dar într-o seară am sunat la uşa lui G.P. şi, văzând că ivărul nu era pus, am deschis-o şi am început să urc scările, în aceeaşi clipă în care Toinette ieşise în uşă să se uite în vestibul... Ne-am trezit deodată uitându-ne una la alta. O clipă mai târziu, a ieşit pe palier îmbrăcându-se. N-a spus nimic. Mi-a făcut doar semn să urc şi să intru în atelier. Dar ce era mai rău e că eu mă înroşisem şi ea nu. Părea doar amuzată. „Nu fi şocată. Se întoarce într-o clipă. S-a dus doar să...” Dar n-am mai auzit ce spunea pentru că am plecat.

Nu am analizat niciodată cu adevărat de ce am fost atât de furioasă, atât de şocată şi atât de jignită. Donald, David, toată lumea ştie că trăieşte la Londra exact aşa cum a trăit şi la Stockholm – mi-a spus chiar ea, mi-au spus-o şi ei. Iar G.P. îmi spusese ce gen de om e el.

Nu era vorba doar de gelozie. Ci de faptul că un bărbat ca G.P. putuse deveni atât de intim cu cineva ca ea – o persoană atât de profundă cu o persoană atât de superficială, atât de artificială, atât de uşuratică. Dar de ce ar fi fost el obligat să se gândească la ce voi simţi eu? Nu avea absolut niciun motiv.

Este cu douăzeci şi unu de ani mai mare decât mine. Cu nouă ani mai tânăr ca T.

În zilele care au urmat nu de G.P. eram dezgustată, ci de mine însămi. De mintea mea îngustă. M-am forţat s-o întâlnesc pe Toinette, s-o ascult vorbind. Nu şi-a dat aere. Cred că aici era mâna lui G.P. Îi interzisese s-o facă.

Se dusese la el a doua zi. I-a spus că venise să-şi ceară scuze şi (sunt propriile ei cuvinte) „S-a întâmplat pur şi simplu”.

Eram atât de geloasă! Mă făceau să mă simt mult mai matură decât ei. Erau ca nişte copii răi. Fericiţi că au un secret. Şi mă făceau să mă simt frigidă. Nu puteam suporta ideea de a-l revedea pe G.P. În cele din urmă, cam peste o săptămână, mi-a telefonat într-o seară la Caroline. Nu părea deloc jenat. I-am spus că eram ocupată şi nu ne puteam vedea. Nu, nu puteam trece pe la el în seara aceea. Dacă ar fi insistat, aş fi refuzat. Dar părea gata să închidă telefonul şi i-am spus că mă voi duce a doua zi. Ţineam atât de mult să-şi dea seama că eram jignită. Nu poţi să te arăţi jignită prin telefon.

Caroline mi-a spus: „Găsesc că te vezi prea des cu el”.

Am liniştit-o: „E încurcat cu fata aia din Suedia”.

Am mers până acolo, încât am discutat cu ea despre ei. Am fost foarte corectă. L-am apărat. Dar, odată ajunsă în camera mea, l-am acuzat ore întregi.

Primul lucru pe care mi l-a spus a doua zi a fost (fără să pretindă că e inocent): „S-a purtat ca o scorpie cu tine?”

„Nu, deloc”, i-am răspuns. Şi am continuat ca şi cum nu-mi păsa de nimic: „De ce ar fi făcut-o?”

A zâmbit. Părea să-mi spună: „Ştiu ce simţi”. Îmi venea să-l plesnesc. Nu reuşeam să mă prefac că nu-mi pasă. Ceea ce era şi mai rău.

„Bărbaţii sunt dezgustători.”

Am replicat: „Lucrul cel mai dezgustător este că reuşesc s-o spună cu zâmbetul pe buze”.

„Adevărat”, a zis. Şi a urmat o tăcere. Regretam că venisem. Aş fi dorit să-l scot complet din viaţa mea.

M-am uitat spre uşa dormitorului. Era întredeschisă. Vedeam picioarele patului.

I-am spus: „N-am reuşit încă să-mi aşez viaţa în compartimente. Asta-i tot”.

„Ascultă, Miranda, sunt douăzeci de ani lungi care se interpun între tine şi mine. Cunosc viaţa mai bine decât tine, am trăit mai mult, am trădat mai mult şi am fost martor la mai multe trădări. Cei de vârsta ta au capul plin de idealuri. Pentru că uneori pot deosebi ceea ce este neînsemnat de ceea ce este important în artă nu trebuie să fiu neapărat şi virtuos, aşa cum îţi închipui tu. Dar eu nu vreau să fiu virtuos. Pentru tine, farmecul meu (dacă există) nu există decât în sinceritate. Şi în experienţă. Nu în bunătate. Nu sunt un om bun. Poate că din punct de vedere moral sunt mai tânăr chiar decât tine. Poţi înţelege asta?”

Spunea exact ce simţeam eu. Eu eram cea crispată în timp ce el era relaxat şi ar fi trebuit să fie invers. Greşeala era în întregime a mea. Dar continua să mă obsedeze gândul că fusese cu mine la concert şi după aceea se întorsese aici la ea. Îmi aminteam de zilele când sunasem la uşă şi nu-mi răspunsese nimeni. Acum îmi dau seama că nu era decât o gelozie sexuală, dar în clipele acelea mi se părea o trădare morală. (Nici acum nu ştiu sigur – totul e învălmăşit în capul meu. Nu sunt în stare să judec.)

I-am spus: „Aş vrea să ascult Ravi Shankar...”. Nu-i puteam spune: „Te iert”.

Aşa că am ascultat discul, apoi am jucat şah şi m-a bătut el. Nicio aluzie la Toinette, afară doar la urmă de tot, pe scări, când mi-a spus: „E de domeniul trecutului”.

Am tăcut.

„A făcut-o numai ca să se distreze”, a adăugat.

Dar, după aceea, nimic n-a mai fost la fel între noi. Parcă făcuserăm un soi de înţelegere. L-am mai văzut de câteva ori, dar niciodată singură, i-am scris două scrisori când am fost în Spania şi mi-a răspuns cu o carte poştală. L-am mai văzut o dată la începutul acestei luni. Dar despre asta am să scriu altă dată. Şi am să scriu şi despre discuţia ciudată pe care am avut-o cu femeia aceea, doamna Nielsen.

 

Toinette mi-a povestit ceva. Mi-a spus: „A vorbit despre băieţii lui şi mi-a fost milă de el. Cum îl rugau să nu vină la şcolile lor selecte, ci să se întâlnească în oraş. Că le e ruşine cu tatăl lor. Şi că Robert (care e la Malborough) îl tratează acum de sus”.

Mie nu mi-a vorbit niciodată despre ei. Poate că în sinea lui consideră că şi eu aparţin lumii lor.

O fâţă mic-burgheză, cu aere de internat.

 

(Seara.) Azi am încercat din nou să-i fac portretul lui G.P. din memorie. Inutil.

După cină C. a rămas jos. Citeşte De veghe în lanul de secară. De câteva ori l-am surprins uitându-se câte pagini mai are până la sfârşit.

Nu citeşte decât ca să-mi arate câtă silinţă îşi dă.

În seara asta (baie), trecând prin dreptul uşii din faţă i-am spus: „Îţi mulţumesc pentru seara asta plăcută. La revedere”. Şi m-am prefăcut că vreau să deschid uşa. Era încuiată, bineînţeles. „Pare să fie înţepenită”, am zis. Dar nici măcar n-a zâmbit. A rămas pe loc uitându-se la mine. I-am spus: „A fost o glumă”. „Ştiu”, a răspuns. Foarte ciudat, dar îmi dă senzaţia că eu sunt ridicolă. Şi asta numai pentru că nu zâmbeşte.

 

Bineînţeles că G.P. încerca tot timpul să mă facă să mă culc cu el. Nu ştiu de ce, dar acum văd lucrurile mult mai clar decât le vedeam atunci. Făcea în aşa fel, încât să mă scandalizeze, să mă tenteze, să râdă de mine, dar n-o făcea niciodată cu răutate. Pe ocolite. Nu a existat nici cea mai mică constrângere. Nu m-a atins niciodată. Vreau să spun că mă respecta într-un fel bizar. Cred că nici el nu ştia ce se întâmpla exact. Voia să mă şocheze ca să mă apropie de el sau ca să mă îndepărteze de el! Nici el nu ştia. Lăsa totul la voia întâmplării.

Astăzi, alte fotografii. Nu multe. I-am spus că mă dor prea rău ochii. Şi nu-mi place să-l aud întruna comandându-mi ce gesturi să fac. E atât de servil: „N-ai vrea să faci asta, ai putea avea amabilitatea să...” Nu, nu foloseşte „a avea amabilitatea”, dar e o minune că n-o spune.

„Ar trebui să te înscrii la concursuri de frumuseţe”, mi-a spus în timp ce încărca filmul.

„Mulţumesc.” (Felul în care ne vorbim unul altuia e adevărată nebunie. Nu-mi dau seama decât atunci când aştern frazele pe hârtie. Vorbeşte ca şi când aş fi liberă să plec în orice clipă şi eu răspund la fel.)

„Pariez că ai arăta fantastic într-un... cum-îi-zice?”, mi-a declarat el.

Aveam probabil o mutră uluită şi mi-a explicat: „Un costum din alea franţuzeşti”.

„Un bikini?”, am întrebat. Cum nu-i permit asemenea discuţii, l-am privit cu răceală. „La asta te referi?”

Mi-a răspuns înroşindu-se tot: „Doar ca să te fotografiezi”.

Şi lucrul cel mai curios este că sunt absolut sigură că nu avea nicio intenţie. Nu intenţionase să fie dezagreabil, nu făcea aluzie la nimic, era pur şi simplu stângaci, ca de obicei. Nu voia să spună nimic altceva decât spusese de fapt: că aş arăta bine dacă m-aş fotografia în bikini.

La început mă gândeam: „Trebuie să existe un dedesubt. Ceva înăbuşit foarte adânc în el, dar ceva trebuie să fie”.

Acum nu mai cred. Nu cred că îşi înăbuşă nimic, pentru că nu există nimic de înăbuşit.

30 octombrie

 

Încântătoare plimbare nocturnă. Întinderi nesfârşite de cer senin, fără lună, o spuzeală de stele sclipitoare, diamante alb-lăptoase şi un vânt minunat. Dinspre vest. L-am obligat să facem împreună turul grădinii de vreo zece-cincisprezece ori. Auzeam crengile fremătând şi ţipătul unei bufniţe în pădure. Şi cerul era ceva absolut extraordinar, numai libertate, vânt, şi aer, şi spaţiu, şi stele.

Vântul era plin de miresme aduse din celălalt capăt al lumii. Plin de speranţe. Marea. Sunt sigură că am simţit mirosul mării. L-am întrebat (mai târziu, bineînţeles, căci mă legase la gură când am ieşit din casă): „Suntem aproape de mare?” „La şaisprezece kilometri.” Am adăugat: „Lângă Lewes”. La care a replicat: „Nu pot să-ţi spun”. Ca şi când altcineva îi interzisese cu desăvârşire să vorbească. (Deseori am această senzaţie când sunt cu el – o „natură bună” şi servilă dominată de o „natură rea” şi meschină.)

Ce contrast când din grădină am intrat înapoi în pivniţă! Am discutat din nou despre familia lui. Beam cidru. Beau (puţin) pentru a vedea dacă nu pot să-l îmbăt, să-i distrag atenţia. Dar până acum n-a băut niciun strop. Mi-a spus că nu e abstinent. Ţine de spiritul lui de temnicer. Nu se lasă corupt.

 

M. Mai spune-mi ceva despre familia ta.

C. N-am ce să-ţi spun. Nimic ce te-ar putea interesa.

M. Ăsta nu e un răspuns.

C. Şi totuşi aşa e, cum îţi spun.

M. Aşa cum ţi-am spus, l-am corectat eu.

C. Mi s-a spus întotdeauna că sunt bun la engleză. Dar asta era înainte de a te cunoaşte pe tine.

M. N-are importanţă.

C. Presupun că la liceu ai fost premiantă.

M. Da.

C. Eu eram bun la matematică şi la biologie.

M. (numărând ochiuri – un pulover – lână fină franţuzească)... bine! Şaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece...

C. Am obţinut şi un premiu pentru preocupări extraşcolare.

M. Splendid. Vorbeşte-mi despre tatăl tău.

C. Ţi-am spus. Era reprezentant. Papetărie şi gablonzuri.

M. Comis-voiajor.

C. Acum se numesc reprezentanţi.

M. A murit într-un accident de maşină înainte de război. Mama ta a plecat cu alt bărbat.

C. Era soi rău. Ca mine. (I-am aruncat o privire glacială. Slavă Domnului că nu făcea prea des uz de umor.)

M. Şi atunci mătuşa ta s-a ocupat de tine.

C. Da.

M. Ca Pip şi doamna Joe{6}.

C. Cine?

M. Lasă! Trecem peste asta.

C. A fost foarte bună. M-a scăpat de orfelinat.

M. Şi verişoara Mabel? Nu mi-ai spus niciodată nimic despre ea.

C. E mai mare ca mine. Are treizeci de ani. Are şi un frate mai mare. Dar după război el a plecat în Australia la unchiul Steve. Acum e un australian adevărat. E acolo de ani de zile. Nu l-am văzut niciodată.

