PERICOL

 

 

 

  Capitolul 1

  Era cea mai întunecată oră a nopţii, aproape ora trei dimineaţa, şi ceaţa îngheţată se lipea de oraş ca o fantomă. Prudence Merryweather concluziona, cu părere de rău, că era un moment destul de nepotrivit pentru a-i face o vizită bărbatului cunoscut sub numele de îngerul Prăbuşit.

  Tremură în ciuda hotărârii ei îndrăzneţe, în momentul în care trăsura se opri în faţa uşii de la intrarea casei, învăluită în ceaţă. Noile felinare cu gaz care fuseseră instalate în această parte a oraşului erau neputincioase în această ceaţă deasă. O tăcere sinistră pusese stăpânire pe strada rece, întunecată. Singurele zgomote erau uruitul trăsurii şi cele făcute de copitele cailor pe pavaj.

  Prudence se gândi o clipă să-i spună vizitiului să întoarcă trăsura şi s-o ducă direct acasă. Dar alungă acest gând tot atât de repede cum îi venise. Ştia că nu trebuie să ezite acum. Era în joc viaţa fratelui ei.

  Îşi adună curajul, îşi potrivi mai bine ochelarii şi coborî din trăsură. Îşi trase gluga pelerinei vechi de lână gri, astfel încât să-i ascundă faţa şi începu hotărâtă să urce treptele casei. În urma ei, trăsura porni mai departe.

  Prudence se opri şi se întoarse alarmată.

  — Hei, unde ai plecat, omule? Ţi-am spus că-ţi mai dau ceva în plus, dar să m-aştepţi. Nu stau decât un minut.

  — Nu te speria, dom’şoară. Potriveam doar hăţurile, atât.

  Vizitiul apărea ca o pată întunecată, fără trăsături distincte în capa lui mare şi cu pălăria trasă mult peste urechi. Vocea lui hârâia datorită ginului pe care-l băuse toată seara, ca să se apere de frigul înţepător.

  — Ţi-am spus că te aştept.

  Prudence se relaxă uşor.

  — Te rog să m-aştepţi până mă-ntorc. Altfel, rămân în aer după ce-mi termin treaba.

  — Ai o treabă? Aşa-i zice?

  Vizitiul zâmbi pe sub mustaţă în timp ce destupa sticla de gin şi turnă conţinutul pe gât.

  — Drăguţă treabă, n-am ce zice. Poate că prietenul o să vrea să-i încălzeşti patul toată noaptea. E al naibii de frig în seara asta.

  Prudence se încruntă la el, îşi dădu seama că nu câştiga nimic angajându-se într-o discuţie cu un vizitiu beat la ora asta târzie. N-avea timp de asemenea prostii.

  Îşi strânse mai bine mantia în jurul corpului şi urcă în grabă treptele de la uşa principală. Ferestrele de la etaj erau întunecate. Probabil că celebrul stăpân al casei se culcase deja.

  Din toate punctele de vedere, era o situaţie anormală. Se spunea că legendarul Conte de Angelstone rareori se culca înaintea zorilor. Îngerul Prăbuşit nu-şi câştigase această reputaţie formidabilă culcându-se la ore rezonabile. Toată lumea ştie că diavolul prefera adăpostul nopţii.

  Prudence ezită înainte de-a ridica mâna înmănuşată pentru a bate la uşă. Era foarte conştientă că treaba pe care urma s-o facă implica un anumit risc. Fusese crescută la ţară, venise de curând la Londra, dar nu era atât de naivă încât să creadă că era normal ca doamnele să viziteze domni la orice oră, cu atât mai puţin la ora trei dimineaţa.

  Prudence bătu cu putere în uşă.

  Păru să treacă o veşnicie până când un majordom morocănos, pe jumătate îmbrăcat, deschise uşa. Era un om fălcos, cu un început de chelie, care-i amintea lui Prudence de un câine de vânătoare, feroce. Lumânarea pe care o ţinea într-o mâna dezvălui trăsăturile sumbre ce exprimau mai întâi supărarea, apoi un dezgust crescând. Luă notă de pelerina şi de silueta acoperită a lui Prudence cu ochi tăioşi, dezaprobatori.

  — Da, domnişoară?

  Prudence respiră profund.

  — Am venit să-i fac o scurtă vizită domnului conte.

  — Chiar aşa?

  Majordomul schiţă un rânjet batjocoritor care i s-ar fi potrivit Cerberului, câinele cu trei capete despre care se spunea că păzeşte intrarea în infern.

  — Cu regret vă informez că lordul nu este acasă.

  — Ba e.

  Prudence ştia că trebuie să fie fermă, dacă voia să treacă de cerberul îngerului Prăbuşit.

  — Mi-am verificat informaţiile înainte de-a mă decide să-l vizitez. Te rog să-l informezi imediat că are un vizitator.

  — Şi cine să-i spun c-a venit? întrebă majordomul cu o voce cavernoasă.

  — O doamnă.

  — Nu prea-i de crezut. Nici o doamnă n-ar fi aici la ora asta. Cară-te, nesuferită mică ce eşti! Lordul nu vrea să aibă de-a face cu cele de soiul tău. Dacă are chef de un pic de sifon poa’ să caute ceva mult mai bun decât o prostituată de pe stradă.

  Prudence fierbea din pricina insultelor. Totul avea să fie în mod clar mai neplăcut decât anticipase ea. Strânse din dinţi.

  — Fii bun şi informeaz-o pe înălţimea sa că cineva pe care-l interesează apropiatul lui duel doreşte să-l vadă.

  Majordomul o privi uimit.

  — Şi, mă rog, ce-ar putea să ştie o femele de genul tău despre chestiunile personale ale înălţimii sale?

  — Se pare că mult mai mult decât ştii dumneata. Dacă nu-i spui lui Angelstone că-l caută cineva, te asigur c-ai să regreţi. Ai putea să-ţi pierzi slujba dacă nu-l anunţi că sunt aici.

  Majordomul nu părea impresionat de această ameninţare, dar începuse să şovăie.

  — Aşteaptă aici.

  Trânti uşa, lăsând-o pe Prudence în picioare, pe scări. Degetele de gheaţă ale ceţii se-ncolăciră strâns în jurul ei. Se ghemui mai adânc în mantie. Aceasta se dovedea a fi una dintre cele mai mizerabile seri pe care le petrecuse în viaţa ei. Lucrurile fuseseră mult mai simple la ţară.

  Uşa se deschise din nou, un moment mai târziu. Majordomul o privi de sus pe Prudence şi-i indică în silă că putea să intre.

  — Domnia sa te va primi în bibliotecă.

  — Aşa mă gândeam şi eu.

  Prudence păşi repede peste prag, recunoscătoare să scape din strânsoarea ceţii, chiar dacă asta însemna să intre în gura iadului.

  Majordomul deschise uşa bibliotecii şi-o ţinu deschisă pentru ea. Prudence trecu pe lângă el şi intră într-o încăpere întunecată, umbrită, luminată doar de o mică vâlvătaie din vatră. Uşa se închise în urma ei, chiar când înţelese că nu era nici urmă de Angelstone.

  — Domnule conte?

  Prudence se opri brusc şi privi intens în întuneric.

  — Domnule? Sunteţi aici?

  — Bună seara, domnişoară Merryweather. Sper să mă iertaţi pentru lipsa de maniere a majordomnului meu.

  Sebastian, Conte de Angelstone, se ridică încet dintr-un fotoliu imens şi privi căminul. Sub unul din braţe ţinea strâns o pisică mare, neagră.

  — Trebuie să înţelegeţi că vizita dumneavostră este oarecum neaşteptată. Mai ales având în vedere ora şi împrejurările.

  — Da, domnule conte. Sunt conştientă de asta.

  Prudence îşi ţinu răsuflarea la vederea lui. Dansase cu Sebastian mai devreme. În seara aceea, dar fusese pentru prima dată când îl întâlnise pe îngerul Prăbuşit, înţelese acum că era nevoie de mai mult decât una sau două întâlniri, pentru a se obişnui cu impactul pe care îl avea el asupra simţurilor ei.

  Angelstone era orice, numai angelic nu, atât ca înfăţişare cât şi ca temperament. În saloanele mondene se spunea că seamănă foarte tare cu Stăpânul Lumii de dedesubt. Într-adevăr, îţi trebuia o imaginaţie formidabilă ca să ţi-l închipui cu o pereche de aripi şi cu aureolă.

  Focul ce pâlpâia în spatele lui Sebastian părea puţin prea rarefiat în seara asta. Strălucirea flăcărilor scotea puternic în evidenţă trăsăturile lui aspre, întunecate. Părul lui negru era tuns scurt. Ochii lui ciudaţi, ca de chihlimbar, străluceau de o inteligenţă pătrunzătoare, rece. Trupul lui era puternic şi slab. Prudence ştia, din experienţa pe care o avusese cu el pe ringul de dans, că Sebastian avea o graţie masculină periculoasă, perfidă.

  Era evident îmbrăcat pentru interior, nu pentru a primi vizite. Cravata lui albă îi spânzura în voie în jurul gâtului şi cămaşa şifonată era suficient de mult descheiată ca să dezvăluie părul negru, cârlionţat, de pe piept. Pantalonii lui de culoarea pielii de căprioară îmbrăţişau liniile viguroase ale şoldurilor lui. Încă nu-şi dăduse jos cizmele negre de călărie lustruite ca o oglindă.

  Prudence ştia foarte puţine lucruri despre modă. Era o problemă de o importanţă extrem de limitată pentru ca. Dar înţelese că era o eleganţă masculină înnăscută la Sebastian, care se interesa prea puţin de îmbrăcăminte. Eleganţa era o parte din el, aşa cum era o parte din el şi pisica pe care-o ţinea în braţe.

  Singura bijuterie pe care o purta Sebastian era un inel de aur, pe unul din degetele lui lungi. Inelul sclipi şters când mângâie încet pisica. Prudence privi inelul. Mai devreme, când dansase cu el, observase că pe el era gravată cu minuţiozitate litera „F”. Presupuse că venea de la Fleetwood, numele de familie al contelui.

  Pentru o clipă, păru că nu-şi poate lua ochii de la mâna lui Sebastian când acesta mângâia pisica. Când reuşi într-un târziu, să-i întâlnească din nou privirea, văzu că el zâmbea uşor.

  Tresări cuprinsă de frisonul unei nelinişti senzuale care o invadă. Îşi spuse că pur şi simplu nu era obişnuită să vadă un bărbat în ţinută de casă. Din nefericire, avusese aceeaşi reacţie mai devreme în seara asta, când Sebastian fusese îmbrăcat potrivit pentru bal.

  Prudence înţelese că bărbatul avea un efect înrobitor asupra ei. Se întrebă în treacăt dacă el exista în realitate. Chiar când stătea acolo privindu-l, Sebastian începu parcă să dispară ca un spectru într-o ceaţă cenuşie.

  Timp de câteva secunde fu atât de speriată ca nu cumva să se transforme într-o arătare, chiar în faţa ochilor ei, încât nu mai putu gândi limpede. Apoi înţelese care era problema.

  — Vă rog să mă iertaţi, domnule conte.

  Prudence îşi scoase repede ochelarii şi şterse norul de ceaţă care începuse să-i întunece vederea.

  — Ştiţi, e atât de frig afară. Când am intrat în camera asta călduroasă, s-a format condens pe lentile. E una din problemele neplăcute cărora trebuie să le facă faţă cei care poartă ochelari.

  Sebastian ridică o sprânceană neagră.

  — Aveţi compasiunea mea, domnişoară Merryweather.

  — Ei, da, mulţumesc. Nu se poate face mare lucru în privinţa asta. Te obişnuieşti.

  Prudence îşi aşeză ochelarii înapoi pe nas. Se încruntă la Sebastian.

  — Presupun că vă-ntrebaţi de ce sunt aici la ora asta destul de târzie.

  — Mi-a trecut prin cap întrebarea asta.

  Privirea lui alunecă peste pelerina ei veche, care se desfăcuse uşor, dezvăluind rochia de bal cafenie, îngrijită, demodată, de dedesubt. Pentru o clipă, în ochi i se citi amuzamentul, înlocuit apoi de o privire speculativă.

  — Aţi venit singură?

  — Da, bineînţeles, spuse şi-l privi surprinsă.

  — Anumiţi oameni ar spune c-a fost cam neînţelept.

  — Trebuia să vă văd singură. Am venit dintr-un motiv foarte personal.

  — Înţeleg. Vă rog, luaţi loc.

  — Mulţumesc.

  Prudence zâmbi puţin cam nesigură în timp ce se aşeză pe celălalt fotoliu mare din faţa focului. Îşi reaminti că-l plăcuse pe Angelstone mai devreme în seara asta, cu toate că prietena ei Hester – lady Pembroke, fusese îngrozită când el se prezentase cu forţa.

  În mod sigur, nu era chiar atât de rău cum susţinea toată lumea, îşi spuse Prudence urmărindu-l pe Sebastian aşezându-se din nou în fotoliul lui. Instinctul ei în privinţa oamenilor era, în general, vrednic de încredere. Fusese doar o singură ocazie nefericită, în urmă cu trei ani, când din păcate, se înşelase în privinţa unui bărbat.

  — E puţin cam neplăcut, domnule conte.

  — Da.

  Sebastian îşi întinse picioarele încălţate spre foc şi începu să mângâie din nou pisica.

  — Şi e şi puţin cam periculos.

  — Prostii. Am un pistol în săculeţul meu de mână şi vizitiul care m-a adus aici a fost de-acord să mă aştepte.

  — Vă asigur, voi fi absolut în siguranţă.

  — Un pistol?

  O privi oarecum amuzat.

  — Sunteţi o femeie foarte neobişnuită, domnişoară Merryweather. Aţi crezut că aveţi nevoie de un pistol ca să vă apăraţi de mine?

  — Pentru Dumnezeu, nu, domnule conte.

  Prudence era realmente şocată.

  — Dumneavoastră sunteţi un gentleman, domnule.

  — Chiar sunt?

  — Sigur că sunteţi. Vă rog să nu mă necăjiţi, domnule conte. Mi-am luat pistolul cu mine ca să mă apăr de tâlhari. Am înţeles că sunt foarte mulţi aici, în oraş.

  — Da. Sunt, într-adevăr.

  Pisica se ghemui în poala lui Sebastian şi o privi pe Prudence fără să clipească. O izbi faptul că ochii animalului aveau aproape aceeaşi nuanţă de chihlimbar cu cei ai stăpânului său. Fu distrasă pe moment de această remarcă.

  — Pisica dumneavoastră are vreun nume, domnule? întrebă ea brusc.

  — Da.

  — Care?

  Zâmbetul abia schiţat al lui Sebastian apăru din nou în colţul gurii lui.

  — Lucifer.

  — Oh!

  Prudence îşi drese glasul discret.

  — Da, ei bine, după cum spuneam, nu sunt deloc neobişnuită, ba chiar sunt o femeie cât se poate de comună, care, din păcate, nu este obişnuită cu stilul de viaţă din oraş.

  — Nu sunt de-acord, domnişoară Merryweather. Sunteţi cea mai neobişnuită femeie pe care am întâlnit-o vreodată.

