JOHN FOWLES

 

COLECŢIONARUL

 

1

 

que fors aus ne le sot riens nee{1}

Când venea acasă în vacanţă de la internat o vedeam uneori în fiecare zi, fiind casa lor chiar în faţa Anexei Primăriei. Atât ea, cât şi sora ei mai mică veneau şi plecau, mai totdeauna, însoţite de tineri, ceea ce, bineînţeles, mie nu-mi convenea. Când aveam o clipă liberă şi puteam scoate capul dintre dosare şi registre, mă aşezam la fereastră şi mă uitam pe stradă pe deasupra porţiunii mate a geamului şi uneori o zăream. Seara îmi notam faptul în jurnalul meu de observaţii. La început cu un X şi, mai târziu, când i-am aflat numele, cu un M. De câteva ori mi s-a întâmplat s-o întâlnesc în oraş. Într-o zi, stând la rând la biblioteca din strada Crossfield, m-am nimerit chiar în spatele ei. Nu s-a uitat nici măcar o dată la mine, dar eu nu-mi luam ochii de la ceafa ei şi de la părul strâns într-o coadă la spate. Avea părul blond şi mătăsos ca floarea de sorbestrea, împletit într-o singură coadă care îi ajungea până aproape de talie şi pe care o purta fie peste piept, fie pe spate. Câteodată şi-o învârtea ca o coroană în jurul capului. Înainte să vină ca oaspete în casa mea, nu am avut decât o singură dată prilejul s-o văd cu părul despletit şi era atât de frumoasă, încât mi s-a tăiat răsuflarea. Parcă era o sirenă.

Altă dată, într-o sâmbătă liberă, când m-am dus la Muzeul de Istorie Naturală, ne-am întors amândoi cu acelaşi tren. Stătea la trei scaune de mine, pe lateral, cu nasul într-o carte, aşa că am putut s-o privesc timp de treizeci şi cinci de minute. De câte ori o vedeam, aveam aceeaşi senzaţie ca atunci când descopeream un fluture dintr-o specie rară, de care mă apropiam cu multă grijă, cu sufletul la gură, cum se spune. O specie de călinică femelă, de pildă, foarte deschisă la culoare. Întotdeauna m-am gândit la ea în felul acesta, îmi veneau în minte cuvinte ca „insesizabilă”, „rară”, şi „foarte rafinată”. Căci era diferită de toate celelalte, chiar şi de cele frumoase. Numai un cunoscător o putea aprecia.

În anul în care mai era la internat nu ştiam cine e. Aflasem doar că tatăl ei era doctorul Grey şi, dintr-o frântură de conversaţie auzită la o şedinţă a Secţiei de Entomologie, înţelesesem că mama ei obişnuia să bea. Într-o zi am auzit-o pe maică-sa vorbind într-un magazin. Avea o voce afectată şi de la prima vedere dădea impresia unei femei căreia îi place băutura; era prea tare machiată ş.a.m.d.

Pe urmă au apărut câteva rânduri despre ea în ziarul local, precum că a câştigat o bursă şi cât era de deşteaptă şi îi dădeau şi numele, la fel de frumos ca şi ea: Miranda. Aşa am aflat că plecase la Londra să studieze beleartele. Pentru mine articolul acesta a avut o importanţă specială. Mi se părea că deveniserăm mai intimi, deşi, evident, noi doi nu făcuserăm cunoştinţă, în sensul strict al cuvântului.

Nu pot să spun de ce, de prima oară când am văzut-o, am ştiut că este Unica. Evident că nu sunt nebun. Îmi dădeam perfect seama că e doar un vis şi aşa ar fi rămas dacă nu s-ar fi întâmplat povestea cu banii. O visam cu ochii deschişi, îmi imaginam tot felul de poveşti în care o întâlneam, că făceam lucruri pe care ea le găsea admirabile, că mă însuram cu ea şi tot soiul de chestii de-astea. Nimic indecent, niciodată înainte de... Dar asta am să povestesc mai târziu.

Ea desena în timp ce eu mă ocupam de colecţia mea (în visurile mele, bineînţeles). Mi-o închipuiam întotdeauna îndrăgostită de mine şi de colecţia mea, pe care o desena şi o colora; lucram împreună într-o casă frumoasă, modernă, o încăpere mare cu un perete aproape în întregime din sticlă; organizam reuniuni ale entomologilor, unde în loc să nu scot o vorbă, de frică să nu greşesc, deveneam gazda apreciată de toţi.

Ea, frumoasă, cu părul ei blond şi ochii cenuşii... Şi, bineînţeles, toţi bărbaţii mă priveau plini de invidie.

Singura dată când visurile mele în legătură cu ea nu au fost frumoase a fost atunci când am văzut-o cu un tânăr cu mutră de snob care conducea o maşină sport. Într-o zi eram în spatele lui la bancă şi la casă l-am auzit spunând: „Daţi-mi, vă rog, banii în bancnote de cinci lire”, gluma constând în faptul că cecul era pentru zece lire. Sunt toţi la fel. O vedeam câteodată urcându-se în maşina lui sau traversând oraşul aşezată alături de el, şi în zilele acelea eram foarte tăios cu ceilalţi colegi din birou şi nu mai notam faimosul X în jurnalul meu entomologie (toate astea se întâmplau înainte de plecarea ei la Londra, căci atunci l-a lăsat baltă). În zile ca astea mă lăsam cuprins de visuri urâte: plângea şi de obicei îngenunchea în faţa mea. O dată mi-am permis chiar să visez că o plesneam peste faţă, aşa cum îl văzusem pe unu’ făcând într-o piesă la televizor. Probabil că atunci a început totul.

 

Tatăl meu murise într-un accident de maşină. Aveam doi ani. Era în 1937. Era beat, dar mătuşa Annie spunea totdeauna că mama îl împinsese la băutură. Nu mi-au spus niciodată ce s-a întâmplat exact, dar curând după aceea mama a plecat lăsându-mă cu mătuşa Annie. Voia să-şi trăiască viaţa. Verişoara Mabel mi-a strigat o dată (eram copii şi ne certam) că era o femeie de stradă şi că plecase cu un străin. Eram atât de prost, încât m-am dus drept la mătuşa Annie s-o descos. Dar, bineînţeles, nu mi-a spus decât ce a considerat ea de cuviinţă. Acum totul îmi este indiferent. Dacă mama mai este în viaţă, nu ţin s-o întâlnesc, nu mă interesează. Mătuşa Annie spune deschis că am avut noroc că am scăpat de ea, şi eu sunt de aceeaşi părere.

Aşa că m-au crescut mătuşa Annie şi unchiul Dick, alături de fiica lor, Mabel. Mătuşa Annie este sora mai mare a tatei.

Unchiul Dick a murit când aveam cincisprezece ani. Era în 1950. Ne duseserăm amândoi la pescuit la Tring Reservoir şi, ca de obicei, eu plecasem cu plasa şi cu ce îmi trebuia mie pentru prins fluturi. Când mi s-a făcut foame şi m-am întors unde îl lăsasem, am văzut o grămadă de lume. Am crezut că prinsese vreun peşte mare. De fapt, avusese un atac de apoplexie. L-am dus acasă, dar n-a mai scos nicio vorbă şi nici nu ne-a mai recunoscut pe vreunul dintre noi.

Zilele pe care le-am petrecut împreună – nu chiar împreună pentru că eu plecam mereu după fluturi, iar el rămânea cu undiţele, dar, totuşi, mâncam împreună şi mai era şi drumul până acolo şi înapoi –, zilele acelea (afară de câteva despre care am să vă vorbesc) au fost, categoric, cele mai frumoase din viaţa mea. Când eram copil, mătuşa Annie şi Mabel dispreţuiau colecţia mea de fluturi, dar unchiul Dick îmi lua întotdeauna apărarea. Aprecia lucrul bine făcut. Şi pe el îl impresiona ivirea unui nou „imago” şi se aşeza să privească aripile întinzându-se şi uscându-se treptat, fascinat de delicateţea mişcărilor lui. Îmi făcea întotdeauna loc în magazia lui pentru borcanele mele cu omizi. O dată, când am câştigat un premiu pentru o casetă cu fritillaria, mi-a dat o liră, cu condiţia să nu suflu o vorbă mătuşii Annie. Ce aş putea să mai spun? A fost ca un tată pentru mine. În ziua în care am pus mâna pe vestitul cec, el a fost, în afară de Miranda, se înţelege, persoana la care m-am gândit. I-aş fi dăruit cele mai bune undiţe şi cârlige şi orice şi-ar fi dorit. Dar n-a fost să fie.

 

Din săptămâna în care am împlinit douăzeci şi unu de ani, am jucat cu regularitate la pronosport. În fiecare săptămână pariam aceiaşi cinci şilingi. Crutchley şi bătrânul Tom, care lucrau cu mine la Serviciul de impozite locale, ca şi câteva dintre colegele mele, se asociau ca să joace o sumă mai mare. Mă pisau mereu să joc şi eu cu ei, dar preferam să rămân lupul singuratic. Crutchley nu-mi plăcuse niciodată şi nici bătrânul Tom, cu caracterul lui servil. Bate toată ziua câmpii despre administraţia locală, linguşindu-se pe lângă domnul Williams, casierul municipal. Crutchley se gândeşte numai la lucruri murdare şi este un sadic. Nu scăpa nicio ocazie să-şi bată joc de preocupările mele, mai ales dacă erau şi fete de faţă. „Fred are o mutră obosită – a petrecut un weekend epuizant cu vreo Pieris rapae” sau „Cine era frumoasa Passerina cu care te-am zărit aseară?” Bătrânul Tom rânjea, iar Jane, prietena lui Crutchley de la Sănătatea Publică, o prezenţă permanentă la noi în birou, începea să chicotească. Fata asta era exact opusul Mirandei. Am avut întotdeauna repulsie faţă de femeile vulgare, în special cele tinere. Aşa că, după cum spuneam, jucam de unul singur.

Cecul a fost de 73.091 lire şi câţiva şilingi. L-am sunat pe domnul Williams de cum s-au confirmat rezultatele meciurilor de marţi şi am aflat că totul era în regulă. Am ştiut imediat că plecarea mea îl supăra, deşi la început a zis că se bucură, că era sigur că toată lumea se bucură, ceea ce ştiam că nu era adevărat. Mi-a sugerat chiar să investesc în fondul de împrumut al municipalităţii cu dobândă de 5%. Unii dintre funcţionarii ăştia de la primărie îşi pierd orice simţ al măsurii.

Am făcut ce mi-au sugerat cei de la agenţia de pariuri. M-am mutat la Londra cu mătuşa Annie şi cu Mabel, până când avea să se potolească vâlva. I-am trimis bătrânului Tom un cec de 500 de lire, rugându-l să împartă banii cu Crutchley şi cu ceilalţi. N-am răspuns la scrisoarea lor de mulţumire din care reieşea clar că mă considerau meschin.

Singurul punct negru la orizont era Miranda. Era acasă în momentul când am aflat că am câştigat. Venise în vacanţă de la şcoala de belearte şi o văzusem chiar în dimineaţa memorabilei sâmbete când am auzit vestea cea mare. Tot timpul petrecut la Londra, cheltuind în dreapta şi stânga, nu mă gândeam decât că n-am s-o mai văd niciodată; apoi mă gândeam că acum eram bogat, deci o partidă bună, dar simţeam că era ridicol, oamenii, mai ales fetele ca Miranda, se căsătoresc din dragoste. Erau chiar momente când credeam că am s-o uit. Dar uitarea nu vine la comandă. Se întâmplă să uiţi. Numai că, în ceea ce mă priveşte, nu s-a întâmplat aşa.

 

Dacă eşti lipsit de scrupule şi imoral ca majoritatea celor din ziua de azi, presupun că îţi poţi oferi tot soiul de distracţii când te trezeşti deodată cu o grămadă de bani. Eu nu am fost niciodată aşa. La şcoală nu am fost pedepsit nici măcar o dată. Mătuşa Annie este „nonconformistă”, nu m-a forţat niciodată să mă duc la biserică sau lucruri de-astea, dar fusesem crescut în această atmosferă, deşi unchiul Dick o mai ştergea câteodată la cârciumă. Când m-am întors din armată, după nenumărate scandaluri, mătuşa Annie mi-a dat voie să fumez, deşi nu-i făcea deloc plăcere. Chiar şi acum, când aveam atâţia bani, bombănea întruna că toate cheltuielile astea erau împotriva principiilor ei. Dar Mabel o mai dăscălea când nu eram de faţă (am auzit-o într-o zi) şi i-am spus şi eu că erau oricum banii mei şi principiile mele, că eram bucuros să-i ofer tot ce-şi dorea sau să nu-i dau nimic dacă aşa hotăra ea, şi că în principiile nonconformismului nu exista nimic care să interzică primirea de cadouri.

Ce vreau, de fapt, să spun este că mi s-a întâmplat să mă cherchelesc o dată sau de două ori când am fost în Serviciul de intendenţă, în special în Germania, dar n-am avut niciodată relaţii cu femei. Femeile nu m-au preocupat niciodată, înainte de-a o întâlni pe Miranda. Ştiu că n-am nimic din ceea ce place fetelor. Sunt unii, ca şi Crutchley, care mi se par pur şi simplu vulgari, dar au succes la femei. Era de-a dreptul dezgustător să vezi ocheadele pe care i le aruncau unele funcţionare de la primărie. E ceva animalic cu care nu m-am născut şi mă bucur. (După părerea mea, dacă ar fi mai mulţi oameni ca mine, lumea ar fi mai bună.)

Când eşti sărac, te gândeşti întotdeauna că lucrurile ar fi cu totul altfel dacă ai avea bani. Nu am pretins niciodată mai mult decât mi se cuvenea, nimic excesiv, dar la hotel am simţit clar că se purtau foarte politicos în aparenţă, dar numai în aparenţă. De fapt, ne dispreţuiau pentru că aveam atâţia bani şi nu ştiam ce să facem cu ei. Pe la spate continuau să mă trateze ca pe un mic funcţionar – ceea ce, de fapt, şi eram. Degeaba aruncam cu banii în stânga şi în dreapta. De cum deschideam gura sau făceam vreo mişcare ne dădeam de gol. Parcă îi şi auzeai spunând, nu încercaţi să ne trageţi pe sfoară, ştim cine sunteţi, de ce nu vă întoarceţi de unde aţi venit?

Îmi amintesc că într-o seară am ieşit şi am luat masa la un restaurant de lux. Era trecut pe o listă primită de la agenţia de pariuri. Mâncarea era bună şi am mâncat-o, dar nu i-am simţit gustul din cauza felului cum eram priviţi, a modului în care ne tratau chelnerii ăia străini şi toţi ceilalţi şi cum până şi cel mai mic obiect din sală părea să ne dispreţuiască pentru că nu fuseserăm crescuţi de mici să ştim să ne purtăm ca ei. Mai zilele trecute am citit un articol despre dispariţia spiritului de clasă. Aş fi putut să le spun multe pe tema asta. După părerea mea, Londra este făcută numai pentru cei ieşiţi de pe băncile şcolilor particulare şi dacă nu ai nimic din manierele lor înnăscute şi nici vocea lor afectată nu eşti bun de nimic. Mă refer la Londra celor bogaţi, la Londra cartierelor elegante din West End, bineînţeles.

 

Într-o seară – era după masa la restaurantul de lux – mă simţeam deprimat şi i-am spus mătuşii Annie că aş vrea să ies la plimbare, ceea ce am şi făcut. Am pornit-o pe jos şi am simţit deodată dorinţa de a avea o femeie, adică să ştiu că am avut relaţii cu o femeie, aşa că am sunat la un număr de telefon pe care mi-l dăduse un tip la ceremonia de înmânare a cecului. În caz că simţi nevoia de ştii-tu-ce, îmi spusese el.

O voce de femeie îmi răspunse: „sunt ocupată”. Am întrebat-o dacă nu-mi putea da vreun alt număr şi mi-a dat două. Am luat un taxi până la cea de-a doua adresă. N-am să povestesc ce s-a întâmplat, afară doar că n-am fost bun de nimic. Eram prea emoţionat. Am încercat să nu par un novice, dar bineînţeles că şi-a dat seama. Era bătrână şi respingătoare, respingătoare. Mă refer atât la felul dezgustător în care se comporta, cât şi la felul cum arăta. Era uzată, vulgară. Ca un specimen pe care îl arunci, nu vrei să-l păstrezi într-o colecţie. M-am gândit ce-ar spune Miranda să mă vadă acolo, în această situaţie. Da, cum am spus, am încercat, dar n-am putut şi, de fapt, nici nu mi-am dat nicio silinţă.

Nu sunt tipul de om insistent şi nici nu am fost vreodată. Am avut dintotdeauna aspiraţii mai înalte, cum se zice. Crutchley obişnuia să spună că în ziua de azi, dacă vrei să ajungi undeva, trebuie să dai din coate şi adesea adăuga, uitaţi-vă la bătrânul Tom, uitaţi-vă unde l-a dus atitudinea lui linguşitoare. După cum am spus, Crutchley era un tip care vorbea deschis, cam prea deschis, după părerea mea. Deşi ştia când pica bine să fie linguşitor. Cu domnul Williams, de pildă. Cu mai multă viaţă, Clegg, mi-a spus o dată domnul Williams pe când lucram încă la ghişeul de informaţii. Publicului îi place o faţă zâmbitoare sau o glumă din când în când, spunea el. Nu ne-am născut toţi cu acest dar, ca de pildă Crutchley, dar putem să încercăm, nu? Asta chiar m-a enervat. Pot să spun că eram scârbit până peste cap de primărie şi aveam de gând să plec oricum.

 

Nu eram altfel decât ceilalţi; pot s-o dovedesc. Unul din motivele pentru care nu mai puteam suporta prezenţa mătuşii Annie era acela că mi se stârnise interesul pentru anumite cărţi, din cele care se găsesc în magazinele din Soho, cărţi cu femei goale şi lucruri de-astea. Puteam ascunde revistele, dar erau câteva cărţi pe care aş fi vrut să le cumpăr, dar nu le luam de teamă să nu dea peste ele. Îmi dorisem întotdeauna să pot face fotografii, aşa că primul lucru pe care mi l-am cumpărat a fost un aparat Leica, cel mai bun, cu teleobiectiv şi tot ce vrei. Scopul principal era să fotografiez fluturii vii ca vestitul domn S. Beaufoy. Dar, deseori, când mă plimbam, mi se întâmpla să dau peste lucruri care nu aveau nicio legătură cu colecţiile mele. E incredibil ce ajung să facă perechile de îndrăgostiţi în locuri în care nici nu ţi-ar trece prin cap că se pot întâmpla astfel de lucruri. Aşa că le-am fotografiat şi pe astea.

Bineînţeles că eşecul meu cu femeia mă preocupa, totuşi, pe lângă toate celelalte. De pildă, mătuşa Annie îşi pusese în cap să facă o croazieră până în Australia, să-l vadă pe fiul ei Bob şi pe unchiul Steve, fratele ei mai mic şi familia lui, şi ţinea morţiş să merg şi eu. Dar, cum am spus, nu mai aveam niciun chef să stau cu mătuşa Annie şi cu Mabel. Nu că le-aş fi urât, dar se vedea de la o poştă de unde proveneau. Chiar mai mult decât mine. Era clar ce erau de fapt: două sărăntoace care nu ieşiseră niciodată din fundul provinciei. Voiau să stau toată vremea cu ele şi să le raportez tot ce am făcut, tocmai atunci când, din întâmplare, aveam şi eu o oră liberă. Iată de ce a doua zi după cele relatate mai sus le-am spus clar că nu mă duc în Australia. N-au luat lucrurile prea în tragic. Presupun că avuseseră timp să reflecteze că, la urma urmei, erau banii mei.

 

Am pornit pentru prima oară în căutarea Mirandei în ziua când m-am întors de la Southampton, unde o condusesem pe mătuşa Annie la vapor, în ziua de 10 mai, ca să fiu exact. M-am întors la Londra. Nu aveam niciun plan precis şi îi spusesem mătuşii Annie şi lui Mabel că s-ar putea să plec în străinătate, dar că nu hotărâsem încă nimic. Mătuşa Annie era de-a dreptul speriată. În seara dinaintea plecării îmi ţinuse o predică întreagă: că să nu cumva să mă însor înainte de a cunoaşte ea mireasa. O ţinea întruna că erau banii mei şi viaţa mea şi cât fusesem de generos şi alte de-alde astea. Dar vedeam limpede că era foarte speriată la gândul că s-ar putea să mă însor şi că ar putea pierde astfel toţi banii pe care erau, oricum, foarte jenate să-i cheltuiască. Nu o acuz. Era normal, mai ales când ai o fată infirmă. Consider că persoanele ca Mabel ar trebui suprimate încet, fără suferinţă. Dar asta e altă poveste.

Intenţia mea era (şi în acest scop achiziţionasem cel mai perfecţionat echipament din Londra) să vizitez câteva regiuni unde existau specii rare de fluturi şi chiar „aberaţii” şi să-mi fac serii complete. Mă gândeam să mă duc acolo, să stau undeva atâta vreme cât îmi făcea plăcere şi să ies în fiecare zi să adun specimene pentru colecţie şi să fac fotografii. Încă înainte de plecarea mătuşii Annie luasem lecţii de conducere şi îmi cumpărasem o furgonetă care corespundea necesităţilor mele. Erau o mulţime de specii de fluturi pe care voiam să le caut – papilio glaucus şi lycaenidae, de exemplu, sau unele specii rare de fritillaria ca Heath sau Glanville. Varietăţi pe care cei mai mulţi colecţionari nu le întâlnesc decât o dată în viaţă. Mai erau şi fluturi de noapte pe care mă gândeam să încep să-i colecţionez.

Ceea ce încerc să spun este că şederea Mirandei la mine, ca oaspete, a fost o întâmplare, nu ceva plănuit de mine în momentul în care am intrat în posesia banilor.

 

De îndată ce am scăpat de mătuşa Annie şi de Mabel, mi-am cumpărat toate cărţile pe care le voiam şi, văzând unele dintre ele, am rămas trăsnit. Nu ştiam că există asemenea lucruri. Ca să spun drept, eram scârbit. Mă gândeam cum stăteam închis într-o cameră de hotel cu toate cărţile astea care nu au nicio legătură cu ce îmi imaginam eu că se poate petrece între mine şi Miranda. Brusc mi-am dat seama că mă înşelam crezând că o scosesem cu totul din viaţa mea, când, de fapt, locuiam numai la câţiva kilometri unul de celălalt (mă mutasem deja în hotelul din Paddington) şi nici nu avusesem tot timpul din lume să descopăr unde locuieşte. Dar a fost uşor. Am căutat în cartea de telefon adresa Şcolii de Arte Slade şi într-o dimineaţă am aşteptat-o în faţa şcolii, ascuns în furgonetă. Furgoneta era singurul lux adevărat pe care mi-l oferisem. Era prevăzută cu o instalaţie specială în partea din spate, un pat pliant care se putea întinde dacă voiai să dormi. O cumpărasem ca să-mi car tot echipamentul când mă duceam dintr-un loc într-altul prin ţară şi mă gândeam că dacă aveam o furgonetă nu va mai fi nevoie să le iau tot timpul după mine şi pe Mabel şi pe mătuşa Annie, la întoarcerea lor din Australia. N-am cumpărat-o cu intenţia de a o utiliza în felul în care am folosit-o. Ideea mi-a venit brusc, aproape ca o inspiraţie genială.

 

Prima zi am aşteptat degeaba, dar a doua zi am văzut-o în sfârşit. A ieşit cu un grup de studenţi, majoritatea băieţi. Inima a început să-mi bată cu putere şi mi s-a făcut rău. Aparatul de fotografiat era pregătit, dar n-am îndrăznit să-l folosesc. Era neschimbată: acelaşi pas uşor şi, cum purta întotdeauna pantofi cu tocul jos, nu avea mişcările acelea afectate pe care le au majoritatea fetelor. Nu o preocupa impresia pe care o făcea asupra bărbaţilor. Era ca o pasăre. Tot sporovăia cu un tânăr cu părul negru, tuns scurt şi cu un soi de breton pe frunte, cu mutră de artist. Erau şase, dar numai ea şi tânărul brunet au traversat strada. Am ieşit din maşină şi am pornit în urma lor. N-au mers prea departe, doar până la o cafenea.

Am intrat după ei, spontan, fără să ştiu de ce, ca şi când cineva m-ar fi împins, aproape împotriva voinţei mele. Cafeneaua era plină: studenţi, artişti şi alţii ca ei. Chipuri de boemi. Îmi amintesc tot soiul de figuri ciudate şi obiecte bizare atârnate pe pereţi. Africane, cred.

Era atâta lume şi atâta zgomot şi eram atât de nervos, încât n-am văzut-o din prima clipă. Era la o masă în cea de-a doua sală, tocmai în fund. M-am aşezat la bar, ca s-o pot urmări. Nu îndrăzneam să mă uit prea des spre ea, iar dincolo lumina era slabă.

Şi deodată a apărut lângă mine. Mă făceam că citesc ziarul, aşa că nu văzusem când s-a sculat de la masă. Am simţit cum mă înroşesc la faţă. Stăteam cu ochii pironiţi pe ziar fără să pot citi un cuvânt. Nu îndrăzneam să mă uit nici cu coada ochiului la ea – era lângă mine, aproape că mă atingea. Purta o rochie în carouri, bleumarin cu alb, braţele goale îi erau bronzate şi părul îi cădea pe spate.

„Jenny, n-avem niciun sfanţ, fii un înger şi dă-ne două ţigări”, spuse ea. „Iar?” întrebă fata de la bar, sau cam aşa ceva. „Mâine, îţi promit!” răspunse ea. „Eşti o drăguţă”, adăugă ea după ce barmaniţa i-a dat ţigările. N-a durat decât cinci secunde. Era din nou alături de tânărul brunet, dar faptul de a-i fi auzit glasul o transforma dintr-un soi de vis într-o persoană reală. N-aş putea spune ce anume era deosebit în glasul ei. Era, bineînţeles, glasul unei tinere cu educaţie aleasă, dar nu era afectat; nu era nimic servil în tonul ei, nu cerşise ţigările şi nici nu insistase să le obţină. Le ceruse pe un ton normal, fără aere de superioritate de clasă. Vorbea aşa cum mergea, dacă mă pot exprima astfel.

Am plătit cât am putut de repede, m-am urcat în furgonetă şi m-am întors în camera mea de la hotelul Cremorne. Eram foarte necăjit. În parte din cauză că era nevoită să împrumute ţigări pentru că nu avea bani, în timp ce eu eram gata să-i aştern la picioare şaizeci de mii de lire (îi dădusem zece mii mătuşii Annie). Mă simţeam gata să fac orice ca s-o cunosc, să-i fac toate poftele, să-i fiu prieten; să pot s-o privesc deschis, nu s-o spionez. Atunci am luat un plic – într-aşa hal eram – şi am pus în el cinci bancnote de cinci lire pe care le aveam la mine şi l-am adresat domnişoarei Miranda Grey, la Şcoala de Arte Slade... dar, bineînţeles, nu l-am expediat. L-aş fi trimis, dacă aş fi fost sigur că i-aş putea vedea reacţia la deschiderea plicului.

În ziua aceea mi-am permis pentru prima oară un vis care avea să devină realitate. Se făcea că era atacată de un tip şi eu mă repezeam şi o salvam. Apoi eu eram bărbatul care o ataca, dar nu-i făceam niciun rău. O luam cu forţa şi o duceam cu furgoneta departe, unde o ţineam închisă într-o casă, dar purtându-mă frumos cu ea. Cu timpul începea să mă cunoască, să mă placă şi visul se termina frumos: se făcea că locuiam împreună într-o casă modernă, eram căsătoriţi, aveam copii şi câte şi mai câte.

Visul mă obseda. Noaptea mă ţinea treaz, uitând tot ce făcusem în timpul zilei. Aproape că nici nu mai ieşeam din hotel. Apoi a încetat să mai fie un vis. Mă convingeam singur că totul avea să se întâmple cu adevărat (bineînţeles că eram conştient că era doar o amăgire). Aşa că am început să mă gândesc la tot felul de mijloace pentru a-mi atinge scopul, la tot ce trebuia aranjat şi pus la punct şi cum trebuia să procedez. Îmi spuneam că nu am să ajung niciodată să fac cunoştinţă cu ea în condiţii normale, dar dacă ar locui cu mine mi-ar putea cunoaşte părţile bune şi ar înţelege. Nu m-a părăsit niciodată ideea că va înţelege.

 

Tot atunci am început să citesc ziarele serioase şi să vizitez Galeriile Naţionale şi Galeriile Tate. Nu mi-au plăcut cine ştie ce, erau asemenea casetelor cu specii străine de fluturi din Secţia de entomologie a Muzeului de Istorie Naturală. Vreau să spun că le cunoşteam mai puţin decât pe cele britanice. Dar continuam să mă duc ca să am ce discuta cu ea; să nu par un ignorant.

Într-un ziar de duminică am văzut un anunţ cu litere de-o şchioapă pe pagina unde apăreau casele de vânzare. Ideea nu mă preocupa, dar s-a întâmplat, pur şi simplu, să dau cu ochii de anunţ tocmai când eram pe punctul de a întoarce pagina. „DEPARTE DE LUMEA DEZLĂNŢUITĂ”, se spunea. Chiar aşa. Apoi continua:

 

Casă veche de ţară, loc retras şi foarte pitoresc, grădină mare, la o oră cu maşina de Londra, trei kilometri de satul cel mai apropiat...

 

şi aşa mai departe. A doua zi am pornit cu furgoneta s-o văd. Am telefonat agentului imobiliar din Lewes şi am aranjat să mă aştepte cineva în faţa casei. Am cumpărat o hartă a comitatului Sussex. Aşa e când ai bani. Cad toate obstacolele.

Mă aşteptam la o dărăpănătură. Era într-adevăr veche, albă pe dinafară, cu bârne aparente negre şi acoperiş de ardezie. Era total izolată. Agentul imobiliar a ieşit din casă când a auzit maşina. Mă aşteptam să fie mai bătrân. Era cam de vârsta mea, dar era tipul băiat-de-familie-bună-proaspăt-absolvent-de-universitate, plin de remarci tâmpite ce se voiau hazlii, de parcă era sub demnitatea lui să vândă ceva, dar, oricum, să vinzi case este cu totul altceva decât să fii băiat de prăvălie. Mi-a fost antipatic de la bun început pentru că încerca să mă descoasă prea mult. M-am gândit că, dacă tot făcusem atâta drum, hai să vizitez totuşi casa. Camerele nu erau cine ştie ce, dar erau prevăzute cu tot confortul modern, electricitate, telefon ş.a.m.d. Aparţinuse unui amiral în retragere sau cam aşa ceva, care murise, iar următorul cumpărător murise subit, aşa că acum era scoasă din nou la vânzare.

Susţin şi acum că nu m-am dus acolo cu intenţia de a vedea dacă nu era cumva un loc bun pentru a găzdui un musafir de taină. Nu pot să spun exact cu ce intenţii m-am dus.