M. Şi alte rude nu mai ai?

C. Sunt nişte rude ale unchiului Dick. Dar mătuşa Annie nu s-a înţeles niciodată prea bine cu ei.

M. Nu mi-ai spus cum e Mabel.

C. E infirmă. Paraplegie spastică. E foarte isteaţă. Dar îşi bagă nasul peste tot. Vrea să ştie tot ce faci.

M. Nu poate merge?

C. Numai prin casă. Afară trebuie s-o scoatem cu scaunul rulant.

M. Poate că am şi văzut-o, nu ştiu.

C. N-ai pierdut nimic.

M. Nu ţi-e milă de ea?

C. Of! Din cauza mătuşii Annie trebuia să-mi fie tot timpul milă de ea.

M. Spune mai departe.

C. Face ca totul în jurul ei să fie deformat. Nu ştiu cum să-ţi explic. Ca şi când nimeni n-ar avea dreptul să fie normal. Nu zic că s-ar văicări întruna, dar îţi aruncă priviri din când în când şi trebuie să fii foarte atent. Să zicem că – de exemplu – într-o seară m-ar lua gura pe dinainte şi aş spune că dimineaţă era gata să pierd autobuzul şi a trebuit să alerg de mi-a ieşit sufletul. Pot să bag mâna în foc că mătuşa Annie mi-ar răspunde ceva de genul: „Consideră-te fericit că poţi să alergi.” Mabel n-ar fi răspuns nimic. S-ar fi mulţumit să mă privească.

M. Ce răutate!

C. Trebuia să fiu grijuliu înainte de a spune ceva.

M. Atent.

C. Da, atent, vreau să spun.

M. De ce n-ai plecat? Să stai undeva cu chirie.

C. M-am gândit deseori.

M. Pentru că erau două femei singure. Te purtai ca un domn.

C. Ca un bleg, mai degrabă. (Patetice eforturile sale de a fi cinic.)

M. Şi acum sunt în Australia, otrăvind viaţa celorlalţi membri ai familiei.

C. Probabil.

M. Primeşti scrisori de la ele?

C. Da. De la Mabel nu.

M. Îmi citeşti şi mie una dintre ele într-o zi?

C. De ce?

M. M-ar interesa.

C. (profundă luptă interioară) Am primit una chiar azi-dimineaţă. O am la mine. (A făcut tot felul de fiţe, dar până la urmă a scos scrisoarea din buzunar.) Sunt scrisori tâmpite.

M. Nu contează. Citeşte-o tare. Toată.

 

S-a aşezat lângă uşă şi eu am tot tricotat şi am tot tricotat. Nu-mi amintesc scrisoarea cuvânt cu cuvânt, dar suna cam aşa: „Dragă Fred (aşa îmi spune ea, nu-i place Ferdinand – dar se înroşise iar). Foarte bucuroasă să primesc rândurile tale şi, cum ţi-am mai spus şi în ultima mea scrisoare, sunt banii tăi, Domnul a fost foarte bun cu tine şi nu se cuvine să iei în deşert bunătatea lui şi sper că nu ai trecut la fapte. Unchiul Steve spune că o proprietate dă mai multă bătaie de cap decât merită. Observ că nu mi-ai răspuns la întrebarea despre femeia care face curat. Ştim cum sunt bărbaţii şi nu uita ce se spune despre curăţenie, că vine imediat după frica de Dumnezeu. Eu n-am niciun drept şi tu ai fost foarte generos. Fred, unchiul Steve şi băieţii şi Gertie nu înţeleg de ce nu ai venit şi tu aici cu noi, Gertie, chiar azi-dimineaţă spunea că ar fi trebuit să fii şi tu aici, că locul tău e alături de noi, dar să nu crezi că sunt nerecunoscătoare. Sper că Domnul mă va ierta, dar asta a fost o experienţă extraordinară şi n-ai recunoaşte-o pe Mabel, e bronzată de soarele de aici, totul e foarte bine, dar nu-mi place praful. Toate se murdăresc şi ei trăiesc altfel decât la noi acasă, vorbesc englezeşte mai mult ca americanii (chiar şi unchiul Steve), nu ca noi. Nu mi-ar părea rău să mă întorc acasă în strada Blackstone, sunt îngrijorată când mă gândesc la umezeală şi la murdărie. Sper că ai făcut ce ţi-am spus şi ai aerisit toate camerele şi lenjeria cum ţi-am spus şi că ai găsit o femeie bună pentru curăţenie cum ţi-am spus şi că ai făcut acelaşi lucru pentru tine, sper.

Fred, mi-e teamă să nu-ţi pierzi capu’ cu toţi banii ăştia, există peste tot o mulţime de lume şireată şi necinstită (se referă la femei, îmi explică el) şi te-am crescut cum am putut mai bine şi dacă faci ceva rău e ca şi cum l-aş face eu. N-am să-i arăt asta lui Mabel, ea spune că ţie nu-ţi plac sfaturile. Ştiu că eşti major (vrea să spună că am împlinit douăzeci şi unu de ani, îmi explică el din nou), dar mă frământ pentru tine din cauza tuturor celor întâmplate (că sunt orfan, adică).

Ne-a plăcut la Melbourne, e un oraş mare. Săptămâna viitoare ne ducem la Brisbane să stăm din nou cu Bob şi nevasta lui. Ea ne-a scris o scrisoare foarte drăguţă. Vin să ne aştepte la gară. Unchiul Steve, Gert şi copiii îţi trimit dragostea lor. La fel şi Mabel, ca şi mătuşa ta veşnic iubitoare”.

În continuare îmi spune să nu-mi fac probleme pentru bani, că mai are destui. După care speră că am găsit o femeie muncitoare, pentru că zice că în ziua de azi cele tinere nu ştiu să facă curat cum trebuie.

(A urmat o lungă tăcere.)

 

M. Găseşti că e o scrisoare frumoasă?

C. Aşa scrie întotdeauna.

M. Mie îmi face greaţă.

C. E o femeie fără niciun fel de educaţie.

M. Nu e vorba de limbă, ci de mintea ei răutăcioasă şi meschină.

C. S-a ocupat de mine.

M. Nu contest. S-a ocupat de tine şi continuă să se ocupe de tine. Şi a reuşit să facă din tine un perfect neajutorat.

C. Mulţumesc.

M. Dar ăsta-i adevărul!

C. Oh, ai dreptate. Ca de obicei.

M. Nu mai spune asta! (Am lăsat andrelele şi am închis ochii.)

C. Nu m-a bruftuluit nici pe jumătate cât mă bruftuluieşti tu.

M. Nu te bruftuluiesc. Încerc să te învăţ unele lucruri.

C. Mă înveţi s-o dispreţuiesc şi să gândesc ca tine şi curând ai să pleci şi n-am să mai am pe nimeni.

M. Acum îţi plângi de milă!

C. Asta e ce nu poţi tu înţelege. Tu şi ceilalţi ca tine, e suficient să păşiţi într-o cameră, că şi intraţi imediat în vorbă cu oricine, înţelegeţi totul, dar când...

M. Taci din gură! Eşti destul de urât şi aşa. Nu e nevoie să începi să te şi smiorcăi.

 

Mi-am strâns lucrul şi l-am pus la loc. Când m-am întors spre el, rămăsese locului cu gura uşor deschisă, încercând să-mi spună ceva. Şi atunci mi-am dat seama că l-am jignit. Ştiu că o merita din plin, dar asta este, reuşisem să-l jignesc. Avea o mutră! Şi mi-am adus aminte că mă lăsase să mă plimb în grădină... M-am simţit atât de meschină!

M-am apropiat de el şi l-am rugat să mă scuze şi i-am întins mâna, dar a refuzat s-o accepte. E ciudat, dar în clipa aceea avea un soi de demnitate, se simţea cu adevărat jignit (poate că asta era explicaţia) şi o arăta. Aşa că l-am luat de braţ şi l-am silit să se aşeze din nou. „Să-ţi spun un basm.”

„A fost odată (am început, în timp ce el stătea amărât, amărât, cu ochii în podea) un monstru foarte urât, care a răpit o prinţesă şi a închis-o într-un turn al castelului său. În fiecare seară o obliga să stea cu el şi să-i spună: «Eşti frumos, stăpâne». Şi în fiecare seară fata îi spunea: «Eşti foarte urât, monstrule». Şi atunci monstrul îşi lua o mutră foarte jignită şi tristă şi stătea cu ochii în podea. Într-o seară, prinţesa i-a spus: «Dacă ai să faci asta şi asta, ai să devii frumos». Dar monstrul a răspuns: «Nu pot, nu pot». Prinţesa l-a îndemnat: «Încearcă, hai încearcă!» Dar monstrul a repetat: «Nu pot, nu pot»”. În fiecare seară era acelaşi lucru. O ruga să-l mintă, dar ea nu voia. Cu timpul, prinţesa s-a gândit că poate lui îi plăcea să fie monstru şi să fie foarte urât. Într-o zi însă, l-a văzut că începe să plângă când, pentru a cincizecea oară, i-a spus că e urât, şi atunci fata i-a spus: «Poţi să devii frumos dacă îmi vei îndeplini o singură dorinţă. Eşti gata s-o faci?» «Da», a răspuns monstrul în cele din urmă: era gata să încerce. Şi prinţesa i-a spus: «Atunci dă-mi drumul de aici». Şi i-a dat drumul. Şi deodată a încetat să mai fie urât. Era de fapt un prinţ pe care o vrăjitoare îl transformase în monstru. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.”

Chiar în timp ce vorbeam îmi dădeam seama că este o prostie. N-a scos o vorbă. Continua să stea cu ochii în podea.

Am zis: „Acum e rândul tău să-mi spui o poveste”.

Mi-a spus doar atât: „Te iubesc”.

Da, a dat atunci dovadă de mai multă demnitate decât mine şi m-am simţit meschină şi m-am dispreţuit. Tot timpul nu făceam decât să-mi bat joc de el, să-l chinuiesc, să-l urăsc şi să i-o arăt. Era ciudat, stăteam tăcuţi unul în faţa celuilalt şi am avut senzaţia, pe care o mai avusesem o dată sau de două ori înainte, că mă simţeam neaşteptat de aproape de el – nu era dragoste sau atracţie, sau simpatie de niciun fel, ci certitudinea că destinele noastre erau legate. Ca şi cum am fi fost doi naufragiaţi pe o insulă – pe o plută – care nu doresc în niciun fel să fie împreună, dar care sunt totuşi obligaţi să fie împreună.

Şi tristeţea vieţii lui o resimt puternic. Ca şi cea a nefericitei mătuşi, a verişoarei lui şi a celorlalte rude din Australia.

Toată povara acestei vieţi plate, fără orizont. Ca acele desene ale lui Henry Moore reprezentând oamenii din metrou în timpul „Blitz”-ului. Oameni cărora nu li se va permite niciodată să vadă, să simtă, să danseze, să deseneze, să plângă ascultând muzică, să devină conştienţi de ce e în lume, să simtă vântul de vest. Cărora nu li se va permite niciodată să existe în adevăratul sens al cuvântului.

Nu a rostit decât acele două vorbe, dar le spusese cu atâta sinceritate: „Te iubesc!”

Cuvinte lipsite de orice speranţă. Le spusese aşa cum ar fi spus „Am cancer”.

Era basmul lui.

31 octombrie

 

Nimic. Aseară am făcut cu el o experienţă de psihanaliză.

Stătea ţeapăn lângă mine.

Ne uitam la gravurile lui Goya. Poate că era tocmai din cauza gravurilor, nu ştiu, dar îl simţeam crispat alături de mine şi îmi făcea impresia că nici nu se uită la ele, ci se gândeşte doar la faptul că suntem atât de aproape unul de altul.

Inhibiţia asta a lui! Situaţia e complet absurdă. Îi vorbeam ca şi când ar fi fost un om cu un comportament normal. Ca şi când n-ar fi fost maniacul care mă ţine prizonieră aici, ci un tânăr drăguţ, încercând să-i facă curte unei fete simpatice.

Asta pentru că, nemaivăzând pe nimeni de atâta vreme, devenise pentru mine singura persoană de referinţă. Uitasem să mai fac comparaţii.

 

Altă întâlnire cu G.P. Era imediat după duşul rece, glacial, pe care îl primisem (mă refer la comentariile făcute despre lucrările mele). Într-o seară nu-mi găseam locul. Am plecat la el pe la ora zece. Era în halat.

„Tocmai mă culcam”, mi-a spus.

„Voiam să ascult muzică, dar, lasă, plec.” (Dar n-am făcut-o.)

A zis: „E târziu”.

I-am spus că mă simt deprimată. Că avusesem o zi groaznică şi la cină Caroline fusese mai stupidă ca niciodată.

M-a lăsat să urc şi m-a aşezat pe divan, a pus muzică, a stins lampa şi camera a fost inundată de lumina lunii. Razele îmi cădeau pe picioare şi pe trup. Lumina argintie a lunii alunecând alene. Plutind ca o corabie. G.P. stătea în umbră, pe fotoliu, într-un colţ îndepărtat al camerei.

Totul s-a întâmplat din cauza muzicii.

Variaţiunile Goldberg.

Spre sfârşit, una dintre ele, foarte lentă, foarte simplă, foarte tristă, a fost atât de frumoasă, încât nici cuvintele, nici desenul, nici chiar altceva nu o pot descrie, ci numai muzica. Frumoasă în lumina lunii. Muzica lunii, atât de argintie, atât de îndepărtată, atât de nobilă.