  — Mi-e foarte greu să cred asta, spuse ea aspru. Ei bine, se pare că am fost cauza unui conflict între dumneavoastră şi fratele meu în seara asta şi doresc să-i pun capăt pe loc.

  — Conflict?

  Privirea de chihlimbar a lui Sebastian se îngustă, gânditoare.

  — Eu nu ştiu de nici un conflict între mine şi Trevor Merryweather.

  — Nu încercaţi să mă păcăliţi pretinzând că nu ştiţi nimic de situaţie, domnule conte.

  Prudence îşi împreună strâns în poală mâinile înmănuşate.

  — Am auzit că dumneavoastră şi Trevor o să vă duelaţi în zori. Nu o să permit aşa ceva.

  — Cum aveţi de gând să opriţi duelul?

  Sebastian o privea cu un interes indolent.

  — Pentru asta, în ultimele câteva ore am cercetat subiectul duelurilor şi-am venit cu o soluţie.

  — Într-adevăr?

  — Da. Scuzele vor pune capăt acestei idioţenii. Imediat ce-am înţeles ce trebuia făcut, l-am căutat pe Trevor la serata de la Atkinses şi i-am vorbit lui mai întâi. Din nenorocire, s-a dovedit a fi ridicol de încăpăţânat în privinţa întregii poveşti, deşi vedeam că era îngrozit de ce urma să se întâmple în zori. E foarte tânăr, ştiţi.

  — Nu-i prea tânăr ca să provoace la duel, se pare.

  Prudence clătină din cap.

  — Spunea mereu că trebuie să meargă până la capăt, pentru că-i în joc onoarea mea şi a lui. Onoarea mea. Vă puteţi imagina?

  — În general, despre asta-i vorba în asemenea situaţii. Duelurile ar fi insuportabil de plictisitoare pentru toţi, dacă n-ar fi implicată onoarea unei femei.

  — Ce tâmpenie! Daţi-mi voie să vă spun, domnule conte, că dacă dumneavoastră chiar credeţi asta, atunci nu aveţi mai mult bun simţ decât fratele meu.

  — Ce gând înfricoşător!

  Prudence îi ignoră sarcasmul.

  — E o prostie să crezi c-am fost insultată doar pentru că m-aţi invitat la dans. N-am fost deloc insultată, i-am spus şi lui Trevor.

  — Mulţumesc.

  — Adevărul e, spuse Prudence cu sinceritate, că Trevor s-a simţit nevoit să fie foarte protector faţă de mine, de la moartea părinţilor noştri. Crede că, fiind bărbatul familiei, are anumite obligaţii. Intenţiile lui sunt bune, dar uneori depăşeşte măsura, încercând să aibă grijă de mine. E ridicol din partea lui să vă provoace la duel pentru un fapt atât de lipsit de importanţă.

  — Nu sunt pe deplin convins că a fost un fapt lipsit de importanţă.

  Degetele elegante ale lui Sebastian mângâiau încet motanul.

  — Dumneavoastră şi cu mine am avut o conversaţie destul de lungă la bal.

  — Despre chestiuni de interes reciproc intelectual, nimic mai mult, spuse Prudence repede.

  — Am dansat şi un vals.

  — Aşa au făcut mulţi alţi oameni. Lady Pembroke îmi spune că e ultimul strigăt al modei. Toată lumea dansează vals acum. Realmente, provocarea lui Trevor este de necrezut.

  — Dar nu în ochii unor anumiţi oameni.

  Prudence îşi muşcă buza.

  — Ei bine, de vreme ce v-a provocat şi eu nu-l pot convinge să vă ceară scuze, astfel ca duelul să poată fi anulat, mai rămâne o singură soluţie.

  Ochii de chihlimbar ai lui Sebastian îi întâlniră pe-ai ei.

  — Sunt extrem de curios să aud care-i soluţia dumneavoastră, domnişoară Merryweather.

  — E realmente foarte simplu.

  Prudence îi dărui un zâmbet plin de speranţă.

  — Trebuie să-mi cereţi scuze, continuă ea.

  Mâna lui Sebastian se opri pe motan. Genele lui ca de abanos îi acoperiră privirea ca un văl.

  — Poftim?

  — M-aţi auzit. Trebuie să-mi cereţi scuze.

  Prudence se-aplecă înainte.

  — E singura cale, domnule conte. Ştiţi, Trevor n-are decât douăzeci de ani. Este nervos şi cred că ştie că-i băgat în treaba asta până peste cap, dar e mult prea tânăr şi prea repezit să admită că situaţia i-a scăpat de sub control.

  — Fratele dumneavoastră s-ar putea să nu creadă că i-a scăpat de sub control. Ar putea fi pe de-a-ntregul convins că singurul răspuns potrivit, în aceste împrejurări era să mă provoace la duel.

  — Ridicol. Trebuie să înţelegeţi, domnule conte. De când mama şi tata au fost omorâţi într-un accident de trăsură, în urmă cu doi ani, fratele meu a încercat să ia asupra lui rolul de cap de familie.

  — Înţeleg.

  — E la vârsta teribilă când bărbaţii tineri simt lucrurile foarte intens. Mă gândesc că aţi fost şi dumneavoastră tânăr odată.

  Sebastian o privi evident fascinat.

  — Acum că aţi adus vorba, cred că am fost. S-a întâmplat cu mult timp în urmă, bineînţeles.

  Prudence roşi.

  — N-am vrut să spun că acum sunteţi bătrân, domnule conte.

  — Mulţumesc.

  Prudence îi zâmbi încurajator.

  — Dumnezeule probabil că nu aveţi cu mult peste patruzeci.

  — Treizeci şi cinci.

  Prudence clipi.

  — Poftim?

  — Am treizeci şi cinci de ani, domnişoară Merryweather. Nu patruzeci.

  — Înţeleg.

  Prudence se întrebă dacă nu cumva îl jignise. Căută să recucerească terenul pierdut.

  — Ei bine, sigur aveţi aspectul unui anume tip de maturitate robustă care-i de aşteptat să se găsească la un bărbat mult mai în vârstă, domnule.

  — Drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta. Alţii, au zis că faţa mea poartă însemnele unui suflet distrus şi ale unei vieţi prea grele.

  Prudence înghiţi în sec.

  — Adevărul este, domnule conte, că mă tem că trebuie să ne bizuim pe înţelepciunea şi pe bunul simţ pe care, fără îndoială, le-aţi dobândit în ultimii treizeci şi cinci de ani, dacă vrem să punem capăt prostiei făcute de un băiat de douăzeci de ani.

  Sebastian o privi îndelung.

  — Vorbiţi serios, nu-i aşa, domnişoară Merryweather? Vă aşteptaţi într-adevăr ca eu să-i cer scuze fratelui dumneavoastră.

  — Vorbesc foarte serios. Asta-i o chestiune de viaţă şi de moarte, domnule conte. Din informaţiile mele, sunteţi un trăgător excelent.

  Prudence îşi strânse şi mai tare mâinile împreunate.

  — Înţeleg că vă antrenaţi în mod regulat la Manton şi că acesta nu va fi primul dumneavoastră duel.

  — Se pare că sunteţi remarcabil de bine informată.

  — Mă pricep foarte bine să fac investigaţii, domnule conte, spuse Prudence pe un ton rigid. E o pasiune de-a mea, aşa cum v-am explicat mai devreme în seara asta.

  — Într-adevăr. Dar am trăit cu impresia că interesul dumneavoastră iniţial era cercetarea fenomenelor spectrale.

  Prudence privi motanul.

  — E adevărat că m-am specializat în asemenea probleme, dar vă asigur că domeniul meu de interes este de fapt, foarte larg. Îmi place să găsesc răspunsuri la întrebări încurcate.

  — Credeţi în fantome, domnişoară Merryweather?

  — Eu personal sunt extrem de sceptică în legătură cu acest subiect, admise Prudence. Dar mulţi oameni cred într-adevăr în fantome. Ei cred adesea că au dovada fenomenelor spectrale. Pasiunea mea implică examinarea probelor şi încercarea de-a găsi o explicaţie logică pentru ele.

  — Înţeleg.

  Sebastian privi flăcările din cămin.

  — Am căutat să vă cunosc pentru că auzisem de neobişnuita dumneavoastră pasiune.

  Prudence zâmbi dezamăgită.

  — Sunt pe deplin conştientă de asta, domnule conte, îmi dau seama că sunt considerată o femeie originală aici, în oraş. Nu sunteţi primul domn care a căutat să mă cunoască doar pentru că era curios în legătură cu pasiunea mea. Aveţi idee cât de iritant este să fii invitată la dans doar pentru că eşti considerată ciudată?

  — Cred că am cât de cât idee, spuse Sebastian, pe un ton neaşteptat de sec. Lumea mondenă este întotdeauna intrigată de neobişnuit. Reacţionează ca un copil mic care are o jucărie nouă. Şi dacă se întâmplă să strice jucăria aceea, o aruncă la o parte şi se îndreaptă spre un alt obiect arătos, strălucitor.

  — Înţeleg.

  Inima lui Prudence se strânse. Sperase ea într-adevăr ca el s-o găsească ceva mai interesantă decât jucăria nouă? în fond, avea de-a face cu îngerul Prăbuşit.

  — Vreţi să spuneţi că m-aţi invitat la dans pentru că sunt cea mai recentă distracţie a lumii mondene. V-aţi amuzat doar.

  — Nu.

  Sebastian o privi pe furiş.

  — V-am invitat la dans pentru că m-aţi intrigat, domnişoară Merryweather. Mi-a trecut prin minte că noi doi am putea avea câteva pasiuni comune.

  Prudence îl privi uluită.

  — Vorbiţi serios, domnule conte? Vă ocupaţi de investigarea fenomenelor spectrale?

  — Nu chiar.

  — Atunci?

  — Nu cred că-i important acum. Sunt probleme mult mai presante care ne interesează, nu-i aşa?

  — Da, sigur. Duelul dumneavoastră cu fratele meu.

  Prudence reveni la problemele de actualitate.

  — Deci îi cereţi scuze lui Trevor, nu? Ştiu că va fi îngrozitor de enervant să faceţi asta, când el e cel care-a greşit, dar sunt sigură că înţelege şi el că acest duel trebuie oprit.

  — Nu-mi stă în obicei să-mi cer scuze, domnişoară Merryweather.

  Prudence îşi umezi buzele uscate.

  — Problema e că pe Trevor nu-l pot convinge s-o facă.

  — Atunci mă tem că fratele dumneavoastră va trebui să suporte consecinţele.

  Prudence simţi că i se răcesc mâinile.

  — Domnule, insist să vă purtaţi ca un bărbat matur, respectabil. Trevor e la fel de neobişnuit cu viaţa de oraş ca şi mine. N-a ştiut ce face când v-a provocat la duel.

  — Greşiţi, domnişoară Merryweather. Fratele dumneavoastră ştia foarte bine ce face. Ştia cine sunt şi-mi cunoştea reputaţia.

  Sebastian zâmbi abia schiţat.

  — De ce credeţi că a fost atât de supărat pentru faptul că v-am invitat la dans? continuă el.

  Prudence se încruntă.

  — Am aflat foarte multe despre reputaţia dumneavoastră în ultimele trei sau patru ore, domnule conte. Mi se pare că depăşeşte cu mult toate proporţiile faptelor.

  Sebastian păru puţin surprins.

  — Cunoaşteţi faptele mele, domnişoară Merryweather?

  — Majoritatea.

  Prudence le enumeră rapid pe mâna ei înmănuşată.

  — Cu ani în urmă, tatăl dumneavoastră şi-a făcut familia de râs fugind cu o actriţă. Familia Fleetwood era furioasă. Părinţii dumneavoastră au fost forţaţi să părăsească ţara din cauza scandalului. N-au fost făcute niciodată anunţuri de căsătorie, aşa că toată lumea, inclusiv rudele, au presupus că domnul conte nu s-a căsătorit de fapt, niciodată, cu mama dumneavoastră.

  — Asta rezumă cea mai mare parte din trecutul meu.

  — Nu tocmai. Când v-aţi întors în Anglia, acum doi ani, lumea mondenă a simţit o plăcere nespusă în a vă considera un bastard.

  — Într-adevăr.

  Sebastian părea amuzat.

  — A fost foarte crud din partea oamenilor să spună asemenea lucruri. Sigur că nu eraţi răspunzător de împrejurările naşterii dumneavoastră.

  — Sunteţi foarte înţelegătoare, domnişoară Merryweather.

  — E o chestiune de bun simţ. De ce-ar trebui blamat un copil pentru faptele părinţilor lui? De altfel, întâmplarea face că nu v-aţi născut în afara căsătoriei.

  — Nu.

  Prudence îl privi gânditoare.

  — Din motive personale, poate pentru că vi s-a părut amuzant, aţi hotărât să-i lăsaţi pe toţi să creadă că sunteţi un fiu nelegitim.

  — Hai să zicem că n-am vrut să mă deranjez să le schimb împresia, admise el.

  — Până anul trecut, când a murit unchiul dumneavoastră, bătrânul conte. N-a fost niciodată căsătorit, aşa că n-a lăsat nici un fiu care să-i moştenească titlul. Tatăl dumneavoastră era următorul succesor, dar, din nefericire, a murit acum patru ani, iar dumneazoastră eraţi considerat nelegitim. De aceea, toată lumea a crezut că verişorul dumneavostră Jeremy, al cărui tată a murit şi el acum câtva timp, ar fi devenit noul Conte de Angelstone.

  Sebastian zâmbi şi nu spuse nimic.

  — Dar, spuse Prudence, aţi uimit întreaga lume mondenă aducând dovezi concludente că părinţii dumneavoastră au fost, într-adevăr, căsătoriţi legal înainte de-a vă fi născut. Eraţi moştenitorul legitim al titlului. Mi s-a spus că rudele nu v-au iertat asta niciodată.

  — Un fapt care nu mă deranjează în mod deosebit.

  — În plus, la vremea când aţi intrat în posesia titlului, aveaţi deja o avere care punea în umbră averea moştenită, spuse Prudence. Acesta-i încă un lucru pe care nu-l apreciază rudele dumneavoastră.

  Sebastian îşi înclină puţin capul.

  — Vă felicit pentru investigaţiile făcute, domnişoară Merryweather. Aţi aflat multe despre mine într-un timp relativ scurt.

  — N-au lipsit oamenii dornici să vă bârfească, domnule conte.

  — Rar se-întâmplă.

  — Reputaţia dumneavoastră e aproape legendară.

  — Probabil pe bună dreptate, observă Sebastian încet.

  — E atât de formidabilă, de fapt, continuă Prudence încet, încât ar putea cu siguranţă rezista la câteva remarci fără importanţă, care s-ar putea face dacă i-aţi cere scuze fratelui meu.

  Sebastian strânse din dinţi fără să vrea, ochii îi străluciră de admiraţie.

  — O lovitură impresionantă, domnişoară Merryweather. Şi foarte bine executată, dacă pot spune aşa ceva.

  — Mulţumesc, domnule conte. Am vrut să scot în evidenţă un fapt mărunt. Aţi putea să-i cereţi scuze fratelui meu şi să rămâneţi cu reputaţia extraordinară pe care-o aveţi încă intactă! Cei care vor afla de actul dumneavoastră de generozitate faţă de Trevor vor privi ca pe un gest de amabilitate.