Pur şi simplu nu ştiu. Faptele pe care le faci la un moment dat le estompează pe cele făcute anterior.

Tipul ţinea morţiş să ştie dacă doream s-o cumpăr pentru mine. I-am spus că era pentru o mătuşă. N-am minţit, i-am spus că voiam să-i fac o surpriză când se întorcea din Australia şi altele de acest fel.

Voia să ştie ce părere am despre preţ.

Ca să-i închid gura, i-am spus că tocmai intrasem în posesia unei sume considerabile. Coboram scările, după ce văzusem totul, când a venit vorba de bani şi, ca să-l pun la punct, eram cât pe ce să-i spun că nu era ceea ce doream, că nu era destul de mare, dar m-am abţinut când mi-a spus că văzusem tot ceea ce era de văzut, în afară de piviniţă.

Trebuia să ieşi afară, prin spatele casei, pentru a intra în pivniţă. Era o uşă mică lângă intrarea de serviciu. Luă cheia de sub un ghiveci cu flori. Bineînţeles că lumina nu mergea, dar avea o lanternă, înăuntru nu pătrundea nicio rază de soare, era umed, neplăcut. Am coborât câteva trepte. Când am ajuns jos, am aprins lanterna. Cineva văruise zidurile, dar asta fusese demult şi pereţii se scorojiseră din loc în loc.

Se întinde sub toată casa, îmi spunea el, şi mai este şi asta... A ridicat puţin lanterna şi atunci am văzut în faţa noastră, la picioarele treptelor, o uşă pe colţ. Dădea în altă pivniţă, mare, spre care coborau patru trepte, dar cu tavanul mai jos şi uşor boltit ca unele cripte de sub bisericile vechi. Treptele coborau în diagonală către un colţ şi aveai impresia că încăperea nici nu exista.

Locul ideal pentru o orgie, îmi spuse el.

La ce folosea? am întrebat, ignorând observaţia lui stupidă.

Mi-a spus că bănuia că fusese construită pentru că locul era prea izolat. Probabil că-şi ţineau proviziile de alimente. Sau poate că fusese vreo capelă romano-catolică secretă. Unul dintre electricieni şi-a exprimat mai târziu părerea că fusese probabil o ascunzătoare a contrabandiştilor în drumul lor către Londra dinspre Newhaven.

În cele din urmă am urcat din nou şi am ieşit afară. După ce a încuiat uşa şi a pus cheia la loc sub ghiveciul cu flori, parcă nici nu ar fi existat subsolul. Erau două lumi. Şi pentru mine aşa a rămas tot timpul. Uneori mă trezeam şi mi se părea că nu fusese decât un vis, până în clipa când coboram din nou.

Omul se uită la ceas.

Mă interesează, i-am spus. Mă interesează chiar foarte mult. Eram atât de nervos, încât agentul imobiliar mă privi surprins, aşa că am adăugat, cred că am s-o cumpăr. Aşa, deodată. M-am mirat şi eu. Pentru că până atunci îmi dorisem întotdeauna ceva modern, contemporan, cum se spune. Nici vorbă de o vechitură la mama dracului.

Rămăsese locului cu ochii cât cepele, uimit că eram atât de interesat şi uimit, ca majoritatea oamenilor ca el, de faptul că aveam bani.

Apoi s-a reîntors la Lewes. Mai avea un client care dorea să viziteze casa, aşa că i-am spus că rămân în curte să reflectez înainte de a lua o hotărâre definitivă.

Grădina era frumoasă şi se pierdea într-un câmp cu lucernă, ideală pentru fluturi. Câmpul urca puţin spre o colină (în partea de nord). La răsărit se întindea o pădure de ambele părţi ale drumului ce ducea spre Lewes. La apus, iar câmp liber. În spatele colinei, cam la vreun kilometru şi ceva, era o fermă. Casa cea mai apropiată. Înspre sud se deschidea o privelişte frumoasă, dar era blocată de gardul viu din faţa casei şi de câţiva pomi. Şi garajul era în stare bună.

M-am dus din nou spre casă, am luat cheia şi am coborât încă o dată în pivniţă. Cea de-a doua încăpere era cam la doi metri sub nivelul solului. Era umedă şi pereţii îmi aminteau de lemnele umede, iarna. Nu puteam să văd prea bine, neavând la mine decât o brichetă. Cam înfricoşător, dar eu nu sunt genul superstiţios.

 

S-ar putea spune că am avut noroc să găsesc casa de la prima încercare, deşi, oricum, mai devreme sau mai târziu, tot găseam eu ceva. Bani aveam. Şi dorinţa de a reuşi. Crutchley ar fi numit-o „tupeu”. La primărie îmi lipsise cu desăvârşire. Nu era genul meu. Dar aş vrea să-l văd eu pe Crutchley organizând ce am organizat eu toată vara şi să ducă totul la bun sfârşit. N-am de gând să-mi cânt singur osanale, dar n-a fost lucru uşor!

Acum câteva zile am citit într-un ziar („Maxima zilei”): „Hotărârea este pentru spirit ceea ce este apa pentru trup”. După umila mea părere, e foarte adevărat. Din clipa în care Miranda a devenit scopul vieţii mele, mă puteam compara cu oricare alt bărbat, aş zice, şi evenimentele mă îndreptăţesc s-o afirm.

 

A trebuit să dau cinci sute de lire în plus faţă de preţul anunţat, întrucât mai umblau şi alţii după casă. Toţi mă jumuleau. Topometrul, antreprenorul, decoratorul şi negustorii din Lewes de la care am cumpărat mobila. Dar nu îmi păsa. De ce să-mi fi făcut probleme? Pentru mine banii nu aveau nicio valoare. Primeam scrisori lungi de la mătuşa Annie, cărora le-am răspuns, mărturisind doar jumătate din sumele cheltuite în realitate.

I-am pus pe electricieni să prelungească cablul până jos în pivniţă şi pe instalatori să tragă o ţeava de apă şi să instaleze o chiuvetă. Am pretins că vreau să mă ocup de tâmplărie şi de developat fotografii şi că intenţionam să-mi fac atelierul jos. Nu era o minciună. Existau multe lucrări de tâmplărie pe care voiam să le fac şi făcusem deja câteva poze pe care nu le-aş fi putut da la developat în oraş. Nimic obscen. Doar cupluri.

La sfârşitul lui august lucrătorii au plecat şi m-am instalat acolo. La început aveam impresia că trăiesc un vis. Dar n-a durat mult. Singurătatea nu era atât de totală pe cât sperasem. Într-o zi m-am pomenit cu un om care voia să se ocupe de grădină pe motiv că el se ocupase întotdeauna de ea şi a făcut foarte urât când l-am dat pe uşă afară. Apoi a venit preotul din sat şi am fost nevoit să fiu nepoliticos şi cu el. I-am spus că doream să fiu lăsat în pace, eram nonconformist, nu voiam să am nimic de-a face cu locuitorii din sat. A plecat furios, dându-şi aere. Apoi au mai fost câţiva negustori care îşi desfăceau marfa din rulotă şi a trebuit să le trântesc uşa în nas. Le-am spus că-mi cumpăr tot ce-mi trebuie de la Lewes.

Am renunţat şi la telefon.

Curând am luat obiceiul să încui poarta din faţă. Nu era decât un grilaj, dar avea broască. O dată sau de două ori am văzut câţiva negustori ambulanţi încercând să tragă cu ochiul, dar încet-încet oamenii au început să priceapă. M-au lăsat în pace şi am putut să-mi văd de treabă.

 

Am lucrat mai bine de o lună să-mi pun planurile la punct. Eram singur tot timpul; faptul că nu aveam prieteni se dovedea un noroc. (Nu-i puteai considera prieteni pe cei de la primărie. Eu nu le simţeam lipsa şi nici ei nu mi-o simţeau pe a mea.)

La mătuşa Annie obişnuiam să fac tot soiul de treburi în jurul casei. Mă învăţase unchiul Dick. Mă pricepeam oarecum la tâmplărie şi alte mici reparaţii şi am reuşit să aranjez camera destul de frumos. După părerea mea, bineînţeles. După ce am reuşit să scap de umezeală, am aşternut câteva straturi de pânză izolantă şi pe deasupra o mochetă frumoasă, portocalie (veselă), care mergea foarte bine cu pereţii (văruiţi în alb). Am adus un pat şi un scrin, masă, scaune etcetera. Am instalat un paravan într-un colţ şi în spatele lui am pus un lavoar, un WC de camping şi toate cele de trebuinţă – era aproape ca o cămăruţă separată. Am mai cumpărat o grămadă de alte lucruri, rafturi şi o mulţime de cărţi de artă şi câteva romane, ca încăperea să fie cât mai plăcută. Şi în cele din urmă am reuşit. Nu m-am aventurat să cumpăr tablouri. Îmi dădeam seama că ei, probabil, îi place pictura de avangardă.

Problema dificilă rămâneau uşile şi zgomotul. Arcada care ducea în camera ei nu avea uşă. Doar un pervaz vechi de stejar masiv, aşa că uşa a trebuit s-o fac eu, pe măsura pervazului, şi s-o instalez singur. Asta a fost cel mai greu. Prima pe care am făcut-o n-a mers, dar a doua s-a potrivit mai bine. Nici chiar un bărbat nu ar fi putut s-o spargă, darămite o fiinţă plăpândă ca ea. Era din lemn bine uscat, gros de cinci centimetri, cu placă de metal pe partea din interior, astfel încât să nu se poată ajunge la lemn. Cântărea o tonă şi n-a fost uşor s-o pun, dar am reuşit. Am fixat balamalele pe partea exterioară, balamale mari de douăzeci şi cinci de centimetri, după care am făcut o treabă foarte deşteaptă: am construit din bucăţi vechi de lemn un soi de rastel numai pentru unelte şi chestii de-astea şi l-am fixat cu cuie de lemn pe partea exterioară, astfel încât, la o privire fugară, îţi făcea impresia că e doar o nişă cu câteva rafturi. Numai dacă o dădeai deoparte se vedea uşa. Instalaţia avea şi avantajul că nu permitea să treacă niciun zgomot. Ca să nu fiu deranjat, am pus încă o broască pe partea interioară a primei uşi, care avea deja un lacăt. Am pus şi o sonerie de alarmă. Una simplă, pentru noapte.

În prima pivniţă am instalat o mică maşină de gătit şi toate celelalte accesorii necesare. Nu puteam să fiu sigur că n-o să fiu spionat şi ar fi părut ciudat să fiu văzut ducându-mă toată ziua cu tăvile cu mâncare în sus şi în jos. Dar intrarea la pivniţă fiind în spatele casei, nu-mi făceam cine ştie ce griji, mai ales că nu era decât câmp şi pădure cât vedeai cu ochii. Oricum, pe două laturi curtea era împrejmuită cu zid şi în rest cu un gard viu prin care nu se zărea nimic. Era un loc aproape ideal. M-am gândit să construiesc o scară interioară, dar cheltuiala ar fi fost mult prea mare şi nu voiam să risc să trezesc bănuieli. În ziua de azi nu mai poţi avea încredere în muncitori, îşi vâră nasul peste tot.

Şi, totuşi, în tot timpul acesta nu m-am gândit o clipă că e ceva serios. Ştiu că pare ciudat, dar ăsta e adevărul. Îmi spuneam, bineînţeles, că n-am să izbutesc niciodată, că e doar în imaginaţia mea şi atât. N-aş fi putut nici să-mi închipui toate acestea dacă nu aveam atâţia bani şi timp liber cât voiam. Cred că foarte mulţi oameni care par fericiţi ar face ce am făcut eu sau lucruri asemănătoare dacă ar avea timp şi bani la dispoziţie. Vreau să spun că ar face tot ceea ce pretind acum că nu se cade. Puterea corupe, spunea adesea unul dintre profesorii mei. Şi Banii înseamnă Putere.

Am mai făcut ceva: am cumpărat o mulţime de obiecte de îmbrăcăminte pentru ea de la un magazin din Londra. De fapt, am ales o prăvălie în care am văzut o vânzătoare cam de aceeaşi talie cu Miranda şi i-am indicat culorile pe care observasem că le purta de obicei. Am cumpărat tot ce am considerat că i-ar fi necesar unei fete. Am îndrugat o poveste despre o prietenă din nord căreia i s-au furat toate bagajele şi că voiam să-i fac o surpriză şi alte gogoşi de felul acesta. Nu cred că vânzătoarea a crezut o iotă din ce-i spusesem, dar îi făceam vânzare. Am cheltuit aproape nouăzeci de lire în dimineaţa aceea.

 

Aş putea să vorbesc la nesfârşit despre măsurile de precauţie pe care le-am luat. Mă duceam câteodată în camera ei şi încercam să-mi imaginez ce ar putea face ca să scape. M-am gândit că s-ar putea pricepe la electricitate – cu fetele de azi nu poţi să ştii – aşa că purtam mereu pantofi cu talpă de cauciuc şi nu mă atingeam de niciun întrerupător înainte de a-l inspecta cu atenţie. Am instalat un incinerator special ca să ard tot ce arunca ea. Îmi dădeam seama că nimic din ce îi aparţinea nu trebuia să iasă din casă. Nici chiar rufe la spălat. Nu se ştie de unde se putea ivi ceva.

 

Ei, în sfârşit, iată-mă din nou la Londra, la hotelul Cremorne. Câteva zile am pândit-o, dar n-am reuşit s-o văd. Eram groaznic de îngrijorat, dar am insistat. Nu mi-am luat aparatul de fotografiat, ştiam că e prea riscant. Miza era mult mai mare decât o scenă de stradă interesantă prinsă pe peliculă. De două ori m-am dus la cafenea. O dată am stat aproape două ore, prefăcându-mă că citesc, dar n-a venit. Am început să-mi fac tot felul de gânduri, poate că a murit, poate că nu mai mergea la şcoala de arte. Dar într-o zi (nu voiam ca furgoneta să atragă prea mult atenţia), ieşind din metrou în Warren Street, am văzut-o. Cobora pe celălalt peron dintr-un vagon venind dinspre nord. Era simplu. Am urmărit-o când a ieşit din staţie şi a luat-o spre şcoală. În zilele următoare am pândit-o în staţia de metrou. Poate că nu folosea întotdeauna metroul ca să se ducă acasă, căci două zile n-am văzut-o, dar a treia zi am zărit-o traversând strada şi intrând în staţie. Aşa am aflat de unde venea. Din Hampstead. Am făcut acelaşi lucru şi acolo. A doua zi am aşteptat-o să apară şi când a ieşit din metrou am urmărit-o vreo zece minute, printr-o mulţime de străduţe, până la locuinţa ei. Am trecut prin faţa casei în care intrase şi am văzut numărul, apoi la capătul străzii am citit placa cu numele. Făcusem o treabă bună.

Am părăsit hotelul Cremorne cu trei zile înainte şi în fiecare seară mă mutam la alt hotel, de unde a doua zi plăteam şi plecam, ca să nu mi se poată lua urma. În furgonetă, patul era gata instalat; pregătisem curelele şi fularele. Aveam de gând să folosesc cloroform, din cel cu care am omorât o dată fluturii în sticlă. Mi-l dăduse un tip de la laboratorul de analize şi mai aveam puţin. Nu se trezise, dar, ca să fiu sigur, am decis să adaug puţină tetraclorură de carbon, cunoscută sub numele de T.C.C., care se poate cumpăra de oriunde.

M-am învârtit cu maşina prin Hampstead şi ajunsesem să cunosc toate locurile cu ochii închişi şi descoperisem chiar şi drumul cel mai scurt spre Fosters. Totul era pregătit. Nu-mi mai rămânea decât să mă aşez la pândă şi să profit de prima ocazie ce avea să se ivească. E adevărat că în momentul acela eram într-o stare ciudată. Mă gândeam la toate detaliile de parcă făcusem astfel de lucruri toată viaţa. Ca şi când aş fi fost agent secret sau detectiv.

Până la urmă am aşteptat vreo zece zile, aşa cum se întâmplă şi cu fluturii. Vreau să spun că te duci într-un loc unde ştii că vei da peste specii rare şi nu găseşti nimic, dar altă dată, când nici nu cauţi fluturi, îţi apar în faţa ochilor pe o floare, oferiţi ca pe tavă, cum se zice.

În seara aceea parcasem, ca de obicei, lângă staţia de metrou, pe o străduţă laterală. Fusese o zi frumoasă, dar atmosfera era apăsătoare. Se apropia furtuna. Mă postasem în uşa unui magazin în faţa ieşirii şi am văzut-o urcând treptele, chiar în clipa când a izbucnit furtuna. Nu avea fulgarin, doar un pulover. A luat-o imediat la fugă spre intrarea principală a metroului. Am traversat şi eu, strecurându-mă prin mulţimea care se foia peste tot, şi am văzut-o într-o cabină telefonică. Apoi a ieşit şi în loc s-o ia, ca de obicei, pe strada care urca spre casa ei, a luat-o pe altă stradă. M-am luat după ea, deşi îmi spuneam că nu avea niciun rost, neavând de unde şti ce are de gând să facă. Şi, brusc, a luat-o la fugă pe o stradă laterală şi a intrat într-un cinematograf. Mi-am dat seama ce făcuse. Sunase la ea acasă să spună că plouă prea tare şi că intra la cinema până stătea ploaia. Am înţeles că asta era ocazia pe care o aşteptasem, doar dacă nu venea cineva s-o ia la ieşire. După ce a intrat în sală, m-am apropiat şi m-am uitat cât durează programul. Două ore. Am riscat (poate că voiam să acord sorţii o şansă să mă împiedice). Am intrat într-o cafenea şi am mâncat ceva. Apoi m-am dus să-mi iau furgoneta şi am parcat-o în aşa fel ca s-o pot vedea când iese. Nu ştiam la ce să mă aştept. Poate că se întâlnise cu cineva. În clipa aceea mă simţeam ca dus de apele repezi ale unei cascade: puteam să-mi sparg capul în cădere sau să scap nevătămat.

Dar a ieşit tot singură, exact peste două ore. Ploaia se mai potolise şi începuse să se întunece. Cerul era acoperit. A luat-o pe drumul ei obişnuit spre casă. Atunci am pornit şi eu furgoneta, am depăşit-o şi am parcat ceva mai sus, acolo unde strada ei făcea o curbă. Pe o parte a străzii erau pomi şi tufişuri, iar pe cealaltă parte era o hardughie mare într-o grădină imensă. Casa părea nelocuită. Ceva mai sus începeau celelalte case, toate mari. Prima parte a drumului era foarte bine luminată.

Trebuia deci s-o aştept când ajungea aici.

Pregătisem special o pungă de plastic pe care o aveam în buzunarul fulgarinului şi în care pusesem cloroformul, tetraclorură de carbon şi tamponul proaspăt îmbibat. Îmi închisesem clapele buzunarului ca să nu se evapore, dar, la nevoie, puteam scoate tamponul imediat.

Deodată au apărut două bătrâne cu umbrelele deschise (începuse din nou să picure); urcau strada înspre mine. De asta mă temusem, căci ştiam că ea trebuia să apară din moment în moment şi am fost pe punctul de a renunţa. Dar m-am lăsat repede în jos şi bătrânele au trecut pe lângă mine sporovăind, nu cred că m-au văzut nici pe mine, nici furgoneta. Erau tot felul de maşini parcate în jur. Trecu un minut. Am ieşit din maşină şi am deschis uşile din spate. Plănuisem fiecare mişcare. Şi brusc am văzut-o. Era la mai puţin de douăzeci de paşi de mine şi a luat colţul fără să mă vadă. Mergea repede. Dacă ar fi fost o noapte senină, nu ştiu ce aş fi făcut. Dar un vânt puternic scutura pomii. Foarte neplăcut. Am văzut că nu venea nimeni în urma ei. În clipa aceea a ajuns în dreptul meu, pe trotuar. Cel mai nostim era că fredona o melodie.

I-am spus, vă rog să mă scuzaţi, vă pricepeţi la câini?

Se opri uimită. „De ce?” mă întrebă.

E îngrozitor, dar tocmai am lovit unul cu maşina, i-am răspuns. Mi-a ieşit brusc în faţă şi nu ştiu ce să fac cu el. Nu e mort. M-am uitat îngrijorat în furgonetă prin uşile din spate.

„Săracul de el!” exclamă ea.

Se apropie să se uite în maşină, aşa cum sperasem.

Nu sângerează, i-am replicat, dar nu mai mişcă.

Când a ajuns lângă uşile din spate, m-am dat puţin la o parte, ca şi când i-aş fi făcut loc să vadă mai bine.

Am aruncat o privire spre stradă. Nimeni. Atunci am prins-o. N-a scos un sunet. Părea uluită. I-am pus repede peste nas şi peste gură tamponul pregătit în buzunar. Când am apucat-o în braţe, am simţit mirosul cloroformului. S-a zbătut ca o disperată, dar nu avea destulă putere; era chiar mai mică decât mi se păruse. Am auzit un soi de gâlgâit. M-am uitat din nou de-a lungul străzii. Mi-am spus, asta e, va opune rezistenţă şi voi fi obligat s-o lovesc sau să fug. Eram gata să renunţ. Dar brusc am simţit că cedează. Acum nu mai trebuia s-o ţin cu forţa; trebuia s-o ţin să nu cadă. Am împins-o pe jumătate în furgonetă, apoi am deschis repede uşa din faţă, m-am urcat şi am tras-o înăuntru, după care am închis cu grijă uşile. M-am rostogolit lângă ea şi am urcat-o în pat. A mea era. M-a cuprins brusc un soi de febră; reuşisem. I-am pus mai întâi căluşul şi după aceea am legat-o de pat. Încet, fără panică, exact cum plănuisem. După care m-am aşezat la volan. Durase totul mai puţin de un minut. Am urcat strada încet, fără zgomot, şi am întors într-un loc pe care îl reperasem dinainte pe Hampstead Heath. Acolo am trecut din nou în spate şi am legat-o bine cu fulare şi curele, în aşa fel ca să n-o doară, dar să nu poată nici să ţipe, nici să înceapă să lovească în părţile laterale ale maşinii sau ceva de genul ăsta. Era tot fără cunoştinţă, dar respira. O auzeam răsuflând ca şi când ar fi avut guturai. Mi-am dat seama că nu avea să i se întâmple nimic.

 

La Redhill, aşa cum plănuisem, am părăsit şoseaua principală, am oprit pe un drum lăturalnic necirculat şi m-am dus din nou în spate. Am pus o lanternă jos, într-un colţ, ca s-o luminez puţin şi să văd ce e cu ea. Se trezise. Mă privea cu ochi mari. Nu părea speriată. Se uita la mine mai degrabă cu un soi de aroganţă, ca şi când hotărâse să nu se lase cuprinsă de frică cu niciun preţ.

I-am spus, nu-ţi fie teamă. Nu-ţi fac nimic. A continuat să mă privească.

Eram stânjenit. Nu ştiam ce să spun. Am întrebat-o, te simţi bine? Vrei ceva? Dar întrebările păreau prosteşti. De fapt, intenţia mea era s-o întreb dacă nu vrea să-şi facă nevoile.

A început să-şi mişte capul de la dreapta la stânga. Am înţeles că o jena căluşul.

I-am spus că suntem în plin câmp; n-are niciun rost să strige. Dacă ţipă, îi pun din nou căluşul.

Făcu semn că înţelesese, aşa că i l-am scos. Dar înainte să pot interveni cu ceva, s-a ridicat cât a putut şi a vomat. Era groaznic. Simţeam mirosul de cloroform şi vomă. N-a scos o vorbă. Gemea doar. Mi-am pierdut capul. Nu ştiam ce să fac. Mi-am dat brusc seama că trebuie să ajungem acasă cât mai repede, aşa că i-am pus din nou căluşul. S-a zbătut şi am auzit-o îngăimând pe sub fular, nu, nu. Era oribil, dar m-am ţinut tare, căci ştiam că, în cele din urmă, era spre binele ei. După care m-am urcat din nou la volan şi am pornit în viteză.

Am sosit acasă imediat după zece jumătate. Am intrat direct în garaj, am dat ocol casei să mă asigur că nu se întâmplase nimic în lipsa mea, deşi nu mă aşteptam la nimic special. Dar nu voiam ca toată operaţiunea să eşueze din cauza unui detaliu. Am coborât în camera ei. Totul era în ordine. Aerul nu era închis pentru că lăsasem uşa deschisă. Dormisem o noapte acolo ca să-mi dau seama dacă era destul aer şi ştiam că era suficient. Dusesem şi tot ce trebuie ca să fac ceai. Camera era plăcută şi confortabilă.

Ei, sosise în sfârşit şi clipa cea mare. M-am dus din nou în garaj şi am deschis uşile din spate ale furgonetei. Totul a mers conform planului, aşa cum decursese, de altfel, toată operaţiunea. Am dezlegat-o, am ajutat-o să stea aşezată, bineînţeles fără să-i dezleg mâinile şi picioarele. S-a zbătut puţin şi am fost obligat s-o avertizez că, dacă nu se linişteşte, voi fi silit să-i pun din nou tamponul cu cloroform şi T.C.C. (pe care i l-am arătat), dar dacă stătea locului nu avea să i se întâmple nimic. S-a calmat. Am dat-o fără nicio greutate jos din maşină; mi-a cam dat puţin de furcă la uşa camerei, dar odată ajunsă acolo nu mai avea nicio şansă. Am aşezat-o pe pat. Uf, reuşisem!

Era albă la faţă şi avea urme de vomă pe puloverul bleumarin. Arăta groaznic! Dar în ochi nu i se citea frica. Ciudat. Se uita fix la mine şi aştepta.

I-am spus, asta e camera ta. Dacă faci ce-ţi spun, n-o să păţeşti nimic. N-are rost să strigi. Afară nu se aude nimic şi, oricum, n-are cine să te audă. Acum te las. Ai biscuiţi şi sandvişuri (cumpărasem la Hampstead) şi, dacă vrei să-ţi faci ceai sau cacao, ai aici tot ce trebuie. I-am spus că voi reveni a doua zi dimineaţa.

Vedeam că ar fi vrut să-i scot căluşul, dar n-aveam de gând s-o fac. M-am mulţumit să-i dezleg mâinile, după care am ieşit din cameră. S-a luptat să-şi dezlege căluşul, dar până să reuşească eu închisesem deja uşa şi o încuiasem. Am auzit-o strigând, întoarce-te! A mai strigat încă o dată, dar nu prea tare. Apoi a smucit uşa, dar nu cu prea multă forţă. După care a început să lovească în uşă cu ceva tare. Cred că era peria de păr. Nu făcea cine ştie ce zgomot şi, oricum, trăsesem rafturile false peste uşă şi ştiam foarte bine că de afară nu se putea auzi nimic. Pentru orice eventualitate, am mai stat cam o oră în cealaltă pivniţă. Nu era necesar. Nu exista nimic în cameră cu care să fi putut sparge uşa, chiar dacă ar fi avut destulă forţă. Cumpărasem ceşti de plastic, iar ceainicul, tacâmurile şi celelalte erau din aluminiu.

În cele din urmă am urcat la mine şi m-am culcat. Era oaspetele meu în sfârşit şi asta era tot ce voiam. Am stat multă vreme treaz să reflectez. Îmi era puţin teamă că ar fi putut recunoaşte cineva furgoneta, dar erau sute de asemenea furgonete şi singurul lucru care mă îngrijora efectiv erau cele două bătrâne care trecuseră pe stradă.

Stăteam lungit în pat, gândindu-mă că e în camera de jos. Eram sigur că nici ea nu putea să doarmă, îmi imaginam scene plăcute, visam că mă duceam jos s-o consolez. Eram atât de emoţionat, încât probabil că am mers prea departe în visurile mele, dar nu eram propriu-zis îngrijorat. Ştiam că dragostea mea era demnă de ea. În cele din urmă am adormit.

 

După aceea, ea îmi tot spunea ce lucru urât făcusem şi că ar fi mai bine dacă aş încerca măcar să-mi dau seama. Nu pot decât să spun din nou că în seara aceea am fost foarte fericit. Impresia mea era că reuşisem să fac ceva foarte îndrăzneţ, ca şi cum aş fi escaladat Everestul sau aş fi îndeplinit o misiune în teritoriul inamic. Eram fericit pentru că ştiam că aveam cele mai bune intenţii. Dar ea nu avea să înţeleagă acest lucru niciodată.

Pe scurt, în seara aceea mi s-a întâmplat cel mai bun lucru din viaţă (în afară doar de câştigul la pronosport). Eram ca şi cum aş fi prins încă o valesina femela sau o fritillaria spaniola. Vreau să spun că era ceva pe care nu reuşeai să-l faci decât o dată în viaţă sau poate niciodată; de fapt, ceva la care de regulă visezi, fără să crezi că se poate întâmpla cu adevărat.

N-am avut nevoie de deşteptător. M-am sculat mult mai devreme. Am coborât, încuind uşa după mine. Plănuisem totul dinainte. Am ciocănit la uşă şi am strigat te rog să te scoli. Am aşteptat zece minute, apoi am tras ivărul şi am intrat. Îi aduceam înapoi geanta, după ce, bineînţeles, îi verificasem conţinutul. Nu avea nimic de care să se poată folosi, în afară de o pilă de unghii şi un cuţit cu lamă scurtă pe care desigur că i le-am luat.

Lumina era aprinsă. Stătea în picioare lângă fotoliu. Era complet îmbrăcată şi mă privea cu aceiaşi ochi ficşi, fără frică – curajoasă ca un soldat. Ciudat, nu era chiar aşa cum mi-o aminteam eu. E drept că până acum n-o văzusem atât de aproape.

Sper că ai dormit bine, i-am spus.

„Unde suntem aici? Cine sunteţi? De ce m-aţi adus aici?” Tonul era rece, dar nu violent.

Nu pot să-ţi spun.

„Cer să fiu eliberată imediat. E monstruos.”

Stăteam unul în faţa celuilalt şi mă privea în ochi.

„Daţi-vă la o parte! Vreau să plec.” Şi făcu câţiva paşi spre mine, înspre uşă. Dar nu m-am clintit. O clipă am crezut că o să sară la mine, dar probabil că şi-a dat seama că ar fi fost o prostie. Eram hotărât şi n-ar fi reuşit în niciun caz. S-a oprit chiar lângă mine şi mi-a spus: „Daţi-vă la o parte”.

Nu poţi pleca încă. Te rog, nu mă obliga să folosesc forţa, i-am răspuns eu.

Mi-a aruncat o privire furioasă şi s-a întors cu spatele. „Nu ştiu ce credeţi că sunt. Dacă vă închipuiţi însă că sunt fata vreunui bogătaş şi că veţi obţine o sumă enormă pentru răscumpărare, veţi avea un şoc.”

Ştiu cine eşti, i-am răspuns. Nu e vorba de bani.