Noi doi singuri în cameră. Nici trecut, nici viitor. Doar intensitatea şi profunzimea momentului. Senzaţia că totul avea în mod implacabil un sfârşit: muzica, noi doi, luna, absolut totul. Dacă reuşeşti să pătrunzi în miezul lucrurilor, nu găseşti altceva decât tristeţe, numai tristeţe, mereu şi pretutindeni, dar o tristeţe frumoasă, argintie, precum chipul lui Hristos.

Acceptarea tristeţii. Convingerea că trişezi dacă încerci să pretinzi că totul e vesel. Trişezi faţă de toţi cei care sunt trişti în acel moment, faţă de toţi cei de-a pururi trişti, faţă de o astfel de muzică, faţă de un astfel de adevăr.

După toată agitaţia, angoasa, falsitatea şi mercantilismul Londrei, după toată lupta pentru a face carieră, de a avea parte de lovituri, de artă, de studii, după goana disperată de a trăi cât mai multe experienţe, ce pace neaşteptată în această încăpere inundată de o asemenea muzică!

Aceeaşi senzaţie pe care o avusesem în Spania când dormeam în aer liber şi când, înainte de a închide ochii, uitându-ne spre cer, printre crengile de smochini, privirile ni se pierdeau de-a lungul culoarelor străjuite de stele, peste marile oceane de stele. Conştiinţa că eşti parte din univers.

Am plâns în tăcere.

În cele din urmă m-a întrebat: „Pot să mă duc să mă culc?” cu blândeţe, amuzându-se puţin pe socoteala mea, încercând să mă aducă din nou cu picioarele pe pământ. Şi am plecat. Nu cred că ne-am mai spus altceva. Nu-mi amintesc. Avea zâmbetul lui uşor ironic pentru că vedea că sunt emoţionată. Are atâta tact!

În noaptea aceea aş fi acceptat să mă culc cu el. Dacă mi-ar fi cerut-o. Dacă ar fi venit să mă sărute.

Nu pentru el, ci pentru faptul că eram vie, că trăiam.

1 noiembrie

 

Începe o nouă lună, poate îmi va aduce noroc. Ideea tunelului mă preocupă tot mai mult, dar până acum nu am putut găsi ceva cu care să sfărâm cimentul. Şi ieri, pe când îmi făceam obişnuita gimnastică de prizonieră în pivniţa din faţă, deodată, am zărit un cui. Un cui mare, ruginit, aruncat chiar lângă perete, în colţul cel mai îndepărtat. Am lăsat să-mi cadă batista pe jos, ca să-l văd mai de aproape, dar n-am putut să-l iau căci nu mă slăbea din ochi. Şi e destul de dificil când ai mâinile legate. Dar astăzi, când am ajuns în dreptul cuiului (el se aşază întotdeauna pe una din treptele mai de sus, de la intrare) i-am spus (deliberat) „du-te şi adu-mi o ţigară. Sunt pe scaun, lângă uşă”. Bineînţeles că n-a vrut şi m-a întrebat: „La ce îţi mai umblă mintea?”

„Dar stau aici. Nu mă mişc din loc!”

„De ce nu ţi le iei singură?”

„Pentru că uneori îmi place să-mi amintesc de zilele când bărbaţii se purtau frumos cu mine. Asta-i tot.”

Nu credeam că are să meargă, dar a mers. Probabil că şi-a spus că nu puteam face nimic, n-aveam ce lua (pentru că încuie totul într-un sertar ori de câte ori mă lasă să mă plimb aici.) Aşa că a intrat în cameră. O clipă doar, dar m-am aplecat ca fulgerul şi am ascuns cuiul în buzunarul fustei – o alesesem special – şi când s-a năpustit afară din cameră, m-a găsit exact acolo unde mă lăsase. Aşa că am reuşit două lovituri cu o singură piatră: am cuiul şi l-am determinat să creadă că poate avea încredere în mine.

Nu-i mare lucru, dar mie mi se pare o victorie extraordinară.

Am început să-mi pun planul în aplicare. Zile întregi îl tot pisam pe Caliban că nu înţeleg de ce M şi T şi toţi ceilalţi să fie lăsaţi fără vreo veste despre mine, să nu ştie că sunt încă în viaţă şi că sunt sănătoasă. Seara, după cină, i-am explicat că poate cumpăra hârtie de scris de la Woolworth, că poate să-şi pună mănuşi şi aşa mai departe. A încercat să se eschiveze, ca de obicei, dar nu m-am lăsat. Îi contracaram toate argumentele şi în cele din urmă am avut impresia că începe să cedeze, că se gândeşte poate c-o face pentru mine.

I-am spus că putea expedia scrisoarea din Londra, ca să inducă poliţia în eroare şi că, de altfel, mai erau o mulţime de lucruri de care aveam nevoie, pe care le putea cumpăra numai la Londra. Trebuia neapărat să-l îndepărtez cel puţin trei sau patru ore, din cauza alarmei împotriva hoţilor. După aceea voi încerca să sap tunelul. Mi-am spus că dacă zidurile camerei mele (şi ale pivniţei) sunt din bolovani – nu tăiate direct în piatră – atunci în spatele bolovanilor trebuie să fie pământ. Toată problema este, deci, să îndepărtez stratul de bolovani, după care nu voi mai avea de săpat decât stratul de pământ moale (îmi închipui).

Poate că nu e decât o nebunie. Dar ard de nerăbdare să încerc.

 

Femeia Nielsen.

Am mai întâlnit-o de două ori la G.P, când mai erau şi alte persoane de faţă – una dintre ele era soţul ei, un danez, care se ocupa de ceva foarte vag în domeniul importului, dar care vorbea o engleză atât de perfectă, încât părea incorectă. Prea afectată.

Într-o zi am întâlnit-o când ieşea de la coafor. Eu venisem s-o programez pe Caroline. M-a întâmpinat cu mutra aceea fals încântată pe care femeile de vârsta ei o abordează faţă de fetele de vârsta mea. Ceea ce Minny numeşte „bun-venit-în-tribul-reprezentantelor-speciei-feminine”. Prin care vor să spună că intenţionează să te trateze ca pe o persoană matură, deşi e clar că nu te consideră astfel şi oricum sunt geloase pe tine.

Voia să mergem să bem o cafea. Am fost o proastă. Ar fi trebuit să inventez o scuză şi să refuz. Am avut o discuţie insipidă despre mine, despre fiica ei şi despre artă. Cunoştea o mulţime de oameni şi încerca să mă epateze menţionând tot felul de nume celebre. Dar eu, când e vorba de artă, nu respect decât ceea ce simt oamenii în faţa artei, nu pentru ceea ce ştiu despre ea sau pe cine cunosc.

Ştiu că nu poate fi lesbiană, dar are mania lor de a se agăţa de cuvinte. Există lucruri în ochii lor pe care nu îndrăznesc să le mărturisească, dar ar vrea să le rogi tu să ţi le dezvăluie.

Părea să-mi spună: „N-ai cum să înţelegi ce a existat între mine şi G.P. Vreau să văd dacă ai curajul să mă întrebi”.

A ţinut-o întruna cu poveştile ei despre Charlotte Street la sfârşitul anilor ‘30, Dylan Thomas, G.P.

„Îi place foarte mult de tine”, mi-a spus.

I-am răspuns că ştiam.

Dar am fost şocată. Atât pentru că era la curent (oare îi spusese el?), cât şi pentru faptul că voia să discute despre asta. Era limpede că voia să discute.

A continuat: „N-a rezistat niciodată în faţa fetelor frumoase”.

Ţinea cu orice preţ să discutăm problema.

După care mi-a povestit despre fiica ei.

„Are şaisprezece ani. Nu reuşesc să construiesc o punte între noi. Uneori, când îi vorbesc, îmi dă impresia că sunt un animal de la grădina zoologică. O văd cum stă în faţa cuştii şi mă priveşte.”

Mi-am dat seama că n-o spunea pentru prima oară sau poate că o citise undeva. Lucrurile astea se simt.

Femeile ca ea sunt toate la fel. Nu adolescenţii sau fiicele lor sunt altfel. Noi nu ne-am schimbat. Doar că suntem tineri şi atât. Altcineva s-a schimbat: persoanele între două vârste, care se cred în mod stupid obligate să rămână neapărat tinere. Această încercare disperată şi prostească de a rămâne cu noi. Dar nu reuşesc. Noi nu le vrem printre noi. Nu vrem să le vedem folosind stilul nostru de îmbrăcăminte, genul nostru de exprimare şi nu vrem să se intereseze de aceleaşi lucruri ca şi noi. Ne imită atât de prost, încât nu le mai putem respecta.

 

Dar această întâlnire cu ea m-a făcut să înţeleg că G.P. mă iubea (că mă dorea), că există legături puternice între noi – el mă iubeşte în felul lui, eu, în felul meu, am o profundă afecţiune pentru el (chiar dragoste, dar nu sexuală). Senzaţia că tatonăm, încercând să găsim un compromis, că ne aflăm într-un soi de ceaţă ţesută din dorinţe neîmplinite şi din tristeţe. Ceva ce ceilalţi (ca doamna N.) nu vor putea înţelege niciodată.

Două persoane în mijlocul deşertului, străduindu-se să se găsească una pe cealaltă şi să găsească în acelaşi timp o oază unde să poată trăi împreună.

Începeam tot mai des să mă gândesc: „Ce crudă este soarta care a pus aceşti douăzeci de ani între noi. De ce nu s-a putut ca el să fie de vârsta mea sau eu de vârsta lui?”... Şi problema vârstei a încetat să mai fie un factor de importanţă majoră, care să reprezinte un obstacol în calea dragostei, devenind un soi de zid nemilos pe care soarta l-a construit între noi. Nu mai spun: „Există acest zid între noi”, ci spun: „Acest zid ne desparte”.

2 noiembrie

 

După cină a venit cu hârtia de scris şi mi-a dictat o scrisoare absurdă pe care a trebuit s-o scriu.

După aceea a început scandalul, pregătisem o mică notiţă scrisă cât am putut de mărunt, pe care am strecurat-o în plic fără s-o vadă. Era foarte mică şi n-ar fi fost descoperită nici chiar în cele mai bune romane poliţiste.

Dar el a găsit-o.

L-a dat peste cap. L-a făcut să vadă lucrurile în lumina rece a realităţii. Dar mi-am dat seama că era sincer şocat de faptul că îmi este frică de el. Deci e incapabil să se vadă omorându-mă sau violându-mă. Mă rog, şi asta e ceva.

L-am lăsat să-şi facă criza de îmbufnare, dar până la urmă am făcut tot ce am putut să fiu drăguţă cu el (pentru că ştiam că trebuie neapărat să-l conving să trimită scrisoarea). Dar a fost treabă, nu glumă. Nu-l văzusem niciodată atât de furios.

Nu voia să terminăm toată povestea şi să mă lase să plec acasă?

Nu.

Atunci ce voia? Voia să mă culc cu el?

Mi-a aruncat o privire! Ca şi cum aş fi fost ceva absolut dezgustător.

Deodată, mi-a venit o idee. Am mimat o şaradă. Sclava lui orientală. Îi place când o fac pe tâmpita. Lucrurile cele mai stupide pe care le fac lui i se par spirituale. A luat chiar obiceiul să intre şi el în jocul meu, să mă imite cu stângăcia unei girafe şi Dumnezeu ştie că nu sunt nici eu vreun talent.

Am reuşit, totuşi, să-l conving să mă lase să scriu altă scrisoare. A căutat din nou un plic.

După acea l-am convins să se ducă la Londra, aşa cum fusese planul iniţial, şi i-am dat o listă lungă de cumpărături, tot soiul de lucruri ridicole (cele mai multe nu-mi trebuiau, dar voiam să-l ţin cât mai mult timp ocupat). L-am asigurat că e imposibil să găseşti expeditorul unei scrisori trimise din Londra, aşa că în cele din urmă a acceptat. Îi place să mă vadă că mă rog de el, bruta!

I-am adresat o rugăminte – nu, nu-l rog, îi ordon. I-am ordonat să încerce să-mi cumpere un tablou de George Paston şi i-am dat o listă a galeriilor unde ar putea găsi o lucrare de G.P. Am încercat chiar să-l conving să se ducă la el la atelier.

Dar cum a auzit că e în Hampstead a mirosit că ceva nu e în regulă. M-a întrebat dacă îl cunosc pe acest George Paston. I-am spus: „Nu. Adică, îl ştiu din auzite”. Dar tonul n-a fost prea convingător. Mi-a fost teamă că n-o să cumpere niciun tablou de-al lui G.P, chiar dacă îl găsea într-o galerie, aşa că i-am spus că e un prieten pe care-l vedeam destul de rar, că e bătrân, dar că e un pictor foarte bun, că are mare nevoie de bani şi că mi-ar face mare plăcere să am câteva tablouri de-ale lui. „Am putea să le atârnăm pe pereţi. Dacă le cumperi direct de la atelier, n-ar mai trebui să mai plăteşti şi comisionul galeriei, dar îmi dau seama că ţi-e teamă să te duci, aşa că nu mai discutăm.” Bineînţeles că în cursa asta n-a picat.

Voia să ştie dacă G.P. era unul dintre tipii ăia care aruncă bidoanele cu vopsea pe pereţi. I-am aruncat o privire glacială.