  — Lumea nu mă ştie de om amabil, domnişoară Merryweather.

  Prudence zâmbi încurajator.

  — O să afle, după cum se va răspândi vestea că aţi refuzat să vă duelaţi cu fratele meu. Toată lumea ştie c-aţi fi putut vârî un glonte în el, dacă aţi fi hotărât asta.

  — E o perspectivă interesantă şi destul de amuzantă, având în vedere situaţia.

  — Sunt încântată că-nţelegeţi, domnule conte. Cred că micul meu plan va merge foarte bine. Tot ce trebuie să faceţi este să-i cereţi scuze lui Trevor.

  Sebastian reflectă o clipă.

  — Trebuie să mărturisesc că nu prea văd nici un beneficiu clar pentru mine, în toată treaba asta.

  — Veţi fi scutit de neplăcerea unui duel în zori, sublinie Prudence. Cu siguranţă, e un mare câştig.

  — Din întâmplare, zorile mă prind totdeauna treaz.

  În ochii lui Sebastian apăru o sclipire rece.

  — Un duel n-ar fi un inconvenient major, continuă el.

  Prudence îl privi şocată. Apoi se gândi că observase un amuzament diabolic în ochii lui de chihlimbar.

  — De ce vreţi să mă necăjiţi, domnule conte?

  — Las impresia asta?

  — Da. Sunt sigură că nu doriţi chiar atât de mult să vă duelaţi cu un băiat tânăr, neexperimentat. N-o să dovediţi nimic cu asta. Promiteţi-mi că-i veţi pune capăt acestei situaţii cu o scuză evitând vărsarea de sânge.

  — Îmi cereţi să las la o parte problema minoră a onoarei mele.

  — Vă cer să fiţi rezonabil.

  — De ce-aş fi rezonabil?

  Prudence ajunsese aproape de limita răbdării.

  — Domnule conte, insist să nu vă mai purtaţi ca un idiot cu tărâţe-n cap. Amândoi ştim că sunteţi prea inteligent ca să vreţi să vă angajaţi în ceva atât de stupid ca un duel.

  — Un idiot cu tărâţe-n cap?

  Prudence roşi.

  — Îmi cer scuze, domnule, dar aşa mi se pare mie. Mă aşteptam la mai mult din partea dumneavoastră.

  — Sunt dezolat să aflu că nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor dumneavoastră. Dar eu rareori fac faţă aşteptărilor altora. Mă surprinde că n-aţi aflat acest lucru în timpul investigaţiilor dumneavoastră din seara asta.

  — Vă face plăcere să-i zăpăciţi pe ceilalţi, spuse Prudence. Îmi dau seama că simţiţi, fără îndoială, că sunteţi îndreptăţit să perseveraţi într-o asemenea manieră. Cu siguranţă, ăsta-i felul dumneavoastră de-a vă răzbuna pe societate pentru modul în care v-a tratat înainte de-a fi obţinut acest titlu.

  — E o atitudine foarte generoasă din partea dumneavoastră.

  — De altfel, spuse Prudence foarte calculat, vă cer să vă ridicaţi deasupra înclinaţiilor dumneavoastră, şi să vă comportaţi ca un bărbat generos, responsabil, inimos, cum ştiu că puteţi fi.

  Un râs diabolic lumină puţin ochii lui Sebastian.

  — Ce dracu’ vă face să credeţi că pot să mă port aşa?

  Prudence era exasperată.

  — Sunteţi un bărbat cult, cu o minte pătrunzătoare, domnule. De atâta lucru mi-am dat seama în ringul de dans, când am discutat despre investigaţiile mele în legătură cu fenomenele spectrale. Aţi pus întrebări competente şi-aţi dat dovadă de o inteligenţă pătrunzătoare. Refuz că cred că nu vă puteţi purta cu o anume generozitate a spiritului.

  Sebastian frecă urechile lui Lucifer în timp ce se gândea la sugestie.

  — Cred că ar fi o experienţă nouă.

  — Exact lucrul care să vă înlăture plictiseala. Prudence ezită apoi adăugă blând:

  — Înţeleg că suferiţi de plictiseală.

  — Cine v-a spus asta?

  — Aproape toată lumea, zise ea. E-adevărat?

  Sebastian îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului şi privi la focul din faţa lui. Zâmbi cu totul lipsit de umor.

  — Nu ştiu, spuse el încet.

  Prudence îl privi fix.

  — Nu ştiţi ce simţiţi?

  Îi strecură o privire ciudată.

  — În majoritatea timpului nu sunt sigur dacă simt cât de cât ceva, domnişoară Merryweather.

  — Un timp am avut o senzaţie similară după moartea părinţilor mei, spuse Prudence încet.

  — Chiar?

  — Da. Dar l-am avut pe fratele meu, Trevor. Şi lady Pembroke a fost foarte drăguţă. Am reuşit să ne mângâiem reciproc. În cele din urmă, mi-a revenit moralul.

  — Sunt convins.

  Vocea lui Sebastian avea o nuanţă batjocoritoare.

  — Categoric aveţi moralul ridicat, domnişoară Merryweather. Dar faptul că sufăr sau nu de plictiseală n-are nici o legătură cu ce discutăm. Haideţi să ne întoarcem la subiect.

  — Da, desigur.

  Zâmbi uşor, temătoare.

  — Sunt conştientă că vă cer un serviciu, domnule conte.

  — Foarte adevărat. Scuzele sunt un lucru extrem de străin naturii mele ca şi obiceiul de a face servicii.

  — Sunt sigur că veţi supravieţui.

  — Asta rămâne de văzut, spuse Sebastian. Poate c-ar trebui să vă reamintesc că atunci când se face un serviciu, se aşteaptă să fie răsplătit, la un moment dat.

  Pe Prudence o străbătu un fior de alarmă. Îl privi îngrijorată.

  — Ce anume vreţi să spuneţi, domnule conte?

  — Doar că, în schimbul serviciului pe care vi-l fac în noaptea asta, veţi fi de acord să-mi faceţi şi dumneavoastră unul, dacă vreodată vă voi cere acest lucru.

  Prudence rămase absolut nemişcată.

  — Ce fel de serviciu aşteptaţi în schimbul aceluia de-a salva viaţa fratelui meu?

  — Cine ştie? Nu putem vedea în viitor, domnişoară Merryweather. Acum n-am idee ce-aş putea să vă cer cândva.

  — Înţeleg.

  Sprâncenele ei se uniră de îngrijorare.

  — Dar credeţi că va veni momentul să-mi cereţi ceva?

  Sebastian zâmbi vag. Ochii lui şi ai pisicii reflectau lumina focului.

  — Da, domnişoară Merryweather. Într-o zi voi avea, cu siguranţă, ceea ce mi se datorează. Am încheiat târgul?

  O tăcere periculoasă se aşeză peste biblioteca cufundată în umbră. Era întreruptă doar de pâlpâitul flăcărilor din cămin. Prudence nu-şi putea lua ochii de la privirea nemişcată, de nepătruns, a lui Sebastian.

  Trebuie să rişte, să se bazeze pe faptul că intenţia ei era corectă. Poate că omul era periculos, dar nu credea că e diabolic.

  — Foarte bine, domnule conte, spuse Prudence încet. Sunt de acord cu târgul ăsta.

  Sebastian o privi lung, ca şi când ar fi căutat să vadă dincolo de aparenţe, tot aşa cum încercase şi ea să-i pătrundă secretele.

  — Cred că sunteţi o femeie care se ţine de cuvânt, domnişoară Merryweather.

  Prudence se încruntă.

  — Bineînţeles că sunt.

  — Nu trebuie să vă supăraţi. Onoarea adevărată este o însuşire destul de rară, atât la bărbaţi, cât şi la femei.

  — Dacă aşa spuneţi dumneavoastră. Asta înseamnă că o să-i cereţi scuze fratelui meu?

  — Da. O să am grijă ca duelul să fie anulat.

  Prudence se simţi plină de uşurare.

  — Mulţumesc, domnule conte. Sunt foarte recunoscătoare. E într-adevăr frumos din partea dumneavoastră să faceţi asta.

  — Ajunge, domnişoară Merryyveather. Nu am nevoie de mulţumirile dumneavoastră! Noi doi am făcut un târg. O să aveţi ocazia să vă achitaţi de obligaţie curând.

  Sebastian aşeză motanul jos, pe covor.

  Lucifer clipi spre Prudence iritat, ca şi cum ar fi blamat-o că fusese deranjat din poziţia lui confortabilă. Apoi dădu din coadă şi plecă să se aşeze pe o pernă de mătase, roşu cu auriu.

  Sebastian se ridică din fotoliu, se aplecă s-o apuce de mâini şi o trase în jos.

  — Domnule conte?

  El nu răspunse, dar ochii îi erau ca două flăcări când o trase mai aproape de el. Îşi înclină capul şi îşi coborî gura peste gura ei.

  Sărutul lui Sebastian era o declaraţie deliberată, calculată, cu intenţie senzuală. Prudence nu mai fusese niciodată sărutată astfel, deşi o anumită pare a cugetului ei recunoscu imediat sărutul drept ceea ce era. Un fior o străbătu din cap până-n picioare, în clipa în care-şi dădu seama, într-un fel nedefinit, că Sebastian o voia pentru sine.

  Prudence era uluită.

  Tremura. Abia putu să respire. O emoţie teribilă pâlpâia înăuntrul ei. Întregul ei corp era brusc trezit de o energie nouă, pulsantă.

  Totul se termină înainte ca Prudence să înceapă măcar să se obişnuiască cu acest atac senzual. Suspină când Sebastian îşi înălţă capul.

  — Acum că am încheiat târgul, e timpul să mergeţi acasă, domnişoară Merryweather.

  — Oh, da. Da, desigur.

  Cu degete tremurânde, Prudence se luptă să potrivească gluga pelerinei. Îşi spuse că trebuia să fie la fel de nonşalantă cum era şi el. Avea douăzeci şi cinci de ani, nu era o fetiţă fără experienţă.

  — De altfel, nimeni nu mi-ar fi simţit lipsa. Regulile casei lui lady Pembroke sunt respectate cu stricteţe şi am lăsat instrucţiuni clare când m-am retras în camera mea, să nu fiu deranjată.

  — Cum aţi ieşit din casă?

  — Prin bucătării. A fost puţin cam dificil să găsesc o trăsură, dar m-am descurcat. Vizitiul a spus că mă aşteaptă.

  — Trăsura în care aţi venit a fost lăsată să plece.

  Prudence privi brusc în sus.

  — A plecat?

  — Nu vă alarmaţi. Vă conduc eu acasă, domnişoară Merryweather.

  — Nu-i absolut deloc nevoie, spuse ea repede.

  — Am poruncit deja să-mi fie adusă trăsura.

  — Înţeleg.

  Prudence nu găsi nimic altceva de spus.

  Sebastian o conduse pe Prudence afară din bibliotecă, în hol, unde îl aştepta majordomnul cu faţa ca a unui câine de vânătoare.

  — Haina mea, Flowers.

  Sebastian zâmbi cu zâmbetul lui ciudat, lipsit de umor.

  — Apropo, se pare că nu mai am nici o întâlnire în zori, până la urmă. Te rog, ai grijă ca micul dejun să fie servit la ora obişnuită.

  — Da, domnule conte.

  Flowers aruncă lui Prudence o privire uimită, întrebătoare în timp ce-l ajută pe Sebastian să îmbrace un palton negru. Dar ca un servitor stilat ce era, nu spuse nimic. Deschise uşa de la intrare fără nici un cuvânt.

  O trăsură neagră, cu doi armăsari negri, aştepta în ceaţă. Sebastian o ajută pe Prudence să urce. Apoi se căţără înăuntru şi se aşeză vizavi de ea. Lămpile din trăsură aruncau o lumină fioroasă asupra trăsăturilor lui rigide, ameninţătoare. În clipa aceea, lui Prudence nu-i fu greu să înţeleagă de ce i se spunea îngerul Prăbuşit.

  — Apreciez că mă însoţiţi, domnule conte, dar realmente, nu-i nevoie.

  Prudence se înfăşură şi mai tare în pelerina ei veche, în timp ce trăsura porni pe strada întunecată.

  — Ah, dar e nevoie, domnişoară Merryweather. Noi doi suntem legaţi printr-un târg acum. Şi până când voi avea ce-mi datoraţi, e în interesul meu să fiţi în siguranţă.

  Zâmbi din nou.

  — N-aţi ştiut că diavolul are grijă de ce-i al lui?

  Capitolul 2

  Sebastian aşteptă în tăcere în întuneric până când Prudence deschise uşa intrării de serviciu a elegantei case aparţinând lui lady Pembroke. Zâmbi pentru sine când Prudence se opri şi ridică o mână în semn de rămas bun. Poate că doamna nu aprecia faptul că era etichetată drept originală, dar cu siguranţă că era.

  Nu mai întâlnise pe cineva ca domnişoara Prudence Merryweather. Era categoric singura persoană pe care-o cunoscuse vreodată şi a cărei curiozitate intelectuală o determinase să aibă o pasiune la fel de neobişnuită ca şi a lui.

  O creatură cât se poate de fascinantă. Şi acum îi datora ea lui un serviciu. Sebastian prefera ca oamenii să-i fie datori. Îl avantaja.

  Se întoarse şi merse încet, înapoi, spre trăsura care aştepta. De la distanţă, lămpile vehiculului erau două lumini slabe care abia puteau pătrunde ceaţa grea.

  Sebastian ura ceaţa, deşi ştia că putea fi elementul lui natural. Sau poate destinul lui ultim.

  Tocurile cizmelor lui răsunau pe trotuar cu un ecou sepulcral. Rotocoale reci de praf se ridicau şi coborau în jurul lui, ameninţând să-l prindă pentru totdeauna într-un pustiu cenuşiu, fără sfârşit. Ştia ce-l aştepta în golul nesfârşit. Avea să fie un loc unde nu exista nici un fel de senzaţii, nici măcar senzaţia de frig veşnic.

  Uneori, în ultimul timp i se păruse că întrevede acel gol, aşteptându-l în dosul barierei de gheaţă create de el pentru a-l proteja.

  Recunoscuse neantul cenuşiu care-l aşteptase în urmă cu patru ani, în zori, în munţii Saragstanului.

  Un sunet slab, ca de rozătoare, ce venea dintr-o alee alăturată readuse pe loc atenţia lui Sebastian în prezent. Se opri, ascultând cu atenţie. Degetele i se încleştară pe pistolul din buzunar. Instinctul lui de supravieţuire mai era încă puternic observă el crispat, în ciuda dispoziţiei ciudate care-l sâcâia tot mai mult în ultima vreme.

  Zgomotul slab, ca de paşi mărunţi şi repezi, dispăru repede. O fi fost un şobolan, sau poate o pisică, gândi Sebastian. Se îndreaptă spre trăsura care aştepta.

  Era o noapte periculoasă pentru a pleca de-acasă. Dar aşa, toate nopţile erau foarte riscante.