Nu mai ştiam ce să spun. Eram atât de emoţionat s-o văd aici, în faţa mea, în carne şi oase. Atât de nervos. Voiam să-i privesc faţa, părul minunat, aşa frumoasă şi micuţă, dar n-am putut. Se uita drept în ochii mei. A urmat o pauză stânjenitoare.

Deodată îmi spuse pe un ton oarecum acuzator:

„Şi dumneata crezi că nu ştiu cine eşti?”

M-am înroşit tot. Mă luase prin surprindere. Nici prin cap nu-mi trecuse că m-ar putea recunoaşte.

Articulă rar: „Anexa Primăriei”.

I-am răspuns că nu ştiam la ce se referă.

„Purtai mustaţă”, adăugă ea.

Tot nu-mi dădeam seama cum de ştia. Presupun că mă văzuse de câteva ori prin oraş. Poate că mă văzuse vreodată de la fereastră în faţa casei lor. Totul se învălmăşea în capul meu.

Continuă: „Ţi-au dat poza în ziar”.

Nu ştiu de ce, dar nu mi-a plăcut niciodată să fiu dat în vileag. Tot încercam să explic, vreau să zic să inventez explicaţii. Deodată am găsit o ieşire:

Nu fac decât să execut ordine.

„Ordine?” întrebă fata. „Ordinele cui?”

Nu pot să-ţi spun.

Continua să mă privească fix, cu neîncredere. Cred că se aştepta s-o atac.

„Ordinele cui?” întrebă din nou.

Am încercat să mă gândesc la cineva şi nu ştiu de ce singurul nume care mi-a venit în minte, de care se poate să fi auzit şi ea, a fost numele domnului Singleton. Directorul Băncii Barclays. Ştiam că tatăl ei îşi depune banii acolo. L-am văzut de câteva ori, când eram şi eu acolo, vorbind cu domnul Singleton.

Ale domnului Singleton, i-am spus.

Mă privea sincer uimită, aşa că am continuat repede. Nu am voie să-ţi spun. Dacă află, mă omoară.

„Domnul Singleton?” întrebă neîncrezătoare, ca şi când nu auzise bine.

Nu e cum îl crezi tu, i-am spus.

Se aşeză brusc pe braţul fotoliului, ca şi când ar fi fost prea mult pentru ea. „Vrei să spui că domnul Singleton ţi-a ordonat dumitale să mă răpeşti?”

Am aprobat din cap.

„Dar o cunosc pe fiica lui. Este... Totul este absurd”, strigă ea.

Îţi aminteşti de fata din Penhurst Road?

„Care fată din Penhurst Road?”

Cea care a dispărut acum trei ani.

Era o invenţie a mea. Mintea îmi mergea brici în dimineaţa asta. Cel puţin, după părerea mea.

„Probabil că eram plecată la şcoală. Ce s-a întâmplat cu ea?”

Nu ştiu nimic. Dar a fost mâna lui.

„Ce-a făcut?”

Nu ştiu. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Dar, orice a fost, el e făptaşul. Nu s-a mai auzit nimic de ea de atunci.

Deodată mă întrebă: „N-ai o ţigară?”

Cu stângăcie am scos din buzunar un pachet de ţigări şi bricheta, m-am apropiat de ea şi i le-am oferit. Nu ştiam dacă trebuie să-i aprind ţigara sau nu, totul mi se părea prostesc.

N-ai mâncat nimic, am zis.

Ţinea ţigara foarte elegant între degete. Îşi curăţase puloverul. În cameră aerul era închis.

Nu mi-a răspuns nimic. Ciudat. Ştiam că ştie că mint.

„Vrei să-mi spui că domnul Singleton este un maniac sexual, care răpeşte fete cu ajutorul dumitale?”

Sunt nevoit. Am furat bani de la bancă. Dacă se descoperă, mă închid. Mă are la mână, înţelegi?

Tot timpul se uita fix la mine. Avea ochii mari, limpezi, cercetători, care căutau să pătrundă adevărul (nu era genul care scormoneşte, bineînţeles).

„Dar ai câştigat o groază de bani, nu?”

Îmi dădeam seama că spusesem tâmpenii, dar eram transpirat şi încurcat.

„De ce nu ai înapoiat banii, atunci? Ai câştigat... oricât era... vreo şaptezeci de mii de lire. Nu se poate să fi furat atât! Sau poate că-l ajuţi pentru că îţi face plăcere.”

Nici asta nu pot să spun. Sunt la mâna lui.

Se ridică în picioare cu mâinile în buzunarele fustei şi o clipă se privi în oglindă (din metal, bineînţeles, nu din sticlă).

„Ce intenţii are cu mine?”

Nu ştiu.

„Unde e acum?”

Va veni în curând, probabil.

O clipă nu mai spuse nimic. Şi brusc se schimbă la faţă ca şi când i-ar fi trecut prin cap ceva neplăcut, ca şi cum ar fi acceptat ideea că spusele mele ar putea fi adevărate.

„Sigur. Asta trebuie să fie casa lui din Suffolk.”

Da, i-am răspuns, considerându-mă foarte isteţ.

„Numai că n-are nicio casă în Suffolk”, replică fata tăios.

Nu se ştie, am răspuns eu pe un ton nu prea convingător.

Voia să mai spună ceva, dar mi-am dat seama că trebuia să pun capăt întrebărilor ei. Vedeam acum că era mai deşteaptă decât mă aşteptasem, mai isteaţă decât majoritatea celorlalte fete.

Am venit să întreb ce mănânci dimineaţa. Sunt fulgi de ovăz, ouă şi altele.

„N-am nevoie de nimic. Camera asta groaznică şi anestezicul pe deasupra! Ce era?”

N-am ştiut că are să-ţi facă rău. Crede-mă.

„Domnul Singleton ar fi trebuit să-ţi spună.”

Era clar că nu credea nimic din ce îi îndrugasem despre el. Voia să fie sarcastică.

Am întrebat-o repede dacă preferă ceai sau cafea, şi ea a răspuns: cafea, dacă bei dumneata întâi, şi cu asta am ieşit din cameră în prima încăpere a pivniţei. Când eram pe punctul de a închide uşa, strigă: „Ţi-ai uitat bricheta”.

Am alta. (N-aveam.)

„Mulţumesc”, îmi spuse. Ciudat, aproape că îmi zâmbise.

 

Aveam cafea solubilă. Am dus ceaşca în cameră, m-a urmărit când am băut şi eu puţin, apoi a băut şi ea. Îmi punea tot timpul întrebări. Sau, mai exact, aveam eu impresia că intenţiona să mă descoasă. Mă întreba brusc câte ceva, încercând să mă prindă. Cât avea să mai stea aici; de ce eram atât de amabil cu ea. Inventam răspunsuri, dar îmi dădeam seama că erau neconvingătoare. Cu ea nu era uşor să inventezi ceva la iuţeală. În cele din urmă i-am spus că plec după cumpărături şi dacă voia ceva putea să-mi spună; că eram gata să-i cumpăr orice dorea.

„Orice?” întrebă ea.

În limitele rezonabilului, i-am răspuns.

„Aşa ţi-a spus domnul Singleton?”

Nu. E o iniţiativă personală.

„Nu vreau nimic altceva decât să fiu eliberată”, după care a fost imposibil s-o fac să mai deschidă gura. Era îngrozitor: n-a mai vrut să scoată o vorbă şi am fost nevoit să plec şi s-o las în pace.

La prânz n-a vorbit deloc. Am pregătit mâncarea în prima pivniţă şi i-am dus-o în cameră. Dar n-a mâncat aproape nimic. A încercat din nou un tertip ca să fugă. Nu se dădea bătută. Dar nu i-a mers.

 

Seara, după cină, din care din nou abia dacă a gustat, m-am dus şi m-am aşezat lângă uşă. O vreme a fumat în tăcere, cu ochii închişi, ca şi când vederea mea o obosea.

„M-am gândit la tot ce mi-ai spus despre domnul Singleton. Nu cred un cuvânt. Mai întâi pentru că nu e genul ăsta de om. Şi chiar dacă ar fi, nu ar fi angajat pe unul ca dumneata să lucreze pentru el. N-ar fi făcut aceste pregătiri fantastice.”

N-am zis nimic. Nu mă puteam uita la ea.

„Ţi-ai dat extrem de multă osteneală. Toate hainele astea adunate aici, şi cărţile de artă! Toată după-amiaza am calculat cât au costat. Patruzeci şi trei de lire.” Avea aerul că vorbeşte singură. „Sunt prizoniera dumitale. Dar vrei să fiu o prizonieră fericită. Aşa că nu există decât două posibilităţi: ori mă ţii ca să ceri bani pentru răscumpărare, ori faci parte dintr-o bandă sau ceva în genul ăsta...”

Nu-i adevărat. Ţi-am mai spus.

„Dacă ştii cine sunt, trebuie să ştii şi că tatăl meu nu e nici bogat, nici vreo mare personalitate. Deci nu e vorba de o răscumpărare.”

Aveam o senzaţie neplăcută când o auzeam gândind cu voce tare.

„Sau am de-a face cu un obsedat sexual. Vrei să-mi faci ceva.” Mă privi cu atenţie.

Îmi punea de fapt o întrebare. Am fost sincer şocat.

Nici vorbă de aşa ceva. Am să te tratez cu tot respectul cuvenit. Nu sunt genul ăsta de om. Vorbisem pe un ton tăios.

„Atunci trebuie să fii nebun”, continuă ea. „O formă de nebunie blândă, desigur.”

Se întoarse cu spatele.

„Recunoşti că povestea cu domnul Singleton e cusută cu aţă albă!”

Am vrut să-ţi prezint totul cu menajamente.

„Să-mi prezinţi ce? Violul? Crima?”

N-am spus niciodată aşa ceva!

Îmi dădea tot timpul un sentiment de culpabilitate, iar în visurile mele lucrurile ar fi stat exact pe dos.

„De ce mă aflu aici?”

Vreau să te consideri invitata mea.

„Invitata dumitale?”

Se ridică în picioare, trecu în spatele fotoliului şi se sprijini de spătar, nescăpându-mă o clipă din ochi. Îşi scoase puloverul bleumarin. Purta un sarafan ecosez cu carouri verde închis, care semăna cu o uniformă de şcolăriţă, şi o bluză albă cu revere. Îşi strânsese părul la spate într-o coadă. Avea o faţă încântătoare. Era foarte curajoasă. Nu ştiu de ce mi-am imaginat-o şezând pe genunchii mei, liniştită, în timp ce-i mângâiam părul blond, mătăsos, care îi cădea pe spate, aşa cum aveam să-l văd mai târziu.

Şi atunci, brusc, i-am spus, te iubesc. Îmi pierdusem capul.

„Asta era”, spuse ea cu o voce gravă, ciudată.

După aceea nu s-a mai uitat la mine.

Ştiu că e demodat să-i spui unei femei că o iubeşti şi nici nu intenţionasem să-i fac această declaraţie în ziua aceea. În visurile mele lucrurile se petreceau cu totul altfel; într-o bună zi ne priveam în ochi, apoi ne sărutam fără să scoatem o vorbă...

Cunoscusem în armată un oarecare Nobby, care se pricepea la femei şi care spunea întotdeauna că nu trebuie să-i spui niciodată unei femei că o iubeşti, chiar dacă era aşa. Dacă erai nevoit să spui „te iubesc”, trebuia să sune ca o glumă. Zicea că în felul acesta aveau să umble ele după tine, iar tu trebuia să te laşi greu. Problema era că-mi spusesem de zeci de ori că nu trebuie să-i mărturisesc că o iubesc. Că trebuie să aştept ca totul să decurgă normal de ambele părţi. Dar acum, că o vedeam în faţa mea, totul mi se învălmăşea în cap şi deseori spuneam lucruri pe care nu intenţionasem să i le spun.

Nu înseamnă că i-am dezvăluit totul. I-am spus că lucram în anexa primăriei; că am văzut-o, că mă gândisem tot timpul la ea, la felul ei de a se comporta, de a merge şi i-am vorbit despre tot ce însemnase ea pentru mine. Apoi, când am câştigat la pronosport, mi-am dat seama că în ciuda banilor n-avea să se uite niciodată la mine şi că mă simţeam foarte singur. Când am terminat de vorbit, stătea pe marginea patului, cu ochii la covor. Un timp, care mi s-a părut interminabil, am tăcut amândoi. Nu se auzea decât zgomotul ventilatorului din prima pivniţă.

Îmi era ruşine şi mă înroşisem până în vârful urechilor.

„Şi crezi că ai să reuşeşti să mă faci să te iubesc dacă mă ţii închisă aici?”

Vreau să ajungi să mă cunoşti.

„Cât voi sta aici, pentru mine nu vei fi decât cel care m-a răpit. Sper că ai înţeles!”

M-am sculat în picioare. Nu mai voiam să stau cu ea.

„O clipă!” spus ea, venind spre mine. „Îţi fac o propunere, înţeleg situaţia. Spun sincer. Dar lasă-mă să plec. N-am să povestesc nimănui şi nu se va întâmpla nimic.”

Era prima oară când se uita frumos la mine. Îmi spunea limpede, ai încredere în mine. Avea un soi de zâmbet în privire. Toată numai miere.

„Poţi să-mi dai drumul. Am putea fi prieteni. Aş putea să te ajut.”

Şi, uitându-se în ochii mei, continuă:

„Nu e prea târziu.”

Nu pot spune ce am simţit, dar a trebuit să plec imediat. Mă durea s-o aud vorbind. Nici măcar nu i-am spus noapte bună.

 

Nimeni nu m-ar înţelege. Toţi ar bănui că urmăream altceva. Uneori, înainte de venirea ei, când mă uitam prin cărţi, mi se întâmpla să-mi treacă şi mie prin cap că intenţiile mele nu erau tocmai curate. Dar când a venit, totul s-a schimbat. Nu m-am mai gândit la cărţi, nici la intenţia de a o pune să pozeze pentru mine. Acum toate astea mă dezgustau pentru că ştiam că ar fi dezgustat-o şi pe ea. Avea o drăgălăşenie care te obliga şi pe tine să te porţi drăguţ, căci era clar că se aştepta s-o faci. Vreau să spun că ideea de a o pune să facă anumite lucruri părea scabroasă. Nu era ca alte femei, pe care nu le respecţi şi prin urmare nici nu-ţi pasă ce faci; ea îţi impunea respect şi trebuia să te porţi cu grijă.

 

N-am prea dormit în noaptea aceea, căci eram şocat de modul în care se desfăşuraseră lucrurile. De faptul că-i dezvăluisem atâtea încă din prima zi şi mă făcuse să mă simt ca un prost. Erau momente când îmi venea să cobor şi s-o duc înapoi la Londra, aşa cum dorea ea. Apoi puteam pleca în străinătate. Dar îi revedeam faţa şi felul în care îi atârna pe spate părul împletit, puţin într-o parte, îi revedeam ţinuta, felul de a merge şi ochii ei frumoşi şi limpezi şi îmi dădeam seama că nu eram în stare să mă despart de ea.

Când m-am dus jos după micul dejun – a doua zi a mâncat totuşi nişte fulgi de ovăz şi a băut puţină cafea, fără să schimbăm o vorbă –, se sculase şi era îmbrăcată, iar patul era făcut altfel, aşa că probabil dormise în el. Când am dat să plec, m-a oprit.

„Aş vrea să-ţi vorbesc.”

M-am oprit.

„Stai jos”, îmi spuse ea. M-am aşezat pe scaunul de lângă trepte.

„Ascultă, toată povestea asta e absurdă. Dacă mă iubeşti cu adevărat, nu poţi să doreşti să mă ţii închisă aici. Vezi bine că sunt nefericită. Nu e aer. Noaptea nu pot să respir. M-am trezit cu dureri de cap. Am să mor dacă mă mai ţii mult aici.” Părea sincer îngrijorată.

N-o să dureze mult. Îţi promit.

Se ridică, se apropie de scrin şi mă privi fix.

„Cum te cheamă?” întrebă ea.

Clegg, am răspuns.

„Şi numele mic?”

Ferdinand.

Îmi aruncă o privire cercetătoare.

Mi-am amintit că aveam în buzunarul hainei portvizitul pe care mi-l cumpărasem, cu iniţialele mele în aur, şi i l-am arătat. N-avea cum să ştie că F venea, de fapt, de la Frederick. Ciudat, Ferdinand îmi plăcuse întotdeauna, chiar înainte s-o întâlnesc pe ea. Sună distins şi pare străin. Uneori, unchiul Dick îmi spunea aşa, în glumă: „Lordul Ferdinand Clegg, marchizul Lepidopterelor”.

E o simplă coincidenţă{2}, am zis.

„Presupun că ţi se spune Ferdie sau Ferd.”

Nu, doar Ferdinand.

„Uite, Ferdinand, nu înţeleg ce ai văzut la mine. Nu ştiu de ce te-ai îndrăgostit de mine. Poate că dacă eram în altă parte m-aş fi putut îndrăgosti şi eu de tine. Dar eu...” Părea că nu mai ştie ce să spună, fapt neobişnuit pentru ea. “... E adevărat că îmi plac bărbaţii amabili şi curtenitori, dar îmi este imposibil în camera asta să mă îndrăgostesc de tine sau de oricine altcineva. Niciodată.”

I-am răspuns că nu vreau decât s-o cunosc mai bine.

Stătea cocoţată pe scrin, urmărindu-mă cu privirea să vadă ce efect aveau cuvintele ei asupra mea. Dar eram atent. Nu mă putea lua prin surprindere, îmi dădusem seama că voia să mă pună la încercare.

„Dar nu poţi răpi oamenii doar ca să-i cunoşti mai bine!”

Doresc din tot sufletul să te cunosc mai bine. La Londra n-aş fi avut nicio şansă. Nu sunt un tip prea deştept. Nu aparţinem aceluiaşi mediu. La Londra, n-ai accepta nici în ruptul capului să fii văzută cu cineva ca mine.

„Nu e drept. Nu sunt snoabă. Urăsc snobii şi n-am niciun fel de prejudecăţi.”

Nu pe tine te învinuiesc.

„Urăsc snobismul”, spuse pe un ton destul de violent. Avea un fel de a pronunţa unele cuvinte, foarte puternic, cu emfază. „La Londra, unii dintre prietenii mei provin – mă rog, cum ar spune unii – din rândurile clasei muncitoare. Dar nimeni nu se gândeşte la asta.”

Ca de pildă Peter Catesby, am zis. (Aşa se numea tânărul cu maşina sport.)

„El? Nu l-am mai văzut de luni de zile. Nu e decât un mic-burghez ridicol, nătărău şi grosolan.”

O vedeam şi acum urcându-se în MG-ul strălucitor. Nu ştiam dacă să-i dau crezare.

„Cred că s-a scris în toate ziarele.”

Nu m-am uitat.

„Rişti ani mulţi de închisoare.”

Merită. Chiar dacă mă condamnă pe viaţă.

„Îţi promit, îţi jur că dacă mă laşi să plec, n-am să spun nimănui. Am să inventez o poveste şi am să aranjez să ne întâlnim de câte ori vrei, de câte ori nu lucrez. Nimeni n-o să ştie nimic, în afară de noi doi.”

Nu pot, i-am răspuns. Nu acum. Când o vedeam cum se roagă de mine, aveam impresia că sunt un tiran crud.

„Dacă mă laşi acum să plec, te vei bucura de toată admiraţia mea, pentru că îmi voi spune: eram la îndemâna lui, dar a fost cavaler, s-a purtat ca un domn.”

Nu pot, i-am răspuns. Nu-mi cere asta. Te rog, nu mi-o cere.

„M-aş gândi că o astfel de persoană merită s-o cunoşti mai bine.” Stătea urcată pe scrin, uitându-se la mine.

Trebuie să plec, acum, am zis. Am ieşit atât de repede, încât m-am împiedicat de treapta de sus. S-a dat jos de pe scrin şi s-a uitat în sus spre mine, cu o expresie stranie.

„Te rog”, murmură ea încet, drăgălaş. Era foarte greu să-i rezişti.

Era ca şi când, neavând fileu, prindeai între două degete un exemplar dintr-o specie de fluturi pe care o doreai de mult. La asta fusesem întotdeauna foarte priceput. Te apropii încet pe la spate şi îl prinzi, dar cum trebuie să-l apuci de torax, îl simţi zbătându-se. Nu e aşa de uşor ca atunci când foloseşti „o sticlă de omorât”. Dar cu ea era de două ori mai greu, pentru că nu voiam s-o omor. Era într-adevăr ultimul lucru care mi-ar fi trecut prin cap.

 

Vorbea adesea despre faptul că dispreţuieşte deosebirile de clasă, dar pe mine nu mă ducea. Oamenii se dau de gol prin felul în care rostesc cuvintele, nu neapărat prin ceea ce spun. Era destul să-i vezi manierele rafinate ca să-ţi dai seama cum fusese crescută. Nu avea intonaţia afectată a multora, dar educaţia se simţea totuşi. Se putea vedea că devenea sarcastică şi îşi pierdea uneori răbdarea cu mine pentru că nu reuşeam să exprim ce voiam sau pentru că făceam unele lucruri pe dos. Încetează să te mai gândeşti la deosebirile de clasă, îmi spunea uneori. La fel cum bogatul îi spune săracului să nu mai fie atât de preocupat de bani.

Nu-i port pică. Poate că spunea sau făcea unele lucruri şocante tocmai pentru a-mi dovedi că nu era chiar atât de rafinată, dar era. Când se enerva, lua imediat un aer distant şi mă împroşca cu dispreţ.

Diferenţa de clasă a existat întotdeauna între noi.

 

M-am dus la Lewes în dimineaţa aceea. În parte, pentru că voiam să văd ziarele. Am cumpărat tot ce-am găsit. În toate scria câte ceva. Unele dintre ziarele de scandal aveau articole lungi. Două dădeau chiar şi fotografii. Era de-a dreptul distractiv să citeşti ce relatau. Aflam lucruri de care habar n-avusesem.

 

Semnalăm dispariţia Mirandei Grey, douăzeci de ani, blondă, părul lung, care a obţinut anul trecut o bursă la vestita Şcoală de Arte Slade, din Londra. În timpul anului şcolar locuia în Hamnett Road, numărul 29, N.W.3, cu mătuşa ei, domnişoara C. Vanbrugh-Jones, care a alertat poliţia aseară, târziu.

Marţi, după terminarea cursurilor, Miranda i-a telefonat să-i spună că se duce la cinema şi că va sosi acasă după opt.

În acea seară a fost văzută pentru ultima oară.

 

Urma o fotografie mare a Mirandei şi dedesubt scria: Aţi văzut undeva această fată? Un articol m-a făcut să râd.

 

Locuitorii din Hampstead au observat cu tot mai multă îngrijorare că în ultimele luni a crescut numărul „vânzătorilor de fete” care dau târcoale prin zonă la volanul unor maşini. Piers Broughton, coleg şi prieten apropiat al Mirandei, mi-a spus, în convorbirea pe care am avut-o în cafeneaua unde venea deseori cu Miranda, că în ziua dispariţiei fata părea foarte veselă şi se înţeleseseră să meargă a doua zi împreună la o expoziţie. Piers a declarat: „Miranda ştie foarte bine ce se poate întâmpla în Londra. Este ultima persoană care ar accepta să se urce în maşina unui necunoscut sau altceva asemănător. Sunt extrem de îngrijorat de soarta ei”.

Un reprezentant al Şcolii de Arte Slade comenta: „Este una dintre cele mai bune studente din anul al doilea. Sunt convins că se va găsi o explicaţie banală a dispariţiei ei. Tinerii artişti au şi ei capriciile lor”.

Misterul persistă însă.

Persoanele care au văzut-o pe Miranda în cursul serii de marţi sau care au văzut sau auzit ceva suspect în zona Hampstead sau în apropiere sunt rugate să ia urgent legătura cu poliţia.

 

Urma o descriere a hainelor pe care le purta, însoţită de o fotografie. Alt ziar spunea că poliţia intenţionează să dragheze heleşteiele de la Hampstead Heath. Altul vorbea despre Piers Broughton şi de faptul că el şi Miranda erau logodiţi neoficial. Un altul comenta: „Este una din studentele cele mai iubite, gata oricând să-şi ajute colegii”. Toate menţionau faptul că este frumoasă. Dădeau poze. Dacă ar fi fost urâtă, totul s-ar fi rezumat la câteva rânduri, undeva, pe ultima pagină.

În drum spre casă am parcat furgoneta la marginea drumului şi am citit ce scriau ziarele. Mă îmbărbătam; nu ştiu de ce. Faptul că toată lumea asta se dădea peste cap să o caute şi numai eu singur cunoşteam răspunsul. Când am pornit maşina, am luat hotărârea să nu-i spun Mirandei nimic.

Întâmplător, când m-am întors acasă, primul lucru de care m-a întrebat au fost ziarele. Scriau ceva despre ea? I-am spus că nu mă uitasem şi nici nu aveam de gând s-o fac, că ziarele nu mă interesau şi că nu publicau decât tâmpenii. N-a insistat.

N-am lăsat-o niciodată să vadă ziarele. Nu i-am permis niciodată să aibă radio sau televizor. Se întâmplase ca într-o zi, înainte de venirea ei, să-mi cadă în mână o carte care se numea Secretele Gestapoului. Se vorbea în detaliu despre torturi şi alte grozăvii pe care le-au comis nemţii în timpul războiului şi cum unul dintre primele lucruri cu care trebuia să te obişnuieşti ca prizonier era să nu ştii nimic despre ce se întâmpla în afara închisorii. Vreau să pun că nu li se permitea prizonierilor să ştie nimic, nu erau lăsaţi nici măcar să vorbească între ei, aşa că erau complet rupţi de lumea în care trăiseră. Şi asta le zdruncina nervii. Bineînţeles că eu nu voiam să-i zdruncin nervii Mirandei, aşa cum proceda Gestapoul cu prizonierii. Dar consideram ca era mai bine să fie complet ruptă de lumea de afară. În felul acesta avea să se gândească la mine mai mult. Aşa că, în ciuda eforturilor ei de a mă face să-i aduc ziarele şi un radio, am rămas neclintit. În primele zile nu voiam ca ea să citească despre tot ce întreprinde poliţia, pentru că n-ar fi făcut decât s-o tulbure. S-ar putea spune că a fost gentileţe din partea mea.

 

În seara aceea i-am pregătit pentru cină mazăre şi pui cu sos alb. Le-a mâncat şi mi s-a părut chiar că i-au plăcut. Când a terminat, am întrebat-o dacă pot să mai stau puţin.

„Dacă vrei”, mi-a răspuns ea.

Împăturise cuvertura ca o pernă şi stătea pe pat, cu spatele la perete şi picioarele îndoite sub ea. O vreme a fumat în tăcere, răsfoind unul dintre albumele de artă pe care i le cumpărasem.

„Ştii ceva despre artă?” mă întrebă ea.

Nimic din ceea ce se poate numi cunoştinţe serioase.

„Mi-am dat seama că nu ştii nimic. Altfel n-ai fi putut sechestra aici o persoană nevinovată.”

Nu văd legătura, i-am replicat eu.

Închise cartea. „Vorbeşte-mi despre tine. Spune-mi cu ce te ocupi în timpul liber.”

Sunt entomolog. Colecţionez fluturi.

„Exact. Îmi amintesc. Scria şi în ziar. Şi acum m-ai adăugat şi pe mine la colecţie.”

Cum ideea părea s-o amuze, i-am zis că e un fel de a spune.

„Nu, nu e numai un fel de a spune. Literalmente. M-ai prins şi m-ai pironit în cămăruţa asta şi acum poţi să vii să mă priveşti pe săturate.”

Eu nu văd lucrurile în felul acesta. Absolut deloc.

„Ştii că sunt budistă? Urăsc pe oricine şi orice care suprimă o fiinţă vie. Fie şi o insectă.”

Tocmai ai mâncat pui, i-am răspuns. De data asta îi închisesem gura.

„Mă dispreţuiesc pentru asta. Dacă aş fi o persoană mai bună, aş fi vegetariană.”

Dacă mi-ai cere să încetez să mai colecţionez fluturi, aş face-o. Aş face orice mi-ai cere.

„În afară doar de a mă lăsa să-mi iau zborul.”

Aş prefera să nu vorbim despre asta. Nu ajută la nimic.

„Oricum, n-aş putea respecta pe nimeni – mai ales un bărbat – care ar face lucruri doar ca să-mi facă mie plăcere. Aş vrea să le facă pentru că are convingerea că merită să fie făcute.”

Tot timpul nu făcea decât să se ia de mine. Într-o conversaţie care părea cât se poate de anodină făcea brusc o remarcă usturătoare la adresa mea. Oricum, de data aceasta am tăcut din gură.

„Cât voi sta aici?”

Nu ştiu. Depinde.

„De ce?”

N-am zis nimic. Nu eram în stare.

„Aştepţi să mă îndrăgostesc de tine?”

Părea că îşi bate joc de mine.

„În cazul acesta stau până la moarte.”

N-am răspuns.

„Pleacă”, îmi spuse. „Pleacă şi gândeşte-te mai bine.”

A doua zi a făcut prima încercare de fugă. Nu m-a luat exact pe nepregătite, dar mi-a dat o lecţie.

A mâncat de dimineaţă, după care mi-a spus că patul nu era bine fixat. „Piciorul din spate, în colţ, lângă perete. M-am temut că o să cadă peste noapte, mi-a spus. S-a slăbit un şurub.” Ca un tâmpit, m-am dus s-o ajut să ridice patul şi brusc, tocmai când eram aplecat, mi-a dat un brânci puternic şi s-a repezit ca fulgerul spre trepte. Dar prevăzusem posibilitatea. Uşa avea un cârlig de siguranţă şi o piedică pe care încerca s-o scoată în clipa când m-am aruncat după ea. S-a întors şi, strigând cât o ţinea gura după ajutor, a urcat scările în fugă, dar am prins-o. Nu-mi plăcea ce făceam, dar trebuia să acţionez. Am apucat-o de mijloc şi, astupându-i gura cu mâna, am târât-o înapoi. Se zbătea şi dădea din picioare, dar bineînţeles că era prea slabă şi mică, şi n-oi fi eu vreun Atlas, dar nici slăbănog nu sunt. În cele din urmă s-a dat bătută şi i-am dat drumul. O clipă a rămas în picioare, apoi brusc s-a repezit şi m-a plesnit peste faţă. Nu pot să spun că m-a durut, dar şocul a fost cât se poate de neplăcut, venind aşa, când nici nu mă aşteptam, tocmai când mă dovedisem atât de rezonabil într-o situaţie în care alţii şi-ar fi pierdut cumpătul. După care a intrat în cameră, trântind uşa în urma ei. Am vrut să intru şi să încerc o explicaţie cu ea, dar ştiam că e furioasă. Mă privise cu atâta ură! Aşa că am încuiat uşa şi am tras rafturile false peste ea.