C. Am glumit.

M. Atunci abţine-te.

După un timp, mi-a spus: „Va dori să ştie de unde vin şi chestii de-astea”.

L-am învăţat ce ar putea răspunde şi mi-a spus că o să se mai gândească. Ceea ce în limba calibaneză înseamnă „nu”. Ar fi fost prea mult din partea lui şi s-ar putea să nu găsească nimic în galerii.

Şi nici nu-mi fac probleme pentru că eu mâine, pe vremea asta, n-am să mai fiu aici. Voi evada.

Va pleca după micul dejun. Îmi va lăsa de mâncare pentru prânz. Aşa că voi avea patru sau cinci ore la dispoziţie (dacă nu trişează şi nu se duce să cumpere ce i-am cerut; dar ar fi prima oară când ar face aşa ceva).

În seara aceea mi-a fost milă de Caliban. Va suferi după plecarea mea. Nu va mai avea nimic. Va rămâne singur cu toate nevrozele sale: nevroza sexuală şi nevroza de clasă, cu inutilitatea lui şi golul din el. Dar asta a căutat, asta a găsit. N-am de ce să-l plâng cu adevărat, dar nici absolut indiferentă nu pot rămâne.

4 noiembrie

 

Ieri n-am putut să scriu. Eram prea scârbită şi sătulă de toate.

Am fost atât de proastă! L-am îndepărtat de casă toată ziua de ieri şi am avut ore întregi la dispoziţie ca să pot evada. Dar nu mă gândisem niciodată cu adevărat la toate problemele care aveau să se ivească. Mă şi vedeam săpând cantităţi mari de argilă moale. Cuiul nu mi-a fost de mare folos, căci n-am reuşit să sfărâm mortarul cu el. Credeam că are să fie mai uşor, dar cimentul era extraordinar de tare. Mi-au trebuit câteva ore ca să scot o singură piatră. În spatele ei nu era pământ, ci altă piatră şi mai mare, din calcar, şi nici măcar nu am reuşit să-i găsesc marginile. Am mai scos o piatră de alături, dar n-am realizat nimic. Şi în spatele ei se afla tot un bolovan imens. Eram în pragul disperării, dându-mi seama că soluţia cu tunelul nu este posibilă. Furioasă, am început să dau cu pumnii în uşă, am încercat să forţez broasca cu cuiul, dar n-am reuşit decât să mă tai la mână. Atâta tot. Nu m-am ales decât cu o rană la mână şi cu unghiile rupte.

Fără unelte, n-am destulă forţă. Şi nici chiar cu unelte.

În cele din urmă am pus pietrele la loc, am sfărâmat cimentul cât am putut şi l-am amestecat cu pudră de talc ca să camuflez gaura. Şi – ceea ce dovedeşte starea disperată în care mă aflu aici – am realizat dintr-odată că va trebui să sap zile în şir şi că marea mea greşeală consta în faptul că mă aşteptam să pot face totul într-o singură zi.

Aşa că mi-am petrecut restul timpului încercând să ascund ce făcusem.

Dar nu a fost posibil. Sfărâmături de ciment se desprindeau şi cădeau pe jos şi, cum începusem să lucrez într-un loc foarte vizibil, era imposibil să nu observe.

Aşa că am renunţat. Mi-am spus că e ridicol, stupid şi inutil. Ca un desen prost: irecuperabil.

Târziu, când s-a întors, a văzut imediat. Întotdeauna, de cum intră în cameră, scormoneşte cu ochii prin toate colţurile. Şi a vrut să-şi dea seama până unde mersesem. Stăteam pe pat şi mă uitam la el. În cele din urmă am aruncat cu cuiul în el.

 

A cimentat pietrele la loc. Mi-a spus că în spatele lor e un zid gros din piatră de calcar.

Toată seara am refuzat să-i vorbesc şi nici măcar n-am vrut să mă uit la lucrurile pe care le cumpărase, deşi îmi dădusem imediat seama că printre ele se afla şi un tablou.

Am luat un somnifer şi m-am culcat imediat după cină.

Şi azi-dimineaţă când m-am sculat (foarte devreme), înainte să coboare, am hotărât să pretind că nu se întâmplase nimic extraordinar. Să mă comport normal.

Dar să nu mă dau bătută.

Am despachetat tot ce cumpărase. Mai întâi şi mai întâi tabloul lui G.P. E un portret de fată (sau femeie tânără), un nud, diferit de tot ceea ce văzusem pictat de el până acum şi m-am gândit că e, probabil, un desen făcut cu multă vreme în urmă. Dar e al lui. Îi regăseşti simplitatea liniilor, ura pentru zorzoane şi pentru tot soiul de manierisme. Fata e puţin întoarsă cu spatele, încercând să atârne sau să ia o rochie dintr-un cuier. Frumoasă? Greu de spus. Cât priveşte corpul, e puţin greoi, gen Maillol. De atunci a făcut zeci de alte lucrări mult mai bune.

Dar e autentic.

L-am sărutat când l-am despachetat. Şi am privit liniile desenului nu ca linii, ci ca pe nişte lucruri pe care le atinsese el. Toată dimineaţa. Chiar în clipa asta.

Nu e dragoste. E un contact uman.

Caliban a fost surprins să mă găsească atât de veselă, cu adevărat veselă, când a intrat în cameră. I-am mulţumit pentru tot ce cumpărase. I-am spus: „Nu eşti prizonier adevărat dacă nu încerci să evadezi şi acum nu mai discutăm despre asta – de acord?”

Mi-a spus că telefonase la toate galeriile pe care i le trecusem pe listă. Fusese singura lucrare pe care o găsise.

„Îţi mulţumesc foarte mult.” Şi am întrebat: „Pot să-l ţin aici, jos, la mine? Şi ţi-l dau când plec.” (N-am să i-l dau şi – oricum – a declarat că preferă un desen de-al meu.)

L-am întrebat dacă a expediat scrisoarea. A zis că da, dar am văzut că s-a înroşit. I-am spus că îl cred şi că ar fi fost mult prea urât din partea lui să n-o expedieze, aşa că eram convinsă că o trimisese.

Sunt aproape sigură că i-a fost frică să expedieze scrisoarea, cum i-a fost frică să expedieze cecul. I se potriveşte perfect. Dar orice i-aş spune, n-aş reuşi să-l conving s-o trimită, aşa că am hotărât să presupun că a expediat-o.

E miezul nopţii. A trebuit să mă întrerup pentru că a coborât.

Am ascultat discurile noi pe care le cumpărase ieri. Muzică pentru coarde, percuţie şi celestă de Bartók. Minunat.

Ascultând muzica, mi-am amintit de Collioure vara trecută. De zilele când ne-am dus toţi patru cu studenţii francezi să ne plimbăm pe sub stejarii-de-piatră până la turn. Trunchiul stejarilor-de-piatră. O culoare necunoscută încă: un brun cald, uluitor, ruginiu, ca o flacără, sângerând în locurile unde scoarţa fusese tăiată. Şi ţârâitul greierilor. Şi marea de un albastru-violet, zărită printre copaci, şi căldura soarelui, şi mirosul a tot ceea ce se descompunea din cauza ei. Piers şi eu, şi toţi ceilalţi, în afară de Minny, ne cam ameţiserăm. Adormisem la umbra copacilor şi, când m-am trezit, am zărit printre frunze cerul albastru-cobalt şi m-am gândit cât de imposibil era să pictezi anumite lucruri, cum era oare posibil să găseşti o nuanţă de albastru care să redea intensitatea vie şi luminoasă a cerului? Am simţit deodată că nu mai vreau să pictez, că a picta înseamnă a-ţi da aere, că singurul lucru care contează cu adevărat este să trăieşti, să trăieşti permanent noi experienţe iarăşi şi iarăşi, mereu.

Splendoarea luminii curate a soarelui căzând pe trunchiurile roşu-sângerii.

Îmi amintesc de discuţia pe care am avut-o la întoarcere cu un băiat drăguţ şi timid, Jean-Louis. Engleza lui era la fel de proastă ca şi franceza mea, dar cu toate acestea ne-am înţeles. Era groaznic de timid. Îi era teamă de Piers. Gelos pe el. Gelos să-l vadă pe specimenul ăla idiot de Piers luându-mă de după gât. Şi când am descoperit mai târziu că avea să se facă preot!

După aceea, Piers s-a purtat ca un măgar. A făcut dovada brutalităţii stupide şi stângace a englezilor speriaţi să privească adevărul în faţă, a cruzimii masculilor britanici care se tem să nu pară lipsiţi de caracter. E adevărat că bietul Jean-Louis mă simpatiza, că se simţea fizic atras de mine, dar ce nu vedea Piers era faptul că în afară de toate astea mai exista şi altceva. Că la Jean-Louis nu era vorba numai de timiditate, ci de hotărârea fermă de a încerca să fie preot şi să trăiască totuşi în lume; un „simplu” efort colosal pe care-l făcea pentru a fi împăcat cu el însuşi. Era ca şi cum ai hotărî să-ţi distrugi absolut toate pânzele pe care le-ai pictat vreodată şi să fii gata s-o iei de la capăt. Numai că el era obligat s-o facă în fiecare zi. De fiecare dată când întâlnea o fată care-i plăcea. Şi tot ce prostul de Piers a găsit să spună a fost: „Fac pariu că are visuri obscene cu tine”.

E atât de dezgustătoare, de arogantă, lipsa de sensibilitate a acestor băieţi ieşiţi din şcolile selecte. Piers o ţinea întruna cât de mult urăşte el Stowe – şcoala lui – ca şi când asta ar rezolva totul, ca şi când dacă urăşti ceva înseamnă că acest ceva nu a avut niciun efect asupra ta. Îl simt imediat când nu înţelege ceva. Devine cinic, spune lucruri care şochează.

Când, mult mai târziu, i-am povestit toate astea lui G.P., comentariul lui a fost: „Sărmanul puşti francez se ruga probabil în genunchi în fiecare zi, implorând cerul să-l ajute să te uite”.

Îmi amintesc şi de momentele când mă uitam la Piers aruncând pietre în mare – oare unde era? – undeva lângă Valencia. Era frumos ca un zeu tânăr, bronzat tot, cu părul negru şi numai în slip. Minny mi-a spus (stătea lungită lângă mine, oh, revăd totul atât de clar): „Ce minunat ar fi dacă Piers ar fi mut!”

După care m-a întrebat: „Ai putea să te culci cu el?”

Întâi am zis „nu”. Şi pe urmă: „nu ştiu”.

Piers a venit lângă noi tocmai atunci şi a vrut neapărat să ştie de ce zâmbea Minny.

„Nanda tocmai mi-a împărtăşit un secret”, i-a spus. „Despre tine.”

Piers a făcut nu mai ştiu ce glumă proastă şi a plecat cu Peter, să aducă gustarea de prânz din maşină.

Atunci am întrebat-o: „Ce secret ţi-am împărtăşit?”.

„Că trupul trece întotdeauna înaintea spiritului.”

Iar eu: „Isteaţa Carmen Grey are răspuns la tot ce vrei”.

„Eram sigură că-mi trânteşti chestia asta”, a zis.

Trăgea linii pe nisip, iar eu, lungită pe burtă, o priveam. A continuat: „Vreau să spun că este atât de frumos, încât te poate face să uiţi cât e de prost. Poate crezi că dacă te măriţi cu el, îl vei putea educa. Nu-i aşa? Deşi ştii bine că este imposibil. Sau te vei culca cu el doar ca să te distrezi şi într-o bună zi te vei trezi îndrăgostită de trupul lui, vei crede că nu poţi trăi fără el şi, uite aşa, te vei alege şi cu prostia din capul lui, pentru tot restul vieţii”. Şi m-a întrebat: „Perspectiva nu te sperie?”

„Nu mai mult decât alte lucruri.”

„Vorbesc serios. Dacă te măriţi cu el, nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea.”

Era serioasă. Avea în ochii ei cenuşii privirea aceea timidă şi sălbatică pe care o înfige uneori în tine ca pe o lance. M-am ridicat şi am sărutat-o, şi am plecat în întâmpinarea băieţilor. Ea a rămas pe loc, cu ochii aţintiţi în nisip.

Suntem amândouă teribil de lucide. N-avem ce face. Ea îmi spune întotdeauna: „Dacă asta e convingerea mea, am să acţionez în concordanţă cu ea. Va trebui să fie un bărbat pe care să-l simţi că-ţi este cel puţin egal, care să poată fi la fel de lucid ca şi tine. Iar atracţia fizică nu trebuie să ocupe decât un loc secundar”. Poate din cauza asta în sinea mea m-am gândit întotdeauna: „Minny are să rămână fată bătrână. E prea sofisticată ca să accepte idei preconcepute”.

Dar acum mă gândesc la G.P. şi îl compar cu Piers. În faţa lui G.P, Piers nu reprezintă nimic. E doar un trup frumos, de un bronz auriu, care aruncă fără niciun rost pietre în mare.

5 noiembrie

 

 În seara asta i-am făcut o scenă cum nu s-a mai văzut.

Sus, la el, m-am apucat să arunc cu lucrurile în toate părţile. Am început cu pernele şi am continuat cu farfuriile. Aveam de mult o dorinţă nebună s-o fac.

Dar am fost cu adevărat rea, dezlănţuită ca o furie. A îndurat totul. E atât de slab! Ar fi trebuit să mă plesnească.