  Domnişoara Prudence Merryweather înfruntase primejdia şi întunericul ca să-l întâlnească pe el, se gândi Sebastian. Zâmbi vag. Era, într-adevăr, făcută dintr-un material rezistent.

  Sebastian deschise singur uşa trăsurii lui.

  — La clubul meu, îi spuse vizitiului.

  — Da, dom’le conte.

  Trăsura porni înainte. Sebastian se lăsă pe spate, pe perne, privi afară în ceaţă şi se gândi la Prudence.

  Era mai mult decât curajoasă, era încăpăţânată. O trăsătură evident dificilă pentru o femeie. Îşi imagină că puţini bărbaţi i-ar fi putut face faţă lui Prudence. Era prea inteligentă, prea netemătoare, prea îndrăzneaţă şi prea curioasă pentru majoritatea bărbaţilor. Avea, de asemenea, o vitalitate şi o tărie a ei, ce erau, mai degrabă, încredere naivă în bunătatea celorlalţi.

  Faptul că Prudence avea douăzeci şi cinci de ani şi încă nu era căsătorită era un indiciu clar că bărbaţii pe care-i întâlnise până acum ori nu înţeleseseră provocarea ei feminină, subtilă, ori aleseseră să o ignore. Bărbaţii trebuie să fi fost orbi, decise Sebastian!

  Ori se întâmplase aşa, ori ei fuseseră derutaţi de ochelarii pe care Prudence îi purta ca pe un scut. Sebastian privi afară la străzile întunecate şi se gândi la ochii din spatele ochelarilor. Ca nişte lagune adânci, limpezi, de o nuanţă indescriptibilă de verde.

  Ochi inteligenţi. Ochii unei femei cinstite, o femeie de o integritate profundă, de, nezdruncinat. Ochii aceştia o făceau să fie o noutate în lumea lui Sebastian.

  Aceasta era, înţelese el, o calitate reală, complet normală a lui Prudence, pe care o găsea, în mod inexplicabil, înspăimântătoare. Era însetat de o fărâmă din bunătatea ei reconfortantă înviorătoare, chiar şi atunci când îşi bătea joc de ea.

  Stând acolo, în biblioteca lui, ţinându-i prelegeri despre responsabilităţile lui, îl făcuse să simtă fiecare dram din greutatea întunericului care-i apăsa sufletul. Prudence era o creatură a luminii şi-l făcuse să fie conştient de faptul că el era bărbatul care sălăşluia în cele mai adânci întunecimi ale nopţii.

  Erau diferiţi, dar cu toate acestea o dorise din clipa în care îi fusese prezentată. Nu avea sens. Sebastian se întrebă de ce era atât de captivat de Prudence. Pentru că era într-adevăr captivat de ea.

  Era destul de drăguţă, presupuse el, cu toate că nu era o frumuseţe deosebită. Atributele ei fizice erau de altfel bine mascate de efectele unei totale absenţe a ideii de stil.

  Sebastian fusese amuzat de rochia de culoare brun-roşcat pe care o purtase mai devreme în seara aceea. În mod clar, nuanţa de brun pal nu o avantaja pe Prudence. Nu reuşise să-i scoată în evidenţă strălucirea ochilor ei de smarald şi îi estompase părul de culoarea mierii. Linia sobră a decolteului înalt şi trandafirii bruni ce decorau poalele rochiei făcuseră ca rochia să pară croită la ţară. Nici un modist rafinat nu şi-ar fi îmbrăcat clientul într-un stil atât de provincial.

  Evident, Prudence găsise că evantaiul ei era o absurditate. În loc să-l mânuiască cu arta distinsă a flirtului, îl lăsa să atârne fără folos de încheietură. Bineînţeles, ochelarii accentuaseră efectul spectacular al lipsei de stil pe care reuşise să-l dobândească.

  Dar Sebastian văzuse dincolo de aparenţa ciudată a lui Prudence. Tatăl lui fusese un explorator, un observator priceput al obiceiurilor oamenilor din depărtare şi al teritoriilor străine. Îşi luase cu el familia în călătoriile lui şi îl antrenase bine pe Sebastian în ştiinţa şi arta observaţiei.

  În amănunte se citeşte adevărul, îi explicase adesea Jonathan Fleetwood fiului său. Învaţă să le cauţi.

  În seara aceasta Sebastian văzuse că părul lui Prudence era bogat presărat cu aur. Observase că avea o gură mare, care râdea şi un nas mic, amuzant. Bărbia ei ca de pisică avea o calitate puternică, pozitivă, care îl intriga. Şi privise adânc în profunzimile lagunelor verzi ale ochilor ei.

  Ştia că, prin comparaţie cu marile frumuseţi ale lumii mondene înfăţişarea ei putea fi descrisă doar ca acceptabilă. Nu era un diamant de mare preţ, şi cu toate acestea fusese singura femeie de a cărei prezenţă fusese conştient în această seară, în sala de bal.

  Sebastian dădu frâu liber gândurilor lui să-şi închipuie ce rămăsese neexplorat din Prudence, mângâind-o în gând ca şi când ar fi urmat s-o dezbrace şi să o ia în pat. Era zveltă, dar rotunjită graţios în toate locurile potrivite. O văzuse suficient de mult în modesta ei rochie de bal ca să ştie că sânii ei ar fi avut forma unui mic şi copt fruct exotic, perfect potrivit cu palma şi gura lui. Parfumul ei, un amestec de flori proaspete şi de aromă naturală de femeie încă mai zăbovea în trăsură, umplându-i capul.

  Avea să o sărute din nou cât de curând. Dacă ar fi fost cât de cât decent, ar fi rezistat impulsului, dar nimeni nu aştepta decenţă din partea îngerului Prăbuşit. Foarte bine. Nu era sigur, de altfel, în ce măsură era stăpân pe sine.

  Ceea ce avea din abundenţă era sentimentul profund al frigului cenuşiu, fără formă, care ameninţa să-l devoreze din afară spre interior. Singura cale de-a uita, chiar şi pentru scurt timp, era să se ocupe de mica şi amuzanta lui pasiune. Trebuia să reînceapă, în curând. De altfel, mai întâi era problema fratelui lui Prudence.

  Trăsura se opri în faţa uşii de la intrare a clubului favorit al lui Sebastian. Era membru al celor mai onorabile organizaţii, dar aici se simţea cel mai confortabil. Poate pentru ca nu era unul din locurile preferate ale vărului său.

  Ieşi din trăsură, urcă treptele şi intră în căldura refugiului masculin, bine rânduit. Mai multe capete se întoarseră când îşi făcu apariţia în camera unde se juca cărţi. Un murmur de interes străbătu mulţimea adunată la mesele de joc. Sebastian ştia că zvonul duelului iminent ajunsese probabil în fiecare club din St. James.

  — Un tânăr blond, slab, se desprinse de la un joc de whist şi traversă camera ca să-l întâlnească pe Sebastian.

  Sebastian îl urmări cu atenţie şi fu uşurat să vadă că privirea lui Garrick Sutton era din nou limpede astă seară. Sutton părea să-şi învingă obiceiul de-a-şi pierde cumpătul, obicei pe care-l adusese cu sine din război.

  — Ce-i asta, Angelstone? Credeam că-ţi petreci restul nopţii acasă, pregătindu-te pentru duelul din zori.

  — M-am răzgândit, Sutton. N-o să mai fie nici un angajament în zori. Vreau ca tu să fii unul din secunzii mei, ca să transmiţi cele mai umile scuze domnului Trevor Merryweather.

  De uimire, Garrick rămase cu gura deschisă. Sebastian zâmbi. Merita să-şi ceară scuze tânărului Merryweather chiar şi numai ce să vadă efectul amuzant pe care îl avea asupra celorlalţi.

  Garrick era unul din puţinii oameni pe care Sebastian îi considera prieteni. Sebastian îl întâlnise pe Garrick în grupul ales pentru că fusese unul dintre acei câţiva oameni care-l acceptaseră pe Sebastian fără rezerve în urmă cu doi ani.

  După o viaţă petrecută în străinătate, Sebastian fusese obligat, pană la urmă, să vină în Anglia. Investiţiile sale în afaceri tot mai extinse, îl determinaseră să-şi mute cartierul general la Londra – centru absolut al lumii mondene care, cândva, întorsese spatele părinţilor săi.

  Puterea lui financiară îl pusese în contact cu un mare număr de oameni nerăbdători să-i ceară prietenia. Dar ştia că pe la spate îl numeau Fleetwood-bastardul. Bârfiseră cu plăcere despre aventura scandaloasă petrecută cu atâţia ani în urmă, a tatălui său cu o actriţă. Vorbiseră despre cum i-ar fi putut reveni titlul, în cele din urmă, verişorului lui Sebastian, Jeremy, din cauza legăturii dezgustătoare şi iresponsabile a lui Jonathan Fleetwood cu o prostituată ieftină.

  În perioada aceea, Garrick fusese unul dintre puţinii oameni care nu voise nimic altceva de la Sebastian decât prietenia acestuia. Fusese, de asemenea, unul dintre puţinii pe care nu-i interesase vechiul scandal, sau legitimitatea naşterii lui Sebastian.

  Garrick rămăsese cu cicatrici adânci, invizibile, din război. Simţise o legătură instinctivă cu Sebastian care, trebuia să fi simţit el, avea şi el cicatricele lui. Niciunul dintre bărbaţi nu vorbea prea mult despre trecut. Nu era necesar.

  — Vorbeşti serios? întrebă Garrick. Băiatul ăla, Merryweather te-a provocat pentru un fleac. N-ai făcut altceva decât să dansezi cu sora lui.

  — Ştiu asta, apuse Sebastian încet.

  — Vrei să spui că-l laşi să scape, după ceea ce-a făcut?

  — Am un argument excelent – tânărul este înfierbântat şi nu prea înţelept în treburile ce ţin de lume.

  Garrick pufni.

  — Tot aşa de bine ai putea să-i dai o primă lecţie.

  — Înclin să las sarcina asta în seama altcuiva.

  — Nu pot să înţeleg.

  Garrick apucă o sticlă de vin de Porto şi vărsă o parte din conţinut într-un pahar.

  — Nu-ţi stă în fire să laşi un căţeiuş parvenit să scape după ce-a făcut aşa ceva. Ce se-ntâmplă, Angelstone?

  — M-am răzgândit, asta-i tot. Nimic mai mult. Spune-i domnului Merryweather că nu mai ţin să ne duelăm în zori.

  Garrick se uită la vinul pe care tocmai şi-l turnase, de parcă ar fi fost surprins să-l găsească în mâna lui. Puse din nou, cu atenţie, paharul jos, fără să-i guste conţinutul, îl privi pe Sebastian.

  — Ştiu foarte bine că nu ţi-e frică să te duelezi cu el. Eşti cu siguranţă mai bun decât el. Băiatul n-are deloc experienţă în treburi din astea.

  Sebastian zâmbi abia vizibil.

  — Ceea ce face ca întreaga poveste să fie cam plictisitoare, nu crezi?

  Garrick ridică din sprâncene.

  — Fără îndoială. Dar asta se va întâmpla şi data viitoare când vei dansa cu Originala? Şi ştiu că o să mai fie o dată viitoare, Angelstone. Ţi-am observat privirea astă-seară, când ai văzut-o în mulţime. Până acum nu te-am mai văzut reacţionând aşa în faţa unei femei.

  — Dacă Merryweather găseşte de cuviinţă să mă provoace din nou la un duel…

  — Ceea ce va face, mai ales când o să vadă cât de repede ţi-ai cerut scuze de data asta.

  — Atunci, pur şi simplu o să-mi cer din nou scuze, concluzionă Sebastian cu uşurinţă.

  Ochii albaştri ai lui Garrick se măriră.

  — La dracu, omule, i-ai cere scuze a doua oară?

  — Şi încă o dată după asta, dacă va fi nevoie. Spre stupefacţia mea, am descoperit ceea ce pare a fi o rezervă inepuizabilă de mustrări de cuget caracteristice unul gentleman, Sutton. Cred într-adevăr că pot să-mi cer scuze, atâta timp cât Merryweather continuă să mă provoace la duel.

  — Doamne Dumnezeule!

  — O expresie de înţelegere răsări în ochii lui Garrick. Începu să zâmbească.

  — Cu alte cuvinte, ai de gând să te amuzi cu sora lui cât vrei şi Merryweather nu te va putea forţa să te duelezi, pentru că pur şi simplu îţi vei cere scuze ori de câte ori te va provoca la duel.

  — Ăsta-i planul!

  — Incredibil…

  Garrick clătină admirativ din cap.

  — Bineînţeles că nimeni n-o să creadă nici măcar o clipă că ţi-e frică să te duelezi cu băiatul. Reputaţia ta este prea bine cunoscută. Lumea va spune că te distrezi doar, din nou. Merryweather va deveni pricină de batjocură.

  — Probabil. Asta nu-i problema mea.

  — Registrele de pariuri vor fi umplute cu rămăşaguri privind momentul când te vei plictisi, în cele din urmă, de joc şi vei băga un glonţ în el, spuse Garrick.

  — Nici ce se scrie în registrele de pariuri nu mă priveşte.

  Sebastian luă o înghiţitură mică din vinul neatins al lui Garrick.

  — Între timp, o să ai grijă ca scuzele mele să fie transmise distinsului meu oponent?

  — Dacă insişti. Cu toate astea, e o noutate pentru tine, Angelstone. Şi nu în stilul tău obişnuit.

  — Cine ştie? Poate că mă schimb. E foarte probabil să devin mai responsabil, cu cât înaintez în vârstă.

  Garrick îl privi cu oarecare îngrijorare.

  — Eşti într-o dispoziţie ciudată astă seară, prietene. Poate c-ar fi timpul să-ţi îngădui din nou mica ta pasiune. A trecut ceva timp de la ultima ocazie, cred.

  — Poate că ai dreptate. Tot aşa, se poate să fiu într-o dispoziţie ciudată, pentru că a fost o noapte cam stranie.

  — Şi devine tot mai ciudată, murmură Garrick.

  Privirea lui se mută într-un punct din spatele umărului stâng al lui Sebastian.

  — Vărul tău tocmai a intrat în cameră. Ciudat! Rareori vizitează acest club, continuă el.

  — Doar pentru că ştie că pot fi găsit aici adesea.

  — Cu siguranţă. Ce caută oare Fleetwood aici, astă seară?

  — E destul de uşor de ghicit.

  Sebastian îşi puse jos paharul.

  — Fără îndoială, a venit să-mi ureze noroc pe tărâmul onoarei.

  — Nu tocmai, se încruntă Garrick. Dimpotrivă, asta-i sigur. Fleetwood n-ar vărsa o lacrimă, dacă cineva ar băga un glonte în tine, Angelstone, şi toată lumea ştie asta. În ce-l priveşte, i-ai uzurpat titlul şi nu te iartă niciodată. El şi autoritara lui mamă şi-au închipuit de ani de zile că el era următorul în linie.

  Sebastian ridică din umeri.

  — Ca şi toţi ceilalţi din familie.

  Garrick tăcu când Jeremy Fleetwood veni în spatele lui Sebastian.

  — Angelstone!

  Vocea lui Jeremy avea tonalitatea aspră, arţăgoasă a unui tânăr care ştie că are de-a face cu unul mai bătrân, mai puternic. Un ton care oscila între teamă şi bravadă.