 

După acest incident şi-a pus în gând să nu-mi mai vorbească. În timpul prânzului n-a scos o vorbă când i-am spus că sunt gata să uit totul. S-a mulţumit să mă privească cu dispreţ. La fel a făcut şi seara. Când m-am dus să iau tava, mi-a întins-o şi mi-a întors spatele. Mi-a dat foarte limpede de înţeles că nu voia să mai rămân acolo. Am crezut că o să-i treacă, dar a doua zi a fost şi mai rău. Nu numai că a refuzat să vorbească, dar a refuzat să şi mănânce.

Te rog, nu face asta. N-are niciun rost.

Dar n-a scos un cuvânt. Nici nu s-a uitat la mine.

Ziua următoare, la fel. Nu mânca, nu vorbea. Mă aşteptasem s-o văd purtând unele din lucrurile pe care i le cumpărasem, dar continua să poarte aceeaşi bluză albă şi sarafanul verde ecosez. Am început să fiu sincer îngrijorat. Nu ştiam cât se poate trăi fără să mănânci şi mi se părea palidă şi slăbită. Stătea toată vremea pe pat rezemată de perete, cu spatele spre mine, atât de nefericită, că nu ştiam ce să fac.

Dimineaţa următoare, la micul dejun i-am dus cafea şi pâine prăjită, marmeladă şi fulgi de ovăz. Le-am lăsat acolo ca să simtă mirosul.

Nu mă aştept să mă înţelegi, i-am spus eu. Nu sunt ca ceilalţi, nu mă aştept să mă iubeşti, vreau doar să încerci să mă înţelegi şi să simţi puţină afecţiune pentru mine.

Nici nu s-a clintit.

I-am propus să facem un târg. Îţi voi spune când poţi pleca, dar numai cu anumite condiţii.

Nu ştiu de ce i-am spus-o. Ştiam prea bine că n-am să pot niciodată s-o las să plece. Şi totuşi nu era o minciună sfruntată. Deseori mă gândisem că va pleca în momentul în care ne vom înţelege, că o promisiune trebuia ţinută etc. Alteori eram perfect conştient că n-o voi putea lăsa să plece.

Atunci s-a întors şi m-a privit fix. Era primul semn de viaţă pe care îl dădea de trei zile.

Condiţiile mele sunt să mănânci, să stai de vorbă cu mine aşa cum o făceai la început şi să nu mai încerci să fugi, i-am spus eu atunci.

„Nu voi putea niciodată s-o accept pe ultima.”

Şi primele două? am întrebat. (Chiar dacă îmi promitea că nu va fugi, mă gândeam eu, tot voi fi nevoit să iau măsuri de prevedere, aşa că acea condiţie n-avea nicio importanţă.)

„Dar nu mi-ai spus când”, zise ea.

Peste şase săptămâni.

Se întoarse din nou cu spatele.

Peste cinci săptămâni, poftim, m-am corectat după o clipă.

„Voi sta aici o săptămână, nici o zi mai mult.”

Nu pot să fiu de acord, am răspuns eu. S-a întors din nou spre perete şi a început să plângă. Îi vedeam umerii zgâlţâindu-se. Voiam să mă duc la ea. M-am apropiat de pat, dar s-a întors atât de brusc, încât cred că şi-a închipuit că voiam s-o atac. Ochii îi erau plini de lacrimi şi obrajii umezi. Îmi făcea rău s-o văd în starea asta.

Te rog, fii rezonabilă. Acum ştii ce însemni pentru mine. Îţi dai seama că nu am făcut toate pregătirile astea ca să stai doar o săptămână.

„Te urăsc! Te urăsc!”

Îţi dau cuvântul meu, i-am spus. După ce va expira timpul, vei putea pleca oricând vei dori.

Dar nu se lăsa dusă. Era ciudat. Stătea acolo plângând şi uitându-se fix la mine, roşie la faţă. După cum arăta, am crezut că avea să se repeadă iar la mine. Dar începu să-şi şteargă ochii, apoi îşi aprinse o ţigară, după care spuse:

„Două săptămâni”.

Tu spui două, eu spun cinci. Sunt gata să mă mulţumesc cu o lună. Adică pe 14 noiembrie. Urmă o scurtă pauză, după care mă corectă: „Patru săptămâni se fac pe 11 noiembrie” Eram puţin îngrijorat din cauza ei, voiam să închei discuţia, aşa că i-am spus, mă refeream la o lună calendaristică, dar fie şi douăzeci şi opt de zile. Cedez restul de trei zile.

„Îţi mulţumesc”, spuse ea pe un ton sarcastic, bineînţeles.

I-am întins ceaşca cu cafea şi a luat-o.

„Dar am şi eu câteva condiţii”, spuse, înainte de a bea. „Nu pot trăi tot timpul aici, jos. Am nevoie de puţin aer curat şi de lumină. Trebuie să fac din când în când o baie. Îmi trebuie instrumente de desen. Vreau un radio sau un pick-up. Am nevoie de câteva lucruri de la farmacie. Vreau fructe proaspete şi salată şi trebuie să fac puţină mişcare.”

Dacă te las să ieşi afară, ai să fugi, am răspuns eu.

S-a ridicat în capul oaselor. Probabil că pregătise scena cu puţin înainte, căci se transformase atât de repede.

„Ştii ce înseamnă a ieşi «pe cauţiune»?”

Da, am răspuns.

„Mă poţi lăsa să ies dacă îmi dau cuvântul. Promit să nu ţip şi să nu încerc să fug.”

I-am spus, mănâncă ce am adus şi am să mă mai gândesc.

„Nu. Nu îţi cer prea mult. În cazul în care casa este cu adevărat izolată, nu există niciun risc.”

E într-adevăr izolată, am spus eu. Dar nu mă pot hotărî.

„Atunci fac iar greva foamei.”

Se întoarse cu spatele. Mă strângea cu uşa, cum se spune.

Sigur că poţi să ai toate instrumentele de pictură pe care le vrei. Nu trebuie decât să ceri şi vei avea tot ce-ţi doreşte inima. Îţi voi aduce un pick-up şi toate discurile care îţi plac. Şi cărţi. E valabil şi pentru mâncare. Ţi-am spus că e de ajuns să-ţi exprimi dorinţa.

„Aer curat?” Stătea tot cu spatele la mine.

E prea periculos.

Atunci a urmat o tăcere, dar o tăcere mai grăitoare decât toate cuvintele, şi în cele din urmă am cedat.

Poate la noapte. Voi vedea.

„Când?” Se întoarse din nou spre mine.

Trebuie să mă gândesc şi voi fi nevoit să te leg.

„Dar voi ieşi pe cauţiune, pe cuvânt de onoare.”

Astea sunt condiţiile. Le accepţi sau nu?

„Şi baia?”

Am să aranjez eu ceva, am asigurat-o.

„Vreau o baie adevărată într-o cadă adevărată. Trebuie să existe una sus.”

Mă gândisem şi eu o mulţime că mi-ar face plăcere să-mi vadă casa şi toate mobilele. Voiam mai ales s-o văd pe ea în mijlocul acestor lucruri, căci în visurile mele, evident, o vedeam sus cu mine, nu jos în pivniţă. Aşa sunt eu. Mi se întâmplă să acţionez sub imperiul unui impuls, asumându-mi riscuri pe care alţii nu şi le-ar lua.

Înţeleg, am zis. Am să fac aranjamentele necesare.

„Dacă mi-am dat cuvântul, nu mi-l voi călca, să ştii.”

Sunt sigur, am răspuns eu.

Şi am încheiat discuţia aici.

În acest fel s-a limpezit atmosfera, ca să zic aşa. Eu am respectat-o, iar ea avea să mă respecte mai mult după aceea. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să întocmească o listă cu lucrurile pe care le voia. A trebuit să caut la Lewes un magazin cu articole pentru pictură, să cumpăr o hârtie specială şi tot soiul de creioane şi alte lucruri; cerneală sepia, şi tuş, şi pensule de diverse forme şi mărimi şi din diferite feluri de păr. Mai voia şi unele lucruri de la drogherie: deodorante şi chestii de-astea. Exista totuşi un pericol în a cumpăra lucruri de damă, pe care nu le puteam lua pentru mine, dar mi-am asumat acest risc. Apoi mi-a făcut o listă de alimente: cafea proaspătă, o mulţime de fructe, legume şi verdeţuri – la astea ţinea în mod special. După aceea luase obiceiul să-mi scrie aproape în fiecare zi ce trebuia să cumpăr, îmi explica şi cum să le pregătesc. Era ca şi când aş fi avut o soţie invalidă pentru care trebuia să mă duc eu să fac cumpărăturile. La Lewes aveam grijă să nu mă duc în acelaşi magazin de două ori la rând ca să nu se considere că iau prea mult pentru o singură persoană. Eram aproape convins că oamenii ştiau că locuiesc singur.

În prima zi am cumpărat şi un pick-up. Era mic, dar trebuie să spun că a fost foarte bucuroasă. Nu voiam să-şi dea seama că nu mă pricep deloc la muzică, dar am văzut un disc cu muzică de Mozart şi l-am cumpărat. A fost o idee bună; i-a plăcut discul şi i-am plăcut şi eu pentru că îl cumpărasem. Într-o zi, mult mai târziu, pe când îl ascultam, a început să plângă. Vreau să spun că i s-au umezit ochii. După aceea mi-a spus că Mozart era pe moarte când compusese muzica asta şi ştia că va muri. Pe mine toată povestea mă lăsa rece, dar, bineînţeles, eu nu sunt ca ea: nu sunt muzical.

 

Ei, a doua zi a ridicat din nou problema băii şi a ieşitului la aer. Nu ştiam ce să fac. M-am dus sus în baie să mă gândesc, fără să-i promit nimic. Ferestrele băii dădeau deasupra verandei din faţa uşii de la pivniţă, spre spatele casei. Riscul nu era prea mare. În cele din urmă am adus nişte scânduri cu care am astupat fereastra, fixându-le cu şuruburi groase, în aşa fel încât ea să nu poată transmite semnale luminoase şi nici sări pe fereastră. Deşi nu exista posibilitatea să treacă cineva prin spatele casei, noaptea târziu.

Şi aşa s-a rezolvat problema băii.

După aceea am încercat să-mi închipui că este cu mine şi că ieşeam amândoi din pivniţă, ca să-mi dau seama ce pericole ar putea apărea. Camerele de jos aveau obloane de lemn la ferestre. Era uşor să le închid şi să pun cârligul (mai târziu am cumpărat lacăte), aşa că ea nu putea să atragă atenţia vreunui trecător şi niciun curios nu putea să vadă nimic înăuntru. M-am asigurat că în bucătărie toate cuţitele şi alte obiecte contondente erau ascunse bine. M-am gândit la tot ce ar putea face ca să fugă şi în cele din urmă am considerat că nu era niciun risc.

Imediat după cină a început iar să mă bată la cap cu baia. Am lăsat-o să se monteze un timp, după care i-am spus, bine, îmi asum acest risc, dar, dacă nu te ţii de cuvânt, aici rămâi.

„Nu-mi calc niciodată cuvântul.”

Îţi dai cuvântul de onoare?

„Îţi dau cuvântul de onoare că nu voi încerca să fug.”

Nici să transmiţi semnale.

„Nici semnale.”

Acum am să te leg.

„Dar asta e o insultă!”

Nu te-aş învinui dacă ţi-ai călca cuvântul, i-am spus.

„Dar eu...”

N-a terminat fraza. A ridicat din umeri, s-a întors şi şi-a dus mâinile la spate... Pregătisem deja un fular ca să evit strânsoarea sforilor. L-am strâns bine, în aşa fel ca să n-o doară, apoi tocmai voiam s-o leg la gură, dar mai întâi m-a pus să adun lucrurile de care avea nevoie şi (m-am bucurat când am văzut) câteva dintre hainele pe care i le cumpărasem.

Am luat lucrurile şi am pornit eu înainte pe trepte până în prima pivniţă. A aşteptat să descui uşa şi a ieşit când i-am spus eu, după ce m-am asigurat că nu era nimeni prin preajmă.

Era, bineînţeles, întuneric, dar era senin şi cerul era plin de stele. Am apucat-o strâns de braţ şi am lăsat-o să stea afară vreo cinci minute. O auzeam respirând adânc. Era foarte romantic. Capul îi ajungea chiar până la umărul meu.

Îţi dai seama, nu-i aşa, că suntem într-un loc foarte izolat?

Când s-a terminat pauza (a trebuit s-o iau aproape cu forţa), am intrat prin bucătărie, am trecut prin sufragerie şi am urcat treptele care duceau la baie.

Uşa nu are cheie, i-am explicat. Nu poţi nici măcar s-o închizi pentru că i-am pus o pană, dar eu îţi voi respecta intimitatea cu condiţia să te ţii de cuvânt. Am să stau aici.

Îmi pusesem un scaun în casa scării, lângă uşă.

Acum am să-ţi dezleg mâinile dacă îmi dai cuvântul că nu-ţi scoţi legătura de la gură. Fă semn din cap dacă eşti de acord.

A aprobat din cap şi i-am dezlegat mâinile. Şi le-a frecat puţin, ca să mă facă să mă simt vinovat probabil, după care a intrat în baie.

Totul s-a desfăşurat fără probleme. Am auzit-o făcând baie, apa curgând etc., zgomotele obişnuite, dar am avut un şoc când a ieşit. Nu mai era legată la gură. Asta a fost una. Celălalt şoc a fost să văd cât era de schimbată, îmbrăcată cu lucruri noi şi cu părul spălat, care îi atârna umed, liber pe spate. Mi se părea că era mai blândă şi mai tânără (nu că ar fi fost vreodată dură sau urâtă). Probabil că aveam o mutră tâmpă, eram furios pentru că îşi desfăcuse legătura de la gură, dar neputincios să-mi exprim furia când vedeam cât era de frumoasă.

Spuse repede: „Ascultă-mă, începuse să mă jeneze îngrozitor. Mi-am dat cuvântul şi mi-l dau din nou. Poţi să-mi pui legătura la loc dacă vrei – hai! Dar dacă aş fi vrut cu tot dinadinsul aş fi ţipat deja până acum”.

Îmi întinse legătura, dar exista ceva în privirea ei care m-a făcut să nu i-o pun. I-am spus că mă mulţumesc să-i leg mâinile. Purta tot sarafanul verde ecosez, dar avea una dintre bluzele cumpărate de mine şi bănuiam că pe dedesubt îşi pusese lenjeria cea nouă.

I-am legat mâinile la spate.

Regret că sunt aşa de bănuitor, i-am spus. Dar pentru mine eşti singurul lucru care face ca viaţa să merite să fie trăită. Ştiu că nu era momentul potrivit pentru o astfel de declaraţie, dar văzând-o acolo, lângă mine, n-am putut să mă abţin.

Şi am adăugat, dacă pleci, cred că mă omor.

„Ar trebui să te duci la un doctor.”

I-am răspuns cu un mormăit.

„Sunt gata să te ajut.”

Mă consideri nebun pentru că am făcut ce am făcut, dar nu sunt nebun. Doar că..., ei bine, în viaţa mea nu există nimeni altcineva. Afară de tine, n-am dorit niciodată să cunosc pe nimeni.

„Asta e boala cea mai gravă”, zise... Apoi se întoarse cu spatele. Toate astea se petreceau în timp ce îi legam mâinile. Îşi lăsă capul în jos. „Mi-e milă de tine.”

Brusc schimbă subiectul şi întrebă: „Ce fac cu lucrurile pe care le-am spălat? Pot să le întind afară sau există o spălătorie undeva?”

I-am spus că am să le întind în bucătărie. Nu se poate trimite nimic la spălătorie.

“ Şi acum ce facem?”

Se uită în jur. Uneori avea ceva şiret în privire; căuta ceartă, era limpede, dar fără răutate. Ca şi cum m-ar fi testat.

„Nu vrei să mă laşi să vizitez casa?”

Şi atunci mi-a zâmbit: primul zâmbet adevărat pe care mi-l adresase până acum. Ce puteam face decât să-i zâmbesc şi eu?

E târziu, i-am spus.

„Când a fost construită?” continuă ea ca şi când nici nu auzise ce spusesem.

În 1621, dacă e să te iei după inscripţia de pe piatra de deasupra uşii.

„Culoarea covorului este prost aleasă. Ar trebui să pui o împletitură de trestie sau aşa ceva. Şi tablourile astea! Sunt oribile!”

Se plimba prin casa scării şi se uita la ele. Şireată!

Au costat destul de mult, i-am replicat.

„Nu preţul le determină valoarea.”

Nici nu pot să spun cât era de ciudată toată scena: noi doi în casa scării şi ea făcând tot felul de critici tipic feminine.

„Pot să mă uit şi în camere?”

Nu mai eram eu, căci n-am putut rezista plăcerii de a-i arăta camerele. M-am dus cu ea până în dreptul uşilor deschise şi am lăsat-o să se uite mai întâi la cea pregătită pentru mătuşa Annie, apoi la camera lui Mabel – dacă se mai întorceau – şi la camera mea. Miranda le inspecta pe fiecare cu atenţie. Bineînţeles că draperiile erau trase şi stăteam chiar lângă ea ca să nu-i treacă prin cap să încerce vreo stratagemă.

Am angajat o firmă de decoratori, i-am spus când am ajuns la uşa camerei mele.

„Eşti foarte ordonat.”

A văzut câteva fotografii vechi reprezentând fluturi, pe care le cumpărasem într-un magazin de antichităţi. Eu le-am ales, am zis.

„Sunt singurele lucruri decente de aici.”

Ei, iată unde ajunseserăm: ea îmi făcea complimente şi, trebuie să mărturisesc, eram topit de plăcere.

„Ce linişte e aici! continuă ea. N-am auzit nicio maşină. Cred că suntem în partea de nord a Essexului.” Ştiam că e o cursă; nu-şi lua ochii de la mine.

Ai ghicit, am răspuns, prefăcându-mă surprins.

„Ciudat! exclamă ea pe neaşteptate. Ar trebui să mor de frică, dar cu tine mă simt în siguranţă.”

N-am să-ţi fac niciodată niciun rău. Afară doar dacă mă forţezi.

Şi, dintr-odată, aşa cum sperasem dintotdeauna, am început să ne cunoaştem unul pe celălalt: începea să mă vadă aşa cum eram în realitate.

„Aerul de afară e minunat. Nici nu poţi să-ţi închipui. Chiar şi aerul din casă. Mă face să mă simt liberă, când de fapt nu sunt.”

Plecă pe scară în jos, aşa că am însoţit-o până la parter. Când am ajuns la picioarele scării, mă întrebă: „Pot să mă uit şi aici?” Dacă e bal, bal să fie, m-am gândit, şi oricum închisesem obloanele şi trăsesem perdelele. Intră şi în salon şi se uită de jur împrejur, apoi o porni încet prin cameră cu mâinile la spate, uitându-se la fiecare obiect în parte. Era cu adevărat comic.

„E o încăpere minunată, dar trebuie să fii bolnav s-o umpli cu toate ororile astea. Ce fleacuri!” Dădu cu piciorul într-unul dintre scaune. Presupun că mi se citea pe faţă ceea ce simţeam (eram jignit), pentru că îmi spuse: „E imposibil să nu-ţi dai seama cât sunt de nepotrivite! Lămpile astea cu tot felul de brizbizuri” – şi deodată, dând cu ochii de ele – „vai, nu-mi spune că ai şi raţe de porţelan!” Se întoarse spre mine sincer furioasă, apoi se uită din nou la raţe.

„Mă dor braţele. Nu vrei să-mi legi mâinile în faţă, de data asta?”

Nu voiam să stric atmosfera, cum se spune, şi nu vedeam niciun rău în asta. De îndată ce i-am dezlegat mâinile (eram pregătit dacă se ivea vreo problemă) se întoarse şi întinse mâinile în faţă să i le leg, ceea ce am şi făcut. Atunci a urmat ceva care m-a scos din fire: s-a apropiat de şemineul deasupra căruia se aflau raţele sălbatice – erau trei, agăţate de perete, treizeci de şilingi bucata – şi până să mă dezmeticesc le-a scos din cârlige şi le-a aruncat în cămin. S-au făcut ţăndări.

Mulţumesc foarte mult, i-am spus cât se poate de sarcastic.

„O casă veche ca asta are suflet. Şi nu te poţi purta astfel cu locuri atât de frumoase ca încăperea asta veche, în care a trăit atâta lume. Nu poţi să simţi şi tu atâta lucru?”

Nu mă pricep deloc la mobile, i-am răspuns.

Se mulţumi să-mi arunce o privire ciudată şi, trecând pe lângă mine, intră în camera din faţă, cea pe care o numeam sufragerie, deşi decoratorii îi spuseseră cameră combinată pentru că jumătate era amenajată ca o cameră de lucru. Acolo pusesem cele trei vitrine pe care le-a observat imediat.

„N-ai de gând să-mi prezinţi celelalte victime, colegii mei?”

Bineînţeles că abia aşteptam. Am scos unul sau două rafturi dintre cele mai frumoase – cu specimene aparţinând aceleiaşi serii – nimic extraordinar, dar erau de mare efect.

„Le-ai cumpărat?”

Bineînţeles că nu, am ripostat. Sunt toate specii de fluturi prinse sau crescute de mine. Eu le-am aşezat şi le-am prezentat aşa. Absolut pe toate.

„Sunt frumos aranjate.”

Am scos un sertar cu chalkhills şi adonis albaştri, o varietate frumoasă de adonis ceroneus şi câteva varietăţi de chalkhills tithonus şi i le-am arătat. Exemplarul de ceroneus este mai frumos decât cel de la Muzeul de Istorie Naturală. Eram mândru că sunt în stare s-o învăţ ceva. N-auzise niciodată de specii aberante.

„Sunt frumoase, dar triste.”

Totul este trist, dacă aşa vrei să fie, am răspuns. „Dar tu vrei să le faci să fie triste!” Se uita fix la mine pe deasupra sertarelor. „Câţi fluturi ai omorât?”

Câţi vezi.

„Nu, nu pot să-i văd. Mă gândesc la toţi fluturii care ar fi ieşit de aici dacă i-ai fi lăsat să trăiască. Mă gândesc la toată frumuseţea asta vie căreia i-ai pus capăt.”

Nu poţi să ştii.

„Nici măcar nu profită nimeni. Cine îi vede? Eşti ca un avar: aduni atâta frumuseţe în sertare şi o ascunzi ca pe-o comoară.”

Eram de-a dreptul dezamăgit. Toată vorbăria ei o găseam prostească. Ce contau pentru o specie zece-douăsprezece exemplare mai puţin?

„Urăsc oamenii de ştiinţă”, zise. „Urăsc oamenii de ştiinţă care colecţionează lucruri şi le clasifică şi le dau nume, ca apoi să uite cu totul de ele. La fel se întâmplă şi în artă. Etichetează un pictor drept impresionist sau cubist sau altceva şi îl pun într-un anume sertar şi nu se mai gândesc la el ca la o fiinţă umană care pictează. Dar îmi dau seama că sunt foarte frumos expuse.”

Încerca din nou să fie drăguţă.

Atunci i-am spus că fac şi fotografii.

Aveam câteva fotografii cu pădurile din spatele casei şi altele cu valurile mării care se loveau de zidul de la Seadford, cu adevărat bune. Le mărisem eu. Le-am întins pe masă ca să le vadă mai bine.

S-a uitat la ele, dar n-a zis nimic.

Nu sunt formidabile, am zis. M-am apucat de curând.

„Sunt moarte.” Îmi aruncă o privire piezişă. „Nu astea în mod special. Toate fotografiile. Când desenezi un obiect, îl vezi cum prinde viaţă, iar când îl fotografiezi moare.”

La fel şi cu înregistrările, i-am spus.

„Da. Toate astea sunt uscate şi moarte.” Voiam să aduc şi eu argumentele mele, dar nu m-a lăsat să vorbesc. A continuat: „Astea sunt însă inteligente. Sunt fotografii bune, dacă se poate spune că există fotografii bune.”

După o vreme i-am spus că aş vrea să-i fac câteva fotografii.

„De ce?”

Eşti ceea ce se cheamă fotogenică.

Îşi plecă privirea, apoi ridică ochii spre mine şi zise:

„Foarte bine. Dacă aşa vrei. Mâine”.

Eram în al nouălea cer. Situaţia se schimbase complet.

În clipa aceea m-am gândit că sosise timpul să coboare din nou. N-a protestat cine ştie ce, a ridicat doar din umeri, m-a lăsat s-o leg la gură şi totul a mers bine ca şi până atunci.

Când am ajuns jos, a cerut o ceaşcă cu ceai (un ceai special chinezesc pe care mă pusese să-l cumpăr). Am dezlegat-o la gură şi a intrat în prima încăpere a pivniţei (tot cu mâinile legate) uitându-se unde îi pregătesc mâncarea şi la toate celelalte. Nu vorbeam niciunul. Era plăcut. Ceainicul fierbea. Ea era lângă mine. Bineînţeles că n-o slăbeam din ochi. Când ceaiul a fost gata, am întrebat-o, să fiu eu mămos şi să servesc ceaiul?

„Ce expresie îngrozitoare!”

Pot să ştiu şi eu de ce?

„Seamănă cu raţele tale sălbatice. E o expresie de mahala, plată, moartă, e... în fine, e un clişeu şi încă unul demodat. Nu găseşti?”

Atunci poate e mai bine să te las pe tine să fii mămoasă şi să serveşti ceaiul, am răspuns.

Ciudat, în clipa aceea a zâmbit ca şi când ar fi fost pe punctul să izbucnească în râs. Dar s-a abţinut, s-a întors şi a intrat în cameră. Am intrat după ea cu tava. A turnat ceaiul, dar vedeam că ceva o enervase. Evita să se uite la mine.

N-am vrut să te jignesc, am zis.

„M-am gândit deodată la familia mea. În seara asta sunt sigură că nu se distrează în jurul ceştilor de ceai.”

Patru săptămâni, atât, i-am spus eu.

„Nu-mi mai aduce aminte.”

Era la fel ca toate femeile. Imprevizibilă. Acu’ zâmbea, acu’ îţi trântea una drept în faţă.

„Te dispreţuiesc. Şi mă faci să mă dispreţuiesc şi pe mine.”

Nu mai durează mult.

Şi atunci a zis o vorbă pe care n-am mai auzit-o niciodată din gura unei fete. Am fost sincer şocat.

I-am spus, nu-mi plac astfel de cuvinte. Sunt dezgustătoare.

După care a repetat vorbele pe care le spusese. Aproape că mi le-a strigat în faţă.

Ciudat, dar uneori n-o înţelegeam deloc.

 

A doua zi dimineaţă era din nou în toane bune, dar nu şi-a cerut scuze. În plus, când am intrat, cele două vaze din camera ei erau ţăndări pe trepte. Ca de obicei, se sculase şi când am intrat cu micul dejun mă aştepta.

Şi primul lucru pe care voia să-l afle era dacă am s-o las să vadă lumina zilei. I-am spus că plouă.

„Atunci de ce nu pot ieşi în pivniţa din faţă să mă plimb puţin? Simt nevoia să fac mişcare.”

Şi am început vechea discuţie. În cele din urmă ne-am înţeles că, dacă voia să se plimbe în pivniţă în timpul zilei, trebuia s-o leg la gură. Nu puteam risca să vină cineva prin dreptul intrării din spate. Nu că ar fi existat vreun pericol, căci porţile de la intrare şi uşa garajului erau întotdeauna încuiate. Seara era suficient să-i leg numai mâinile. I-am spus că nu puteam să-i permit mai mult de o baie pe săptămână şi n-am pomenit nimic despre lumina zilei. O clipă am crezut că se va îmbufna din nou, dar începuse să înţeleagă că mutrele nu rezolvau nimic, aşa că a acceptat regulile pe care i le impuneam.

 

Poate că eram prea aspru cu ea; poate că exageram. Dar trebuia să fiu atent. La sfârşit de săptămână, de pildă, era mult mai multă circulaţie. Duminica, când vremea era frumoasă, maşinile treceau din cinci în cinci minute. Încetineau adeseori când ajungeau în dreptul casei, unii chiar băgau în marşarier să se mai uite o dată, iar alţii aveau neobrăzarea să vină cu aparate de fotografiat până la poarta din faţă, să fotografieze casa. Aşa că la sfârşit de săptămână n-o mai lăsam niciodată să iasă din casă.

Într-o zi, tocmai scoteam maşina să plec la Lewes, când m-a oprit un automobilist. Dacă eu eram proprietarul? Era unul din tipii ăia superculţi, care vorbeau cu prune în gură. Genul „prietenul patronului”. Mi-a îndrugat o grămadă despre casă, că scria nişte articole la o revistă şi dacă voiam să-l las s-o viziteze şi să facă câteva poze şi ţinea morţiş să vadă capela preotului.

Nu e nicio capelă, i-am răspuns.

Dar, domnule dragă, asta e fantastic, a zis el, capela e menţionată în Istoria comitatului şi în zeci de alte cărţi.

Vă referiţi la hruba aia din pivniţă! am exclamat ca şi cum abia acum mă dumiream. E blocată. Intrarea a fost zidită.

Dar e o clădire clasată ca monument istoric. Nu se poate face aşa ceva.

I-am spus, ei şi ce dacă? N-a mutat-o nimeni din loc, doar că nu se poate vedea, asta-i tot. A fost zidită înainte de venirea mea.

Apoi a vrut să viziteze casa. I-am spus că mă grăbesc şi că n-am timp. Era dispus să vină altă dată: Spuneţi-mi ce zi vă convine. Dar nu m-am lăsat. Am pretins că aveam multe asemenea cereri. A continuat să mă iscodească, ba chiar m-a ameninţat că vine cu un permis de vizitare şi că cei de la monumente istorice (cine dracu’ or mai fi şi aia?) îl vor sprijini. Era când obraznic, când linguşitor. În cele din urmă a plecat. Eram sigur că toate astea erau gogoşi, dar erau genul de lucruri pe care e mai bine să le iei în serios.

În seara aceea i-am făcut câteva fotografii. Obişnuite: Miranda citind. Au ieşit foarte bine.

Într-o zi, tot cam pe atunci, mi-a făcut portretul, ca să-mi întoarcă politeţea. A trebuit să mă aşez pe un scaun şi să privesc spre colţul camerei. După vreo jumătate de oră, a rupt desenul înainte s-o pot împiedica. (Avea obiceiul să rupă lucruri. Temperament de artist, presupun.)

Mi-ar fi plăcut să-l am, am protestat. Dar nici nu şi-a bătut capul să-mi răspundă. Mi-a spus doar să stau liniştit.

Din când în când spunea câte ceva. Mai mult observaţii personale.

„E greu să-ţi prind expresia. Ai trăsăturile atât de şterse. Totul este vag. Mă gândesc la tine mai degrabă ca la un obiect decât ca la o persoană.”

Mai târziu avea să-mi declare: „Nu eşti urât, dar ai tot felul de ticuri urâte, de schimbări ale fizionomiei. Cea mai rea e buza inferioară. Te trădează”. Când am ajuns sus, m-am uitat în oglindă, dar n-am priceput ce voia să spună.

Alteori îţi trântea din senin câte o întrebare ciudată. De pildă:

„Crezi în Dumnezeu?”