A reuşit să mă apuce de mâini, ca să mă împiedice să-i mai sparg încă una din farfuriile lui nenorocite. Ne atingem atât de rar! Mi-a displăcut profund. E ca şi cum ai atinge apă de la gheaţă.

I-am ţinut o predică. I-am spus tot ce gândesc despre el şi tot ce ar trebui să facă în viaţă. Dar nu asculta. Îi place să mă audă vorbind despre el. Ce spun nu contează.

Am să mă opresc din scris. Citesc Elinor şi Marianne de Jane Austen şi sunt curioasă să ştiu ce i s-a întâmplat lui Marianne. Marianne sunt eu; Elinor sunt tot eu, aşa cum ar trebui să fiu.

 

Ce se întâmplă cu mine dacă C. are un accident de maşină, o criză cardiacă, orice? Mor.

Nu pot să ies de aici. Tot ce s-a întâmplat alaltăieri n-a fost altceva decât o dovadă cum nu se poate mai clară.

6 noiembrie

 

E după-amiază. N-am mâncat la prânz.

Altă tentativă de fugă. La un moment dat am crezut că am reuşit, dar n-a mers. E un demon.

Am încercat figura cu apendicita. De câteva săptămâni mă gândesc cum să fac. Am considerat-o întotdeauna ca pe un fel de ultimă resursă. Ceva ce nu trebuie ratat din lipsă de pregătire. N-am menţionat nimic, pentru cazul în care ar fi descoperit jurnalul.

M-am frecat cu talc pe faţă. Apoi, când a ciocănit dimineaţa la uşă, am înghiţit o cantitate mai mare de sare (pe care o adunasem din timp), am băut un pahar cu apă şi mi-am băgat degetul pe gât. Totul a fost perfect calculat: când a intrat în cameră m-a văzut vomând. I-am jucat o scenă senzaţională. Zăcând în pat cu părul în dezordine, mă ţineam cu mâinile de stomac. Eram în pijama şi în halat, gemând încet, ca şi cum aveam nevoie de mare curaj ca să rezist. În timpul ăsta el stătea ţintuit locului şi întreba întruna: „Ce-i cu tine? Ce-i cu tine?” Şi a urmat un soi de conversaţie sacadată, disperată, Caliban încercând să mă convingă că nu e nevoie să mă ducă la spital, eu insistând că trebuie să fiu dusă imediat. Şi, deodată, a părut că cedează. A bolborosit ceva, precum că ăsta ar fi „sfârşitul”, şi s-a repezit afară din cameră.

Am auzit uşa metalică închizându-se (continuam să privesc fix peretele din faţa mea), dar cheia nu s-a învârtit în broască. Uşa de afară s-a trântit. Apoi tăcere. Ciudat. Atât de brusc, o linişte atât de profundă. Reuşisem. Mi-am tras repede şosetele şi pantofii şi am dat fuga la uşa metalică. Era uşor întredeschisă: deci descuiată. Am crezut că e doar o capcană, aşa că am continuat să joc teatru, am deschis uşa şi l-am strigat cu o voce slabă, după care am pornit clătinându-mă prin prima pivniţă şi am urcat treptele. Am văzut lumina de afară. Nu încuiase, deci, nici uşa de la intrare. Mi-a străfulgerat prin minte ideea că era exact genul lui de a acţiona: nu se dusese la doctor, dar fugise de acasă, complet năucit. Dar atunci ar fi luat furgoneta şi aş fi auzit motorul. Or, eu nu auzisem nimic. Am aşteptat câteva minute bune – ar fi trebuit să-mi dau seama –, dar n-am mai avut răbdare. Am deschis uşa şi m-am repezit afară. Era acolo. L-am văzut imediat în lumina puternică a zilei. Mă aştepta.

Nu puteam să mă mai prefac bolnavă. Îmi pusesem pantofii. Avea ceva în mână (un ciocan?), ochii stranii larg deschişi; eram sigură că avea să mă atace. O clipă am stat aşa amândoi, într-un soi de echilibru, niciunul dintre noi neştiind ce să facă. M-am întors şi am fugit înapoi. Nu ştiu de ce. Am făcut-o instinctiv. A fugit după mine, dar s-a oprit când m-a văzut în cameră (aşa cum intuisem – pentru el, singurul loc sigur era aici, jos). L-am auzit intrând şi încuind uşile.

Ştiu că întoarcerea în pivniţă era singurul lucru pe care-l puteam face. Mi-a salvat viaţa. Dacă aş fi ţipat sau dacă aş fi încercat să fug, m-ar fi lovit până m-ar fi omorât. Are momente când ai impresia că e posedat, că nu mai ştie ce face.

A fost mai şmecher ca mine.

 

(Miezul nopţii.) Mi-a adus cina fără să scoată o vorbă. Mi-am petrecut după-amiaza făcând benzi desenate în care el era personajul principal: Îngrozitoarea Poveste a Băiatului Inofensiv. Absurd. Dar trebuia neapărat să îndepărtez de mine realitatea brutală şi toată oroarea ei. Începe prin a fi un mic funcţionar cumsecade şi sfârşeşte prin a deveni un monstru stupid dintr-un film de groază.

Când era pe punctul de a ieşi din cameră, i-am arătat desenele. N-a râs, s-a uitat foarte atent la ele.

„Era şi firesc”, a zis. Voia să spună că din partea mea era firesc să-mi bat joc de el.

 

Pentru el nu sunt decât un specimen dintr-un rând de fluturi. Când încerc să zburătăcesc afară din rând, începe să mă urască. Se presupune că trebuie să fiu moartă, înfiptă în insectar, veşnic aceeaşi, veşnic frumoasă. Ştie că parte din frumuseţea mea se datorează faptului că sunt vie, dar el moartă mă vrea. Vrea să fiu o moartă vie. Azi am simţit-o foarte clar. Am simţit că prin faptul că sunt vie şi schimbătoare, că am o inteligenţă a mea, că am diverse stări de spirit am început să-i devin insuportabilă.

E solid; imuabil; cu o voinţă de fier. Într-o zi mi-a arătat ceea ce numeşte el „sticla-de-omorât”. Sunt prizonieră în această sticlă. Mă zbat, lovindu-mi aripile de pereţii ei. Dar pot vedea prin ea şi continuu să cred că pot să evadez. Încă mai sper. Dar totul nu e decât o iluzie.

Un perete rotund de sticlă groasă.

7 noiembrie

 

Ce lungi sunt zilele! Astăzi a fost o zi insuportabil de lungă.

Singura mea consolare este desenul de G.P. Începe să-mi impună. Să se impună. Îmi place tot mai mult. Este singurul lucru de aici viu, unic, creat. Este primul obiect la care mă uit dimineaţa când deschid ochii şi ultimul pe care îl privesc seara, înainte de a adormi. Stau în faţa lui şi-l studiez. Cunosc fiecare linie pe dinafară. A ratat unul din picioare. Există un uşor dezechilibru în întreaga compoziţie, ca şi când ar lipsi o bucăţică mică pe undeva. Dar trăieşte.

După cină (ne-am reluat obiceiurile), Caliban mi-a întins De veghe în lanul de secară, anunţându-mă: „Am citit-o”. Am înţeles imediat din intonaţia lui că voia să spună: „Şi nu găsesc că e cine ştie ce”.

Nu-mi vine să mă culc, voi dialoga.

 

M. Şi?

C. Nu-i găsesc nimic extraordinar.

M. Îţi dai seama că este unul dintre cele mai strălucite studii despre adolescenţă care s-a scris vreodată?

C. Mie, tipul ăsta mi se pare un ratat.

M. Bineînţeles că e un ratat. Dar îşi dă perfect seama că e ratat şi încearcă să exprime ce simte. E o fiinţă umană, în ciuda tuturor defectelor lui, nu simţi niciun fel de simpatie pentru el?

C. Nu-mi place felul în care vorbeşte.

M. Nici mie nu-mi place felul în care vorbeşti tu. Dar nu te tratez ca pe cineva care nu merită să-i acorzi nici interes, nici simpatie.

C. Sunt convins că trebuie să fii foarte isteţ ca să poţi scrie aşa. Şi, mă rog, tot restul.

M. Ţi-am dat cartea s-o citeşti pentru că am crezut că ai să simţi că te identifici cu el. Eşti şi tu un Holden Caulfield. Este exact ca tine, nu se poate adapta nicăieri.

C. Nici nu mă mir, când văd cum acţionează. Nu face nicio încercare să se adapteze.

M. Încearcă să construiască în viaţa lui ceva real, adevărat. O anumită decenţă.

C. Nu e un roman realist. Un tip care merge la o şcoală selectă, cu părinţi plini de bani, nu s-ar comporta aşa. După părerea mea.

M. Acum ştiu cine eşti. Eşti Bătrânul Mării.

C. Ăsta cine mai e?

M. Un bătrân groaznic, pe care Sindbad Marinarul trebuie să-l care în spinare. Asta eşti tu. Te laşi cu toată greutatea pe tot ce este esenţial în viaţă, pe tot ce încearcă să fie cinstit şi să tindă spre libertate, strivindu-l.

 

Nu vreau să mai continuu. Ne-am certat – nu, nu ne-am certat. Eu îl atacam şi el încerca să se explice.

E adevărat. Este Bătrânul Mării. Nu pot să sufăr oamenii stupizi de genul lui Caliban, cu imensul lor balast de meschinărie şi egoism, cu micimea lor de toate felurile. Şi când te gândeşti că cei puţini trebuie să-şi asume toate astea. Doctorii şi profesorii, şi artiştii – nu că nu s-ar fi găsit trădători şi printre ei, dar puţina speranţă ce ne-a mai rămas este în ei – în noi.

Pentru că şi eu fac parte dintre ei.

Sunt şi eu unul dintre ei. O simt şi am încercat s-o dovedesc. Am simţit-o când eram în ultimul an la Ladymont. Eram printre cele puţine cărora le păsa. Erau apoi proastele, snoabele, viitoarele debutante, fetele tatei, cele pe care nu le preocupau decât călăria şi sexul. N-am să mă mai întorc niciodată la Ladymont pentru că n-aş mai putea suporta atmosfera sufocantă, convenţională, de lucruri „care se fac”, de oameni care „merită frecventaţi” şi de „comportare corectă”.

(Şi Boadicea care scria pe caracterizarea mea şcolară „în ciuda părerilor sale politice neobişnuite” – cum a îndrăznit?) N-am să fac niciodată parte dintre fostele eleve ale unui astfel de loc.

De ce trebuie să le tolerăm noi calibanitatea lor? De ce este nevoie ca orice persoană vitală, creatoare şi generoasă să fie martirizată de grosolănia din jur?

În situaţia în care mă aflu acum, sunt un exemplu grăitor.

O martiră. Întemniţată. Împiedicată să evoluez. La cheremul resentimentului, al groaznicei invidii a tuturor calibanilor din lume, o invidie pe care ne-au legat-o de gât ca pe un bolovan. Pentru că ei toţi ne urăsc. Ne urăsc pentru că suntem diferiţi de ei, pentru că nu vrem să ne identificăm cu ei, pentru tot ce îi împiedică pe ei să se identifice cu noi. Ne persecută, ne resping, opunându-ne masa lor, ne trimit la Coventry, ne dispreţuiesc, cască plictisiţi de prezenţa noastră, închid ochii şi-şi astupă urechile. Fac tot ce este posibil pentru a nu fi nevoiţi să ia act de prezenţa noastră, să nu fie nevoiţi să ne respecte. Dar când cei mai mari dintre noi sunt morţi, atunci se târăsc în faţa lor. Plătesc zeci şi zeci de mii pentru un Van Gogh sau un Modigliani, pe care scuipaseră când erau în viaţă şi pictau. Îşi băteau joc de ei, făcând glume vulgare pe seama lor.

Îi urăsc.

Îi urăsc pe toţi cei prost crescuţi şi ignoranţi. Îi urăsc pe toţi infatuaţii şi ipocriţii. Urăsc geloşii şi răzbunătorii. Urăsc toţi acriţii, meschinii şi mediocrii. Urăsc toţi plicticoşii mici la suflet, cărora nu le este ruşine că sunt plicticoşi şi mici la suflet. Urăsc ceea ce G.P. califică Oamenii Noi, clasa-care-urcă, cu banii şi televizoarele, şi maşinile lor, cu stupidele lor vulgarităţi şi felul lor stupid şi abject de a imita marea burghezie.

Iubesc cinstea, şi libertatea, şi generozitatea. Iubesc capacitatea de a face ceva, de a crea. Îmi place să mă implic din plin. Iubesc tot ce nu este static şi îi urăsc pe toţi cei care se mulţumesc să stea de o parte şi să privească, să plagieze, pe cei a căror inimă a murit înaintea trupului.

Într-o zi, G.P. a râs de mine când i-am spus că sunt laburistă (la început). Îmi aduc aminte că mi-a spus: „Sprijini partidul care a permis existenţa clasei-care-urcă. Îţi dai seama de asta?”

Eram scandalizată, căci din cele ce-mi spusese în legătură cu alte lucruri dedusesem că trebuia să fie şi el laburist (ştiam că la un moment dat fusese comunist). „Prefer să avem o clasă-care-urcă decât o clasă săracă”, am răspuns.

Atunci mi-a spus: „Clasa-care-urcă e compusă tot din oameni săraci. Sărăcia lor îmbracă o formă nouă. Ceilalţi nu au niciun ban. Ăştia nu au pic de suflet”.