  Sebastian ignoră liniştea interesată care se aşternu peste mulţimea adunată la mesele de joc din apropiere. Ştia că fiecare din cei prezenţi în încăpere se străduia să audă confruntarea dintre cei doi, fără să pară că face asta. Întreaga lume mondenă era la curent cu vechea duşmănie dintre Sebastian şi rudele lui.

  Era foarte neobişnuit ca oricare dintre părţi să-şi vorbească măcar. Faptul că tânărul Fleetwood era aici, în clubul favorit al lui Sebastian şi că i se adresase vărului său pe nume, avea să-i fascineze pe bârfitori tot aşa de mult ca şi vestea unui duel.

  — Doreşti ceva, Fleetwood?

  Sebastian se întoarse încet să-l privească pe Jeremy.

  — Ce doreşti în afară de titlu? Sau ai venit să-mi urezi noroc bun, dis de dimineaţă? continuă el.

  Faţa frumoasă a lui Jeremy se îmbujoră. Ochii lui erau de o nuanţă mult mai închisă decât ai lui Sebastian, mai degrabă căprui decât chihlimbarii. Părul îi era mai deschis la culoare, mai mult castaniu închis decât negru ca pana corbului. Cu toate acestea, Sebastian ştia că asemănarea de rudenie între el şi vărul lui era clară ca lumina zilei. De asemenea, ştia că acest fapt evident îi irita pe ceilalţi din familia Fleetwood, care ar fi preferat ca el s-o fi moştenit pe blonda lui mamă.

  — Ticălosule!

  Jeremy îşi îndoi mâna, transformând-o în pumn.

  — Într-una din zile cineva o să vâre un glonţ în inima ta de gheaţă şi asta va fi exact ce meriţi.

  — Mulţumesc.

  — Sebastian îşi înclină capul politicos.

  — E întotdeauna plăcut să ştii că familia te sprijină în perioadele de criză.

  — Deci e-adevărat? întrebă Jeremy îngrozit. Ai de gând să supui reputaţia familiei unei alte runde de scandal, duelându-te cu un ţărănoi?

  — Vei fi fericit să afli că zvonurile despre duel sunt false.

  — Nu cred.

  — E-adevărat, vere, spuse Sebastian şi zâmbi. Spune-i ramolitei tale mame să anuleze comanda pentru haine de doliu. Îmi imaginez că şi-a ales deja ceva potrivit, negru, pentru cazul improbabil în care dorinţa ei cea mai fierbinte s-ar îndeplini în zori. Din nefericire pentru ea, intenţionez să mai trăiesc cel puţin încă o zi.

  Jeremy se încruntă.

  — Am auzit că fratele domnişoarei Merryweather te-a provocat la duel.

  — Chiar? Uluitor cum circulă bârfa în lumea mondenă, nu-i aşa? Ce păcat că atât de mult e neadevărat.

  — La dracu, omule, ce mai ai de gând de data asta?

  — Nimic care să te intereseze pe tine, Fleetwood.

  — Eşti un bastard arogant, vere.

  — Arogant s-ar putea să fiu, dar în mod clar nu sunt un bastard. Sebastian zâmbi din nou. Şi asta, dragă vere, schimbă totul, nu-i aşa?

  Jeremy îşi suci gura, dar în final păru incapabil să-şi găsească cuvintele. Se răsuci pe unul din picioarele elegant încălţate şi ieşi ţanţoş din încăpere.

  Zgomotul conversaţiei reveni la mesele de joc. Sebastian se întoarse ca să-şi mai toarne încă un pahaR. De vin. Se opri când văzu expresia gânditoare din ochii lui Garrick.

  — Nu te îngrijora, prietene, spuse Sebastian. Fleetwood şi cu mine avem o înţelegere. Cu mult timp în urmă, amândoi am făcut un pact ca să ne detestăm unul pe altul.

  Privirea lui Garrick rămase aţintită în podea.

  — Cred că te urăşte sincer.

  — Nu e-n totalitate vina lui, presupun. Mama lui. L-a învăţat să facă aşa încă din leagăn. Nu l-a iertat niciodată pe tata că a fugit cu mama şi că a pângărit astfel pentru totdeauna numele familiei. Când am intrat eu în posesia titlului, anul trecut, în locul preţiosului ei Jeremy, aproape că a murit de apoplexie.

  — Sunt absolut la curent cu istoria familiei tale. Fii atent, Angelstone. Jur că mai înainte era dorinţa de-a ucide în expresia lui Fleetwood.

  — Calmează-te, Sutton. Imaginaţia ta a luat-o razna.

  — Nu-s chiar aşa de sigur. Am foarte clar impresia că dacă Jeremy Fleetwood ar putea găsi o cale de-a te da gata fără ca la proces să pară vinovat, n-ar ezita o clipă, spuse Garrick şi zâmbi imediat. Ştii, există o soluţie pentru dilema ta.

  — Care-ar fi asta?

  — Fă-ţi datoria către titlul pe care-l ai, omule. Fă-ţi rost de-o nevastă şi de-un moştenitor, cât mai repede posibil. Odată ce titlul va fi în siguranţă pentru o altă generaţie, din ramura ta a familiei, Fleetwood-ii o să te roage să abdici. Dacă ai un moştenitor, n-o să mai aibă rost să spere c-o să dai ortul popii.

  — Te felicit pentru abordarea pragmatică a situaţiei, spuse Sebastian. Poate c-o să reflectez la ideea ta.

  Garrick îl privi tăios, întrebător.

  — Ce-i asta? Să nu-mi spui că brusc ai devenit sensibil.

  — Mi s-a spus că la vârsta mea, un bărbat ar trebui să-nceapă să demonstreze înţelepciune şi responsabilitate, Sutton.

  Garrick clătină din nou din cap:

  — Într-adevăr eşti într-o dispoziţie ciudată în seara asta.

  — Da. Poate-ar fi mai bine să transmiţi scuzele mele tânărului Merryweather înainte de-a mă răzgândi.

  Sebastian ignoră bârfa care circula prin lumea mondenă în după-amiaza următoare, când se aflase că-i ceruse scuze lui Trevor Merryweather. În loc să se lase la dispoziţia curioşilor din clubul lui, sau să se retragă în intimitatea bibliotecii sale, plecă să onoreze o întrevedere la o anumită cafenea din preajma docurilor.

  Mesajul lui Whistlecroft ajunsese la Sebastian tocmai când acesta se aşezase să-şi ia în tihnă un mic dejun întârziat. Biletul fusese scurt şi la subiect. Mesajele lui Whistlecroft erau, în general, scurte, căci poliţistul nu scria şi nici nu citiea cu prea mare îndemânare.

  Domnule, Ar fi o problemă de interes pe care aş vrea s-o discut cu dumneavoastră. Dacă vă convine propun locul obişnuit la trei.

  Al dumneavoastră, W.

  La ora trei, Sebastian intră în cafenea şi-l găsi pe Whistlecroft aşteptându-l la masa unde obişnuia să stea. Poliţistul ridică ceaşca în semn de salut. Sebastian merse înainte ca să i se alăture.

  Whistlecroft era un bărbat greoi, cu o faţă roşie, de băutor de whisky şi cu ochi mici, pătrunzători. Venele roşii de pe nas vorbeau despre dragostea lui pentru gin. Părea să fie tot timpul răcit, în timpul lunilor de iarnă. Purta întotdeauna un fular soios în jurul gâtului şi sforăia pe nas din belşug.

  — Bună ziua, domnia voastră. Văd c-aţi primit mesajul meu.

  — Sper ca problema asta să se dovedească mai amuzantă decât ultima, Whistlecroft.

  Sebastian se aşeză vizavi de poliţist.

  — În dispoziţia în care sunt acum, aş vrea ceva puţin mai dificil.

  — Sunteţi prea bun la treburi d-astea, asta-i problema ‘mneavoastră.

  Whistlecroft zâmbi, dezvăluind mai multe goluri în dantură.

  — Ei bine, am una nouă care v-ar putea interesa. Acelaşi aranjament că-nainte? îmi primesc recompensa din partea celui care m-a angajat atât de generos?

  — Recompensa şi încrederea, Whistlecroft. Niciuna din ele nu-mi este de folos.

  — Trebuie să fie bine să fii bogat, zise Whistlecroft cu un oftat. Şi să ai şi un titlu înalt pe deasupra. Nu vă supăraţi că vă spun, da’ nu-nţeleg de ce vă interesează afacerile astea mărunte.

  Sebastian făcu un semn prin care comanda cafea.

  — Ţi-am mai explicat asta, Whistlecroft. Tu mă ajuţi să am o ocupaţie amuzantă. Fiecare bărbat are nevoie de o pasiune, nu eşti de-acord?

  — N-am de unde să ştiu asta, domnia voastră. Eu n-am avut niciodat timp de pasiuni. Am fost prea ocupat s-aduc de mâncare pentru masă, pentru mine şi-ai mei, Sebastian zâmbi cu răceală.

  — Cred că tu şi ai tăi mâncaţi ceva mai bine de când am început să colaborăm.

  Whistlecroft chicoti.

  — Aşa-i, dom’le conte. Aşa-i. Nevastă-mea se-ngraşă şi cei cinci micuţi ai mei s-au împlinit binişor. Ne-am mutat într-o căsuţă chiar săptămâna trecută. Chiar că-i plăcut.

  — Excelent. Atunci lasă-mă s-aud ce-ai pentru mine de data asta.

  Whistlecroft se aplecă înainte şi îşi coborî vocea.

  — O povestioară de şantaj şi ceva despre bijuterii, dom’le conte. Cred că o veţi găsi destul de amuzantă.

  Capitolul 3

  — Ce ştiu eu despre Angelstone?

  Hester, lady Pembroke, se opri cu ceaşca de ceai la jumătatea distanţei spre gură şi o privi pe Prudence.

  — Doar că nu vorbeşte cu rudele lui şi că are o reputaţie excesiv de periculoasă. Toate la un loc îl fac extrem de interesant, bineînţeles. De ce întrebi? continuă ea.

  Prudence zâmbi. Hester era o femeie de o talie impresionantă şi de o vârstă indeterminabilă, a cărei mărime era întrecută doar de inima ei generoasă şi de interesul ei viu pentru afacerile lumii mondene. Aşa cum îi explicase odată lui Prudence, fusese mult timp privată de locul ei firesc în lumea socială, datorită dispariţiei misterioase a faimoaselor bijuterii Pembroke, cu o generaţie în urmă. Nimeni nu se putea învârti în cele mai bune cercuri ale lumii mondene fără bani, nesocotind pedigree-ul.

  Acum, că avea bani, Hester îşi permitea fericită toate plăcerile înaltei societăţi, care-i fuseseră refuzate până atunci. Ajunsese la concluzia că avea un înnăscut simţ al stilului şi când în revista „Morning Post” se anunţă că la modă în acest sezon erau rochiile de culoarea levănţicăi şi cele violete, Hester îşi refăcu garderoba în mod corespunzător. Astăzi, silueta ei voinică era împachetată într-o rochie plisată, de culoarea levănţicăi, încărcată cu volane şi presărată cu dantelă roz.

  Hester era o prietenă veche a familiei lui Prudence. Ea şi decedatul ei soţ locuiseră într-un conac vechi, pe jumătate ruinat, nu departe de ferma familiei Merryweather. Fantoma Pembroke, care era aproape tot atât de faimoasă ca şi dispărutele bijuterii Pembroke, îi oferise lui Prudence prima experienţă adevărată în investigarea fenomenelor spectrale.

  — Întreb de Angelstone pentru că Trevor şi-a băgat în cap ideea ridicolă că trebuie să fiu foarte atentă când sunt în preajma contelui, explică Prudence. Pare să creadă că omul vrea să mă seducă. Prostie curată, bineînţeles, dar Trevor e foarte alarmat în privinţa asta.

  — Aşa ar şi trebui să fie, mă gândesc. Contele este, cum am spus, foarte interesant, dar deocamdată nu există nici un indiciu că şi-ar căuta o soţie. De aceea, trebuie să presupunem că atunci când acordă atenţie unei tinere doamne, are alte lucruri în minte.

  — Poate pur şi simplu vrea să discute cu ea probleme comune de interes intelectual, sugeră Prudence plină de speranţă.

  — Nu tocmai.

  Hester îşi puse jos ceaşca de ceai, cu o expresie gânditoare.

  — Unul din motivele pentru care Angelstone este atât de fascinant este exact faptul că încalcă regulile înaltei societăţi. Tratează cea mai mare parte a lumii mondene cu dispreţ, aşa cum i-au fost trataţi cândva părinţii.

  — Dar ai spus că e invitat la cele mai bune baluri şi serate.

  — Desigur. Lumea mondenă nu preţuieşte nimic mai mult decât să fie tratată cu dispreţ de către un gentleman cu titlu care are bani de aruncat şi ceva mai mult decât un aer primejdios.

  — Înţeleg. Cât de ciudat este!

  — Deloc. Aminteşte-ţi doar cum l-a tratat lumea mondenă pe Byron. Angelstone e foarte perspicace. Ştie cum să nu treacă de limita acceptabilului. Şi de când şi-a asumat titlul, fiecare gazdă din oraş se întrece în a-l ademeni cu o invitaţie la unul din banchetele ei.

  — E, cu siguranţă, un bărbat interesant, spuse Prudence.

  — Da, într-adevăr. Hester deveni gânditoare. Şi unul dintre lucrurile cele mai interesante la el este faptul că nu s-a folosit de puterea dobândită odată cu titlul, ca să lovească în rudele lui.

  Prudence se încruntă.

  — Să-i lovească?

  — Ar fi destul de uşor pentru el s-o facă. La urma urmei, are o avere. Şi are o foarte mare putere socială. Toată lumea bănuieşte că motivul pentru care nu şi-a alungat rudele din lumea bună este că-l amuză să se joace cu ei de-a şoarecele şi pisica.

  — Nu pot să cred că ar face rău intenţionat familiei sale. Mie mi-a cam plăcut, riscă Prudence să spună.

  — Sunt sigură că poate fi fermecător când vrea. Şi fără îndoială c-a fost mai mult decât fermecător, când te-a invitat la dans. De fapt, Prue; Trevor are absolută dreptate să fie îngrijorat de orice legătură între tine şi conte. Se spune că Angelstone se amuză în felurile cele mai ciudate. S-ar putea să i se pară distractiv s-o ruineze pe cea mai interesantă şi orginală doamnă a acestui sezon monden.

  Prudence îşi muşcă buzele.

  — Ei, hai acum, doamnă. Am douăzeci şi cinci de ani, la urma urmei. Puţin peste vârsta la care m-aş putea ruina.

  — Încă nu, draga mea. Încă nu. Şi dacă există ceva ce-i place lumii mondene mai mult decât un înger Prăbuşit, atunci acel ceva este un scandal bun, savuros. Eşti pe buzele tuturor celor din oraş în clipa asta. Toţi ochii sunt îndreptaţi asupra ta. Dacă numele tău se leagă de-al lui Angelstone, bârfa nu va mai înceta niciodată.

  Prudence mai luă o înghiţitură de ceai.