Nu prea, am răspuns eu.

„Răspunsul nu poate fi decât da sau nu.”

Nu m-am gândit până acum. Nu văd de ce este important.

„În cazul acesta tu eşti cel închis într-o pivniţă”, mi-a explicat ea.

Tu eşti credincioasă?

„Bineînţeles. Doar sunt o fiinţă umană.”

Când am vrut să mai spun ceva, mi-a ordonat să tac.

S-a plâns de lumină: „Nu se poate desena la lumina asta artificială. Falsifică totul”.

Ştiam unde vrea să ajungă, aşa că am tăcut mâlc.

Altă dată – nu mai ştiu când, poate în dimineaţa când mi-a început portretul – mi-a spus pe neaşteptate:

„Ai noroc că n-ai părinţi. Ai mei au rămas împreună numai din cauza mea şi a surorii mele”.

De unde ştii? am întrebat-o.

„Pentru că mi-a spus mama. Şi tata. Mama e o scorpie. O scorpie infernală. Ambiţioasă şi mic-burgheză. Bea.”

Am auzit, i-am spus.

„N-am putut niciodată să-mi invit prietenii la mine.”

E păcat, am zis. Mi-a aruncat o privire severă, dar nu avusesem intenţia să fiu sarcastic. I-am povestit că şi mama şi tatăl meu beau.

„Tata e un om slab, deşi ţin foarte mult la el. Ştii ce mi-a spus într-o zi? A spus că nu-şi dă seama cum doi părinţi atât de răi au putut crea două fiice atât de bune. De fapt, se gândea la sora mea. Ea este cea mai inteligentă dintre noi două.”

Ba tu eşti cea mai deşteaptă. Ai câştigat o bursă de merit.

„Sunt o bună desenatoare”, zise. „Poate am să ajung o artistă destul de bună, dar n-am să fiu niciodată o mare pictoriţă. Cel puţin aşa cred.”

Nu poţi să ştii.

„Nu sunt destul de egolatră. Sunt femeie. Trebuie să mă sprijin pe ceva.” Nu ştiu de ce a schimbat brusc subiectul. M-a întrebat: „Eşti homosexual?”

Bineînţeles că nu, am exclamat eu şi m-am înroşit.

„N-ai de ce să-ţi fie ruşine. O mulţime de oameni cumsecade sunt.” Apoi continuă. „Cauţi un sprijin în mine, o simt. Probabil pentru că simţi lipsa mamei tale. Eşti în căutarea ei.”

Nu cred în tâmpeniile astea.

„Împreună n-o să reuşim nimic. Amândoi avem nevoie de sprijinul altcuiva.”

Eu pot să te sprijin financiar, i-am spus.

„Şi eu să te sprijin în toate celelalte privinţe? Să mă ferească Dumnezeu!”

„Poftim”, zise peste câteva clipe şi-mi întinse desenul. Era într-adevăr foarte reuşit, am fost uluit.

Asemănarea era uimitoare. Mi se părea că mă făcuse mai demn, chiar mai arătos decât eram.

N-ai vrea să-l vinzi? am întrebat.

„Nu mă gândeam să-l vând, dar sunt gata s-o fac. Două sute de guinee?”

De acord.

Îmi aruncă din nou o privire pătrunzătoare. „Eşti gata să-mi dai două sute de guinee pentru asta?”

Da. Pentru că e făcut de tine.

„Dă-mi-l înapoi.” I l-am dat şi până să-mi dau seama îl şi rupsese.

Te rog, nu face asta! am strigat. S-a oprit, dar foaia era deja pe jumătate ruptă.

„Dar e prost, prost de tot.” Apoi, deodată, cu un gest brusc, aproape că mi l-a aruncat în faţă. „Poftim, ia-l! Pune-ţi-l într-un sertar alături de fluturi.”

Când m-am dus din nou la Lewes i-am mai cumpărat discuri, tot ce-am găsit din muzica lui Mozart, pentru că mi se părea că-i place foarte mult.

 

În altă zi a desenat un castron de fructe. L-a repetat cel puţin de zece ori, după care le-a prins pe toate pe paravan şi m-a pus să le aleg pe cele mai bune. I-am spus că toate erau frumoase, dar a insistat, aşa că am desprins unul.

„E cel mai prost”, a strigat. „Nu e decât un desen corect, făcut de un student conştiincios.” Şi a continuat. „Unul dintre ele însă e bun. Sunt sigură că e bun. E de trei sute de ori mai bun decât celelalte. Ai dreptul la trei încercări. Dacă îl găseşti, când plec – dacă plec –, ţi-l fac cadou. Dacă nu reuşeşti, îmi dai zece guinee pe el.”

Ignorând înţepătura ei, am ales trei desene, dar n-am nimerit. Cel care era atât de formidabil mie mi se părea neterminat. Era aproape imposibil să ştii ce fructe reprezenta şi castronul era abia schiţat.

„Aici aproape că am reuşit să sugerez câte ceva despre fructe. De fapt, n-am sugerat mare lucru, dar îţi lasă impresia că sunt totuşi capabilă s-o fac. N-ai senzaţia asta?”

I-am răspuns că, sincer vorbind, nu.

S-a dus şi a luat din raft un album cu lucrările lui Cezanne.

„Uite”, îmi spuse ea, arătându-mi o ilustraţie color reprezentând o farfurie cu mere. „Nu numai că sugerează totul despre aceste mere, dar reuşeşte să sugereze totul despre mere în general, despre mere de toate formele şi culorile.”

Te cred pe cuvânt, i-am răspuns. Dar tot ce ai desenat tu mi se pare foarte frumos.

S-a mulţumit să-mi arunce o privire.

„Ferdinand... Ar fi trebuit să te cheme Caliban{3}.”

Într-o zi, cam a treia sau a patra de la prima baie, era foarte agitată. După cină, umbla în sus şi în jos prin prima încăpere a pivniţei, s-a aşezat pe pat doar ca să se ridice din nou. Mă uitam la desenele pe care le făcuse în după-amiaza aceea. Copii după reproducerile din albume. Mi se păreau foarte inteligent făcute şi foarte asemănătoare cu originalul.

„N-am putea ieşi să ne plimbăm? izbucni ea. Îmi dau cuvântul de onoare că am să fiu liniştită.”

Dar e umed şi frig. Era a doua săptămână din octombrie.

„Înnebunesc închisă aici. Nu putem să facem măcar câţiva paşi în jurul grădinii?”

S-a apropiat de mine, lucru pe care până acum îl evitase, şi a întins mâinile să i le leg. În ultima vreme îşi lăsase părul pe spate, legat cu o panglică albastră (unul dintre lucrurile pe care mi le scrisese pe listă să le cumpăr). Avea un păr minunat. Nu mai văzusem la nimeni un păr atât de frumos. Deseori am simţit nevoia să-l ating. Doar să-l mângâi, să-l simt printre degete. Am reuşit s-o fac în seara aceea când am legat-o la gură.

Aşa că am ieşit afară. Era o noapte ciudată, luna se ascundea în spatele unui nor, iar norul se mişca uşor, dar jos, nu se simţea nicio adiere de vânt. Când am ajuns afară, a stat câteva minute pe loc, mulţumindu-se doar să respire adânc. Apoi am luat-o respectuos de braţ şi am condus-o pe poteca dintre zid şi peluză. Am intrat în grădina de legume, despărţită de rest printr-un şir de tufişuri de lemn câinesc şi ne-am dus până în fund, în livadă. Aşa cum am mai spus, n-am avut niciodată intenţii necurate faţă de ea. N-am încercat niciodată să profit de situaţia ei. Am fost întotdeauna cum nu se poate mai respectuos până în ziua în care a stricat totul. Şi totuşi, în seara aceea – poate din cauza întunericului sau poate pentru că ne plimbam amândoi şi că-i simţeam căldura braţului prin mânecă – aş fi dorit tare mult s-o iau în braţe şi s-o sărut. Tremuram ca varga. Trebuia neapărat să spun ceva, orice, ca să nu-mi pierd capul.

N-o să mă crezi dacă îţi spun că sunt foarte fericit, am zis. Bineînţeles că ea nu putea să-mi răspundă.

Pentru că ai impresia că nu simt nimic aşa cum ar trebui şi pentru că nu ştiu să-mi exprim sentimentele ca tine, crezi că nu am sentimente puternice.

Dar faptul că nu poţi să-ţi exprimi sentimentele nu înseamnă că nu sunt profunde. În timpul ăsta ne plimbam pe sub crengile copacilor.

Tot ce-ţi cer este să înţelegi cât de mult te iubesc, cât de mult am nevoie de tine şi cât de sincere sunt sentimentele mele.

Uneori trebuie să fac mari eforturi să mă stăpânesc. Nu-mi place să mă laud, dar voiam să se gândească la ce ar fi făcut alţi bărbaţi, dacă ar fi avut-o la cheremul lor.

Făcuserăm înconjurul peluzei şi ajunseserăm din nou în dreptul casei, când am auzit o maşină apropiindu-se şi trecând prin faţa casei. Am prins-o şi mai tare de braţ.

Ajunşi din nou în uşa pivniţei, am întrebat-o dacă vrea să mai dăm o dată ocol grădinii.

Spre surprinderea mea a făcut din cap semn că nu.

Evident, am condus-o jos. Când am dezlegat-o la gură şi i-am scos legăturile de la mâini, a vrut să bea ceai. „Poţi să-mi faci puţin ceai, te rog? Încuie uşa. Te aştept aici.”

Am pregătit ceaiul. De cum l-am dus în cameră şi l-am turnat în ceşti, a început să vorbească: „Aş vrea să-ţi spun ceva”, a zis ea. „E important.”

Am ascultat cu atenţie.

„Când eram afară ai vrut să mă săruţi, nu-i aşa?”

Te rog să mă scuzi, am spus şi bineînţeles că m-am înroşit.

„Aş vrea mai întâi să-ţi mulţumesc că nu ai făcut-o, pentru că nu vreau să mă săruţi. Îmi dau seama că sunt la îndemâna ta, îmi dau seama că am mare noroc că eşti atât de rezonabil, cel puţin în ce priveşte aspectul acesta.”

N-are să se mai repete, i-am promis.

„Chiar asta voiam să-ţi spun. Dacă se mai întâmplă – sau poate şi mai rău – în fine, dacă nu poţi să te abţii, vreau să-mi promiţi ceva.”

N-are să se mai întâmple.

„Promite-mi că n-ai s-o faci de o manieră josnică. Vreau să spun, să nu mă aduci în stare de inconştienţă cu cloroform sau lucruri de genul ăsta. N-am să mă lupt. Am să te las să faci ce vrei.”

N-are să se mai întâmple, am repetat. Am uitat o clipă de mine. Nu pot să-mi explic de ce.

„Tot ce vreau să ştii e că dacă ai să foloseşti aceste metode, niciodată, niciodată n-am să te respect şi niciodată, absolut niciodată n-am să-ţi mai vorbesc, înţelegi?”

Nici nu mă aştept la altceva, am zis. Eram roşu ca sfecla.

Mi-a întins mâna. I-am strâns-o. Nici nu ştiu cum am ieşit din cameră. În seara aceea mă dăduse gata.

 

În fiecare zi programul era acelaşi: coboram între opt şi nouă, îi pregăteam micul dejun, goleam găleţile, uneori stăteam puţin de vorbă şi îmi dădea lista de cumpărături. Câteodată stăteam acasă, dar de regulă plecam aproape în fiecare zi după legumele proaspete care îi plăceau şi după lapte. Cel mai adesea, după ce mă întorceam de la Lewes, făceam curat în casă, apoi pregăteam masa de prânz, după care obişnuiam să stăm puţin de vorbă. Uneori îşi punea discurile pe care i le cumpărasem. Alteori stăteam şi mă uitam la ea în timp ce desena. După ce îi duceam ceaiul, o lăsam singură. Nu ştiu de ce ajunseserăm la un soi de înţelegere să nu fim împreună la ora aceea. După cină rămâneam să stăm mai mult de vorbă. Câteodată mă accepta cu plăcere, căci dorea să-şi facă plimbarea în prima pivniţă. Dar se întâmpla să mă expedieze sus imediat după masa de seară.

O fotografiam de câte ori mă lăsa. Mi-a făcut şi ea mie câteva poze. Am prins-o într-o mulţime de poziţii, decente, evident. Aş fi vrut să îmbrace ceva mai special, dar nu îndrăzneam s-o rog. „Nu ştiu de ce îţi trebuie toate fotografiile astea”, îmi spunea mereu. „Doar poţi să mă vezi în fiecare zi.”

Nu se întâmpla, aşadar, nimic extraordinar. Ne petreceam toate serile împreună şi mi se părea că era imposibil ca situaţia să se schimbe vreodată. Parcă eram singuri pe lume. Nimeni nu poate înţelege cât eram de fericiţi – adică, de fapt, eu. Dar erau momente când mi se părea că, dacă ar fi fost sinceră cu ea însăşi şi dacă ar fi stat să se gândească mai bine, şi-ar fi dat seama că nu-i displăcea nici ei. Era atât de graţioasă, încât aş fi putut sta acolo toată noaptea să mă uit la ea, să-i admir forma capului şi felul în care părul îi cădea pe umeri cu o unduire anume, amintindu-mi de coada unei rândunici. Era ca un văl sau un nor de şuviţe rebele şi mătăsoase, curgându-i râuri-râuri pe umeri. Aş fi vrut să fiu poet sau artist, să-mi pot găsi cuvintele potrivite. Avea un fel al ei de a-şi arunca spre spate şuviţele care îi cădeau spre faţă, cu o mişcare simplă, naturală. Uneori îmi venea să-i spun te rog, mai fă o dată. Lasă-ţi părul spre faţă şi dă-l pe spate. Dar ar fi fost, desigur, stupid. Orice gest al ei era delicat. Simpla mişcare de a întoarce o pagină. Felul cum se ridica sau cum se aşeza, cum bea, cum fuma, totul. Chiar şi când făcea lucruri considerate urâte, de pildă când căsca sau când se întindea, le făcea cu graţie. Adevărul e că nu putea face mişcări urâte. Era mult prea frumoasă.

Şi era întotdeauna atât de curată! Mirosea întotdeauna a proaspăt (nu ca alte femei pe care le-aş putea numi). Ura murdăria la fel ca şi mine, deşi mă lua uneori peste picior din cauza aceasta. O dată mi-a spus că obsesia curăţeniei era unul dintre simptomele nebuniei. Dacă e adevărat, atunci eram amândoi nebuni.

Bineînţeles că lucrurile nu erau atât de calme şi de simple între noi. Dovadă că a încercat de mai multe ori să fugă. Din fericire, eram mereu de veghe.

 

Într-o zi era cât pe-aci să mă ducă de nas. Era şireată ca o vulpe. Când am intrat la ea îi era rău şi arăta ca naiba. Am întrebat-o de mai multe ori, ce-i cu tine, dar stătea lungită în pat fără să răspundă, ca şi când îi era prea rău ca să poată vorbi.

„O criză de apendicită”, şopti în sfârşit.

De unde ştii? am întrebat.

„Am crezut că mor azi-noapte”, zise. Abia vorbea. I-am spus că s-ar putea să fie altceva. Dar s-a întors cu faţa la perete şi-a zis: „O, Doamne!”

După ce mi-am revenit din şoc, m-am gândit că s-ar putea să joace teatru.

Dar imediat după aceea s-a îndoit de durere, apoi s-a ridicat, s-a uitat la mine şi mi-a spus că e gata să promită orice, dar că trebuie neapărat să chem un doctor. Sau du-mă la spital, a zis.

Pentru mine asta înseamnă sfârşitul, i-am strigat. Ai să le spui totul.

„Îţi promit, îţi promit”, gemu foarte convingător. Se pricepea să joace teatru.

Îţi voi face un ceai, am zis. Dar un spasm de durere o făcu să se îndoaie din nou.

Vomase pe jos. Mi-am amintit că mătuşa Annie îmi spusese că de apendicită se poate muri. În urmă cu un an, băiatul vecinilor făcuse apendicită. După aceea, mătuşa Annie susţinuse că au aşteptat prea mult şi că numai printr-o minune nu murise. Deci trebuia să fac ceva.

E o casă cu telefon mai jos pe drum. Mă duc acolo.

„Du-mă la spital”, mă rugă. „Îţi asumi mai puţine riscuri.”

Ce mai contează pentru mine, am zis ca şi cum aş fi fost cu adevărat disperat. Ăsta e oricum sfârşitul. Adio! Mă rog, până la tribunal. Ştiam şi eu să joc teatru.

M-am repezit pe uşă afară, ca şi când îmi pierdusem capul. Am lăsat uşa camerei deschisă, la fel ca şi uşa primei pivniţe, m-am lipit de perete şi am aşteptat.

Într-o clipă a ieşit şi ea. Sănătoasă tun. Nu a opus rezistenţă. M-a privit şi a coborât. Mi-am luat o mutră ameninţătoare ca s-o sperii.

Avea toane şi era atât de schimbătoare că nu reuşeam întotdeauna să ţin pasul cu ea. Îi plăcea să mă vadă poticnindu-mă în urma ei (cum a şi spus într-o zi – bietul Caliban, poticnindu-se mereu în urma Mirandei), uneori îmi spunea Caliban, alteori Ferdinand. Câteodată putea fi groaznic de rea şi de tăioasă. Mă ridiculiza şi mă imita şi mă chinuia punându-mi întrebări la care nu puteam răspunde. Şi totuşi uneori se purta ca şi când ar fi avut o adevărată simpatie pentru mine. Simţeam că, în afară de unchiul Dick, nimeni nu mă înţelesese ca ea şi de aceea îi treceam totul cu vederea.

Îmi amintesc o mulţime de lucruri neînsemnate.

Într-o zi se aşezase să-mi explice secretele unor picturi. Secretele erau lucrurile pe care trebuia să cauţi să le vezi. Secretele proporţiilor şi ale armoniei, cum le numea ea. Stăteam unul lângă altul cu albumul între noi şi ea vorbea despre tablouri. Eram aşezaţi pe pat (mă pusese să cumpăr nişte pernuţe şi o cuvertură), unul lângă altul, dar fără să ne atingem. După cele petrecute în grădină eram întotdeauna foarte atent ca nu cumva s-o ating. Dar într-o seară îmi spusese, nu mai sta aşa înţepat, n-am să te omor dacă mâneca ta se va atinge de a mea.

Bine, am zis, dar nu m-am mişcat.

Atunci s-a mişcat ea. Şi braţele ni s-au atins. Apoi şi umerii. Continua să vorbească despre picturile la care ne uitam. La început m-am gândit că nu-şi dă seama că ne atingem, dar câteva pagini mai încolo îşi ridică brusc ochii spre mine.

„N-asculţi ce vorbesc.”

Ba da.

„Nu, n-asculţi. Nu te gândeşti decât la faptul că te atingi de mine. Eşti încordat. Relaxează-te.”

Dar era inutil. Eram prea încordat. S-a ridicat. Purta o fustă strâmtă albastră pe care i-o cumpărasem eu, un pulover mare negru şi o bluză albă, culori care îi stăteau foarte bine. Se postă o clipă în faţa mea şi spuse: „Of, Doamne!”

Şi s-a dus să dea cu pumnii în perete. O făcea destul de des.

„Am un prieten care mă sărută ori de câte ori ne întâlnim, fără să însemne nimic. Pentru el faptul nu are nicio importanţă. Sărută pe toată lumea. Este opusul tău. Tu nu ai niciun fel de contact cu oamenii, iar el are cu toată lumea. Sunteţi amândoi la fel de bolnavi.”

Am zâmbit. Zâmbeam întotdeauna când mă ataca. Era un soi de apărare.

„Şi nu mai zâmbi aşa, prosteşte!”

Ce altceva aş putea face? Ai întotdeauna dreptate.

„Dar nu vreau să am întotdeauna dreptate. Spune-mi că greşesc.”

Oh, ai dreptate. Ştii prea bine că ai dreptate.

„O, Ferdinand!” Şi a repetat Ferdinand, Ferdinand, ca şi când ar fi implorat cerul. Îşi luase aerul unei persoane în suferinţă şi n-am putut să mă abţin să nu râd. Dar brusc a devenit serioasă sau cel puţin aşa s-a prefăcut.

„Nu e nimic de râs. E groaznic că eşti incapabil să mă tratezi prieteneşte. Uită că sunt femeie. Relaxează-te.”

Am să încerc, i-am promis. Dar nu s-a mai aşezat lângă mine. A rămas rezemată de perete, răsfoind altă carte.

Într-altă zi, eram jos, când a început să ţipe fără niciun motiv. Tocmai lipeam un desen de-al ei pe care voia să-l vadă cum arată agăţat pe perete când, deodată, s-a aşezat pe pat şi a început să ţipe, de-ţi îngheţa sângele în vine. Am tresărit şi am scăpat banda adezivă şi ea a început să râdă.

Ce e? am întrebat.

„Uite aşa, mi-a venit să ţip.”

Era imprevizibilă.

Tot timpul critica felul meu de a vorbi. Îmi amintesc că o dată mi-a spus: „Ştii ce faci tu? Ştii cum ploaia estompează culorile şi face ca totul să pară cenuşiu? La fel faci şi tu cu limba engleză. De câte ori deschizi gura o transformi în ceva tern şi fără culoare”.

Nu e decât un exemplu din multe altele asemănătoare. Un exemplu de cum se purta cu mine.

Altă dată a făcut ce a făcut şi a adus vorba de părinţii ei. Mă bătea la cap de mai multe zile că sunt cu siguranţă bolnavi de îngrijorare şi cât eram de meschin că refuzam să le dau veşti despre ea. I-am spus că nu puteam să risc. Dar, într-o zi, după cină, mi-a spus: îţi explic eu cum să faci ca să nu rişti nimic. Îţi pui mănuşi şi te duci să cumperi plicuri şi hârtie de scris de la magazinul universal Woolworth. Îmi dictezi o scrisoare pe care o scriu eu şi te duci în cel mai apropiat oraş mare şi o pui la poştă. Nu ţi se poate da de urmă. Hârtia poate proveni din oricare din sucursalele Woolworth.

Atât m-a bătut la cap cu povestea asta, că într-o zi am făcut ce-mi propusese şi am cumpărat plicuri şi hârtie. Seara i-am dat o foaie de hârtie şi i-am spus să scrie:

„Sunt sănătoasă şi nu sunt în pericol”, i-am dictat eu.

După ce a scris fraza, a comentat: „Exprimarea e groaznică, dar n-are nicio importanţă”.

Scrie ce-ţi spun eu, i-am tăiat-o şi am continuat: „Nu încercaţi să mă găsiţi. E imposibil”.

„Nimic nu e imposibil”, comentă iar, îndrăzneaţă ca de obicei.

„Un prieten are grijă de mine”, am continuat. După care i-am spus, asta-i tot, iscăleşte.

„Nu pot să adaug domnul Clegg vă transmite complimente?”

Foarte amuzant!

A mai scris ceva şi mi-a întins foaia. Adăugase: „Pe curând, cu drag, Nanda”.

Asta ce mai e? am întrebat.

„Aşa îmi spun acasă. O să ştie că am scris-o eu.”

Preferam Miranda, i-am spus. Pentru mine era numele cel mai frumos.

După ce a scris adresa, am pus scrisoarea în plic şi, din fericire, m-am uitat înăuntru. În fundul plicului era o hârtiuţă cât jumătate dintr-o foiţă de ţigară. Nu ştiu cum reuşise, dar probabil că o avea pregătită şi o strecurase odată cu scrisoarea. Am despăturit-o şi mi-am ridicat privirea spre ea. Se uita la mine sfidător. S-a rezemat de scaun fără să-şi ia ochii de la mine. Scrisese foarte, foarte mic, cu un creion ascuţit, dar citeţ. Nu avea nimic comun cu ce-i dictasem eu. Scria:

 

M.T. Răpită de un nebun, F. Clegg. Funcţionar la primărie, care a câştigat la pronosport. Prizonieră în pivniţă. Casă izolată, cu bârne aparente. Datată deasupra uşii: 1621. Regiune de dealuri. Două ore de Londra. Până acum sunt sănătoasă. Mi-e frică. M.”

 

Eram furios şi profund şocat. Nu ştiam ce să fac. În cele din urmă am întrebat-o, ţi-e frică? N-a deschis gura; mi-a făcut doar din cap semn că da.

Dar ce am făcut? am întrebat.

„Nimic. De asta sunt speriată.”

Nu pricep.

Îşi plecă ochii.

„Tot timpul mă aştept să-mi faci ceva.”

Dar ţi-am promis şi-ţi promit încă o dată, am strigat. Îţi dai aere şi faci pe ofensata că eu nu te cred pe cuvânt. Nu văd de ce situaţia se schimbă când e vorba de cuvântul meu.

„Scuză-mă.”

Am avut încredere în tine. Am crezut că-ţi dai seama că mă port frumos cu tine. Ei, află că nu accept să-ţi baţi joc de mine. Nu-mi pasă de scrisoarea ta.

Am băgat-o în buzunar.

Urmă o tăcere lungă. Ştiam că se uita la mine, dar nu voiam să mă uit la ea. S-a ridicat brusc în picioare, a venit în faţa mea şi m-a apucat de umeri ca să mă forţeze s-o privesc. M-a silit s-o privesc drept în ochi. Nu pot să explic, dar când era sinceră putea face ce voia din mine. Eram ca o bucată de plastilină în mâinile ei.

„Acum te porţi ca un puştan, îmi spuse ea. Uiţi că mă ţii aici cu forţa. Recunosc că e o forţă neviolentă, dar este totuşi înspăimântătoare.”

Atâta vreme cât tu îţi respecţi cuvântul, am să mi-l respect şi eu pe al meu, am replicat şi, bineînţeles, m-am înroşit tot.

„Dar mi-am dat cuvântul că nu voi încerca să fug, nu-i aşa?”

Nu trăieşti decât cu gândul la ziua în care ai să scapi definitiv de mine, i-am spus. Pentru tine sunt un nimeni, nu-i aşa?

„De casa asta vreau să scap definitiv, nu de tine”, îmi replică ea, întorcând capul.

Mă consideri nebun! Crezi că un nebun s-ar fi purtat cu tine aşa cum m-am purtat eu? Să-ţi spun eu ce ar fi făcut un nebun. Te-ar fi omorât până acum. Ca tipul ăla, Christie. Poate te aştepţi să mă reped şi eu la tine cu un cuţit de bucătărie sau cu ceva asemănător. (În ziua aia eram sătul până peste cap de ea.) Cred că nu eşti în toate minţile. Foarte bine, consideri că nu sunt normal pentru că te ţin închisă aici. Poate că nu sunt. Dar de un lucru pot să te asigur: s-ar întâmpla mult mai multe poveşti de genul acesta dacă ar exista mai mulţi oameni care să aibă bani şi timpul necesar pentru a face ce am făcut eu. Oricum, sunt mult mai multe cazuri decât se crede. Poliţia ştie. Şi cifrele sunt atât de mari, încât nu îndrăznesc să le dezvăluie.

Se uita fix la mine, deveniserăm doi străini. Probabil că aveam o mutră ciudată. Niciodată nu vorbisem atât.

„Nu mă privi astfel”, mă rugă ea. „Mi-e teamă de ceva de care tu nici nu-ţi dai seama că există în tine.”

Ce? am strigat. Eram încă furios.

„Nu ştiu. Ceva ce se ascunde în casa asta, aici, în cameră, ceva care ne pândeşte, gata să sară asupra noastră. Într-un fel suntem amândoi ameninţaţi în aceeaşi măsură.”

Ce tot vorbeşti?

„Cu toţii dorim lucruri pe care nu le putem obţine. Faptul că acceptăm această situaţie dovedeşte că suntem oameni maturi, inteligenţi.”

Încercăm toţi să luăm din viaţă ce putem. Şi dacă în cea mai mare parte a vieţii n-am avut nimic, ne luăm revanşa atunci când se iveşte ocazia. Dar bineînţeles că tu n-ai de unde să ştii toate astea.

Şi atunci mi-a surâs condescendent, ca şi când ar fi fost mult mai în vârstă ca mine.

„Ai nevoie de tratament psihiatric.”

Singurul tratament de care am nevoie este ca tu să mă tratezi ca pe un prieten.

„Dar asta şi fac!” strigă. „Nu-ţi dai seama?” „Nu crezi că toate astea au durat destul?” adăugă ea după o lungă tăcere.

Nu, am răspuns eu.

„Nu vrei să mă laşi să plec?”

Nu.

Poţi să-mi pui un căluş şi să mă legi de mâini şi de picioare şi să mă duci înapoi la Londra. N-am să suflu o vorbă.”

Nu.

„Dar ce vrei să faci cu mine? Trebuie să ai un plan!”

Vreau să fiu cu tine. Tot timpul.

„În pat?”

Ţi-am spus că nu.

„Dar ai vrea?”

Nu vreau să discut despre asta. A tăcut.

Când ştiu că un lucru este rău, i-am spus, nu-mi permit să mă gândesc la el. Nu e cuviincios.

„Eşti absolut extraordinar.”

Mulţumesc.

„Dacă mă laşi să plec, s-ar putea să vreau să te mai văd, pentru că mă interesezi foarte mult.”

Cum te interesează să te duci la grădina zoologică?

„Nu. Ca să încerc să te înţeleg.”

N-ai să mă înţelegi niciodată. (Trebuie să recunosc că-mi plăcea discuţia noastră, ideea că sunt un om misterios. Simţeam că reuşisem să-i arăt că nu era atotştiutoare.)

„Nu cred că voi reuşi.”

Apoi, deodată, am văzut-o în genunchi în faţa mea, cu mâinile pe creştetul capului, ca o orientală. Repetă gestul de trei ori.

„Marele stăpân misterios o va ierta pe umila lui sclavă?”

Am să mă mai gândesc, am răspuns.

„Umila lui sclavă regretă urâta scrisoare.” N-am putut să mă abţin să nu râd. Putea să joace orice rol.

Rămase acolo, în genunchi, cu mâinile pe podea, aproape de mine, privindu-mă rugător.

„Vei trimite scrisoarea?”

Am lăsat-o să mă mai roage o dată, după care am cedat. A fost aproape cea mai mare greşeală din viaţa mea.

A doua zi am luat maşina şi am plecat la Londra. Ca un prost, i-am spus unde mă duc şi mi-a dat o listă de cumpărături. Erau o grămadă! (Mai târziu mi-am dat seama că voia să-mi dea de lucru ca să lipsesc cât mai mult.) Voia să cumpăr o brânză specială străină şi să mă duc într-un anume magazin din Soho, unde se găseau cârnaţii nemţeşti care îi plăceau ei, să iau nişte discuri şi îmbrăcăminte şi câte şi mai câte. Voia tablouri de un anumit pictor şi numai de el. Eram sincer fericit în ziua aia, niciun nor nu-mi umbrea bucuria. Credeam că uitase de cele patru săptămâni. Nu că a uitat, ci că s-a împăcat cu ideea că am să vreau să le prelungesc. Îmi făceam visuri!