Şi brusc m-a întrebat: „Ai citit Major Barbara?” Shaw demonstrează că oamenii trebuie mai întâi salvaţi din punct de vedere financiar înainte de a încerca să le salvăm sufletele. Dar uită un lucru”, a zis. „Au creat statul bunăstării sociale, dar au uitat-o pe Barbara însăşi. Afluenţă, afluenţă pretutindeni, dar niciun suflet la orizont.”

Sunt conştientă că pe undeva nu avea dreptate (exagera). Trebuie să fim de stânga. Toate persoanele bine pe care le-am întâlnit în viaţa mea erau împotriva conservatorilor. Dar îmi dau seama ce simte. Vreau să spun că acelaşi lucru îl simt şi eu din ce în ce mai mult: tot balastul cu care această greoaie clasă-care-urcă striveşte totul în jur. Siluiesc peisajul rural, cum spune T în accesele sale de mizantropie. Totul e produs în masă. Totul se confundă într-o masă.

Ştiu bine că se presupune că trebuie să ţinem piept cirezilor dezlănţuite, să controlăm panica – e ca într-un film cu cowboy. Să lucrăm pentru ei şi să-i tolerăm. N-am să mă retrag niciodată în turnul de fildeş. E lucrul cel mai demn de dispreţ: să optezi să te retragi din viaţă pentru că viaţa nu e pe placul tău. Dar uneori te înspăimântă gândul că, atunci când hotărăşti s-o iei în serios, viaţa devine o luptă.

Toate astea sunt doar vorbe. Poate că am să întâlnesc pe cineva şi am să mă îndrăgostesc, şi am să mă mărit cu el şi voi vedea lucrurile altfel. Şi n-o să-mi mai pese atât de mult de toate astea. Voi deveni soţioara mulţumită. Voi face parte din tabăra duşmană.

Dar, pentru moment, asta e părerea mea. Că aparţin unui soi de clan care trebuie să se opună celorlalţi. Nu ştiu cine face parte din acest clan – oameni celebri, în viaţă sau decedaţi, care au luptat pentru cauze drepte, care au creat, au pictat tablourile care trebuiau pictate şi unii oameni pe care i-am întâlnit care nu sunt celebri, dar care respectă adevărul, care încearcă să nu stea de o parte, care încearcă să fie fiinţe umane inteligente. Da, oameni ca G.P, în ciuda defectelor lui. În ciuda marelui său defect.

Nu sunt întotdeauna oameni demni de admiraţie. Au momente de slăbiciune. Momente de laşitate şi momente când sucombă intereselor materiale. Îşi petrec vacanţele în turnuri de fildeş. Dar o parte din ei înşişi rămâne fidelă clanului.

Cei aleşi.

9 noiembrie

 

Sunt vanitoasă. Nu fac parte din cei aleşi. Vreau eu să fac parte, dar nu e acelaşi lucru.

Caliban, bineînţeles, nu e un reprezentant tipic al clasei-care-urcă. E iremediabil demodat (pick-up-ului îi spune gramofon). Şi mai e lipsa de încredere în el. Ceilalţi nu au complexe. Îmi amintesc de T spunând că toţi se consideră egali cu cei mai buni şi superiori celorlalţi de îndată ce îşi cumpără maşină şi televizor. Dar, în sufletul lui, Caliban aparţine acestei clase prin ura sa faţă de tot ce e ieşit din comun, prin dorinţa lui ca toată lumea să se asemene. Şi prin felul îngrozitor în care îşi cheltuieşte banii fără rost. De ce trebuie ca oamenii să aibă bani dacă nu ştiu cum să-i folosească?

Mi se face rău ori de câte ori mă gândesc la toţi banii pe care i-a câştigat Caliban; şi la toţi ceilalţi ca el, care câştigă bani la pronosport.

E atât de egoist. Atât de rău.

În acea zi, G.P. mi-a spus: „Oamenii săraci şi cinstiţi nu sunt decât nişte potenţiali parveniţi fără bani. Sărăcia îi obligă să aibă calităţi remarcabile şi să se mândrească cu alte lucruri în afara banilor. Şi când dau de bani, nu ştiu ce să facă cu ei. Îşi uită toate vechile lor virtuţi, care oricum nu erau virtuţi. Încep să creadă că singura virtute e să faci şi mai mulţi bani şi să-i cheltuieşti. Nu îşi pot nici măcar închipui că există oameni pentru care banii nu înseamnă nimic. Că lucrurile cu adevărat frumoase nu au nimic de-a face cu banii”.

Nu sunt cinstită. Şi eu aş vrea să am bani. Dar ştiu că nu e bine. Îl cred pe G.P. – nu e nevoie să-l cred pentru că mi-o spune el, pot să văd şi singură că ăsta e adevărul –, pe el nu-l interesează banii aproape deloc. Are atât cât îi trebuie ca să-şi cumpere materiale, să trăiască, să-şi ia o vacanţă de lucru în fiecare an, să se descurce. Şi mai sunt zeci de alţi oameni ca el – Peter Bill McDonald. Stefan. Nu trăiesc în lumea banilor. Dacă au cheltuiesc, dacă nu, se descurcă şi fără.

Cei de genul lui Caliban nu au cap pentru bani. E suficient să aibă ceva bani, precum cei din clasa-care-urcă, şi devin nişte bestii. Toţi oamenii aceia groaznici care refuzau să-mi dea bani când făceam colecte! Puteam să spun de la distanţă cine va da. Era suficient să mă uit la chipurile lor. Burghezii dau pentru că se simt stânjeniţi dacă începi să insişti. Oamenii inteligenţi dau sau cel puţin te privesc deschis şi îţi spun: „Nu!” Nu se simt ruşinaţi că nu dau. Dar cei din clasa-care-urcă sunt prea zgârciţi ca să dea şi prea meschini ca s-o recunoască. La fel ca omul acela îngrozitor din Hampstead (făcea parte dintre aceştia din urmă), care mi-a spus: „Îţi dau jumătate de dolar dacă poţi să-mi dovedeşti că nu intră în buzunarul altcuiva”. Se credea glumeţ.

I-am întors spatele, ceea ce a fost o greşeală, pentru că mândria mea ar fi trebuit să fie mai puţin importantă decât copiii. Aşa că mai târziu am pus de la mine o jumătate de coroană în numele lui.

Dar tot îl urăsc.

Cu Caliban e ca şi când cineva l-ar fi silit să bea o sticlă întreagă de whisky. Nu rezistă. Singurul lucru care l-a ţinut până acum în rândul oamenilor cumsecade a fost faptul că era sărac. Nevoit să stea în acelaşi loc şi să aibă acelaşi serviciu.

E ca şi cum ai pune un orb la volanul unei maşini de curse şi i-ai spune să conducă unde vrea şi cum vrea.

Voi încheia cu ceva agreabil. Discul cu muzică de Bach a sosit azi. L-am ascultat deja de două ori. Caliban a zis că e frumos, dar că el nu e „muzical”. Totuşi a stat aici arborând o mutră adecvată. Voi asculta din nou părţile care îmi plac mai mult. Am să stau întinsă în pat în întuneric, ascultând muzică şi închipuindu-mi că sunt cu G.P. şi că el stă lungit puţin mai încolo, cu ochii închişi, cu obrajii lui supţi şi nasul coroiat. Ca şi când ar fi sculptura de pe propriul său mormânt. Numai că în el nu este nimic mort.

E incredibil. În seara asta Caliban a coborât mai târziu. „Unde ai fost?”, m-am răstit. M-a privit surprins, dar n-a zis nimic. I-am spus: „Mi se pare că ai întârziat atât de mult!”

E ridicol. Doream să vină. Deseori simt că vreau să vină.

Într-atât mă simt de singură!

10 noiembrie

 

În seara asta ne-am certat din cauza banilor lui. I-am spus că ar trebui să doneze cea mai mare parte. Am încercat să-l fac să se simtă ruşinat şi să-l determin să mai dea din ei. Dar nu are încredere în mine. Asta e ceea ce mă supără atât de tare la el. E ca omul din Hampstead: nu are încredere că aceia care fac colecte vor folosi banii în scopul pe care îl declară. Crede că toată lumea e coruptă, că toţi încearcă să-i stoarcă banii ca să-i păstreze pentru ei.

N-are niciun efect dacă îi spun că ştiu precis că sunt folosiţi pentru o cauză bună. Mă întreabă de unde ştiu. Şi ce pot să-i răspund? Doar că sunt sigură că banii trebuie să ajungă acolo unde este nevoie de ei. Atunci zâmbeşte, ca şi când ar vrea să spună că sunt prea naivă pentru ca cineva să acorde importanţă celor spuse de mine.

L-am acuzat (fără prea mare amărăciune) că nu a trimis niciun cec la Campania pentru dezarmare nucleară. Ca să mă convingă, i-am cerut să-mi arate recipisa. Mi-a răspuns că donaţia fusese anonimă şi că nu şi-a dat adresa. Îmi stătea pe limbă să-i spun: „Voi verifica personal după ce plec de aici”. Dar n-am zis nimic. Pentru el ar reprezenta un motiv în plus ca să nu mă lase să plec. Se înroşise. Sunt sigură că mă minţea, aşa cum mă minţise în legătură cu scrisoarea pentru T şi M.

Nu e atât lipsă de generozitate – cât zgârcenia unui cămătar. Mă refer (uitând absurditatea situaţiei) la faptul că e generos cu mine. Cheltuieşte pentru mine sute de lire; mă copleşeşte cu atenţii, ciocolată, ţigări, tot felul de delicatese şi flori. Mai acum câteva seri am spus că-mi place un parfum franţuzesc; era, de fapt, un capriciu, dar camera asta miroase a dezinfectant şi a deodorante pentru baie. Fac baie destul de des, dar tot nu mă simt curată. Şi i-am spus că aş vrea să mă pot duce să miros diverse parfumuri, ca să văd care mi-ar plăcea mai mult. Azi-dimineaţă a venit cu paisprezece flacoane diferite. Adunase tot ce găsise prin toate parfumeriile. Curată nebunie. Costaseră vreo patruzeci de lire. E ca şi când aş trăi în basmele arabe din O mie şi una de nopţi. Mă simt ca o favorită într-un harem. Dar unicul parfum pe care mi-l doresc cu adevărat este libertatea.

Dacă i-aş putea aduce un copil înfometat şi i-aş cere să-l urmărească cum se dezvoltă, ştiu că ar da bani. Dar orice i se cere să plătească fără să vadă el personal pe ce dă banii i se pare suspect. Nu are încredere în nicio altă lume în afara celei în care trăieşte şi pe care o vede. El este adevăratul prizonier; în lumea lui prezentă, îngustă şi odioasă.

12 noiembrie

 

Penultima noapte. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc că nu voi scăpa de aici. În ultima vreme i-am reamintit de promisiunea făcută. Dar acum simt că ar fi trebuit să atac subiectul mult mai direct. Am hotărât ca mâine seară să organizez o mică petrecere, îi voi spune că sentimentele mele faţă de el sunt uşor diferite, că vreau să fiu prietenă cu el şi să mă ocup de el când ajung la Londra.

Nu va fi o minciună pe de-a-ntregul, simt că am un soi de responsabilitate faţă de el, pe care nici eu nu o pot înţelege prea bine. Îl urăsc atât de des, încât cred că îl voi urî tot restul vieţii. Şi totuşi, nu e chiar aşa. Sunt momente când sentimentul de milă predomină şi am dorinţa sinceră de a-l putea ajuta. Mă gândesc la persoane cărora aş putea să-l prezint. S-ar putea duce la psihiatrul care e prieten cu Caroline. Aş fi ca Emma. Aş încerca să-l ajut să se însoare cu cineva, dar cu mai mult succes decât ea. Cu cineva ca micuţa Harriet Smith, alături de care s-ar simţi la adăpost. Ar fi liniştit şi fericit.

Ştiu că trebuie să mă întăresc pentru cazul în care nu voi fi eliberată. Îmi repet că există totuşi o şansă dintr-o sută să se ţină de cuvânt.

Dar trebuie să-şi ţină cuvântul.

 

G.P.

Nu-l văzusem de două luni, ba chiar mai mult. Am fost în Franţa, apoi în Spania şi pe urmă acasă. (Am încercat de două ori să-l văd, dar a fost plecat toată luna septembrie.) Am primit o carte poştală ca răspuns la scrisoarea mea. Şi asta a fost tot.

Chiar în prima seară când m-am întors la Caroline i-am telefonat şi l-am întrebat dacă puteam trece pe la el. Mi-a spus s-o las pe a doua zi, erau mai multe persoane la el în seara aceea.

A părut bucuros să mă vadă. Eu încercam să dau impresia că nu făcusem nimic special ca să arăt frumoasă, dar nu era aşa.

I-am povestit totul despre Franţa şi Spania, despre Goya şi Albi şi despre toate celelalte. Despre Piers. M-a ascultat. Nu a vrut să-mi spună exact ce a făcut, dar mai târziu mi-a arătat câteva dintre lucrările pe care le realizase în Insulele Hebride. Şi mi-a fost ruşine. Pentru că niciunul dintre noi nu făcuserăm mai nimic, fuseserăm prea ocupaţi să stăm tolăniţi la soare (prea leneşi, vreau să spun) şi să admirăm tablourile marilor pictori pentru a face desene sau altceva.