  — Singurul motiv pentru care sunt în centrul atenţiei este afacerea aia a comorii familiei Pembroke.

  — Sigur că da, draga mea.

  Hester iradia de încântare şi bătu uşor cu mâna diamantul din pandantivul de la gât. Făcea parte din comoara ascunsă pe care-o descoperise Prudence.

  — Toată lumea ştie că mi-ai găsit bijuteriile pe gând investigai cazul fantomei Pembroke. Lumea mondenă e cam îngrozită de povestea asta.

  Prudence îşi încreţi nasul.

  — Mare păcat că n-am localizat fantoma familiei Pembroke atunci când am putut s-o fac. Ar fi fost mult mai interesant să găsesc probe ale veritabilelor fenomene spectrale, decât să descopăr o grămadă de bijuterii.

  — Dar nu chiar atât de util, Prue. Nu chiar atât de util. Mi-ai schimbat viaţa, draga mea, şi nu ştiu cum aş putea vreodată să te răsplătesc.

  — Ştii foarte bine c-ai făcut mai mult decât să mă răsplăteşti aducându-ne, pe mine şi pe Trevor, la Londra, în vizită. De la moartea părinţilor noştri, Trevor a fost extrem de agitat la ţară. Aici, în oraş, capătă experienţă în treburile ce privesc lumea mondenă şi se distrează foarte bine.

  — Era ultimul lucru pe care puteam să-l fac ca să-ţi mulţumesc, spuse Hester. Ştiu cât de îngrijorată erai cu Trevor. Dar aş vrea să fac mai mult pentru tine, draga mea.

  Se încruntă spre rochia sobră, demodată, de muselină, a lui Prudence.

  — Aş vrea mult să mă laşi să-ţi cumpăr o garderobă nouă, continuă ea.

  — Hai acum, Hester, doar am mai trecut prin asta o dată. N-am de gând să te las să-mi cumperi o valiză de rochii pe care n-o să le pot purta niciodată când mă întorc acasă, la Dorset. Ar fi o risipă teribilă.

  Hester oftă.

  — Prue, adevărul e că acum, când ai câştigat atenţia lumii bune, ar trebui să te îmbraci după ultima modă. Nu pot să înţeleg de ce nu te interesează mai mult hainele tale. Ai arăta minunat îmbrăcată în culoarea levănţicăi.

  Uşa de la camera de zi se deschise înainte ca Prudence să se poată gândi la un răspuns potrivit.

  — Bună ziua, doamnelor.

  Prudence ridică privirea când Trevor intră în cameră în stilul elegant, de un calm elaborat, pe care-l învăţase cu trudă de la noii lui prieteni.

  Tot ce făcea Trevor în ultima vreme era făcut în stilul acela ciudat. Devenea puţin cam îngrijorător, decise Prudence.

  Fratele ei mai mic se transformase peste noapte într-un tânăr vlăstar al lumii mondene. Din vârful cravatei lui impecabil legate, până la pardesiul lui îmblănit, la vesta în dungi şi la pantalonii lui comozi, Trevor era întruchiparea modei. Alesese să poarte baston şi de buzunarul ceasului îi atârna o mulţime de brelocuri decorative, mobile.

  Pe cât de iritante erau unele din noile lui maniere, pe atât de mult ţinea Prudence la Trevor. Îşi spusese că era doar un tânăr îndrăzneţ care s-ar descurca bine odată ce s-ar stabili într-un loc şi s-ar maturiza.

  Fratele ei mai mic era un tânăr atrăgător, se gândi ea cu mândrie. Nu avea realmente nevoie de vătuiala jachetei. Părul lui avea aceeaşi culoare a mierii ca şi al ei. Trevor moştenise mai degrabă minunaţii ochi albaştri ai mamei lor, decât pe cei verzi ai tatălui. Nu avea nevoie de ochelari, cu toate că încercase un monoclu, pentru scurt timp, săptămâna trecută. Lăsase la o parte maimuţăreala, când descoperise cât de dificil era să menţină lentila la locul ei.

  Prudence se gândise uneori cu îngrijorare că Trevor n-ar mai vrea să se întoarcă la viaţa liniştită de la ţară după ce-a cunoscut plăcerile oraşului.

  Şi, dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, se gândi Prudence, trebuia să admită că Trevor nu era singurul care s-ar cam fi plictisit acum la ţară. Găsise că viaţa la oraş era cu mult mai captivantă şi mai plină de intrigi decât se aşteptase.

  Nu şirul nesfârşit de baluri şi serate era ceea ce o fascina, ci nesfârşitul număr de librării, muzee şi alte asemenea. Aici, în oraş, putea cerceta fenomenele spectrale mult mai profund decât acasă. De asemenea, avea şanse mult mai mari de-a întâlni oameni care ar fi putut avea nevoie de aptitudinile ei speciale de investigare.

  — Bună, Trevor, spuse Prudence.

  — Bună ziua, spuse Hester şi ridică ceainicul. Vrei ceai?

  — Cu plăcere.

  Trevor se apropie în grabă.

  — Aşteaptă până îţi spun noutăţile mele, continuă el.

  — Suntem numai urechi, dragă, murmură Hester.

  — N-o să credeţi asta, spuse Trevor aranjându-şi ţinuta în timp ce acceptă ceşcuţa şi farfurioara. Dar eu, Trevor Merryweather, l-am forţat chiar pe diavolul însuşi să-mi ceară scuze, pe Dumnezeu că da!

  Hester clipi.

  — Chiar aşa ai făcut?

  — Sigur că da.

  Trevor se întoarse spre Prudence.

  — Angelstone n-o să te mai deranjeze, Prue. Poţi să contezi pe asta. L-am făcut pe nenorocit să se scuze pentru că te-a insultat. Şi toată lumea o ştie. L-a trimis pe unul din secunzii lui să-mi transmită scuzele chiar în clubul meu, unde îl puteau auzi toţi prietenii mei.

  Prudence îl privi cu asprime pe Trevor când acesta se scufundă într-unul din fotoliile delicate din satin.

  — Pentru ultima dată îţi spun, Trevor. Angelstone nu m-a insultat. S-a purtat foarte cuviincios. Manierele lui în ringul de dans nu m-au ofensat.

  — Bărbatul ăsta are o reputaţie…

  Trevor se servi cu o prăjitură mică de pe tava de ceai.

  — Tu n-ai de unde să ştii, bineînţeles. Nu-i genul de treburi pe care să le ştie o doamnă. Adevărul e că nu-i tipul de om pe care să-l vrei prin preajmă. Toată lumea e de acord că n-are nimic respectabil în minte când începe să-i acorde atenţie unei femei.

  — Pentru Dumnezeu! spuse Prue. Spune-mi o femeie despre care se zice c-a ruinat-o Angelstone. Numai una.

  Trevor se încruntă.

  — Doamne, Dumnezeule! Doar nu te-aştepţi să-ţi povestesc asemenea bârfe.

  — Ba da. Dacă am fost avertizată, vreau să ştiu foarte bine de ce. Care-a fost ultima lui victimă inocentă?

  — Dacă n-a avut o victimă în sezonul ăsta monden, asta-i doar pentru că familiile respectabile îşi ţin fiicele la distanţă de el.

  — Vreau un nume! spuse Prue furioasă.

  Trevor o privi încruntat, apoi apelă la Hester pentru ajutor.

  — Am o presimţire că eşti mai familiarizată cu soiul ăsta de poveşti decât sunt eu. Spune-i lui Prue un nume. Poate-o vei convinge că se joacă cu focul, când acceptă să danseze cu Angelstone.

  — Ştii vreun nume?

  Hester se bătu uşor pe bărbie cu degetul arătător şi studie tavanul preţ de o clipă.

  — Ei bine, numele lui a fost legat de cel al lady-ei Charlesworthy la un moment dat, din câte-am înţeles, dar asta s-a întâmplat în sezonul trecut şi doamna este o văduvă destul de cunoscută, în felul ei. Nu sunt sigură că poate fi considerată o victimă inocentă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Oricum, mi s-a spus că aventura asta s-a terminat cu câtva timp în urmă.

  — Ce s-a-ntâmplat? întrebă Prudence foarte curioasă, chiar împotriva voinţei sale.

  — Se spune că lady Charlesworthy; a făcut greşeala de-a încerca să stârnească gelozia îngerului Prăbuşit, spuse Hester. Şi-a dăruit favorurile altuia. Se spune c-ar fi fost un duel.

  Trevor se încruntă.

  — Un duel?

  Hester clătină din cap în semn de încuviinţare.

  — Se pare că Angelstone şi-a rănit adversarul, dar nu l-a omorât. Se spune că îngerul Prăbuşit a părăsit câmpul de duel şi s-a dus direct la casa doamnei. Povestea era că el ar fi urcat în dormitorul ei şi ar fi trezit-o personal, doar ca să-i spună că aventura lor se sfârşise.

  Prudence se cutremură. Îşi putea imagina foarte bine cât de teribil de furios putea să fi fost Angelstone din pricina manevrelor lady-ei Charlesworthy.

  — Ai absolută dreptate, Hester. Lady Charlesworthy nu trebuie considerată o victimă inocentă. A fost foarte urât din partea ei să încerce să-l facă gelos pe Angelstone.

  — Urât?

  Hester o privi amuzată pe Prudence.

  — Cred că biata doamnă era disperată după ceva indicii de căldură sufletească din partea lui Angelstone. Se spune că-i făcut din gheaţă.

  — Prostii. Înapoi, la problema unui nume. Căutăm o victimă veritabilă, inocentă, spuse Prudence. Ştii măcar de-o singură femeie tânără care-a fost ruinată de Angelstone?

  Hester ridică o sprânceană.

  — De fapt, nu. Nu ştiu. Dacă stau să mă gândesc, ştiu că, din câte-am auzit, Angelstone tinde să treacă de copile, în favoarea genului de femeie mai de lume.

  Trevor era iritat.

  — Omul ăsta are o reputaţie rea, vă spun eu. Toată lumea o ştie.

  — Dar nu pentru că ruinează tinere femei inocente, se pare, spuse Prudence. Aşa că vrei să fii drăguţ şi pe viitor să te abţii să te mai amesteci în treburile mele, înţelegi, Trevor?

  — Ei, ia uite, se apără Trevor. Sunt fratele tău. Am o responsabilitate faţă de tine.

  — Sunt perfect capabilă să-mi port de grijă.

  — Nu fi chiar aşa de sigură de asta. Adevărul e că nu ştii prea multe despre bărbaţi, Prue. Nu-i judeci cum trebuie. Adu-ţi aminte ce s-a întâmplat acum trei ani.

  Hester bătu puternic din palme, cerându-le atenţie.

  — Ajunge, dragii mei. Dacă vreţi să vă certaţi, puteţi s-o faceţi în altă parte decât în camera mea de zi. Avem alte treburi de făcut.

  — Ce alte treburi? întrebă Prudence, mai mult decât dornică să schimbe subiectul.

  Hester chicoti.

  — Păi, mica problemă de-a decide ce invitaţii să acceptăm săptămâna asta. Prudence, draga mea, eşti foarte căutată. Mă tem c-o să fim cam ocupate.

  Hester se întinse după o tavă de argint plină cu invitaţii.

  — Ei, şi-acum să ne uităm prin grămada asta. Poţi crede că toate acestea au sosit astăzi? Mă tem că nu putem să le citim pe toate…

  — Tu faci selecţia, spuse Prudence. Nu mă prea interesează la care petreceri mergem. Nu ştiu cum, dar toate par să fie la fel. Încăperile sunt aglomerate, prea încălzite şi e atât de mult zgomot, încât e greu să discuţi.

  — Trebuie să faci sacrificii când te muţi în lumea mondenă. Hester ridică o invitaţie.

  — A, da, vom apărea cu siguranţă la balul de la Thombridge. Noua doamnă Thombridge este subiect de discuţii.

  Trevor îşi înghiţi prăjitura, părând interesat.

  — Cum aşa?

  Hester îi dărui un zâmbet de cunoscătoare.

  — E cu mult mai tânără decât lordul. Şi foarte frumoasă. Se spune că de la o vreme Thombridge e nebun de gelozie. Ar fi interesant de văzut dacă o să fie o scenă sau două la balul lor.

  — Mie-mi sună cam neplăcut, observă Prudence. Cine vrea să vadă cum un soţ gelos se face de râs pentru o soţie tânără?

  — Aproape toată lumea mondenă, draga mea, o asigură Hester veselă.

  Uşa camerei de zi se deschise din nou în acel moment. Majordomul lui Hester, ales pentru aerul lui impozant, apăru în cadrul uşii.

  — O doamnă Leacok doreşte să vă vadă, doamnă.

  — Ce drăguţ, spuse Hester. Pofteşte-o înăuntru, Crandall.

  O femeie cu înfăţişare de pasăre, cu părul argintiu, îmbrăcată într-o rochie scumpă de doliu din crep negru, fu invitată în camera de zi.

  — Ce drăguţ din partea ta să mă vizitezi, Lydia, spuse Hester. Ia loc, te rog. Îi cunoşti pe dragii mei prieteni, Trevor şi Prudence Merryweather?

  — Da, desigur.

  Ochii strălucitori ai doamnei Leacock se mişcară nervoşi de la Hester la Prudence.

  — De fapt, asta nu-i tocmai o vizită de curtoazie, Hester. Am venit să mă consult cu domnişoara Merryweather.

  — Într-adevăr?

  Hester ridică ceainicul.

  — Nu cumva ai o fantomă care vrei să fie interogată? continuă ea.

  Doamna Leacock se lăsă pe un fotoliu pe care era o pernă din mătase.

  — Nu sunt sigură. Dar se întâmplă ceva cam ciudat în ultima vreme în aripa vestică a casei mele. Incidentele au început să-mi afecteze nervii şi mă tem de consecinţe. Doctorul meu m-a avertizat că am o inimă slabă.

  Prudence fu imediat intrigată.

  — Asta sună cu mult mai interesant decât alegerea petrecerii la care să mergem. Spuneţi-mi totul despre aceste incidente, doamnă Leacock. Aş fi fericită să fac cercetări.

  — V-aş fi veşnic recunoscătoare, domnişoară Merryweather.

  Ceaşca doamnei Leacock zăngăni pe farfurioară.

  — Mă tem că într-adevăr o să ajung la disperare. N-am crezut niciodată în fantome, dar în ultimul timp am început să-mi pun întrebări.

  — Lăsaţi-mă să-mi iau carneţelul, spuse Prudence cu înflăcărare.

  Doamna Leacock plecă o oră mai târziu, arătând foarte uşurată că angajase un anchetator profesionist. Prudence era încântată de perspectiva unei probleme încurcate de rezolvat.

  — Te rog să mă crezi, Hester, dar mă duc direct sus să citesc o nouă carte pe care-am cumpărat-o azi dimineaţă. Conţine totul despre eficienţa maşinilor electrice pentru detectarea substanţelor gazoase din atmosferă. Poate că o să învăţ o tehnică pe care s-o pot aplica în noul meu caz.

  Trevor păru puţin interesat.

  — Prietenul meu, Matthew Homsby are o maşină de electricitate. A construit-o chiar el.

  — Zău? întrebă Prudence, foarte interesată.