Nu m-am întors decât la ora ceaiului şi bineînţeles că m-am dus direct jos la ea. Imediat mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Nu părea deloc bucuroasă să mă vadă şi nici măcar nu s-a uitat la toate lucrurile pe care le cumpărasem.

Mi-am dat seama imediat despre ce era vorba: patru bucăţi de piatră pe care reuşise să le disloce, probabil ca să facă un tunel. Se vedeau urme de pietriş pe trepte. De când intrasem în cameră, stătea proţăpită pe pat fără să se uite la mine. În spatele blocului dislocat era însă altă piatră, aşa că totul era în regulă. Dar i-am înţeles jocul – cârnaţii şi tablourile de un pictor anume şi tot restul. Mă dusese de nas.

Ai încercat să fugi, i-am spus eu.

„Taci din gură!” se răsti ea la mine.

Am început să caut instrumentul de care se folosise. Deodată, ceva zbură pe lângă capul meu şi căzu jos zornăind. Era un cui vechi de vreo 15-20 de centimetri. Nu ştiu cum făcuse rost de el.

Este ultima oară că te mai las singură atâta timp, i-am spus. Nu pot avea încredere în tine.

N-a spus nimic. S-a întors cu spatele. Eram mort de frică să nu înceapă iar greva foamei, aşa că n-am mai insistat. Am ieşit din cameră. Mai târziu i-am adus cina. Nu scotea o vorbă, aşa că am plecat.

A doua zi îşi revenise, deşi refuza în continuare să vorbească. A făcut doar aluzie la tentativa de fugă, singura de altfel. Dar am văzut că avea o tăietură urâtă la încheietura mâinii şi se strâmba de durere când încerca să ţină creionul ca să deseneze.

 

Nu am expediat scrisoarea. Poliţia e foarte abilă în anumite privinţe. Fratele unui tip pe care îl cunoscusem la primărie lucra la Scotland Yard. Era suficient un pic de praf ca să-ţi spună de unde vii şi altele de acest fel.

Când m-a întrebat de scrisoare, bineînţeles că m-am înroşit şi am început să-i explic că n-am trimis-o din cauză că n-are încredere în mine etc. etc. Mi s-a părut că mă crede. Poate că n-a fost frumos faţă de părinţii ei, dar din câte îmi spusese despre ei nu era cine ştie ce de capul lor şi nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi. Trebuie să te gândeşti la ce e mai important.

Acelaşi lucru l-am făcut şi cu banii pe care ţinea morţiş să-i trimit la mişcarea împotriva bombei cu hidrogen. Am completat un cec şi i l-am arătat, dar nu l-am expediat. Voia dovada (recipisa), dar i-am spus că-l trimisesem anonim. Am făcut-o pentru plăcerea ei (completarea cecului, vreau să spun), dar nu văd ce rost are să-ţi iroseşti banii pe ceva în care nu crezi. Ştiu că oamenii bogaţi fac donaţii, dar, după părerea mea, o fac ca să-şi vadă numele publicat în ziare sau ca să capete scutire de impozite.

De câte ori făcea baie trebuia să astup din nou fereastra cu scânduri. Nu-mi plăcea să las tot timpul scândurile acolo. Lucrurile decurgeau bine. Odată, era foarte târziu (unsprezece noaptea), aşa că am dezlegat-o la gură înainte de a intra în baie. Afară bătea un vânt puternic. Adevărată furtună. Când a terminat, a vrut să stăm de vorbă în camera de zi (mă punea la punct de câte ori foloseam cuvântul salon), cu mâinile legate, bineînţeles. Nu părea să existe niciun pericol, aşa că am aprins instalaţia de încălzire electrică din cămin (mi-a spus că imitaţia de buşteni era culmea prostului gust şi că trebuia să fac focul cu lemne adevărate, ceea ce aveam să fac mai târziu). Am stat acolo o vreme, ea, aşezată pe covor, îşi usca părul în faţa radiatorului, eu neluându-mi bineînţeles ochii de la ea. Era îmbrăcată în pantaloni – tot o achiziţie de-a mea – şi arăta foarte bine, toată în negru, în afara unei eşarfe mici roşii. Toată ziua – înainte de a se spăla pe cap – avusese părul împletit în două cozi. Una din marile mele plăceri era să descopăr în fiecare zi diversele feluri în care îşi aranja părul. Dar acum, în faţa căminului, şi-l lăsase liber pe spate, aşa cum îmi plăcea cel mai mult.

După o vreme se ridică în picioare şi începu să se plimbe în jurul camerei, oarecum agitată. Repeta întruna “...m-am plictisit... m-am plictisit...” Şi o ţinea tot aşa. Îmi dădea o senzaţie ciudată, cu vântul care şuiera afară şi cu atmosfera din cameră.

Deodată se opri în faţa mea.

„Hai, distrează-mă! Fă ceva!”

Adică ce? am întrebat-o. Fotografii? Dar n-avea chef de fotografii.

„Ce ştiu eu? Cântă, dansează, fă orice.”

Nu ştiu să cânt. Nici să dansez.

„Spune-mi toate glumele pe care le ştii.”

Nu ştiu niciuna, am răspuns. Aşa şi era. Nu-mi puteam aminti nici măcar una.

„Dar trebuie să ştii. Credeam că toţi bărbaţii ştiu bancuri deocheate.”

Din astea nu ţi-aş spune chiar dacă aş şti.

„De ce nu?”

Se spun numai între bărbaţi.

„Da’ despre ce crezi tu că discută femeile? Pun pariu că ştiu mai multe bancuri deocheate decât tine.”

Nu m-ar mira, am zis.

„Of, eşti ca mercurul. Aluneci printre degete.”

Porni din nou prin cameră şi, deodată, luă o perniţă de pe scaun, se întoarse şi îi dădu un şut cu piciorul drept spre mine. Bineînţeles că am fost uimit; m-am ridicat în picioare. Atunci a făcut acelaşi lucru cu altă pernă, apoi cu alta care a ricoşat şi a răsturnat un ceainic de aramă de pe măsuţă.

Uşor, uşor, i-am spus.

„Apropie-te, tu, broască ţestoasă!” îmi strigă ea (presupun că era vreun citat literar). Şi aproape imediat a apucat un soi de cană de pe consola căminului şi a aruncat-o spre mine. Cred că mi-a strigat s-o prind, dar n-am putut şi s-a lovit de perete, făcându-se ţăndări.

Potoleşte-te! i-am spus.

Dar a urmat alt vas. Râdea tot timpul. Nu era propriu-zis un râs răutăcios, mai curând isteric, ca al unui copil răsfăţat. Lângă fereastră era o farfurie verde frumoasă, cu o căsuţă ţărănească în relief; a dat-o jos de pe perete şi a spart-o în mii de bucăţi. Nu ştiu de ce farfuria aia îmi plăcuse întotdeauna şi am fost foarte nemulţumit s-o văd ţăndări. Aşa că am ţipat la ea, furios de-a binelea, încetează!

S-a mulţumit să-mi dea cu tifla, să facă un gest vulgar şi să scoată limba la mine ca un golan!

Ar trebui să fii mai rezonabilă!

„Ar trebui să fii mai rezonabilă”, mă imită ea în bătaie de joc, continuând: „Dă-te, te rog, puţin de o parte, ca să pot să ajung la farfuriile alea frumoase din spatele tău”. Erau două lângă uşă. „Doar dacă nu preferi să le spargi tu personal!”

Încetează, am strigat din nou. Ajunge!

Dar a trecut iute în spatele canapelei, îndreptându-se spre farfurii. M-am interpus între ea şi uşă, a încercat să se strecoare pe sub braţul meu, dar am prins-o.

Şi deodată s-a transformat.

„Dă-mi drumul!” îmi spuse liniştită. Bineînţeles că n-am lăsat-o, mă temeam că se prefăcea doar că se calmase.

Dar repetă: „Dă-mi drumul!” cu atâta răutate, că am lăsat-o imediat. S-a dus şi s-a aşezat din nou în faţa focului.

După o vreme îmi spuse: „Adu o mătură. Vreau să fac curat.”

Lasă că fac eu mâine.

„Vreau să fac curat!” insistă, pe un ton de parcă ar fi fost stăpâna casei.

Ţi-am spus că fac eu!

„Totul a fost din vina ta.”

Bineînţeles!

„Eşti cel mai tipic specimen de mic-burghez mărginit pe care l-am întâlnit vreodată.”

Chiar aşa?

„Da. Eşti. Dispreţuieşti adevăraţii burghezi pentru snobismul lor şi pentru felul snob în care vorbesc şi se poartă. Aşa-i că am dreptate? Dar tot ce propui în schimb este un meschin şi dezgustător refuz de a avea gânduri urâte sau de a face vreun lucru urât sau indecent, oricare ar fi el. Dar nu ştii că tot ce este cu adevărat mare în istoria artei, tot ce este frumos în viaţă este de fapt ceea ce tu consideri urât şi indecent sau rezultatul unor sentimente, după tine, indecente. Ca pasiunea, dragostea, ura, adevărul. Ştii asta?”

Nu înţeleg ce vrei să spui, am răspuns.

„Ba ştii foarte bine. De ce continui mereu să foloseşti aceleaşi cuvinte absurde: urât, drăguţ, cuviincios, corect? Eşti ca o fată bătrână care consideră căsătoria ceva murdar, convinsă că totul este murdar în afara ceştilor de ceai apătos pe care le bea în camera ei îmbâcsită. De ce omori orice urmă de viaţă din ce este viu? De ce ucizi toată frumuseţea?”

Nu am avut în viaţă aceleaşi şanse ca tine. Asta e explicaţia.

„Dar poţi să te schimbi, eşti tânăr, ai bani. Poţi să te instruieşti. Tu ce-ai făcut până acum? Ai avut un vis, un vis meschin şi neînsemnat, cum au probabil puştii când se masturbează, şi te-ai dat peste cap să-mi faci mie plăcere ca să nu fii nevoit să recunoşti faţă de tine însuţi că toată povestea asta cu prezenţa mea aici este urâtă, urâtă şi indecentă.”

Tăcu brusc. Apoi adăugă: „N-are niciun rost. Nu înţelegi nimic din tot ce-ţi spun. E ca şi când aş vorbi altă limbă.”

Înţeleg. Ştiu că n-am niciun fel de educaţie.

A strigat exasperată: „Eşti un prost. Prost şi pervers.” Apoi: „Ai bani – de fapt nu eşti chiar atât de prost şi ai putea deveni orice ţi-ar plăcea. Numai că trebuie neapărat să te dezbari de trecut. Trebuie să-ţi ucizi mătuşa şi casa în care ai locuit şi pe oamenii în preajma cărora ai trăit. Trebuie să devii o fiinţă nouă, o altă persoană”.

Cu o mişcare agresivă şi-a apropiat faţa de a mea ca şi când mi-ar fi cerut un lucru uşor pe care eu refuzam să-l fac.

Ca perspectivă – nici nu se poate mai bine!

„Uite ce ai putea face. Ai putea... Ai putea colecţiona tablouri. Am să te sfătuiesc ce să alegi. Pot să te prezint unor oameni care se pricep la colecţionarea obiectelor de artă. Gândeşte-te la toţi pictorii săraci pe care i-ai putea ajuta. În loc să masacrezi fluturi ca un copil tâmpit.”

Există oameni deosebit de inteligenţi care colecţionează fluturi, i-am răspuns.

„Inteligenţi!... Şi la ce foloseşte toată povestea asta? Se pot numi fiinţe umane?”

Ce vrei să spui? am întrebat.

„Dacă simţi nevoia să pui o asemenea întrebare, nu pot să-ţi dau niciun răspuns”, spuse ea, adăugând: „Se pare că de câte ori discutăm sfârşesc prin a-ţi spune lucruri umilitoare. Urăsc situaţia asta. E vina ta. Te strecori întotdeauna cu o treaptă mai jos decât mine.”

Mă repezea uneori în felul ăsta. Bineînţeles că nu-i purtam pică, deşi mă simţeam jignit. Ce voia ea, de fapt, era o persoană total diferită de mine, o persoană cum eu n-am să pot fi niciodată. De exemplu, după ce mi-a spus că aş putea colecţiona tablouri, gândul acesta m-a ţinut treaz toată noaptea. M-am visat colecţionar de tablouri, locuind într-o casă mare cu tablouri celebre pe pereţi, pe care lumea venea să le vadă. Miranda era cu mine, bineînţeles. Dar tot timpul eram conştient că e o prostie; nu voi colecţiona niciodată altceva decât fluturi. Tablourile nu-mi spun nimic. Ce nu fac pentru plăcerea mea nu prezintă niciun interes pentru mine. Dar ea nu putea înţelege asta.

Mi-a mai făcut câteva portrete foarte bune, dar exista ceva în desenele ei care nu-mi plăcea. Nu căuta să redea atât asemănarea trăsăturilor, cât ceea ce numea ea firea mea interioară. Uneori îmi făcea nasul atât de ascuţit, de parcă te înţepa, şi gura urâtă, cu buze subţiri. Vreau să spun că arătam mai rău decât în realitate, deşi ştiu că nu sunt vreo frumuseţe. Nu îndrăzneam să mă gândesc la momentul când se vor sfârşi cele patru săptămâni. Nu ştiam ce se va întâmpla, dar îmi spuneam că ne vom certa din nou, că va fi îmbufnată, dar că o voi convinge să mai stea alte patru săptămâni. Voiam să cred că am oarecare putere asupra ei şi că va face ce vreau eu. De fapt, trăiam de pe o zi pe alta. Nu-mi făceam planuri. Aşteptam. Uneori mă gândeam chiar că o să vină poliţia. Într-o noapte am avut un vis groaznic: că veniseră şi fusesem nevoit s-o ucid înainte ca poliţiştii să intre în cameră. Mi se părea de datoria mea s-o ucid, deşi nu aveam la îndemână decât o pernă. O loveam întruna, dar ea râdea şi în cele din urmă m-am repezit la ea şi am sufocat-o şi atunci n-a mai mişcat. Dar când am dat perna la o parte, stătea acolo în pat, râzând. Se prefăcuse doar că e moartă. M-am trezit lac de apă. Era prima oară că visam că am omorât pe cineva.

 

Cu câteva zile înainte de sfârşitul celor patru săptămâni, începu să vorbească despre plecare. Îmi tot repeta că n-are să sufle nimănui nimic şi eu, bineînţeles, trebuia să mă prefac că o cred. Dar ştiam că şi fără vrerea ei poliţia şi părinţii i-ar fi smuls până la urmă adevărul. Îmi spunea întruna cum aveam să rămânem prieteni şi cum mă va ajuta să aleg tablouri, că îmi va prezenta o mulţime de lume şi va avea grijă de mine. S-a purtat cu adevărat foarte drăguţ în zilele alea. Nu că n-ar fi avut motive.

În sfârşit, sosi şi ziua fatală, 10 noiembrie. A doua zi urma să plece. Primul lucru pe care mi l-a spus, când am intrat cu cafeaua de dimineaţă, a fost dacă nu putem să facem o petrecere diseară.

Şi pe cine invităm? am întrebat-o glumind. Deşi nu e nevoie s-o mai spun, n-aveam niciun chef de glumă.

„Numai noi doi. La urma urmei... până acum ne-am descurcat destul de bine şi singuri, nu-i aşa?” Şi adăugă: „O facem sus, în sufragerie”.

Am fost, bineînţeles, de acord. N-aveam de ales.

Mi-a făcut o listă de lucruri pe care să le cumpăr de la un magazin de delicatese din Lewes şi m-a întrebat dacă sunt de acord să cumpăr vin de Xeres şi o sticlă de şampanie. Bineînţeles că am acceptat. N-o văzusem niciodată atât de binedispusă. În ciuda necazurilor care aveau să vină, eram şi eu la fel de încântat ca şi ea. Ce simţea ea simţeam şi eu.

Ca s-o fac să râdă, i-am spus, ţinută de seară, se înţelege.

„Oh!” răspunse ea. „Mi-ar plăcea o rochie frumoasă şi am nevoie de ceva mai multă apă caldă ca să mă spăl pe cap.”

Am să-ţi cumpăr o rochie. Spune-mi cam cum să fie şi ce culoare, cum ai făcut şi altă dată, şi găsesc eu ceva la Lewes.

Ciudat. Eu, care fusesem tot timpul atât de precaut, am scăpat acum vorba din gură! M-am înroşit tot. Dar ea mi-a zâmbit.

„Ştiam că e Lewes. Am găsit o etichetă pe una din perne. Şi vreau o rochie neagră sau nu, crem, gri... stai!... şi se repezi la cutia cu vopsele şi amestecă mai multe culori, cum mai făcuse şi altă dată când îmi ceruse un fular de o culoare anume, în ziua când fusesem la Londra. Culoarea asta. Să fie simplă, până la genunchi, nu lungă, şi cu mâneci ca astea (le desena) sau fără mâneci. Ca asta sau ca asta.”

Îmi plăcea întotdeauna s-o văd desenând: mâna îi mergea atât de repede, zbura pe hârtie ca o pasăre. O simţeam mereu grăbită să deseneze ce avea de desenat.

Se înţelege că în ziua aceea eram departe de a fi fericit. Nu-mi făcusem niciun plan dinainte. Numai eu eram în stare de aşa ceva. Nu ştiu ce credeam că se va întâmpla. Nici măcar nu ştiu dacă nu îmi trecuse prin minte să-mi ţin făgăduiala, chiar dacă iniţial îmi fusese smulsă cu forţa şi, cum se spune, promisiunile făcute la ananghie nu sunt promisiuni.

Nu m-am dus la Lewes, ci la Brighton şi, după ce m-am învârtit puţin, într-un magazin mic am văzut exact rochia pe care şi-o dorea. Se vedea de la o poştă că era o rochie de casă mare. La început nici nu au vrut s-o vândă fără probă, deşi era măsura pe care o cerusem. Întorcându-mă la locul unde parcasem furgoneta, am trecut pe lângă alt magazin, de bijuterii, şi mi-a venit brusc ideea că s-ar bucura să-i fac un cadou. Şi poate că ar mai uşura puţin lucrurile când aveam să abordăm problema esenţială. Era un colier de safire şi diamante, aşezat pe o bucată de catifea neagră, în formă de inimă – vreau să spun că aranjaseră ei colierul în formă de inimă. Am intrat şi când am aflat că făcea trei sute de lire am fost cât pe ce să renunţ, dar partea generoasă a naturii mele a triumfat. La urma urmei, bani aveam. Vânzătoarea din magazin l-a pus la gât şi arăta cu adevărat frumos şi scump. „Pietrele sunt mici”, mi-a spus domnişoara, „dar au ape foarte frumoase şi e un model victorian.” Mi-am amintit că Miranda îmi spusese cândva că-i plac obiectele din epoca victoriană şi asta m-a convins. Au fost probleme cu cecul, evident. La început vânzătoarea nu a vrut să-l accepte, dar am pus-o să telefoneze la bancă şi a schimbat tonul imediat după aceea. Dacă aş fi vorbit afectat şi aş fi spus că sunt lordul Jeg sau ceva de genul ăsta, pariez... Oricum, n-aveam timp de pierdut.

Ciudat cum o idee te duce la alta. În timp ce cumpăram colierul, am văzut nişte inele şi asta mi-a sugerat planul că aş putea s-o rog să se căsătorească cu mine şi dacă mă refuza ar fi însemnat s-o ţin închisă în continuare. Era un pretext bun. Ştiam că nu va spune da. Aşa că am cumpărat un inel. Era foarte frumos, dar nu prea scump. Îţi lua ochii, nimic mai mult.

Când am ajuns acasă, am spălat colierul (nu-mi plăcea ideea că atinsese gâtul vânzătoarei) şi l-am ascuns în aşa fel încât să-l scot la momentul potrivit. După care am făcut toate pregătirile de care îmi vorbise: am aranjat florile, iar sticlele le-am pus pe servantă. Am aranjat totul ca la marile restaurante, luându-mi, evident, toate măsurile de precauţie. Ne înţeleseserăm să cobor s-o iau la şapte. Nu trebuia s-o văd după ce îi dădeam pachetele; ca înainte de nuntă.

Hotărâsem ca de data asta s-o aduc sus fără să-i leg mâinile şi fără s-o leg la gură. Era un risc, dar aveam s-o pândesc ca un uliu şi, bineînţeles, aş fi avut la îndemână tamponul de cloroform şi tetraclorură de carbon în cazul că ar fi apărut vreun bucluc. Dacă s-ar fi întâmplat să ciocănească cineva la uşă, i-aş fi pus iute tamponul la nas, căluşul la gură, i-aş fi legat mâinile şi picioarele şi aş fi închis-o în bucătărie, după care aş fi putut să deschid.

La şapte eram gata îmbrăcat cu costumul meu cel bun, cămaşa cea mai frumoasă şi o cravată nouă, pe care mi-o cumpărasem special. M-a lăsat să aştept vreo zece minute, după care a apărut. Mi s-a tăiat răsuflarea. O clipă mi s-a părut că nici nu era ea; atât era de schimbată! Îşi dăduse cu parfumul franţuzesc pe care i-l cumpărasem şi pentru prima oară de când era la mine se fardase. Purta rochia cea nouă şi îi venea de minune. Era crem, foarte simplă, dar elegantă, decoltată şi fără mâneci. Nu era o rochie de fată tânără. Părea o femeie în toată puterea cuvântului. Ca niciodată, se pieptănase cu părul în sus, foarte aparte. Mi-a spus că era o coafură „empire”. Arăta exact ca manechinele din reviste. Eram uluit să văd cât putea să fie de schimbată, când voia. Îmi amintesc că până şi ochii îi erau altfel, şi-i conturase cu negru, ca să pară mai sofisticată. Aşa a zis: sofisticată. Bineînţeles că mă făcea să mă simt stângaci şi greoi. Aveam aceeaşi senzaţie ca în ziua în care găsisem un fluture absolut minunat şi mă gândeam că va trebui să-l omor. Vreau să spun că frumuseţea te năuceşte, nu mai ştii ce vrei să faci, ce trebuie să faci.

„Ei?” întrebă ea şi se învârti încet, lăsându-se admirată.

Foarte frumos, i-am răspuns eu. „Asta-i tot?” Mă privi pe sub sprâncene. Era nemaipomenit de frumoasă.

Minunat, am şoptit. Nu ştiam ce să spun. Aş fi vrut să o privesc la nesfârşit, dar nu îndrăzneam. Aproape că-mi era frică.

Aveam impresia că suntem şi mai departe unul de celălalt. Şi deveneam tot mai conştient că nu o puteam lăsa să plece.

Ei, ce facem, i-am spus, nu mergem sus?

„Aşa, cu mâinile dezlegate, fără căluş?”

Acum nu mai are nicio importanţă. S-a terminat cu toate astea.

„Cred că tot ceea ce faci azi şi ceea ce vei face mâine vor rămâne unele dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa ta.”

Şi unele din cele mai triste, nu m-am putut abţine să adaug.

„Nu, te înşeli. Este începutul unei vieţi noi. Al unei noi personalităţi.” Şi a întins mâna, a apucat-o pe a mea şi a pornit-o pe scară în sus.

Ploua cu găleata, aşa că a luat-o la fugă spre bucătărie şi, trecând prin sufragerie, a intrat în salon.

„E drăguţ”, constată ea.

Ia te uită! Mi se pare mie sau tu spuneai că vorba asta nu înseamnă nimic?

„Unele lucruri sunt drăguţe. Poţi să-mi dai un pahar de Xeres?” Am turnat în două pahare. Eram acolo amândoi şi m-a făcut să mor de râs: se prefăcea că este în mijlocul unei încăperi pline de lume, le făcea cu mâna, îmi vorbea despre ei, iar lor le povestea despre noua mea viaţă. Apoi a pus un disc cu muzică lentă şi era atât de frumoasă. Era transfigurată şi ochii îi erau plini de viaţă. Şi atunci parfumul ei franţuzesc care plutea prin cameră, vinul şi căldura focului (de lemne, de data asta) au reuşit să mă facă să uit că aveam s-o supăr mai târziu. I-am spus chiar şi nişte glume tâmpite, dar a râs.

A mai băut un pahar de vin, după care am trecut în camera cealaltă, unde strecurasem cadoul sub şervetul ei şi l-a văzut imediat.

„E pentru mine?”

Deschide-l şi vei vedea, i-am răspuns. A desfăcut ambalajul de hârtie şi a scos cutia de piele bleumarin, a apăsat pe deschizătoare şi a rămas mută. Făcuse ochii mari.

„Sunt pietre veritabile?” Rămăsese absolut trăsnită.

Bineînţeles. Sunt mici, dar sunt de calitate excepţională.

„Sunt splendide” şi îmi întinse cutia. „Nu pot să accept. Înţeleg, cred că înţeleg de ce îmi oferi colierul şi îţi sunt recunoscătoare, dar... nu pot accepta.”

Vreau să-l primeşti, am zis.

„Dar... Ferdinand, când un băiat oferă unei fete un cadou ca ăsta, nu poate să însemne decât un singur lucru.”

Ce? am întrebat.

„Oamenilor le trec prin cap lucruri urâte.”

Dar vreau să-l accepţi. Te rog.

„Îl voi purta în seara aceasta, pretinzând că este al meu.”

„Dar chiar şi este al tău.”

Ocoli masa şi, venind cu cutia, îmi spuse:

„Pune-mi-l tu. Când oferi bijuterii unei fete, trebuie să i le pui chiar tu”.

Stătea lângă mine, privindu-mă, apoi se întoarse cu spatele. Am luat colierul cu delicateţe şi i l-am pus în jurul gâtului. Nu reuşeam să-l închid, atât de tare îmi tremurau mâinile. Era prima oară că-i atingeam gâtul. (Nu-i atinsesem decât mâinile până acum.) Mirosea atât de frumos, că aş fi putut sta aşa lângă ea toată seara. Eram ca personajele unei reclame care prinseseră viaţă. Apoi s-a întors spre mine şi m-a privit.

„E frumos?” Am făcut din cap semn că da. Nu puteam scoate o vorbă. Voiam să-i spun ceva drăguţ, să-i fac un compliment.

„Ţi-ar plăcea să te sărut pe obraz?”

N-am răspuns, dar şi-a pus mâinile pe umerii mei, s-a ridicat puţin pe vârfuri şi m-a sărutat pe obraz. Probabil că obrajii îmi ardeau, mă înroşisem într-atât, încât puteam da foc la casă.

Am mâncat friptură de pui rece cu tot felul de garnituri; am deschis sticla de şampanie şi am fost uimit să văd cât era de bună. Mi-a plăcut. Mi-a părut rău că nu cumpărasem decât o singură sticlă. Se bea uşor şi nu ţi se urcă la cap. Am râs şi ne-am distrat ca nebunii. Era tare spirituală când se adresa unor persoane care nu erau de faţă.

După ce am terminat masa, am făcut amândoi cafeaua în bucătărie. Eram, bineînţeles, cu ochii pe ea şi ne-am dus s-o bem în salon, unde a pus discurile cu muzică de jazz pe care i le cumpărasem. Ne-am aşezat pe canapea unul lângă altul.

Am jucat şarade: ea mima tot felul de chestii, silabe, cuvinte şi eu trebuia să ghicesc. Nu prea mă pricepeam nici să mimez, nici să ghicesc. Îmi amintesc că unul din cuvintele pe care le-a mimat a fost „fluture”. A mimat de mai multe ori şi eu tot nu ghiceam. Am zis avion şi toate numele de păsări care îmi treceau prin cap, până când, descurajată, s-a prăbuşit într-un fotoliu şi mi-a spus că eram exasperant. Pe urmă a vrut să danseze. A încercat să mă înveţe swing şi samba şi am fost nevoit astfel s-o ating. Simţeam că mi se învârteşte capul şi nu reuşeam să păstrez ritmul. Cred că mă găsea de-a dreptul tâmpit.

După care a trebuit să se retragă o clipă. Nu prea mi-a convenit, dar îmi dădeam seama că nu puteam s-o trimit jos. A trebuit s-o las să se ducă sus, în timp ce eu m-am postat pe scară, într-un loc de unde puteam vedea dacă se apucă să facă semnale cu lumina sau mai ştiu eu ce (uitasem să bat scândurile). Fereastra era sus şi ştiam că nu poate sări pe acolo fără s-o aud, căci până la pământ distanţa era destul de mare. Oricum, a ieşit imediat şi m-a văzut pe scări.

„Chiar nu poţi să-mi acorzi niciun pic de încredere?” întrebă pe un ton cam înţepat.

Ba da, am bâiguit. Nu e ce crezi. Ne-am dus înapoi în salon.

„Atunci ce e?”

Dacă fugi acum ai să poţi spune că te-am ţinut închisă cu forţa. Dacă te duc acasă, pot să susţin că te-am eliberat. Ştiu că e o prostie, am spus. Bineînţeles că jucam puţin teatru, dar situaţia era tare încurcată.

Se uită la mine, după care zise:

„Ce-ar fi să stăm de vorbă? Hai, vino şi aşază-te lângă mine.”

M-am conformat.

„Ce ai de gând să faci după plecarea mea?”

Nu mă gândesc la asta.

„Vrei să ne mai vedem?”

Bineînţeles că vreau.

„Te-ai hotărât să te instalezi definitiv la Londra? Atunci vom face din tine un tânăr modern, o persoană interesantă pe care să-ţi facă plăcere s-o întâlneşti.”

Are să-ţi fie ruşine cu mine faţă de prietenii tăi.

Totul părea ireal. Ştiam că se preface, aşa cum mă prefăceam şi eu. Mă durea capul. Toate mergeau pe dos.

„Am o mulţime de prieteni. Ştii de ce? Pentru că nu-mi e niciodată ruşine de ei. Poate crezi că eşti personajul cel mai ciudat dintre ei. Nici pe departe. Unul dintre ei e total imoral, dar e un pictor excelent, aşa că-i iertăm tot. Lui nu-i e ruşine de el însuşi. La fel trebuie să faci şi tu. Să nu te simţi jenat. Am să te ajut. E uşor. Trebuie doar să încerci.”

Mi-am zis că sosise momentul să-i fac declaraţia. Oricum, nu mai puteam rezista.

Te rog, mărită-te cu mine! i-am spus. Aveam inelul în buzunar, gata pregătit.

Tăcere.

Tot ce am îţi aparţine, am spus.

„Căsătoria implică dragoste”, mi-a răspuns.

Eu nu sper nimic. Nu mă aştept să faci ceva pe care nu vrei să-l faci. Eşti liberă să studiezi arta sau orice altceva. Nu-ţi voi cere nimic. Nu voi pretinde nimic de la tine decât să fii soţia mea cu numele şi să locuieşti în aceeaşi casă cu mine.

Stătea cu ochii pironiţi în podea.

Ai să ai dormitorul tău şi poţi să-l încui în fiecare noapte, am continuat.

„Dar asta e groaznic. E inuman. N-o să ne înţelegem niciodată. Inimile noastre nu sunt în acelaşi fel.”