După ce turuisem ca o moară stricată cel puţin o oră, i-am spus: „Vorbesc prea mult”.

„Nu mă deranjează”, mi-a zis el.

Curăţa cu acid o roată veche metalică, ruginită. O văzuse într-un magazin de vechituri din Edinburgh şi o adusese tocmai de acolo. Era o roată cu zimţi ciudaţi, tociţi. După părerea lui, era o piesă dintr-un vechi orologiu de biserică, cu razele foarte elegant efilate. Era foarte frumoasă.

O vreme n-am spus niciunul nimic. Stăteam lângă el, rezemată de masa de lucru, urmărindu-l cum curăţa rugina. La un moment dat zise: „Ţi-am simţit lipsa”.

„Nu se poate”, am replicat.

„Mi-ai tulburat liniştea”, mi-a spus.

Iar răspunsul meu (calul cu care îi luasem pionul): „Ai mai văzut-o pe Antoinette?”

„Nu. Am crezut că ţi-am spus că i-am dat papucii.” Mi-a aruncat o privire cu coada ochiului, o privire iute ca de şopârlă. „Tot mai eşti scandalizată?” Am făcut din cap semn că nu.

„Sunt iertat?”

I-am spus că nu aveam nimic de iertat.

A continuat: „M-am gândit mult la tine la Hebride. Aş fi vrut să-ţi arăt multe lucruri”.

„Şi eu aş fi vrut să fii cu noi în Spania”, i-am spus eu.

Continua să frece cu glaspapir zimţii roţii. „E foarte veche. Uite cât e de mâncată de rugină.” Şi a continuat pe acelaşi ton: „De fapt, am hotărât că vreau să mă însor cu tine”. N-am răspuns nimic şi nu m-am uitat spre el.

„Te-am rugat să vii aici când sunt singur pentru că m-am gândit foarte serios. Sunt de două ori mai bătrân ca tine – ar trebui să iau lucrurile astea mai uşor – Dumnezeu ştie că nu e prima oară. Nu, acum lasă-mă să termin. Am hotărât că nu trebuie să ne mai vedem. Voiam să ţi-o spun de cum ai intrat. Nu pot să continuu să mai fiu tulburat de tine şi voi fi dacă mai vii pe aici. Nu considera că e o formă întortocheată de a-ţi cere să te măriţi cu mine. Din contră, încerc să-ţi spun că lucrul e imposibil. Ştii ce sunt, ştii că aş putea să-ţi fiu tată şi că nu mi se poate acorda încredere. Şi, oricum, tu nu mă iubeşti.”

„Nu pot să explic ce este, i-am răspuns eu. Nu există un cuvânt care să exprime senzaţia pe care o am.

„Întocmai”, a replicat el. Îşi curăţa mâinile cu benzină metodic. „Aşa că am să te rog să mă laşi să-mi regăsesc liniştea.”

Mă uitam fix la mâinile lui. Eram şocată.

„În unele privinţe eşti mai bătrână decât mine. N-ai fost niciodată profund îndrăgostită. Poate nici n-ai să fii”, a spus el, continuând: „Dragostea ne iese permanent în cale. Nouă, bărbaţilor. Devenim iar de douăzeci de ani şi suferim ca la douăzeci de ani. Poate că în clipa de faţă par foarte raţional, dar nu mă simt astfel. Când ţi-am auzit vocea la telefon, eram gata să fac pe mine de emoţie. Sunt un bătrân îndrăgostit. Un personaj de comedie burlescă, foarte banal şi nici măcar amuzant”.

„De ce crezi că n-am să fiu niciodată profund îndrăgostită?”, am întrebat. A continuat minute în şir să-şi cureţe mâinile.

În cele din urmă a răspuns: „Am spus poate”.

„Am numai douăzeci de ani.”

„Un frasin de treizeci de centimetri tot frasin este”, a replicat. „Dar, repet, am spus poate.”

„Şi nu eşti bătrân. N-are nicio legătură cu vârsta.”

M-a privit uşor jignit, după care a zâmbit şi mi-a spus: „Ar trebui să-mi laşi o portiţă de scăpare”.

Ne-am dus să facem cafea. Bucătărioara aia mizerabilă! Oricum. Nu mă văd locuind cu el aici – fie şi numai din cauza treburilor casnice. Un val irelevant de laşitate burgheză.

Cu spatele spre mine, îmi spuse: „Până când n-ai plecat, am crezut că e doar o legătură obişnuită. Cel puţin aşa încercam să mă amăgesc. De aceea m-am purtat cum m-am purtat cu prietena ta suedeză. Ca să te exorcizez. Dar te-ai întors. În mintea mea. Iarăşi şi iarăşi. Amintirea ta m-a urmărit până în nord. Seara îmi luasem obiceiul să plec de la fermă ca să mă duc în grădină să privesc spre sud. Înţelegi?”

„Da.”

„La persoana ta mă gândeam, vezi? Nu la altceva.” Şi a continuat: „Există o schimbare care se petrece uneori în înfăţişarea ta. Când încetezi să mai fii puştoaică”.

„Ce fel de înfăţişare?”

„A femeii care ai să devii”, a răspuns.

„Drăguţă?”

„Mai mult decât drăguţă.”

Nu pot găsi cuvintele potrivite ca să descriu felul în care a spus-o. Trist, parcă împotriva voinţei lui. Cu tandreţe, dar şi cu o umbră de amărăciune. Şi sincer. Fără nici cea mai mică urmă de ironie, fără nici cea mai mică urmă de cinism, din străfundul sufletului. Stătusem cu ochii plecaţi tot timpul discuţiei, dar m-a forţat să mă uit la el şi privirile ni s-au întâlnit. Ştiu că în clipa aceea s-a petrecut ceva între noi. A fost efectiv ceva. Un contact aproape fizic, care ne transforma. Pentru că el vorbise cu toată sinceritatea şi pentru că sinceritatea asta eu o simţisem.

A rămas cu ochii aţintiţi asupra mea. Eram stânjenită, dar el continua să mă privească. I-am spus: „Te rog, nu te mai uita aşa la mine”.

Atunci s-a apropiat şi m-a luat de după umeri şi m-a condus uşor spre uşă. Mi-a zis: „Eşti foarte drăguţă, în anumite momente eşti de-a dreptul frumoasă. Eşti sensibilă, entuziastă, încerci să fii sinceră, reuşeşti să te porţi ca o persoană de vârsta ta şi să rămâi totuşi naturală, eşti puţin cam pedantă şi în acelaşi timp cam demodată. Te pricepi chiar şi la şah. Eşti exact fiica pe care mi-aş fi dorit-o. Cu siguranţă că ăsta este motivul pentru care mi-ai lipsit atât de mult în ultimele luni”.

M-a întors cu faţa spre uşă şi m-a împins încet afară, aşa că nu-l puteam vedea.

„Nu pot să-ţi spun astfel de lucruri fără să-ţi sucesc capul. Şi tu nu trebuie să-ţi suceşti capul nici la propriu, nici la figurat. Acum, du-te!”

O clipă i-am simţit presiunea mâinii pe umăr. M-a sărutat pe creştetul capului şi m-a împins spre scară. Am coborât două-trei trepte, după care am întors capul şi am privit înapoi. Zâmbea, dar era un zâmbet trist.

I-am spus: „Te rog, fă în aşa fel să nu treacă prea mult timp”.

S-a mulţumit să facă din cap semn că nu. Dar nu ştiu dacă voia să spună „Nu, nu va trece prea mult” sau „N-are niciun rost să speri, nu se poate altfel, va trece foarte mult timp.” Poate că nici el nu ştia. Dar avea o figură tristă. Profund tristă.

Bineînţeles că şi eu aveam un aer trist. Dar nu mă simţeam cu adevărat tristă. Sau, mai bine zis, nu era o tristeţe care doare, nu o tristeţe profundă, ci o tristeţe care îmi făcea oarecum plăcere. Sună groaznic, dar asta e. În drum spre casă cântam. Cântam pentru romantismul şi misterul acestei poveşti. Pentru că trăiam.

Credeam că ştiu precis că nu-l iubesc. Câştigasem partida.

Şi ce s-a întâmplat de atunci?

O zi-două am continuat să cred că are să-mi telefoneze, că nu era decât un fel de capriciu. După care am început să mă gândesc: „N-am să-l mai văd luni de zile, ani, poate” şi mi se părea ridicol. Absurd. Atât de stupid, încât părea aproape incredibil. Uram ceea ce părea să fie o slăbiciune din partea lui. Şi mă gândeam: „Dacă asta vrea, să-l ia dracu’!”

Dar supărarea mea n-a durat mult. Am luat hotărârea să mă conving că e mai bine că lucrurile s-au întâmplat aşa. Avea dreptate. Era mai bine să rupem definitiv. Mă voi concentra asupra muncii mele. Am să fiu practică şi eficientă în toate domeniile în care în mod normal aceste calităţi îmi lipsesc.

Şi tot timpul nu încetam să mă întreb: „Oare îl iubesc?” După care îmi spuneam: „E clar că am atâtea dubii, încât e imposibil”.

Şi iată că trebuie să scriu despre ce simt acum. Pentru că m-am schimbat din nou. O ştiu. O simt.

 

Aspectul fizic. Ştiu că e o idioţenie să ai idei preconcepute cu privire la fizicul oamenilor. Mă simt tulburată când mă sărută Piers. Simt uneori nevoia să-l privesc cu intensitate (dar când nu vede el, căci e atât de vanitos), dar sunt întotdeauna profund mişcată de frumuseţea lui. Ca un desen excelent făcut, care reprezintă ceva urât. Nici nu-i mai vezi urâţenia. Ştiu că Piers e urât – moral şi psihic –, e banal şi plictisitor; o simplă imitaţie.

Dar până şi în legătură cu asta mi-am schimbat părerea.

Mi-l imaginez pe G.P. strângându-mă în braţe şi mângâindu-mă.

Există în mine un soi de dezagreabilă curiozitate perversă – vreau să spun referitor la toate femeile pe care le-a avut şi la toate lucrurile pe care probabil că le ştie despre arta de a face dragoste.

Mi-l pot imagina făcând dragoste cu mine şi ideea nu mă dezgustă. Expert şi foarte blând. Plăcut. Tot felul de lucruri în afara actului însuşi – chiar dacă ar fi să fie pentru toată viaţa.

Apoi mai e şi punctul lui slab. Sentimentul că probabil mă va înşela. Iar eu mi-am imaginat întotdeauna căsătoria ca pe un soi de aventură tânără: două persoane de aceeaşi vârstă pornind la drum împreună, crescând împreună. Dar eu n-aş avea nimic să-i spun, nimic să-i arăt. El e cel care m-ar învăţa pe mine totul.

Am atât de puţină experienţă. Ştiu că în multe privinţe G.P. reprezintă acum pentru mine un ideal. Sensul său al valorilor, refuzul său de a face ce fac ceilalţi. Faptul că stă deoparte, că nu se amestecă cu turma. Va trebui să fie un bărbat care să aibă aceste calităţi. Şi nimeni dintre cei pe care i-am întâlnit până acum nu le are. Unii tineri de la Slade par să le aibă – dar sunt atât de tineri! Când eşti de vârsta noastră, e uşor să fii deschis şi să dai dracului toate convenţiile.

O dată sau de două ori m-am întrebat dacă toate astea nu cumva sunt o capcană. Ca „sacrificiul” din jocul de şah. Şi dacă pe scară i-aş fi spus: „Fă ce vrei cu mine, dar nu-mi spune să plec”?

Nu, nu pot să cred aşa ceva din partea lui.

Diferenţa de vârstă. În urmă cu doi ani nici n-aş fi visat că mă pot îndrăgosti de un bărbat mai în vârstă. La Ladymont eu eram cea care pleda întotdeauna pentru egalitatea de vârstă în cazul unei căsătorii, îmi amintesc cât am fost de indignată când Susan Grillet s-a măritat cu un baronet dezgustător, care avea aproape de trei ori vârsta ei. Minny şi cu mine spuneam adesea că trebuie să evităm să fim genul care caută „un tată” (din cauza lui M) sau să ne căsătorim cu un soţ-tată. Acum nu mai gândesc la fel. Acum cred că am nevoie de un bărbat mai în vârstă decât mine, pentru că întotdeauna descopăr prea uşor ce se ascunde, de fapt, sub faţada băieţilor pe care-i întâlnesc. Şi nu am câtuşi de puţin impresia că G.P. este un soţ-tată.

N-are niciun rost. Aş putea continua toată noaptea să înşir argumente pro şi contra.

Emma. Dificultatea acelui stadiu intermediar între tânăra lipsită de experienţă şi femeia cu experienţă şi problema oribilă a alegerii bărbatului. Caliban este domnul Elton. Piers e Frank Churchill. Dar G.P. este oare domnul Knightley?

Bineînţeles că G.P. a trăit viaţa din plin şi are unele vederi care l-ar face pe domnul Knightley să se răsucească în mormânt. Domnul Knightley n-ar fi putut niciodată să fie o imitaţie ieftină. Pentru că ura falsitatea, egoismul, snobismul.

Şi amândoi poartă singurul nume de bărbat pe care nu-l pot suferi: George. Să aibă oare acest lucru o semnificaţie anume?

18 noiembrie

 

N-am mâncat nimic de cinci zile. Am băut puţină apă. Îmi aduce mâncarea, dar nu m-am atins nici măcar de o fărâmitură.