  — Da, dar mă-ndoiesc că-ţi va trebui.

  Trevor făcu o grimasă.

  — Noul tău caz e compus din nimic mai mult decât din închipuirile unei femei bătrâne cu nervii slabi.

  — Nu sunt pe deplin sigură de asta.

  Prudence merse până la uşă.

  — Mie mi se pare c-au fost într-adevăr nişte perturbaţii care necesită o explicaţie.

  Hester îşi ridică privirea.

  — Deci crezi că Lydia ar putea avea într-adevăr o fantomă în casă?

  — O să afli ce cred despre asta, după ce-mi voi fi studiat notiţele. Între timp, vreau ca amândoi să-mi promiteţi că nu veţi spune nimic nimănui.

  — N-o să spun absolut nimic, draga mea, o asigură Hester.

  Trevor făcu o grimasă când se ridică în picioare.

  — Nu trebuie să te temi ca voi răspândi vestea cazului tău. E al naibii de neplăcut să ai o soră care investighează fenomene spectrale. Aş vrea s-o laşi baltă, Prue.

  — N-am de gând să-mi las baltă pasiunea.

  Prudence ieşi în hol.

  — Prue, aşteaptă, aş vrea să vorbesc ceva cu tine.

  Trevor se grăbi după ea.

  Prudence îl aşteptă pe treapta cea mai de jos a scărilor.

  — Nu încerca să mă convingi să ies din afacerea asta, Trevor. Sunt foarte plictisită de petreceri şi serate. Dacă e să rămânem la Londra până la sfârşitul sezonului monden, aşa cum vrei, trebuie să găsesc ceva interesant cu care să-mi ocup timpul.

  — Nu, nu, nu-i vorba de investigaţiile tale prosteşti.

  Trevor privi în jur ca să se asigure că niciunul dintre servitori nu era la distanţă suficient de mică, aşa încât să-l audă. Apoi se aplecă înainte.

  — Dacă tot ai aflat de duelul la care l-am provocat pe Angelstone, nu mă deranjează să-ţi spun un lucru destul de interesant pe care l-am înţeles în legătură cu infamul de înger Prăbuşit.

  — Ce anume? întrebă Prudence îngrijorată.

  — Poate că are o reputaţie feroce, dar omul e un blestemat de laş.

  Prudence era şocată.

  — Trevor, cum poţi să spui asta?

  — E perfect adevărat.

  Trevor clătină o dată din cap satisfăcut.

  — Omul e un laş fără pereche.

  — Nu-i adevărat.

  — El e cel care-a anulat duelul, ştii. Şi-a cerut scuze în loc să se-ntâlnească cu mine pe câmpul de onoare azi dimineaţă.

  Prudence era înfuriată de interpretarea pe care Trevor o dăduse evenimentelor.

  — Dacă vrei părerea mea, Angelstone a dovedit genul de comportare matură, responsabilă care se aşteaptă din partea unui domn bine crescut. Dacă tu crezi într-adevăr că e un laş, Trevor, atunci eşti un prost.

  — Ei, hai, Prudence, calmează-te. Adevărul e că omul e un laş şi asta-i situaţia. Până deseară, toată lumea bună o va şti.

  — Absurd! Pur şi simplu absurd.

  Prudence îşi ridică rochia şi urcă scările carpetate.

  — Angelstone se ţinuse de cuvânt. Prudence se rugă ca îngerul Prăbuşit să nu ceară un preţ prea mare pentru daunele pe care, doar în aparenţă, le provocase reputaţiei lui formidabile.

  Capitolul 4

  Patru zile mai târziu, în noaptea balului de la Thombridge, Prudence hotărî că-i era de-ajuns. Era cât se poate de îngrijorată de Sebastian şi îi spuse acest lucru în clipa în care acesta o descoperi în mulţime.

  — Domnule conte, faceţi din fratele meu obiect de batjocură.

  Sebastian, arătând posomorât ca o pasăre de pradă în hainele lui de seară, negru cu alb, reuşi să facă aşa încât orice alt bărbat din încăpere să pară caraghios. Nu păru surprins sau mişcat de acuzaţia adusă de Prudence. Gura lui se arcui în zâmbetul său obişnuit, lipsit de umor.

  — Cel puţin e un obiect de batjocură viu, nu mort, spuse el. Nu asta aţi vrut, domnişoară Merryweather?

  Îl privi prin ochelari. Devenise dificil în mod deliberat.

  — Nu, nu asta am vrut! Nu tocmai.

  Sprânceana lui Sebastin se ridică întrebător.

  — Aţi fi preferat să accept una sau două din numeroasele provocări pe care mi le-a făcut în ultimile câteva zile?

  — Bineînţeles că nu. Ştiţi foarte bine că ultimul lucru pe care l-aş fi dorit era un duel între voi doi. Ăsta a fost exact lucrul pe care am vrut să-l evit.

  — Dorinţa vi s-a împlinit.

  Ochii de chihlimbar ai lui Sebastian străluciră.

  — Mi-am îndeplinit până la capăt partea mea de înţelegere. De ce mă dojeniţi, domnişoară Merryweather?

  Prudence simţi cum se îmbujorează la amintirea târgului pe care îl încheiaseră în bibliotecă.

  — Ştiţi foarte bine. Mă aşteptam să mânuiţi întreaga chestiune într-o manieră mult mai subtilă, domnule conte. N-am crezut că o s-o transformaţi într-o farsă.

  Prudence înţelesese până la urmă, în acea după amiază modul exact în care Sebastin trata ofensa fratelui ei. Hester, împărţită între amuzamentul şi afecţiunea ei pentru Trevor, îi povestise pe scurt lui Prudence în urmă cu două ore, zvonurile cele mai recente.

  — Toată lumea ştie că Trevor îl provoacă la duel de fiecare dată când află că Angelstone ţi-a vorbit sau te-a invitat la dans, îi explicase Hester în timp ce serveau ceaiul.

  — Oh, nu!

  Prudence îşi privi şocată prietena.

  — De ce naiba nu poate învăţa Trevor să-şi ţină gura-nchisă?

  Hester ridică din umeri. E foarte tânăr, draga mea. Şi foarte hotărât să te protejeze Oricum, Angelstone a făcut un joc din întreaga poveste, îi transmite cu promptitudine scuze înflorate de fiecare dată când Trevor îl provoacă la duel.

  — Şi Trevor acceptă?

  — Băiatul nu poate face nimic altceva. Reputaţia lui Angelstone nu e câtuşi de puţin afectată, pentru că nimeni n-ar visa să-l suspecteze de laşitate. Reputaţia lui este mult prea formidabilă. Nu-i suflet care să creadă că-i este frică, de fapt, să se dueleze cu Trevor.

  Prudence se însenină puţin.

  — Presupun că toată lumea înţelege că Angelstone dovedeşte compasiune şi o fire matură refuzând să se dueleze cu fratele meu.

  — Nu tocmai, draga mea, spuse Hester. Se bănuieşte că Angelstone refuză să tragă un glonte în bietul Trevor, pentru că nu vrea să te supere.

  — Nu înţeleg.

  Hester oftă.

  — E foarte evident, Prue. Toată lumea crede că Angelstone este îngăduitor faţă de tine pentru moment, pentru că se crede că tu eşti desemnată să fii următoarea victimă a îngerului Prăbuşit.

  — Aiureli!

  Dar Prudence fusese conştientă de şocul emoţiei care o străbătuse. Era o nebunie să accepte ideea că Angelstone ar fi putut avea un altfel de interes faţă de ea decât unul intelectual, dezinteresat. Cu toate acestea, nu-şi putea şterge din memorie amintirea sărutului lui.

  În seara asta era hotărâtă să-l înfrunte în legătură cu modul în care el îl trata pe Trevor. Intenţiona să fie foarte fermă.

  Sebastian contempla acum expresia hotărâtă a lui Prudence.

  — Dacă vă reamintiţi termenii înţelegerii noastre, domnişoară Merryweather, o să vă aduceţi aminte că n-aţi specificat cum anume trebuia să evit duelurile cu fratele dumneavoastră.

  — Nu mi-am dat seama că Trevor se va face de râs continuând să vă provoace la duel. Era atât de neliniştit după ce v-a provocat la duel prima oară, încât am presupus că ar fi fost recunoscător să scape nevătămat. Am sperat că se va strădui să evite o confruntare ulterioară.

  — Lertaţi-mă că spun asta, domnişoară Merryweather, dar mă tem că nu ştiţi prea multe despre cum lucrează un creier de bărbat.

  — Nu cunosc cum lucrează un creier imatur de bărbat, spuse ea. Asta vă garantez. Şi mi se pare, domnule, că felul în care vă purtaţi cu fratele meu nu este cu nimic mai matur decât felul, lui de-a se purta cu dumneavoastră. N-o să vă permit să vă amuzaţi pe seama fratelui meu.

  — Chiar aşa?

  — Da. Şi dacă tot suntem la subiect, aş vrea de asemenea să vă informez că n-o să accept să vă amuzaţi nici pe seama mea.

  Simţi că se îmbujora, dar rămase fermă.

  — Asta pentru cazul în care v-a venit ideea să o faceţi.

  — Cum o să mă opriţi? întrebă Sebastian cu un interes grav.

  — Dacă va fi nevoie, o să pun capăt odată pentru totdeauna absurdităţii ăsteia, refuzându-vă invitaţiile la dans.

  Îşi ridică bărbia provocator.

  — Probabil voi înceta complet să vă mai vorbesc, continuă ea.

  — Haideţi acum, domnişoară Merryweather. Nu lansaţi ameninţări pe care nu veţi fi în stare să le duceţi la îndeplinire. Ştiţi că aţi fi în curând la fel de plictisită ca şi mine de toate treburile astea chiar dacă m-aţi tăia în bucăţi.

  — Sunt sigură că aş putea găsi una sau două persoane interesante cu care să-mi facă plăcere să discut, spuse ea, dar cuvintele ei fuseseră rostite din pură bravadă şi bănui că el ştia acest lucru.

  Sebastian era cel care făcea ca interminabilul şir de baluri şi serate să fie suportabil. Se ajunsese până acolo încât Prudence aştepta acum cu nerăbdare să iasă în oraş seara ştiind că el avea să apară la una sau mai multe din petrecerile la care participa ea.

  Ochii lui Sebastian străluciră cu o expresie de cunoscător. Îi luă mâna şi o conduse în ringul de dans.

  — Priviţi în jur, domnişoară Merryweather. Nu mai e nimeni aici în seara asta care-ţi împărtăşeşte interesele. Nimeni altcineva cu care să discuţi despre tehnicile de investigare. În ce priveşte lumea mondenă, sunteţi doar o jucărie nouă şi neobişnuit de amuzantă.

  Prudence îi cercetă chipul.

  — Cred că mai degrabă asta-i tot ce însemn pentru dumneavoastră, domnule conte.

  Sebastian începu să danseze vals.

  — Spre deosebire de mulţi alţii prezenţi aici astă seară, eu ştiu cum să am grijă de jucăriile mele. Nu-mi face plăcere să le stric şi-apoi să le arunc.

  Prudence îşi ţinu respiraţia.

  — Ce vrea să-nsemne asta, domnule?

  — Înseamnă că eşti în siguranţă cu mine, Prue, spuse el încet. Şi la fel şi agasantul ăla de căţeluş care ţi-e frate.

  Neştiind cum să ia prima parte a acestei promisiuni, Prudence se agăţă de ultima.

  — Atunci o să încetaţi să-l mai torpilaţi pe Trevor?

  — N-avea teamă. Mai devreme sau mai târziu o să-şi dea seama că atunci când vreau ceva, nu las pe nimeni să-mi stea în cale. Într-un târziu, va înceta. Şi acum, m-am tot gândit la ultima noastră discuţie şi am o altă întrebare pentru dumneata.

  Prudence îl privi nesigură.

  — Ce anume?

  — Ai spus că ai găsit bijuteriile Pembroke sub o duşumea de lemn, în timp ce căutai semne ale fenomenelor spectrale. Mă îndoiesc că ai scos fiecare scândură din casă în căutarea unei fantome.

  — Nu, bineînţeles că nu, consimţi ea.

  — Atunci de unde-ai ştiut ce scânduri să scoţi?

  — Oh, asta-i foarte simplu, domnule conte, spuse ea. Am ciocănit.

  — Ciocănit?

  Prudence chicoti.

  — Cu un baston. Legenda bijuteriilor Pembroke era în legătură cu fantoma Pembroke, vedeţi. Ştiam că dacă aş fi găsit bijuteriile, aş fi fost în stare să confirm sau să infirm poveştile despre fantomă.

  — Aşa că te-ai apucat să cauţi bijuteriile sperând să găseşti fantoma. Fireşte că te-ai gândit că bijuteriile, dacă mai erau încă ascunse undeva în casă, trebuiau să fie într-un loc tăinuit.

  — Şi o ascunzătoare secretă în podea sau în pereţi ar fi trebuit să producă un zgomot de loc gol, când aş fi bătut în lemnul de deasupra ei, concluzionă Prudence fericită.

  — Foarte logic.

  În ochii lui Sebastian se citea o veritabilă admiraţie.

  — M-am dus prin toată casa cu un baston rezistent şi am ciocănit în fiecare perete şi în fiecare podea. Când am descoperit un loc care suna a gol, am dat instrucţiuni ca scândurile să fie scoase. Bijuteriile erau ascunse într-o deschizătură sub una din ele. Bunicul lui lady Pembroke uitase să transmită secretul ascunzătorii lui descendenţilor săi, aşa că bijuteriile s-au pierdut.

  — Foarte inteligent!

  Sebastian privi în jos, spre ea, încuviinţând calm:

  — Sunt impresionat…

  Prudence se îmbujoră şi mai tare la această laudă.

  — Mă bucur pentru lady Pembroke, desigur, dar trebuie să recunosc că am fost cam dezamăgită că n-am găsit dovezi ale fenomenelor spectrale.

  Zâmbetul lui Sebastian era ironic.

  — Sunt sigur că lady Pembroke ar prefera de departe bijuteriile fantomei Pembroke.

  — Asta spune şi ea.

  — Cum de-ai ajuns să ai o pasiune atât de neobişnuită? întrebă Sebastian.

  — Influenţa părinţilor mei, cred, spuse Prudence şi zâmbi aducându-şi aminte. Amândoi erau devotaţi subiectului filosofiei naturale. Tatăl meu a studiat fenomenele meteorologice. Mama mea a făcut observaţii vaste asupra speciilor de animale şi păsări care trăiau în împrejurimile fermei noastre.

  Sebastian o urmărea concentrat.

  — Şi te-au învăţat cum să observi?

  — Da. Şi cum să conduc o investigaţie logică pentru a descoperi răspunsul la o întrebare. Erau de-a dreptul experţi la genul ăsta de lucruri, zise Prudence şi zâmbi cu mândrie. Amândoi au avut lucrări publicate în revistele mai multor societăţi ştiinţifice.

  — Şi tatăl meu avea publicate fragmente din unele jurnale ale lui, spuse Sebastian încet.

  — Serios? Ce fel de studii făcea?

  — Făcea descrieri ample ale călătoriilor şi explorărilor lui. Multe dintre ele au fost de mare interes pentru societăţile de ştiinţă.