Şi totuşi, am şi eu o inimă, am spus.

„Nu poţi să înţelegi. Pentru mine lucrurile sunt de două feluri: frumoase şi urâte. Nu judec în funcţie de bine şi rău. Ci numai în termeni de frumos şi urât. Consider că o mulţime de lucruri bune sunt urâte şi o groază de lucruri rele sunt frumoase.”

Te joci cu cuvintele, am zis.

S-a mulţumit să mă privească o clipă, după care a zâmbit, s-a ridicat şi s-a dus lângă foc. Era minunată, dar atât de distantă! De superioară!

Presupun că eşti îndrăgostită de Piers Broughton, sau cum îl cheamă, i-am spus.

Simţeam nevoia s-o zdruncin puţin. A rămas trăsnită.

„De unde ai aflat de el?”

I-am spus că citisem în ziare. Scria că sunteţi logodiţi, neoficial, am adăugat.

Mi-am dat imediat seama că nu era aşa. A început să râdă.

„E ultimul om de pe faţa pământului cu care m-aş mărita. Mai curând m-aş mărita cu tine.”

Atunci de ce n-o faci?

„Pentru că nu mă pot căsători cu un bărbat căruia nu simt că-i aparţin din toate punctele de vedere. Vreau să-i dau sufletul, inima, trupul. Aşa după cum am nevoie să simt că şi el îmi aparţine.”

Eu îţi aparţin.

„Da’ de unde! Să aparţii cuiva implică două aspecte: unul care dă şi celălalt care acceptă ce i se dă. Tu nu-mi aparţii pentru că eu nu pot să te accept. Nu-ţi pot da nimic în schimb.”

Nu cer prea mult.

„Ştiu. Nu vrei decât ceea ce oricum nu pot ţine pentru mine. Felul în care arăt, în care vorbesc, în care mă mişc. Dar eu nu mă limitez numai la atât. Mai există în mine şi alte lucruri pe care sunt gata să le dau, dar pe care nu ţi le pot da ţie pentru că nu te iubesc.”

Am spus, asta schimbă totul, nu?

M-am ridicat în picioare. Capul îmi plesnea de durere. Şi-a dat imediat seama ce voiam să spun. A fost suficient s-o privesc. Dar se prefăcea că nu înţelege.

„Ce vrei să spui?”

Ştii foarte bine ce vreau să spun, i-am răspuns.

„Bine. Mă mărit cu tine. Mă mărit cu tine când vrei.”

Ha, ha, ha! Ia te uită!

„Nu asta voiai?”

Crezi că nu ştiu că pentru asta e nevoie de martori şi de tot felul de lucruri?

„Şi?”

N-am încredere în tine niciun pic.

Felul în care m-a privit mi-a făcut de-a dreptul rău. De-abia dacă mă considera o fiinţă umană. Nici măcar nu-şi bătea joc de mine. Mă privea fascinată, ca pe un obiect picat de pe altă planetă.

Crezi că înghit toate gogoşile tale?

A spus încet: „Ferdinand.” Pe un ton rugător. Alt şiretlic de-al ei.

Şi nu-mi mai spune Ferdinand! m-am răstit eu.

„Dar mi-ai promis. Nu poţi să nu-ţi respecţi promisiunea.”

Pot să fac ce vreau.

„Nu înţeleg ce vrei de la mine. Cum pot să-ţi dovedesc că-ţi sunt prietenă dacă nu-mi dai niciodată ocazia să-ţi dovedesc?”

Taci!

Şi brusc a început să joace teatru – scena cea mare –, dar eram pregătit. Lucrul pentru care nu eram însă deloc pregătit a fost zgomotul unei maşini care se auzi afară. În clipa în care maşina s-a apropiat de casă, Miranda şi-a întins uşor piciorul spre foc, ca şi când ar fi vrut să se încălzească, şi a lovit cu putere un butuc în flăcări aruncându-l în mijlocul covorului, după care a început să ţipe, repezindu-se spre fereastră. Dar constatând că obloanele erau zăvorâte, s-a întors şi a luat-o la fugă spre uşă. Am prins-o la timp. Nu aveam tamponul cu cloroform pe care îl pusesem într-un sertar, dar aveam reflexe rapide. S-a întors spre mine, şi-a înfipt unghiile în faţa mea ţipând în continuare, dar, cum nu eram dispus să mă port cu mănuşi, i-am imobilizat braţele astupându-i gura cu cealaltă mână. S-a zbătut, a dat cu picioarele, a încercat să mă muşte. Intrasem în panică. Şi atunci am apucat-o de umeri şi am împins-o cu putere spre sertarul unde pusesem cutia de plastic. Şi-a dat seama ce era înăuntru, a început să se zbată şi mai tare, mişcându-şi capul spre stânga şi spre dreapta. Dar am reuşit să scot tamponul şi să-i astup cu el nasul şi gura. În timpul ăsta eram, bineînţeles, cu urechile ciulite. Şi mă uitam la butucul pe care-l aruncase din cămin. Covorul ardea mocnit şi camera se umpluse de fum. Când am simţit că tamponul îşi făcuse efectul, i-am dat drumul şi m-am repezit să sting focul. Am turnat apa dintr-un vas cu flori. N-aveam timp de pierdut. Am hotărât s-o duc jos imediat, ceea ce am şi făcut, am întins-o pe pat, după care m-am repezit sus să mă asigur că focul se stinsese şi că nu era nimeni prin apropiere.

Am deschis cu grijă uşa din faţă, dar nu era nimeni. Totul era în regulă. Am coborât din nou.

Era aşa cum o lăsasem. Nu-şi revenise. Arăta groaznic. Rochia îi alunecase şi i se dezgolise un umăr. Nu ştiu de ce vederea umărului gol m-a tulburat, mi-a dat idei. Zăcea acolo, în mijlocul patului. Aveam senzaţia că îi dovedisem, în sfârşit, că eu eram stăpânul. Avea un umăr gol. I se vedea şi marginea de sus a ciorapului. Ceva mi-a amintit de un film american pe care-l văzusem cândva (sau poate doar pozele dintr-o revistă), cu un bărbat care dusese acasă o fată beată şi o urcase în pat. Nimic indecent. Nu făcuse decât atât; nimic altceva, şi a doua zi fata se trezise îmbrăcată cu pijamaua lui.

Cam acelaşi lucru am făcut şi eu. I-am scos rochia şi ciorapii, dar i-am lăsat unele lucruri pe ea: sutienul şi celălalt articol de lenjerie, ca să nu merg prea departe. Era adorabilă, lungită în pat, cu nimic altceva pe ea decât ceea ce mătuşa Annie numea: te-miri-ce-şi-mai-nimic. (Susţinea că de asta sunt atâtea femei bolnave de cancer.) Ai fi zis că e în costum de baie.

Era ocazia pe care o aşteptam. Mi-am luat aparatul şi am făcut câteva fotografii. Aş fi făcut mai multe, dar a început să dea semne că îşi revine, aşa că am fost nevoit să strâng totul în grabă şi s-o şterg.

Am developat imediat filmul şi am făcut pozele. Erau foarte reuşite. Nu artistice, dar interesante.

 

Eram în aşa hal de nervi, că n-am închis ochii toată noaptea. Erau momente când îmi venea să cobor să-i pun din nou tamponul cu cloroform pe faţă ca să mai fac şi alte poze. Da, aşa ajunsesem. Nu sunt aşa de felul meu, dar starea în care mă aflam în seara aceea se datora celor întâmplate şi tensiunii nervoase în care mă aflam. Şampania nu avusese nici ea un efect prea bun asupra mea şi în plus mai era şi tot ce-mi trântise în faţă. Toate se adunaseră în ceea ce se cheamă un concurs de împrejurări.

În urma celor întâmplate, situaţia dintre noi n-a mai fost niciodată aceeaşi. Fusese cumva dovada că noi doi nu eram făcuţi unul pentru celălalt. Ea nu mă înţelesese niciodată şi presupun că, la rândul ei, considera că eu nu o voi putea înţelege niciodată pe ea. Sau, oricum, aşa ar fi pretins.

Chibzuind mai târziu la ce am făcut, şi anume că am dezbrăcat-o, m-am gândit că n-a fost prea rău. Nu mulţi bărbaţi ar fi reuşit să se stăpânească şi să se mulţumească doar cu câteva fotografii. Era mai degrabă un punct în favoarea mea.

M-am gândit ce şi cum să fac şi am hotărât că cel mai nimerit era să-i duc o scrisoare. Iată ce i-am scris:

 

Îmi cer scuze pentru aseară. Am impresia că acum consideri că n-ai să mă poţi ierta niciodată.

Promisesem să nu folosesc forţa decât dacă sunt obligat. Cred că eşti de acord că aseară m-ai obligat să fac uz de forţă prin tot ceea ce ai făcut.

Te rog să înţelegi că nu am făcut decât ceea ce era necesar. Ţi-am scos rochia pentru că m-am temut că are să-ţi fie iarăşi rău.

Te-am tratat cu tot respectul pe care îl puteam dovedi în condiţiile date. Te rog să apreciezi că nu am mers atât de departe cum ar fi făcut-o alţii într-o situaţie asemănătoare.

Nu mai am nimic de adăugat, afară doar că mă văd nevoit să te mai reţin o vreme aici.

Al tău etc. etc.

 

N-am folosit nicio formulă de adresare la începutul scrisorii. Nu mă puteam hotărî cum să-i spun. „Dragă Miranda” mi se părea prea familiar.

Aşa că am coborât şi i-am dus micul dejun. Totul a fost aşa cum mă aşteptasem. Stătea pe scaun cu ochii aţintiţi asupra mea. I-am spus bună dimineaţa, dar nu mi-a răspuns. Am întrebat ceva de genul: Vrei fulgi de porumb sau altceva? A continuat să mă privească fără să spună nimic. Atunci i-am lăsat tava cu micul dejun şi cu scrisoarea şi am aşteptat afară. Când am intrat din nou în cameră, nu se atinsese de nimic. Scrisoarea era nedeschisă şi ea tot pe scaun, uitându-se fix la mine. Mi-am dat seama că n-avea niciun rost să încerc să-i vorbesc, căci era făcută foc pe mine.

 

A stat supărată câteva zile. După câte mi-am dat seama, în tot timpul acesta n-a băut decât apă. Cel puţin o dată pe zi, când îi duceam tava cu mâncare, la care nici nu se uita, încercam s-o conving să mănânce ceva. I-am dus din nou scrisoarea şi de data asta a citit-o sau cel puţin aşa cred, pentru că am găsit-o ruptă în bucăţele, deci s-a atins de ea. Am încercat tot ce m-am priceput: i-am vorbit frumos, m-am prefăcut furios, sarcastic, am implorat-o, dar în zadar. Mai tot timpul stătea cu spatele spre mine, ca şi când nici nu m-ar fi auzit. I-am adus tot felul de delicatese: ciocolată străină, icre negre, tot ce era mai bun şi mai scump de mâncare (în Lewes), dar le găseam neatinse.

Începeam să fiu realmente îngrijorat când, într-o dimineaţă, intrând la ea, am găsit-o stând lângă pat, tot cu spatele la mine, dar când m-a auzit s-a întors şi mi-a spus bună dimineaţa. Dar pe un ton neobişnuit. Cu ciudă.

Bună dimineaţa, am răspuns. Îmi face plăcere să-ţi aud din nou vocea.

„Ce spui! N-are să dureze prea mult. Curând ai să doreşti să n-o fi mai auzit niciodată.”

Rămâne de văzut, am replicat.

„Am să te omor. Îmi dau seama că eşti în stare să mă laşi să mor de foame. Da, ştiu că eşti în stare.”

Vrei să zici că nu ţi-am adus de mâncare toate zilele astea?

La asta n-a mai avut ce răspunde, s-a mulţumit să se uite fix la mine, după vechiul ei obicei.

„Nu pe mine mă ţii închisă aici. Prizoniera ta e moartea.”

Mai bine mănâncă-ţi micul dejun, i-am retezat-o. Din ziua aceea a început din nou să mănânce normal, dar nu mai era ca înainte. Vorbea foarte rar, întotdeauna pe un ton aspru şi sarcastic. Era atât de prost dispusă, încât nici nu-mi venea să stau cu ea. Dacă rămâneam în camera ei un minut mai mult decât era strict necesar, îmi striga imediat să ies afară. Într-o zi i-am adus o farfurie cu o delicioasă fasole albă cu sos de roşii pe pâine prăjită, pe care tocmai le luasem de pe foc. S-a repezit să ia farfuria şi mi-a aruncat tot conţinutul în faţă. Mi-a venit s-o plesnesc. De atunci am început să mă cam satur de toată povestea asta. Nu mă mai interesa. N-avea niciun rost. Am încercat tot ce m-am priceput, dar continua să-mi poarte pică pentru seara cu pricina. Aveam impresia că situaţia era fără ieşire.

 

Şi totuşi, într-o zi mi-a cerut ceva. Luasem obiceiul să plec imediat după cină, înainte să fiu dat afară, dar în seara aceea mi-a spus să stau.

„Vreau să fac baie.”

În seara asta nu se poate, am răspuns. Nu eram pregătit.

„Mâine?”

De ce nu? Dacă îţi dai cuvântul de onoare.

„Ţi-l dau”, zise pe un ton aspru, neplăcut. Dar ştiam cât valorează cuvântul ei de onoare.

„Şi vreau să ies să mă plimb în pivniţa din faţă.”

A întins mâinile spre mine şi i le-am legat strâns. Era prima oară că o atingeam după mai multe zile. Şi ca de obicei m-am aşezat pe treptele de la intrarea în pivniţă în timp ce ea se plimba în sus şi în jos cu mersul ei cam ciudat. Afară bătea vântul, rafalele se auzeau până jos. Doar zgomotul paşilor ei şi vântul de afară. Un timp destul de îndelungat n-a scos nicio vorbă. Nu ştiu de ce, dar aveam senzaţia că dorea să vorbească. Brusc îmi trânti:

„Eşti mulţumit de viaţa pe care o duci?”

Nu cine ştie ce, am răspuns prudent.

A continuat să se plimbe vreo patru-cinci minute, după care a început să fredoneze.

E o melodie frumoasă, am zis.

„Îţi place?”

Da.

„Atunci n-o mai cânt.”

A mers de vreo două-trei ori în sus şi în jos.

„Vorbeşte-mi!”

Despre ce?

„Despre fluturi.”

Ce să-ţi spun despre fluturi?

„De ce îi colecţionezi. Unde îi găseşti. Hai, vorbeşte, asta-i tot ce-ţi cer.”

Ei bine, oricât ar părea de ciudat, am vorbit şi ori de câte ori mă opream, îmi spunea să continuu. Cred că am ţinut-o aşa mai bine de o jumătate de oră până când mi-a spus, gata, ajunge! A intrat înapoi în cameră, i-am dezlegat mâinile şi s-a aşezat imediat pe pat cu spatele la mine. Am întrebat-o dacă vrea ceai, dar nu mi-a răspuns şi atunci mi-am dat deodată seama că plângea. Mă simţeam întotdeauna răscolit când o vedeam plângând. Nu suportam s-o văd atât de nefericită. M-am apropiat de ea şi am zis, spune-mi ce doreşti, îţi cumpăr orice. S-a întors furioasă spre mine. Plângea, dar ochii erau plini de furie, s-a ridicat în picioare şi a venit spre mine strigând ieşi afară! ieşi afară! ieşi afară! Era îngrozitor! Arăta ca o nebună.

 

A doua zi se calmase. Nu scotea însă nicio vorbă. Astupasem fereastra de la baie şi pregătisem totul. Şi, după ce şi-a făcut plimbarea (în tăcere de data asta), mi-a dat de înţeles că era gata. Am legat-o la gură, i-am legat mâinile şi am dus-o sus să-şi facă baie. Când a ieşit, a întins imediat mâinile să i le leg, după care am legat-o la gură.

Întotdeauna ieşeam eu întâi din bucătărie, ţinând-o de braţ pentru orice eventualitate. La ieşire era o treaptă. O dată era gata să cad. Poate din cauza aceasta nu mi s-a părut anormal când s-a împiedicat şi la fel de normal mi s-a părut şi faptul că i-au scăpat toate periile, sticluţele şi tot ce mai avea înfăşurat în prosop (avea mâinile legate în faţă, aşa că îşi ţinea lucrurile strânse la piept) şi s-au rostogolit cu zgomot pe alee. S-a ridicat cu o mutră nevinovată, s-a aplecat să se frece la genunchi şi eu, ca un prost, m-am dus să-i strâng lucrurile. Bineînţeles că o ţineam tot timpul de halat, dar mi-am luat o clipă ochii de la ea şi gestul mi-a fost fatal.

Am simţit deodată o lovitură groaznică aproape de tâmplă. Din fericire, nu mă nimerise în moalele capului; forţa loviturii fusese amortizată de umăr sau mai exact de gulerul hainei. Oricum, am căzut pe o parte, încercând astfel să scap de atacul următor, îmi pierdusem echilibrul şi n-am putut s-o mai apuc de braţ, deşi o ţineam totuşi de halat. Deodată am văzut că avea ceva în mână şi mi-am dat brusc seama că era o toporişcă veche pe care o folosisem chiar în dimineaţa aceea să tai o cracă dintr-un măr bătrân pe care o rupsese vântul în timpul nopţii. M-a străfulgerat gândul că în cele din urmă făcusem marea greşeală. O uitasem pe prichiciul ferestrei de la bucătărie şi probabil că o ochise. O singură greşeală ajunge ca să pierzi totul.

O clipă am fost în mâinile ei. Numai printr-o minune nu m-a omorât. M-a lovit din nou şi am ridicat mâna să mă apăr, dar a reuşit totuşi să mă rănească la tâmplă. Capul a început să-mi vuiască şi am simţit imediat că-mi curge sângele. Nu ştiu cum am făcut – din instinct probabil –, dar am dat din picioare în toate părţile, m-am zbătut şi am lovit-o, făcând-o să cadă pe o parte, aproape peste mine.

Am auzit toporişca răsunând pe pietre, am apucat-o şi am aruncat-o departe, pe iarbă, după care am prins-o repede de mâini înainte să-şi poată scoate legătura de la gură, căci asta urmărea. Am continuat să ne luptăm vreo câteva secunde, dar şi-a dat probabil seama că nu avea nicio şansă: scăpase ocazia. Brusc a încetat să se mai zbată. Am împins-o spre uşă şi am dus-o jos. Am fost brutal, îmi era foarte rău, sângele îmi curgea pe faţă. Am îmbrâncit-o în cameră şi a mai apucat doar să-mi arunce o privire ciudată înainte să trântesc uşa şi să trag zăvoarele. Nu i-am desfăcut mâinile şi n-am dezlegat-o nici la gură. Să-i fie învăţătură de minte, mi-am zis.

Ajuns sus, m-am dus să mă spăl şi am crezut că leşin când am văzut cum arăt. Eram plin de sânge peste tot. Avusesem totuşi noroc. Lama toporului nu era chiar atât de ascuţită şi alunecase pieziş. Rana era urâtă, dar nu prea adâncă. O vreme am ţinut o bucată de pânză apăsată pe ea. N-am crezut niciodată că sunt în stare să suport atât de bine vederea sângelui. În seara aceea am fost surprins de mine însumi.

Bineînţeles că incidentul mă umpluse de amărăciune. Dacă nu aş fi simţit că sunt pe punctul să leşin, nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac. Era picătura care umpluse paharul, cum se zice, şi au început să-mi treacă prin minte tot felul de idei. Nu ştiu până unde aş fi fost capabil să merg, dacă ar fi continuat să se poarte în acelaşi fel. Oricum, nu mai avea nicio importanţă.

 

A doua zi am coborât. Capul continua să mă doară şi eram pregătit să fiu dur dacă se purta urât cu mine. Dar să vezi şi să nu crezi! Cum m-a văzut, s-a ridicat şi a venit să mă întrebe cum mă simt. Mi-am dat imediat seama după ton că schimbase macazul, încerca să fie drăguţă.

Am noroc că mai sunt încă în viaţă, am răspuns eu.

Era foarte palidă şi foarte gravă. Mi-a întins mâinile. Reuşise să-şi scoată legătura de la gură, dar fusese obligată să doarmă cu mâinile legate (era tot în halat). I-am dezlegat mâinile.

„Dă-mi voie să văd rana.”

M-am tras repede înapoi; îmi era frică de ea.

„N-am nimic în mână. Ai spălat-o?”

Da.

„Ai dezinfectat-o?”

Totul e în regulă.

S-a dus şi a luat o sticluţă de Dettol, pe care o avea printre lucrurile ei, a turnat câteva picături pe o bucăţică de vată şi s-a întors spre mine.

Ce-ţi mai trece prin cap?

„Vreau să-ţi pun puţin dezinfectant. Stai jos. Stai jos, îţi spun!” După felul în care vorbea îţi dădeai seama că nu avea intenţii rele. Ciudat, uneori puteai fi sigur că nu minte.

A scos uşor pansamentul şi am simţit-o tresărind. Rana nu arăta prea frumos, dar a dezinfectat-o cu grijă şi a pus pansamentul la loc.

Mulţumesc, i-am spus eu.

„Te rog să mă scuzi că am făcut... ce am făcut. Şi aş vrea să-ţi mulţumesc că nu ai încercat să te răzbuni. Erai îndreptăţit s-o faci.”

Nu mi-e uşor să te iert când te-ai purtat cum te-ai purtat.

„Nu mai vreau să vorbim despre asta. Vreau doar să-ţi mai spun încă o dată că îmi cer scuze.”

Accept scuzele.

„Mulţumesc.”

Era un simplu schimb de amabilităţi. S-a întors să-şi mănânce micul dejun, în timp ce eu m-am dus să aştept afară. Când am ciocănit ca să ştiu dacă pot să iau tava, am văzut că se îmbrăcase şi îşi făcuse patul. Am întrebat-o dacă mai voia ceva, dar nu mai voia nimic. Mi-a recomandat să-mi iau un unguent cu antibiotic şi mi-a întins tava zâmbind uşor. Nu era mare lucru, dar era dovada unei schimbări importante. Aproape că meritase până şi rana de la cap. În dimineaţa aceea eram cu adevărat fericit. Ca şi cum soarele răsărise din nou.

După aceea, vreo două-trei zile nu prea ştiam ce atitudine să adoptăm. Nu prea vorbea, dar nu era nici sarcastică şi nici tăioasă. Apoi, într-o zi, după micul dejun mi-a spus să mă aşez ca mai înainte, ca să poată să-mi facă portretul. Era doar un pretext ca să vorbească.

„Vreau să mă ajuţi”, mi-a spus.

Continuă, am îndemnat-o.

„Am o prietenă de care s-a îndrăgostit un tânăr.”

Da. Şi? S-a oprit, cred ca să vadă dacă am să cad în cursă.

„Este atât de îndrăgostit de ea, încât a răpit-o. O ţine prizonieră.”

Ce coincidenţă!

„Nu-i aşa? Ei bine, ea vrea să fie din nou liberă, dar nu vrea să-l facă să sufere şi nu ştie ce să facă. Ce o sfătuieşti?”

Să aibă răbdare.

„Ce trebuie să se întâmple înainte ca tânărul s-o elibereze?”

Se poate întâmpla orice.

„Bine. Hai să nu ne mai prefacem. Spune-mi ce trebuie să fac ca să-mi recapăt libertatea.”

Nu ştiam ce să-i răspund. M-am gândit că dacă îi spun, rămâi cu mine pentru totdeauna, nu reuşeam decât să ne întoarcem de unde plecaserăm.

„Căsătoria nu e o soluţie. Ştiu că nu ai încredere în mine.”

Nu încă.

„Dar dacă m-aş culca cu tine?” Se oprise din desenat, dar nu voiam să-i răspund. „Ei, ce zici?”

N-aş fi crezut că eşti genul ăsta de fată, i-am răspuns eu.

„Încerc doar să aflu preţul pe care trebuie să-l plătesc.” Ca şi când ar fi vorbit despre preţul unei maşini de spălat, interesându-se de calităţi şi defecte.

Ştii bine ce vreau, i-am spus.

„Tocmai că nu ştiu.”

Ba ştii foarte bine.

„O, Doamne! Ascultă. Răspunde clar da sau nu. Vrei să te culci cu mine?”

Nu acum, când relaţiile dintre noi sunt aşa cum sunt.

„Şi în ce relaţii suntem?”

Credeam că era de la sine înţeles că tu eşti cea mai deşteaptă, cea care le ştie pe toate.

Oftă adânc. Îmi plăcea s-o văd că se enervează.

„Ai impresia că nu fac decât să caut o posibilitate să scap de aici. Şi tot ce am făcut n-a fost decât în scopul acesta, aşa-i?”

Da, am răspuns.

„Dacă ai simţi că o fac din alte motive. Pentru că ţin la tine; ca să mă distrez; atunci ţi-ar plăcea?”

Ce-mi propui tu pot să-mi procur cu bani la Londra oricând.

Asta i-a închis gura. Începu din nou să deseneze.

După o vreme zise: „Atunci nu m-ai adus aici pentru că mă găseai atrăgătoare”.

Găsesc că eşti foarte atrăgătoare, am răspuns. Cea mai atrăgătoare.

„Eşti exact ca o cutie chinezească.” După care continuă să deseneze şi n-am mai spus niciunul nimic. La un moment dat am încercat, dar mi-a spus că, vorbind, mi se schimba fizionomia.

 

Ştiu ce ar gândi unii. Ar considera comportamentul meu bizar. Ştiu că mulţi bărbaţi nu s-ar gândi decât să profite de situaţie, căci ocazii existau destule. Aş fi putut folosi cloroformul şi pe urmă făceam ce voiam. Dar nu e genul meu. Nu. Absolut deloc. Atitudinea ei mă ducea cu gândul la o omidă căreia îi trebuie trei luni ca să se hrănească şi pe care ai vrea s-o îndopi în numai câteva zile. Îmi dădeam seama că nu putea ieşi nimic bun. Era întotdeauna mult prea grăbită. În ziua de azi oamenii vor să-şi satisfacă imediat toate dorinţele. Nici nu se gândesc bine la ceva, că şi vor să pună mâna pe el. Eu sunt altfel. De modă veche. Îmi place să mă gândesc la viitor şi să las lucrurile să meargă în voia lor. Graba strică treaba, cum spunea unchiul Dick când avea în vedere ceva important.

Ce n-a înţeles ea niciodată este că eu mă mulţumeam s-o am lângă mine. Faptul c-o ştiam aici îmi era de ajuns. Nimic altceva nu conta. Voiam să fie aici şi să mă simt în siguranţă, în sfârşit.

Au trecut două sau trei zile. N-a vorbit mult, dar într-o zi, după masa de prânz, m-a întrebat pe neaşteptate: „Sunt prizonieră aici pe viaţă, nu-i aşa?”

Îmi dădeam seama că vorbea doar de dragul de a vorbi; n-am zis nimic.

„N-ar fi mai bine să devenim din nou prieteni?”

În ce mă priveşte, sunt de acord.

„Aş vrea să fac o baie astă-seară.”

Foarte bine.

„Şi după aceea am putea sta puţin sus. Trebuie să ies din camera asta. Simt că înnebunesc dacă nu schimb puţin decorul.”

I-am spus că mă mai gândesc.

De fapt, am făcut focul în cămin şi am pregătit totul. M-am asigurat că nu exista nimic cu care să dea în mine. N-are rost să pretind că aveam în ea aceeaşi încredere ca înainte.

S-a dus deci sus să-şi facă baie şi totul s-a desfăşurat cu bine. Când a ieşit i-am legat din nou mâinile, dar n-am legat-o la gură şi am coborât scara în spatele ei. Am văzut că-şi dăduse cu parfumul franţuzesc, se pieptănase cu părul în sus cum şi-l mai aranjase o dată şi purta o rochie de casă violet cu alb pe care i-o cumpărasem. A vrut să bea un pahar din vinul de Xeres pe care nu-l terminasem (sticla era pe jumătate plină). Am turnat în pahare şi s-a aşezat lângă cămin, cu ochii aţintiţi asupra focului, întinzându-şi picioarele goale, când unul, când celălalt, ca să şi le încălzească. Am băut amândoi în tăcere, dar o dată sau de două ori mi-a aruncat o privire bizară, ca şi când ar fi ştiut ceva de care eu n-aveam habar. Îmi dădea un sentiment de iritare.

A mai vrut un pahar de vin, l-a băut într-o clipă, după care a mai cerut unul.

„Stai jos”, îmi spuse ea. M-am aşezat pe canapea pe locul pe care mi-l indicase. O vreme s-a uitat în tăcere la mine, după care s-a ridicat şi s-a postat în faţa mea, continuând să mă fixeze în timp ce se legăna de pe un picior pe celălalt. Era ciudat. Şi, hodoronc-tronc, s-a aşezat pe genunchii mei. M-a luat total prin surprindere. A reuşit cumva să-şi treacă mâinile peste capul meu; m-a luat de gât şi până să mă dezmeticesc m-a sărutat pe gură. După care şi-a pus capul pe umărul meu.

„Nu sta aşa ţeapăn”, mi-a zis.

Împietrisem. Era ultimul lucru la care mă aşteptam.

„Pune-ţi braţele în jurul meu”, spuse. „Aşa. Nu-i plăcut? Sunt prea grea?” Şi îşi puse din nou capul pe umărul meu în timp ce eu o ţineam de după talie. Era caldă şi parfumată şi trebuie să adaug că rochia de casă era foarte decoltată şi partea de jos se desfăcea lăsând să i se vadă picioarele până deasupra genunchilor, dar nu părea să-i pese. Şi-a întins pur şi simplu picioarele pe canapea.

Asta ce mai e? am întrebat.

„Eşti aşa de încordat. Relaxează-te. N-ai de ce te teme.” Am încercat. Stătea liniştită, lungită pe canapea, dar ştiam că toată situaţia asta nu era firească.

„De ce nu mă săruţi?”

Atunci mi-am dat seama că pregătea ceva. Nu ştiam ce să fac, aşa că am sărutat-o pe creştetul capului.

„Nu aşa.”

Nu vreau, i-am spus.

S-a ridicat puţin, continuând să stea pe genunchii mei, şi s-a uitat la mine.

„Ce nu vrei?”

M-am uitat în altă parte. Îmi era greu, căci mâinile ei legate erau tot în jurul gâtului meu. Nu ştiam ce să-i spun ca să înceteze.

„De ce nu?”

Râdea de mine.

Aş putea merge mai departe, am zis.

„Şi eu la fel.”

Eram conştient că râde, că îşi bate joc de mine. Ştiu ce sunt, i-am spus.

„Şi ce eşti?”

Nu sunt genul care îţi place ţie.

„Nu ştii că sunt momente când orice bărbat este atrăgător? Nu?”

Mă lovi uşor peste cap, ca şi când mă găsea cam prost.

Nu ştiam, am răspuns.

„Ei, acum ştii. Ce zici?”

Ar putea să ne ducă prea departe.