De mâine încep din nou să mănânc.

Cam acum o jumătate de oră m-am ridicat în picioare şi am simţit că leşin. A trebuit să mă aşez imediat la loc. Până acum nu m-am simţit rău. Doar că m-a durut stomacul şi nu prea aveam putere. Dar acum e cu totul altceva. E un avertisment.

N-am de gând să mor din cauza lui.

N-am simţit nevoia de hrană. Eram atât de plină de ură împotriva lui, împotriva acestei bestii.

Împotriva laşităţii sale monstruoase.

A calibanismului său.

19 noiembrie

 

Toate zilele acestea n-am vrut să scriu. Uneori voiam, dar mi se părea că ar fi o slăbiciune din partea mea. Ca şi când aş fi acceptat starea de lucruri. Ştiam că în clipa în care am să aştern totul pe hârtie mă voi prăbuşi. Dar acum cred că este necesar să scriu. E ca o mărturie. Că a putut să-mi facă aşa ceva.

Revoltă.

Ce brumă de prietenie, umanism, bunăvoinţă a existat vreodată între noi s-a spulberat.

De acum înainte suntem duşmani. Şi eu şi el. A spus lucruri ce dovedesc că şi el mă urăşte.

E ofensat că exist. Asta este.

Încă nu este deplin conştient de acest lucru, pentru că văd că acum încearcă să fie drăguţ cu mine. Dar n-a fost niciodată mai aproape de ură ca acum. Într-o zi, foarte curând, se va trezi dimineaţa şi îşi va spune: „O urăsc”.

Ceva mârşav.

Când m-am trezit după cloroform, eram în pat. Nu mai aveam pe mine decât lenjeria de corp; trebuie că îmi scosese restul hainelor.

Eram furibundă în prima noapte. Nebună de scârbă, la gândul că mă atinsese cu mâinile lui avide şi respingătoare. Că îmi scosese ciorapii. Dezgustător.

Apoi m-am gândit la ce ar fi putut face, dar nu făcuse. Şi m-am hotărât să nu fac scandal.

Să tac.

Când ţipi la cineva, îi laşi impresia că mai există încă o formă oarecare de contact.

De atunci m-am gândit la două lucruri.

Unu: e suficient de smintit ca să mă fi dezbrăcat fără să se gândească, ascultând vreunul din preceptele lui idioate – „lucrul care se cade să fie făcut”. Poate s-a gândit că nu puteam sta în pat cu hainele pe mine.

Doi: că putea fi un mod de a-mi aminti. De toate câte ar fi putut să-mi facă, dar nu le-a făcut. De spiritul lui cavaleresc. Şi recunosc. Am avut noroc.

Dar mă sperie până şi ideea că nu mi-a făcut nimic. Ce fel de bărbat e ăsta?

Acum s-a creat o prăpastie între noi. O prăpastie de netrecut.

 

Mai nou pretinde că mă va elibera peste alte patru săptămâni. Vorbe goale. Nu-l cred. Aşa că l-am avertizat că voi încerca să-l omor. Fără ezitare. Fără să mă gândesc de două ori.

 

Îmi dau seama cât de mult m-am înşelat până acum. Cât am fost de oarbă.

M-am prostituat cu Caliban. Vreau să spun că i-am permis să cheltuiască atâţia bani cu mine şi, deşi îmi spuneam că era pentru el un fel de a se răscumpăra, nu aveam dreptate. Pentru că mă simţeam vag recunoscătoare, m-am purtat mai frumos cu el. Chiar ironiile mele le făceam fără răutate, ca şi felul în care îmi manifestam sarcasmul şi dispreţul. Chiar şi nevoia de a-i sparge lucrurile. Era tot un mod de a-mi manifesta interesul pentru el. Atitudinea faţă de el ar fi trebuit să fie aşa cum va fi de acum înainte: glacială.

Am să-l fac să moară îngheţat.

Îmi este inferior din absolut toate punctele de vedere. Singura lui superioritate constă în puterea de a mă ţine aici. Altă putere nu are. Nu este în stare nici să se poarte, nici să gândească, nici să vorbească, nici să facă orice altceva mai bine decât mine – nici pe departe –, aşa că va continua să rămână Bătrânul Mării până când, cumva, voi reuşi să scap de el.

Voi fi nevoită să folosesc forţa.

Stând aici, m-am gândit la Dumnezeu. Nu ştiu dacă mai cred în Dumnezeu. Şi nu numai eu. Mă gândesc la milioanele de oameni care în timpul războiului au trăit cum trăiesc eu acum. La toţi cei ca Anne Frank. Şi la cei cu câteva secole în urmă. Ceea ce ştiu acum – ceea ce simt – este că Dumnezeu nu intervine. Ne lasă să suferim. Dacă te rogi pentru libertate, îţi găseşti alinare numai pentru că te rogi sau pentru că evenimentele se desfăşoară astfel încât îţi aduc libertatea. Dar Dumnezeu nu ne poate auzi. Nu are nimic uman în el; nu poate să audă, nici să ne compătimească, nici să ne ajute. Vreau să spun că s-ar putea ca Dumnezeu să fi creat lumea şi legile fundamentale ale materiei şi evoluţiei. Dar nu-i pasă de indivizi. A făcut ca unii să fie fericiţi, alţii trişti, unii să aibă noroc şi alţii nu. Îi e indiferent cine e trist şi cine nu e. În consecinţă, nu există.

În aceste ultime zile m-am simţit fără Dumnezeu. M-am simţit mai curată, mai puţin confuză, mai puţin oarbă. Tot mai cred în Dumnezeu. Dar e atât de departe, atât de calculat. Înţeleg că trebuie să trăim ca şi când n-ar exista Dumnezeu. Rugăciunile, slujbele şi imnurile religioase sunt toate stupide şi inutile.

Încerc să explic de ce îmi calc principiile (în ce priveşte nefolosirea violenţei). Continuu să cred în acest principiu, dar văd că pentru a supravieţui eşti uneori obligat să-l încalci. N-are niciun rost să-ţi pui o vagă încredere în noroc, în providenţă sau în bunătatea lui Dumnezeu. Trebuie să acţionezi tu singur şi să lupţi pentru tine.

Cerul este absolut gol. Minunat de pur şi minunat de gol.

Ca şi cum arhitecţii şi constructorii ar trăi în toate casele pe care le-au construit. Ca şi cum ar putea locui în toate. E evident. Îţi sare în ochi. Trebuie să existe un Dumnezeu, dar e imposibil să ştie ceva despre noi.

 

(Aceeaşi seară.) Toată ziua m-am purtat îngrozitor cu el. De câteva ori a încercat să vorbească, dar nu l-am lăsat. Nu voiam să-mi aducă ceva? I-am spus că nu vreau nimic. „Sunt prizoniera ta. Dacă îmi dai de mâncare, voi mânca pentru a mă putea ţine în viaţă. De acum înainte relaţiile dintre noi sunt strict cele dintre prizonier şi temnicerul său. Şi acum te rog să mă laşi în pace.”

Din fericire aveam o mulţime de lucruri de citit, îmi va aduce în continuare ţigări (dacă nu-mi va aduce, n-am să-i cer) şi mâncare. Asta-i tot ce-i cer.

Nu-i o fiinţă umană; e un vid deghizat în om.

20 noiembrie

 

Îl fac să dorească să nu fi dat niciodată cu ochii de mine. La prânz mi-a adus mâncare de fasole conservată. Eu citeam, lungită în pat. O clipă a stat în cameră, după care a dat să plece. M-am repezit la masă, am apucat farfuria şi i-am aruncat-o în faţă. Nu-mi place mâncarea de fasole conservată şi o ştie, dar presupun că i-a fost lene. Nu eram cu adevărat furioasă; m-am prefăcut. Stătea în mijlocul camerei, cu o mutră tâmpă, cu hainele lui atât de curate pline de sos portocaliu. „Nu vreau nimic de mâncare”, am strigat şi i-am întors spatele.

Toată după-amiaza am mâncat ciocolată. Până la cină n-a mai apărut. Mi-a adus icre negre şi somon afumat şi friptură de pui rece (îi cumpără pe undeva gata făcuţi), ştiind că îmi plac, şi zeci de alte lucruri despre care ştie că mi-ar plăcea, bruta vicleană. Viclenia nu constă în faptul că le cumpără, ci în faptul că nu mă pot împiedica să-i fiu recunoscătoare (nu i-am arătat că sunt recunoscătoare, dar n-am mai fost tăioasă). Le oferă într-un fel atât de umil, cu un aer gen te-rog-să-nu-mi-mulţumeşti şi ştiu-că-o-merit. Pe când aranja masa pentru mine, m-a apucat o dorinţă irezistibilă să râd groaznic. Îmi venea să mă arunc pe pat şi să mă tăvălesc de râs. Era atât de perfect el însuşi. Şi eu înnebunesc stând închisă.

Aici, jos, trec brusc de la o stare de spirit la alta. Acum sunt ferm hotărâtă să fac un lucru şi peste o oră hotărăsc să fac altceva.

N-are niciun rost. Nu am o înclinaţie firească spre ură. Este ca şi când undeva, în fiinţa mea, în fiecare zi, s-ar produce o anumită cantitate de bunăvoinţă şi drăgălăşenie care trebuie să iasă din mine orice ar fi. Dacă o închid în mine, izbucneşte singură.

N-am fost drăguţă cu el. Nu vreau să fiu drăguţă cu el. N-am să fiu drăguţă cu el. Dar m-am luptat cu mine însămi ca să-mi schimb atitudinea faţă de el. (Mă refer la lucruri obişnuite ca, de pildă, „ce masă bună!”) De data asta n-am spus nimic. Când m-a întrebat „Mai vrei ceva?” (ca un majordom), i-am răspuns: „Da, vreau să pleci” şi i-am întors spatele. Ar fi avut un şoc dacă mi-ar fi văzut faţa. Zâmbeam şi, când a închis uşa în urma lui, am început să râd. Nu m-am putut împiedica. Isterie!

În ultimele zile am fost foarte ocupată; m-am privit îndelung în oglindă. Uneori am impresia că nu exist cu adevărat, brusc mi se pare că ceea ce văd la numai cincizeci de centimetri mai încolo nu este reflectarea persoanei mele. Sunt obligată să-mi întorc ochii. Îmi privesc faţa, ochii, încerc să înţeleg ce exprimă ochii mei. Ce sunt. De ce sunt aici.

Pentru că sunt atât de singură. Simt nevoia să privesc o figură inteligentă. Oricine a fost închis ca mine ar înţelege. Într-un anume fel, foarte straniu, devii pentru tine însăţi o fiinţă mai reală decât ai fost vreodată. În viaţa obişnuită reprimăm atât de mult din noi înşine, dăruim atât de mult din noi unor oameni obişnuiţi. Mă uit la faţa mea şi o privesc cum se mişcă de parcă ar aparţine altcuiva. Mă uit la mine însămi până când nu mai pot şi trebuie să-mi plec ochii.

Îmi ţin tovărăşie.

Uneori e ca un fel de vrajă şi trebuie să scot limba şi să strâmb din nas ca s-o risipesc.

Stau aici, jos, într-o linişte absolută, cu reflectarea propriei mele imagini, într-un soi de comunicare misterioasă.

Ca în transă.

21 noiembrie

 

E mijlocul nopţii. Nu pot dormi. Mă urăsc.

În seara asta am fost pe punctul de a deveni o ucigaşă.

Niciodată n-am să mai fiu aceeaşi.

Scriu cu mare greutate. Am mâinile legate, dar am reuşit să scap de legătura de la gură.

Totul a început la prânz. Mi-am dat seama că va trebui să mă lupt cu mine însămi ca să mă port frumos cu el. Pentru că simţeam neapărat nevoia să vorbesc cu cineva. Fie chiar şi cu el. E totuşi o fiinţă umană. Când a plecat după masa de prânz, am vrut să-l strig ca să se întoarcă să stăm de vorbă. Sentimentele mele erau complet diferite de cele pe care decisesem să le am în urmă cu două zile. Aşa că am luat o hotărâre. Aici, jos, n-am să reuşesc niciodată să-l lovesc cu ceva. Mă gândisem atât de des la posibilitatea asta în timp ce-l priveam. Şi are grijă să nu se întoarcă niciodată cu spatele spre mine. Aici n-am nicio armă. Aşa că m-am gândit că trebuie să ajung sus, în casă, şi să găsesc acolo posibilitatea de a o face. Aveam deja câteva idei.

Altfel, mă temeam să nu cad în vechea cursă şi să-mi fie milă de el.

Aşa că m-am purtat ceva mai frumos la cină şi i-am spus că trebuie să fac baie (ceea ce era adevărat). A plecat, dar s-a întors şi ne-am dus sus. Atunci – mi s-a părut că e un semn – am văzut o toporişcă. Era pe pervazul ferestrei de la bucătărie, cea de lângă uşă. Probabil că tăiase lemne în grădină şi uitase s-o ascundă. În ultimele zile stătusem tot timpul jos.

Am intrat în casă prea repede ca să pot acţiona atunci.

Dar cât timp am stat în apă m-am gândit. Am hotărât că trebuie s-o fac. Trebuia să reuşesc să pun mâna pe toporişcă şi să lovesc cu partea neascuţită ca să-şi piardă cunoştinţa. N-aveam nici cea mai mică idee care este partea capului unde trebuie să-l lovesc şi nici de intensitatea loviturii.