„Nu-mi pasă până unde ne duce. Chiar că eşti îngrămădit.” Şi, dintr-odată mă sărută din nou. I-am simţit chiar limba.

„Nu e plăcut?”

Bineînţeles că a trebuit să-i spun că da, era plăcut. Nu-mi dădeam seama ce urmărea şi asta mă făcea nervos, cu atât mai nervos cu cât sărutările şi mângâierile ei mă îngrijorau.

„Atunci, hai! Încearcă!”

Mi-a întors capul spre ea şi a trebuit s-o sărut. Buzele îi erau moi şi plăcute.

Îmi dădeam seama că sunt slab. Ar fi trebuit să-i spun deschis să nu fie dezgustătoare. Eram mult prea slab. Ceva mă atrăgea spre ea împotriva voinţei mele.

Îşi puse din nou capul pe umărul meu, aşa că nu-i mai puteam vedea faţa.

„Sunt prima fată pe care o săruţi în viaţa ta?”

Nu fi proastă!

„Hai, relaxează-te! Nu fi aşa încordat. Nu-ţi fie ruşine.”

Apoi se întoarse spre mine şi mă sărută din nou, cu ochii închişi. Bineînţeles, băuse trei pahare cu vin. Ce a urmat a fost cum nu se poate mai penibil. Am simţit că încep să mă excit. Cum ştiam – după câte auzisem în armată – că un domn se controlează întotdeauna până la momentul oportun, nu mai ştiam ce să fac. M-am gândit să nu o ofensez, aşa că în clipa când a încetat să mă sărute, am încercat să mă aşez mai drept.

„Ce se întâmplă? Sunt prea grea?”

Da, am spus.

Atunci s-a dat jos de pe genunchii mei, dar a rămas foarte aproape de mine.

„Nu vrei să-mi dezlegi mâinile?”

M-am ridicat în picioare. Îmi era atât de ruşine, încât a trebuit să mă duc la fereastră şi să mă prefac că aranjez perdeaua. În tot timpul acesta stătea în genunchi pe canapea şi se uita la mine peste spătar.

„Ferdinand, e ceva în neregulă?”

Nu e nimic în neregulă, i-am răspuns.

„N-ai de ce să te temi.”

Dar nu mă tem.

„Atunci vino înapoi. Stinge lumina. E suficientă lumina focului.”

Am făcut ce mi-a spus, am stins lumina, dar am rămas lângă fereastră.

„Hai, vino!” îmi spuse ademenitor.

Ţi-am spus că n-are rost. Te prefaci.

„Crezi?”

Ştii foarte bine că aşa e.

„De ce nu vii să te convingi?”

Nu m-am clintit. Simţeam că lucrurile aveau să ia o întorsătură neplăcută. Atunci s-a ridicat şi s-a postat în picioare în faţa căminului. Nu mai eram deloc excitat; mă simţeam ca de gheaţă. Din cauza surprizei de necrezut.

„Vino aici.”

Sunt foarte bine unde sunt.

A venit, în schimb, ea la mine, pe neaşteptate, mi-a apucat mâna între palmele ei şi m-a tras cu forţa lângă foc. M-am lăsat dus. Ajunşi în faţa căminului, şi-a întins mâinile spre mine cu o privire atât de ciudată, încât i le-am dezlegat. Imediat s-a lipit de mine şi a început iar să mă sărute. Era nevoită să se ridice puţin pe vârful picioarelor.

Şi, deodată, făcu ceva de-a dreptul şocant.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Se dădu un pas înapoi şi îşi desfăcu rochia de casă. N-avea nimic dedesubt. Era goală. N-am aruncat decât o privire fugară, dar a rămas neclintită, zâmbind. Era clar că aştepta să fac un gest. Îşi ridică mâinile şi îşi desfăcu părul. Era o provocare făţişă, aşa cum stătea goală în lumina focului din cămin. Nu-mi venea să cred. Sau mai exact eram obligat să cred ce vedeam cu ochii, dar nu puteam să cred că era ceea ce părea.

Era îngrozitor. Mi se făcuse greaţă şi tremuram tot. Aş fi vrut să mă aflu la celălalt capăt al lumii. Era mai rău decât păţisem cu prostituata; pe aia n-o respectam, dar cu Miranda îmi era ruşine de ruşinea ei.

Stăteam amândoi acolo, ea în faţa mea, scuturându-şi părul pentru a-l lăsa pe spate, iar mie îmi era din ce în ce mai ruşine. Apoi a început să-mi scoată haina, cravata şi să-mi desfacă nasturii de la cămaşă, unul câte unul. Eram ca o bucată de ceară în mâinile ei. Apoi mi-a scos cămaşa.

Îmi spuneam întruna, încetează, nu e bine, opreşte-te, dar eram prea slab. Până s-o pot împiedica, m-am trezit gol puşcă şi ea se lipise de mine strângându-mă în braţe. Eram într-o stare de tensiune groaznică. Parcă nu mai eram eu şi ea devenise cu totul altă persoană. Ştiu că în momentele acelea nu m-am comportat normal. N-am făcut ceea ce se impunea, iar ea făcea lucruri despre care nici nu vreau să amintesc, lucruri de care n-aş fi crezut-o în stare. Ne-am lungit pe canapea, unul lângă celălalt şi... mă rog... dar eram prea crispat ca să pot face ceva.

Mă făcea să mă simt ca un tâmpit. Ştiu ce gândea; gândea că de asta mă purtasem întotdeauna aşa respectuos faţă de ea. Voiam cu orice preţ să fac ce trebuia. Voiam să-i dovedesc că sunt în stare să merg până la capăt, pentru a-i putea, în acelaşi timp, dovedi că o respectam cu adevărat. Voiam să vadă că sunt în stare şi apoi să-i spun că nu cedez instinctului, că era sub demnitatea mea şi a ei, că era ceva dezgustător.

O vreme am stat aşa lungiţi fără să ne mişcăm. Simţeam că mă dispreţuieşte; că mă considera anormal.

În cele din urmă s-a ridicat de pe canapea, a îngenuncheat lângă mine şi a început să mă mângâie pe cap.

„Să ştii că se poate întâmpla multor bărbaţi. N-are nicio importanţă.” Auzind-o, ai fi zis că a acumulat toată experienţa lumii.

S-a dus înapoi lângă cămin, şi-a pus rochia de casă şi a rămas acolo uitându-se la mine. M-am îmbrăcat. I-am spus că eram conştient că n-am să pot niciodată să fac acest lucru. Am îndrugat o poveste lungă ca s-o oblig să-i fie milă de mine. O droaie de minciuni pe care nu ştiu dacă le-a crezut. Precum că puteam să fiu îndrăgostit, dar nu puteam face dragoste şi că de-asta o ţineam aici.

„Dar nu-ţi face nicio plăcere să mă atingi? Mi s-a părut că-ţi plăcea să mă săruţi.”

Dar nu pot trece dincolo de un sărut, i-am spus.

„N-ar fi trebuit să-ţi creez acest şoc.”

Nu e vina ta, am zis. Sunt altfel decât ceilalţi. Nimeni nu mă înţelege.

„Eu înţeleg.”

În vis totul e posibil, dar nu şi în realitate.

„Ca Tantal.” Şi îmi explică cine era.

O vreme n-a mai spus nimic. Îmi venea să-i pun tamponul cu cloroform şi s-o duc jos să scap de ea de aici. Tânjeam să fiu singur.

„Ce fel de doctor ţi-a spus că nu ai să poţi niciodată s-o faci?”

Un doctor ca toţi doctorii. (Îi îndrugam minciuni. Nu fusesem la niciun doctor, se înţelege.)

„Un psihiatru?”

Eram în armată, am zis. Da, un psihiatru.

„Ce fel de visuri ai în legătură cu mine?”

Tot felul de visuri.

„Nu ai visuri sexuale?”

Şi o ţinea întruna aşa. Nu renunţa deloc.

Am visat că te ţineam în braţe. Atâta tot. Dormeam unul lângă altul şi afară ploua şi bătea vântul. Cam aşa ceva.

„Nu vrei să încercăm să dormim unul lângă altul acum?”

N-ajută la nimic.

„Sunt gata s-o fac, dacă vrei.”

Nu vreau, i-am retezat-o. Şi tare aş fi dorit nici să nu fi început.

A tăcut. Mi s-a părut o veşnicie.

„De ce crezi c-am făcut-o? Doar ca să scap de aici?”

Nici într-un caz din dragoste, i-am răspuns.

„Vrei să-ţi spun eu?” S-a sculat în picioare. „Trebuie să-ţi dai seama că în seara asta mi-am încălcat toate principiile. Da, adevărat, ca să scap de aici. La asta m-am gândit. Dar vreau sincer să te ajut. Trebuie să mă crezi. Vreau să încerc să-ţi arăt că sexul... sexul nu este decât o activitate ca oricare alta. Nu este ceva dezgustător, ci un soi de joc al trupurilor. Ca şi dansul. E un joc.” Părea că se aştepta să spun ceva, dar am lăsat-o să continue: „Pentru tine fac ceva ce n-am făcut pentru niciun bărbat. Şi... ei bine, consider că îmi eşti dator”.

Bineînţeles că vedeam unde voia să ajungă. Se pricepea de minune să învăluie totul într-un noian de cuvinte. Să-ţi dea senzaţia că-i datorezi într-adevăr ceva, ca şi când nu ea ar fi fost cea care începuse totul.

„Spune ceva, te rog.”

Ce? am întrebat.

„Spune-mi cel puţin că ai înţeles ce ţi-am explicat acum.”

Am înţeles.

„Asta-i tot?”

N-am chef de vorbă, am zis.

„Ai fi putut să-mi spui. Trebuia să mă opreşti de la bun început.”

Am încercat.

Îngenunche în faţa focului.

„E fantastic. Suntem mai străini unul de altul ca oricând.”

Până acum mă urai. Ei bine, acum presupun că mă şi dispreţuieşti.

„Te plâng. Te plâng pentru ceea ce eşti şi te plâng pentru faptul că nu mă vezi aşa cum sunt.”

Ba te văd exact cum eşti. Nu-ţi face iluzii.

Vorbisem pe un ton tăios. S-a uitat repede în jur, apoi s-a aplecat puţin şi şi-a acoperit faţa cu mâinile. Cred că se prefăcea că bâzâie. În cele din urmă mă rugă pe un ton foarte calm: „Du-mă jos, te rog”.

Şi am dus-o jos. Odată ajunsă în cameră, pe când mă pregăteam să plec, după ce îi dezlegasem mâinile, zise:

„Am fost goi unul în faţa celuilalt şi totuşi nu puteam fi mai departe unul de altul”.

 

Când am ieşit din pivniţă eram ca nebun. Nu pot să explic. N-am dormit toată noaptea. Îmi revenea tot timpul în minte imaginea trupurilor noastre goale, în picioare sau lungiţi, felul în care m-am purtat şi ce-o fi fost în mintea ei. Mi se părea că o aud râzând, acolo, jos. De fiecare dată când îmi aminteam ce se petrecuse, simţeam că-mi ia foc tot trupul. Voiam ca noaptea să nu se mai termine niciodată. Să fie veşnic întuneric.

Ore în şir m-am plimbat prin casă. În cele din urmă am scos furgoneta şi am plecat pe malul mării. Conduceam nebuneşte. Nu-mi păsa dacă mi se întâmpla ceva.

Eram în stare de orice. Eram chiar în stare s-o omor. Tot ce am făcut mai târziu a fost din cauza celor întâmplate în noaptea aceea.

Îmi spuneam că e tâmpită. Absolut tâmpită. Bineînţeles, nu era, dar nu pricepea cum să mă iubească. Existau atâtea modalităţi prin care să-mi facă plăcere.

Dar era ca toate femeile. N-avea decât o singură idee în cap.

Niciodată după aceea nu am mai respectat-o. Am fost furios zile în şir.

Pentru că nu eram impotent.

Ca dovadă, uneori mă uitam la fotografii (cele făcute de mine când îi pusesem tamponul cu cloroform) şi în clipele acelea aş fi avut tot timpul să-mi satisfac plăcerile până la capăt. Fotografiile nu vorbeau. Nu-mi răspundeau sarcastic.

Dar asta n-a înţeles niciodată.

 

A doua zi dimineaţă m-am dus jos şi totul a fost de parcă nu se întâmplase nimic. N-a pomenit niciun cuvânt despre cele întâmplate şi nici eu n-am zis nimic. I-am dus micul dejun, mi-a spus că n-are nevoie de nimic din Lewes, a ieşit în pivniţa din faţă să se plimbe puţin, după care am încuiat-o în cameră şi am plecat. De fapt, m-am dus sus să mă culc.

Seara şi-a schimbat atitudinea.

„Vreau să-ţi vorbesc.”

Foarte bine, am zis.

„Am încercat totul. Nu mi-a mai rămas decât un singur lucru de încercat: greva foamei. Nu voi mânca nimic până nu mă laşi să plec.”

Îţi mulţumesc că m-ai anunţat.

„Doar dacă...”

Ah, deci... doar dacă.

„Doar dacă ajungem la o înţelegere.”

Părea să aştepte o reacţie.

Încă n-am auzit propunerea, am răspuns.

„Sunt gata să accept să mă mai ţii o vreme aici, dar nu mai sunt dispusă să stau jos. Dacă e să fiu prizonieră, vreau să fiu sus. Vreau să văd lumina zilei şi să respir aer curat.”

Doar atât?

„Doar atât.”

Şi chiar din seara aceasta, presupun.

„Cât mai curând.”

Dar trebuie, bineînţeles, să aduc un tâmplar, să chem din nou decoratorii şi multe altele.

A oftat, începuse să priceapă.

„Nu fi prost. Te rog, nu te purta aşa.” Îmi aruncă o privire ciudată. „Ce rost are tot sarcasmul ăsta? Nu voiam să te jignesc.”

Vorbea în zadar. Vraja se rupsese. Devenise o femeie ca oricare alta. N-o mai respectam pentru că nu mai era nimic de respectat. Ştiam cât e de şireată. Odată ajunsă sus, dusă era.

Dar cum nu mai voiam să înceapă iar povestea cu nemâncatul, m-am gândit că nu e rău să încerc să câştig timp.

Începând de când?

„Poţi să mă încui într-unul dintre dormitoare. Pui bare şi scânduri la ferestre şi voi dormi acolo. Şi poate că uneori, legată la mâini şi la gură, mă vei lăsa să stau puţin lângă o fereastră deschisă. Asta-i tot ce-ţi cer.”

Asta-i tot, am repetat batjocoritor. Ce-o să creadă lumea văzând ferestre bătute în scânduri peste tot?

„Mai bine să mor de foame decât să mai stau aici. N-ai decât să mă ţii în lanţuri sus. Orice. Dar dă-mi aer curat şi lumina zilei.”

Am să mă mai gândesc, am răspuns.

„Nu. Vreau răspunsul acum.”

Uiţi cine e stăpânul.

„Acum, am zis.”

Acum nu pot să-ţi spun nimic. Trebuie să mă mai gândesc.

„Foarte bine. Mâine dimineaţă atunci. Ori accepţi să mă duci sus, ori nu mă ating de mâncare. Şi asta înseamnă că eşti un criminal.” Era furioasă şi se uita foarte urât la mine. M-am întors şi am ieşit fără să spun o vorbă.

 

Toată noaptea m-am gândit ce să fac. Ştiam că trebuie să trag de timp. Trebuia să mă prefac că sunt de acord. Să intru în jocul ei, cum se spune.

Altceva care mă frământa era cum să procedez când avea să sosească momentul decisiv.

 

Când am coborât a doua zi, i-am spus că mă gândisem la ce-mi spusese, că înţelegeam punctul ei de vedere, că am studiat problema etc., etc., că una din camere putea fi adaptată, dar totul lua cam o săptămână.

Credeam că o să se îmbufneze, dar a acceptat situaţia aşa cum i-am prezentat-o.

„Dar dacă o să mai fie o singură amânare, nu mai mănânc nimic. Sper că ai înţeles.”

Încep chiar de mâine, am asigurat-o. Dar am nevoie de o mulţime de scânduri şi bare speciale. O să dureze o zi-două până fac rost de ele.

Mi-a aruncat obişnuita ei privire pătrunzătoare, dar m-am mulţumit să iau găleata ca să o deşert.

După aceea ne-am înţeles bine, doar că eu nu făceam altceva decât să mă prefac. De vorbit, nu vorbea prea mult, dar nu mai era sarcastică. Într-o seară a vrut să facă baie şi apoi a cerut să vadă ce făcusem în cameră. Eram pregătit. Adusesem nişte scânduri şi făcusem în aşa fel, încât să pară că mă ocupam serios de fereastră (era unul din dormitoarele din partea din spate a casei). M-a rugat să-i pun în cameră un scaun stil Windsor (începuse iar ca la început să-mi ceară diverse lucruri). A doua zi am găsit ce voia şi chiar am dus scaunul jos să i-l arăt. Dar nu-l voia acolo, jos, trebuia să-l duc înapoi sus. Mi-a spus că nu voia în camera de sus nimic (nici mobilă) din ceea ce era jos în pivniţă. Totul mergea ca pe roate. După ce a văzut camera şi găurile pentru buloane a crezut cu adevărat că mă prostisem de tot şi că o voi lăsa să se mute sus.

Ideea era ca eu să mă duc s-o aduc sus şi să cinăm împreună, după care urma să-şi petreacă prima noapte în dormitorul de la etaj, iar dimineaţa avea să vadă lumina zilei.

Câteodată era chiar veselă. Îmi venea să râd. Dar nu prea era râsul meu. Când a venit Ziua Z eram cu nervii la pământ.

 

Primul lucru pe care mi l-a spus seara când am coborât, pe la şase, a fost că luase răceala de la mine (răcisem la frizeria din Lewes).

Era radioasă, sigură de ea. Îşi bătea joc de mine, bineînţeles. Numai că de data asta, ea avea să fie vulpea păcălită.

„Astea sunt lucrurile mele pentru diseară. Restul poţi să le iei mâine. Totul e gata?” Mă mai întrebase şi la prânz şi îi spusesem că da.

Gata tot, am asigurat-o.

„Atunci haide! Trebuie să mă legi?”

Mai e un singur lucru, am zis. O condiţie.

„Condiţie?” A făcut o mutră lungă. A înţeles imediat.

M-am mai gândit, am zis.

„Şi?” Ochii îi ardeau în cap.

Aş vrea să fac câteva fotografii.

„Să mă fotografiezi pe mine? Dar ai făcut o mulţime până acum.”

Acum vreau alt fel de fotografii.

„Nu pricep.” Dar vedeam că înţelesese.

Vreau să te fotografiez aşa cum erai acum câteva seri.

S-a aşezat la picioarele patului.

„Spune mai departe.”

Şi trebuie să arăţi ca şi cum ţi-ar face plăcere să pozezi, am zis. Trebuie să pozezi aşa cum îţi spun eu.

Stătea nemişcată pe pat, fără să scoată o vorbă. Credeam că se va înfuria, dar stătea acolo, ştergându-şi nasul.

„Şi dacă accept?”

Îmi respect promisiunea, am zis. Trebuie să mă apăr şi eu. Am nevoie de fotografii de care să-ţi fie ruşine să le arăţi oricui altcuiva.

„Adică vrei să pozez pentru fotografii obscene, pentru ca în cazul în care fug să nu îndrăznesc să spun nimic poliţiei despre tine?”

Cam aşa ceva. Nu obscene. Doar fotografii pe care să nu vrei să le vezi publicate. Fotografii artistice.

„Nu.”

Nu-ţi cer decât să faci ce-ai făcut acum câteva seri fără să ţi-o ceară nimeni.

„Nu, nu, nu.”

Văd foarte bine care ţi-e jocul, i-am spus.

„Am greşit când am făcut ce am făcut. Am făcut-o... Am făcut-o din disperare, văzând că între noi nu există nimic altceva decât meschinărie, suspiciune şi ură. Ce faci tu e altceva. E mârşav.”

Nu văd nicio diferenţă.

S-a ridicat şi s-a dus spre peretele din fund.

Dacă ai făcut-o o dată, am zis, poţi s-o faci din nou.

„Doamne, Dumnezeule, e ca la balamuc!” Privea de jur-împrejurul camerei, ca şi când n-aş fi fost acolo. Ca şi când o asculta altcineva sau ca şi când ar fi vrut să dărâme pereţii.

Ori faci ce-ţi spun, ori nu ieşi de aici. Nici plimbare în pivniţa din faţă, nici baie, nimic. O vreme m-ai dus de nas, am spus. Nu urmăreai decât un singur lucru: să scapi de mine, să mă prosteşti şi să mă dai pe mâna poliţiei. Nu eşti altceva decât o femeie de stradă, i-am zis. La început te respectam pentru că nu credeam că poţi să ajungi atât de jos. Credeam că eşti altfel decât celelalte. Dar eşti la fel ca ele. Eşti gata să faci orice, oricât de dezgustător ar fi, numai ca să obţii ce vrei.

„Încetează! Încetează odată!”, izbucni ea.

La Londra pot găsi o grămadă de fete cu mult mai pricepute ca tine. Oricând. Şi gata să facă tot ce vreau eu.

„Eşti scârbos şi mârşav.”

Dă-i înainte, i-am zis. Îţi stă bine când foloseşti cuvinte de-astea.

„Încalci legile umane, toate relaţiile umane, distrugi tot ce este frumos în raporturile dintre un bărbat şi o femeie.”

Ia te uită cine vorbeşte!, am replicat eu. Tu ai vrut să te dezbraci. Asta ai vrut. Ei bine, ce-ai căutat ai găsit.

„Afară! Ieşi afară!”

Pur şi simplu urla.

Da sau nu? am spus.

S-a întors şi a apucat o sticlă cu tuş de pe masă şi a aruncat-o spre mine.

Era prea de tot. Am ieşit şi am încuiat uşa după mine. Nu i-am dus nimic la cină. Am lăsat-o să fiarbă în zeama ei. Am mâncat din puiul pe care-l cumpărasem pentru orice eventualitate, am băut puţină şampanie şi am vărsat restul în chiuvetă.

 

Mă simţeam fericit. Nu ştiu cum să explic. Îmi dădeam seama cât de slab fusesem. Acum îi plăteam pentru tot ce spusese şi pentru tot ce gândise despre mine. Am urcat la etaj. M-am dus să mă uit în camera „ei” şi mi-a venit să râd când mă gândeam la ea acolo, jos, şi că de acum eu eram deasupra în toate sensurile acestui cuvânt. Şi chiar dacă la început nu meritase s-o tratez astfel, acum făcuse în aşa fel, încât s-o merite. Aveam motive întemeiate să-i dau o lecţie.

În cele din urmă am reuşit să adorm, după ce m-am uitat la câteva fotografii mai vechi şi după ce am răsfoit câteva cărţi care mi-au dat o idee. Una din cărţi, intitulată Pantofii, conţinea poze interesante cu fete, mai ales în picioare, purtând diverse modele de pantofi. Unele nu aveau decât pantofii şi portjartierul. Erau fotografii foarte ciudate, fotografii artistice.

Dar, dimineaţa, când m-am dus jos, am ciocănit şi ca de obicei am aşteptat puţin înainte să intru. Am fost foarte mirat s-o găsesc în pat. Dormise îmbrăcată, acoperită doar cu cuvertura şi o clipă a părut că nu-şi dă seama unde se află şi nici cine sunt. M-am apropiat, aşteptându-mă s-o văd repezindu-se la mine, dar s-a ridicat încet şi s-a aşezat pe marginea patului, cu mâinile pe genunchi. Şi-a luat apoi capul în mâini, ca şi când totul ar fi fost un coşmar din care nu reuşea să se trezească.

A tuşit. Răceala părea să-i fi prins pieptul şi arăta foarte rău.

Aşa că m-am hotărât să nu-i spun nimic pentru moment şi m-am dus să-i aduc micul dejun. Când am venit cu tava, a băut cafeaua şi a mâncat fulgii de porumb (uitase de greva foamei), după care s-a aşezat în aceeaşi poziţie, cu capul în mâini. Acum îi cunoşteam tertipurile: încerca să-mi stârnească mila. Nu arăta bine deloc, dar m-am gândit că e o stratagemă ca să mă vadă căzând în genunchi cerându-i iertare sau să fac cine ştie ce altă prostie.

Vrei un antigripal? am întrebat-o. Se vedea clar că e bolnavă.

A făcut semn că da. Stătea tot cu capul în mâini, aşa că m-am dus sus să-i aduc pastilele şi când m-am întors am găsit-o în aceeaşi poziţie. Teatru de mare clasă! Era tot îmbufnată. Din partea mea n-avea decât! Eu aveam tot timpul. Am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva, a făcut semn că nu, aşa că am lăsat-o.

 

La prânz am găsit-o în pat. Mi-a aruncat o privire peste marginea păturilor şi mi-a spus că nu vrea decât puţină supă şi ceai. I le-am adus şi am plecat. Cam acelaşi lucru s-a repetat şi la cină. Mi-a cerut aspirină. N-a mâncat aproape nimic, dar figura asta mi-o mai făcuse şi înainte. N-am schimbat nici douăzeci de cuvinte toată ziua.

 

A doua zi, aceeaşi poveste. Era tot în pat, dar nu dormea, pentru că am văzut că mă urmăreşte.

Cum e? am întrebat-o. A continuat să mă privească fără să scoată o vorbă.

Dacă îţi închipui că mă poţi duce de nas cu toată comedia asta cu statu’ în pat, te înşeli, am anunţat-o.

Asta a făcut-o să reacţioneze.

„Nu eşti o fiinţă umană. Nu eşti decât un vierme murdar şi onanist.”

M-am făcut că n-aud. Am ieşit şi am adus micul dejun. Când am vrut să-i dau ceaşca de cafea, a strigat: „Nu te apropia de mine!” Tonul era plin de fiere.

Ce-ar fi să te las singură aici? i-am spus în bătaie de joc. Ce-ai face?

„De-aş avea puterea să te omor! Te-aş strivi ca pe un scorpion. Şi am s-o fac când am să mă simt mai bine. N-am să mă duc la poliţie. Poliţia e prea blândă pentru unul ca tine. Am să te omor eu.”

Ştiam că era furioasă pentru că nu-i reuşise stratagema. Avusesem şi eu răceala asta şi ştiam că nu e cine ştie ce.

Vorbeşti prea mult, i-am tăiat-o. Uiţi cine e stăpânul. Aş putea foarte bine să te uit aici, jos. Nimeni nu ştie unde eşti.

Când a auzit asta, a închis ochii.

Am ieşit şi am plecat la Lewes după mâncare. La prânz, când i-am spus că masa e gata, părea să doarmă. Dar am văzut-o că s-a mişcat puţin, aşa că am lăsat-o.

Seara am găsit-o tot în pat. Dar era rezemată de perne şi citea Shakespeare-ul pe care i-l cumpărasem.

Am întrebat-o dacă se simte mai bine. Pe un ton sarcastic, bineînţeles.

Nu mi-a răspuns. A continuat să citească. Îmi venea să-i smulg cartea din mână, dar m-am abţinut. O jumătate de oră mai târziu, după ce mâncasem de seară, m-am dus din nou jos. Nu se atinsese de nimic şi când i-am atras atenţia, s-a mulţumit să zică: „Îmi vine să vărs. Cred că am gripă.”

Dar a fost destul de proastă să întrebe: „Ce te faci dacă am nevoie de doctor?”

O să vedem la momentul potrivit.

„Mă doare rău când tuşesc.”

Eşti răcită, am zis.

„Nu sunt răcită”, spuse aproape strigând.

Bineînţeles că eşti răcită. Şi nu mai juca teatru. Nu mă mai duci.

„Nu joc teatru.”

Ah, nu? N-ai jucat teatru în viaţa ta. Bineînţeles că nu!

„O, Doamne. Nu eşti bărbat. Măcar dacă ai fi fost bărbat!”

Mai zi o dată, am strigat. La cină mai băusem nişte şampanie (descoperisem la Lewes un magazin în care aveau sticle de jumătate), aşa că nu eram dispus să-i ascult balivernele.

„Am spus că nu eşti bărbat!”

Foarte bine, am zis. Dă-te jos din pat. Hai, jos. De acum încolo eu comand.

Mă săturasem până peste cap. Oricare altul ar fi reacţionat de mult. M-am repezit şi i-am tras păturile de pe ea, am apucat-o de braţ şi am tras-o în sus. A început să se zbată şi să mă zgârie pe faţă.

Ei, lasă că te învăţ eu minte!

Aveam sforile în buzunar şi, după ce s-a zbătut o vreme, am reuşit să-i leg mâinile şi s-o leg la gură. Dacă le-am strâns prea tare, a fost numai din vina ei. Am legat-o de pat şi am adus aparatul de fotografiat şi flashul. Bineînţeles că s-a zbătut. Îşi smucea capul, îmi arunca priviri ucigătoare, cum se spune, a încercat chiar să mă îmbuneze, dar nu m-am lăsat. I-am smuls hainele de pe ea şi la început s-a împotrivit. A refuzat să facă ce-i spuneam, dar în cele din urmă s-a lungit şi a făcut tot ce i-am ordonat. (N-am vrut să fac poze atâta vreme cât ea nu coopera.) Aşa că am obţinut fotografiile pe care le voiam. Am făcut la poze până mi s-a terminat filmul.

 

N-a fost vina mea. De unde să ştiu eu că era mai bolnavă decât părea? Părea să fie răcită şi atâta tot.

Am developat pozele chiar în noaptea aceea şi am făcut copiile pe hârtie. Cele mai bune erau acelea în care nu i se vedea chipul. De altfel, nici nu arăta prea grozav, legată la gură cum era. Cele cu adevărat bune erau cele luate din spate, cu ea în picioare, încălţată cu pantofii cu toc înalt. Mâinile legate de pat aduceau ceea ce se cheamă o notă interesantă. Pot să spun că eram foarte mulţumit de rezultat.

A doua zi, când am intrat, am găsit-o îmbrăcată cu rochia de casă. Părea că mă aştepta. Spre marea mea stupefacţie, făcu un pas spre mine şi îngenunche la picioarele mele. Parcă era beată. Am văzut că era roşie la faţă. S-a uitat la mine. Plângea. Era într-un hal fără hal.

„Sunt foarte rău bolnavă. Am pneumonie sau pleurezie. Trebuie să chemi un doctor.”

Ridică-te şi urcă-te înapoi în pat, i-am zis. Şi m-am dus să-i aduc cafeaua.

Când m-am întors, i-am spus, ştii bine că nu eşti bolnavă. Dacă ai avea pneumonie, n-ai putea ridica nici capul de pe pernă.

„Noaptea nu pot să respir. Mă doare aici şi nu pot să stau decât pe partea stângă. Te rog ia-mi temperatura şi vezi cât am.”

I-am adus termometrul. Avea 39, dar ştiam că există diverse tertipuri ca să faci să-ţi crească temperatura.

„N-am aer. Mă sufoc aici.”

E destul aer, i-am răspuns. E vina ei că n-am crezut-o: îmi mai jucase festa asta o dată.