  — Ce palpitant! Prudence era fascinată. Mă gândesc că aveai voie să-l însoţeşti în călătoriile lui, nu?

  Sebastian zâmbi abia schiţat.

  — Când am mai crescut, tatăl meu ne-a luat pe toţi cu el, pe mama, pe mine şi pe fratele meu mai mic – aproape oriunde mergea. Mama avea talentul de-a fi în stare să-şi facă un cămin în mijlocul deşertului sau pe o insulă din Mările Sudului.

  — Ce s-a-ntâmplat când aţi crescut mai mare?

  — Mama şi fratele meu au continuat să călătorească cu tatăl meu. Dar eu am plecat de unul singur. Am căutat ocazii de investiţii interesante în porturi străine. Am făcut câteva observaţii asupra terenurilor pentru armată, în timpul războiului. Lucruri de genul ăsta.

  — Vă invidiez pentru priveliştile pe care le-aţi văzut şi pentru lucrurile pe care trebuie să le fi învăţat, spuse Prudence.

  — E adevărat c-am învăţat foarte multe despre lume.

  Ochii lui Sebastian erau la fel de duri şi de strălucitori ca şi feţele pietrelor preţioase.

  — Dar preţul educaţiei mele a fost prea ridicat.

  — Nu înţeleg, şopti Prudence.

  — Cu patru ani în urmă, fratele şi părinţii mei au fost omorâţi de o avalanşă de stânci, în timp ce călătoreau printr-o trecătoare de munte într-un colţ din Orient, uitat de oameni şi de Dumnezeu, numit Saragstan.

  Prudence se opri locului, în ringul de dans.

  — Ce îngrozitor pentru dumneavoastră, domnule conte! ştiu cum trebuie să vă fi simţit. Îmi amintesc prea bine care erau sentimentele mele când am primit vestea că părinţii mei au fost omorâţi într-un accident de trăsură.

  Sebastian nu păru să o audă. Privirea îi era îndreptată spre înăuntrul lui când o conduse în afara ringului de dans. Prudence simţi că el se concentra asupra unui tărâm îndepărtat, pe care numai el îl putea vedea. Sebastian se opri în apropierea uşilor cu canaturi din sticlă şi privi afară, în noapte.

  — Trebuia să-i întâlnesc într-un orăşel de la poalele munţilor. Aveam probleme de afaceri acolo. Ţesătorii locali produc o îmbrăcăminte foarte bună pe care am cumpărat-o şi am transportat-o cu vapoarele în Anglia şi America. Părinţii şi fratele meu n-au mai ajuns niciodată.

  — Îmi pare foarte rău, domnule conte.

  Prudence căuta cuvinte de mângâiere.

  — Asemenea accidente tragice sunt foarte greu de îndurat, continuă ea.

  Sebastian îşi umbri ochii cu genele lui lungi, negre. Când le ridică din nou şi o privi dintr-o parte pe Prudence, ea ştiu că el se întorsese în prezent.

  — N-ai înţeles. Părinţii şi fratele meu n-au murit dintr-un accident.

  Prudence îl privi fix.

  — Ce spuneţi?

  — Avalanşa de stânci care i-a ucis a fost provocată anume de bandiţii care-i jefuiau pe drumeţii din munţi. N-am ştiut că bandiţii erau o problemă în regiune, când i-am trimis vorbă tatălui meu să mă întâlnească în orăşelul ăla afurisit.

  — Doamne Dumnezeule!

  Ochii lui Prudence se măriră când înţelesese ce spunea.

  — Sigur nu vă învinuiţi pe dumneavoastră, domnule conte?

  — Nu ştiu.

  Îşi sprijini unul din umeri de tocul ferestrei şi continuă să privească în întuneric.

  — Adevărul e că acum ar fi trăit cu toţii dacă nu le-aş fi cerut să mi se alăture, în Saragstan.

  Prudence îi atinse mâneca.

  — Nu trebuie să vă asumaţi responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat. Nu v-aţi distrus familia. Bandiţii au făcut asta. Au fost vreodată prinşi şi pedepsiţi?

  — Da. Sebastian privi în jos, spre ea. Au fost pedepsiţi.

  Gura lui se curbă într-un zâmbet înfricoşător.

  — Acum, domnişoară Merryweather, sugerez să schimbăm subiectul. Prefer să nu discut cu dumneata probleme atât de neplăcute.

  — Înţeleg foarte bine, domnule conte, spuse Prudence cu seriozitate. Nu cred că-i un lucru bun să te opreşti prea mult asupra trecutului. Prezentul şi viitorul sunt importante. Nu sunteţi de acord?

  — N-am idee.

  Sebastian reacţionă ca şi când întrebarea l-ar fi plictisit.

  — O să las asemenea concluzii filosofice la latitudinea dumitale, continuă el.

  Diavolul punea la cale o ticăloşie în noaptea asta. Prudence era sigură de acest lucru o oră mai târziu, când Sebastian îşi luă rămas bun de la ea şi se îndreptă spre uşă.

  În răstimpul ultimelor câteva zile, ajunsese să simtă că-l cunoaşte destul de bine pe enigmaticul bărbat. Exista un sentiment de recunoaştere adânc înăuntrul ei. Nu-l înţelegea pe deplin, dar ştia că era acolo.

  Credea că putea vedea dincolo de masca distantă pe care o arăta lumii. Credea că putea chiar să şi citească micile semne care indicau schimbările subtile în dispoziţia lui morocănoasă.

  În seara asta, decise Prudence, el avea un aer de agerime pătrunzătoare, un sentiment de anticipare înăbuşit, ca acela al unui animal de pradă la vânătoare. O îngrijora. Sebastian fusese în aceeaşi dispoziţie ciudată în ultimele trei nopţi.

  Îl urmări croindu-şi cale prin încăperea strălucitoare. În curând avea să dispară în mulţimea de oaspeţi care umplea casa Thombridge.

  Nu era pentru prima oară săptămâna asta când îl urmărise dispărând pe tăcute dintr-o cameră de bal aglomerată. Se făcuse nevăzut din trei săli de bal noaptea trecută, din alte două cu o noapte înainte şi din încă două cu o noapte înainte de asta. De fiecare dată reapăruse la scurt timp după aceea şi se purtase ca şi când nu fusese deloc plecat. Se pare că nimeni în afară de Prudence nu observase. La urma urmei, încăperile erau atât de aglomerate, încât nu era mare lucru să pierzi din ochi pe cineva pentru o vreme.

  Dar Prudence era foarte conştientă de prezenţa lui Sebastian ori de câte ori el era prin preajmă şi-i simţea dispariţia instantaneu.

  Oricine observase schimbarea din această seară şi-ar fi închipuit că pleca. La urma urmei, era trecut de miezul nopţii şi Sebastian petrecuse mai bine de o oră la balul de la Thombridge. Contele era bine cunoscut pentru înclinaţia lui de a se plictisi uşor.

  Prudence începuse să-şi închpuie că firea agitată a lui Sebastian îl determinase să se amuze în feluri nu prea fericite. Ştia că-i plăceau problemele încurcate şi nu putea uita că dovedise un interes deosebit pentru cercetările pe care le făcuse ea în căutarea bijuteriilor Pembroke. Într-adevăr, întrebările lui în legătură cu investigaţiile ei fuseseră extrem de specifice.

  Prudence puse cele două lucruri cap la cap şi ajunse la concluzia alarmantă că Sebastian ar fi putut avea slăbiciunea de-a deschide uşi închise şi de-a da târcoale seifurilor din casele aglomerate, doar pentru că îl amuza să o facă. Poate că îi plăcea sentimentul cutremurător de-a descoperi bijuterii, cu toate că era mai bogat decât majoritatea gazdelor lui.

  Cu siguranţă că Sebastian n-ar fi furat niciuna din valorile pe care ar fi avut şansa să le găsească, se asigură pe sine Prudence. Dar ar fi putut foarte bine să se delecteze cu ocupaţia periculoasă de-a le căuta.

  Jocul pe care îl juca implica un risc mult prea mare. Trebuia oprit înainte de-a intra în bucluc.

  Luă o ultimă înghiţitură din punciul ei şi îşi puse jos paharul cu o hotărâre fermă. În seara asta avea de gând să afle în ce fel de afaceri nelegiuite se angajase îngerul Prăbuşit când dispăruse dintr-o sală de bal aglomerată. Când avea să descopere cu exactitate natura amuzamentului său, avea să-i ţină o prelegere severă. Plictiseala nu era o scuză pentru a te angaja într-o ticăloşie.

  Era o sarcină simplă să se strecoare prin mulţime pe urmele lui Sebastian. Oamenii care o observară dădură prietenoşi din cap, presupunând, fără îndoială, că ea se îndrepta spre una din camerele de la etaj prevăzute pentru doamne.

  Prudence zâmbi şi schimbă câteva vorbe cu una sau două dintre cunoştinţele lui Hester, îndreptându-se tot timpul spre holul unde dispăruse Sebastian.

  Câteva minute mai târziu se văzu singură într-un coridor gol. Privi repede în jos, îşi ridică poala rochiei din muselina de culoarea muştarului şi se grăbi spre scara din dos.

  Când ajunse la scări, se opri din nou ca să se asigure că niciunul dintre servitori nu era prin preajmă. Nu se vedea niciunul dintre servitorii familiei Thombridge, frumos îmbrăcaţi în livrea. La ora asta ar fi trebuit să fie cu toţii ocupaţi, în bucătării, sau să circule prin mulţime, ducând tăvi cu punci şi şampanie.

  Prudence privi cu greutate în sus, în întunericul din partea superioară a scărilor. Poate se înşelase crezând că Sebastian venise pe aici. Îl văzuse doar pentru o clipă dispărând în holul acesta.

  Începu să urce scările, fără ca pantofii ei uşori, de dans să facă zgomot. Când ajunse la cel de-al doilea etaj, ezită din nou, încercând să se orienteze. Două candelabre de hol erau aprinse, dar în cea mai mare parte, această secţiune a casei era în umbră.

  Un sunet slab, ca un oftat, venit din capătul îndepărtat al holului întunecat, îi atrase lui Prudence atenţia. Cineva tocmai închisese fără zgomot uşa unui dormitor.

  Merse pe coridorul carpetat până ajunse la uşă. În timp ce stătea şi o privea, nesigură de următoarea ei mişcare, o linie subţire de lumină de la o lumânare apăru la baza uşii. Cineva era înăuntru.

  Degetele lui Prudence tremurară când apucă clanţa. Dacă greşea crezând că Sebastian intrase în dormitor, următoarea mişcare s-ar fi putut dovedi extrem de stânjenitoare. Îşi pregăti două sau trei scuze logice în timp ce deschise uşa cu grijă.

  Sclipirea de lumină pe care o văzuse o clipă mai devreme dispăru imediat ce păşi în cameră. Dormitorul era cufundat în beznă.

  Prudence rămase în prag câteva secunde lăsându-şi ochii să se acomodeze cu lipsa luminii. Când reuşi să distingă forma voluminoasă a unui pat enorm, cu baldachin, închise încet uşa în urma ei.

  — Sebastian! şopti ea. Unde eşti? Ştiu că eşti aici.

  În spatele ei ceva se mişcă, aproape fără zgomot. O mână de bărbat i se aşeză peste gură. Prudence îngheţă de spaimă când se văzu ţintuită de un corp mare şi puternic. Apoi începu să se lupte cu furie. Dinţii ei se înfipseră în palma care-i acoperea gura.

  — La dracu, îi murmură Sebastian în ureche. Trebuia să-mi imaginez că eşti tu. Dă-mi cuvântul tău că n-o să vorbeşti decât în şoaptă şi-ţi dau drumul. Dă din cap dac-ai înţeles.

  Prudence dădu din cap frenetic. Sebastian o eliberă din strânsoare, o apucă de umeri şi o răsuci către el.

  Prudence nu putu să-i vadă aproape deloc trăsăturile în întuneric, dar tonul vocii lui şi maniera în care degetele lui îi intrară în umeri îi spuneau că era nervos.

  — Ce dracu’ crezi că faci aici? o întrebă el.

  — Te urmăresc pe tine.

  — Proastă mică!

  O zgâlţâi puţin, cu exasperare.

  — Crezi că ăsta-i vreun joc? întrebă el.

  Prudence îşi luă inima în dinţi.

  — Nu, dar se pare că tu crezi asta. Unde te tot furişezi, domnule? Cu siguranţă că pui la cale o ticăloşie. Ar trebui să-ţi fie ruşine. Ce fel de purtare e asta din partea unui bărbat cu familia şi cu titlul dumitale?

  — Exact ce-mi trebuie! O prelegere despre comportarea mea.

  Prea târziu, lui Prudence îi trecu brusc prin cap un gând îngrozitor, pe care nu-l luase în seamă mai înainte. Aproape că-i tăie respiraţia.

  — Doar nu cumva ai de gând să întâlneşti pe cineva aici, sus, domnule conte?

  — Nu, sigur că n-am de gând să mă-ntâlnesc cu nimeni. Am treabă. Aici, sus, dacă vrei să ştii.

  Prudence se miră de sentimentul de uşurare care o străbătu.

  — Ce fel de treabă?

  — Care implică un colier, şi nu e treaba ta.

  — M-am temut de asta.

  Prudence ar fi vrut să-i poată vedea faţa mai clar.

  — Domnule, refuz să cred că ai ajuns să furi coliere ca să te amuzi. Nu puteai să te fi plictisit atât de mult de viaţa din oraş.

  — La naiba, nu sunt hoţ.

  Păru realmente ofensat.

  — Sigur că nu. Nici n-am crezut asta. Dar eşti un bărbat căruia îi plac problemele încurcate, nu-i aşa? Spune-mi exact ce cauţi în dormitorul ăsta.

  — Ţi-am spus. Căutam un colier. De altfel, n-am de gând să stau aici şi să mă explic. Trebuie să ieşim de-aici până nu vine cineva. Nu se ştie câţi oameni te-au văzut urcând aici.

  — Nu m-a văzut nimeni, îl asigură ea.

  — De unde ştii? Cu greu s-ar spune că eşti expertă în asemenea lucruri.

  — Da’ tu eşti?

  — Am ceva mai multă experienţă în asta decât tine.

  O apucă de braţ şi începu să deschidă uşa. Scârţâitul podelei din hol îl opri.

  — La dracu!

  — Ce-i? şopti-Prudence. E ceva în neregulă?

  — Vine cineva pe hol. Nu putem ieşi acum.

  — Ce se-ntâmplă dacă intră cineva aici?

  — Atunci o să fie jale. Şi numai din vina ta, Prue. Un lucru care nu se va uita curând.

  Sebastian o trase după sine prin cameră, spre şifonierul masiv din lemn de mahon.

  — Ce facem?

  — Ne ascundem.

  Deschise una din uşile şifonierului.

  — Intră! Grăbeşte-te.

  — Angelstone, aşteaptă. Nu cred că-i o idee chiar aşa de bună. Sunt atâtea haine înăuntru. Haine femeieşti. Oh, Doamne, ăsta trebuie să fie dormitorul lui lady Thombridge.

  — Intră aici. Acum, pentru Dumnezeu!

  O apucă de talie ca pe un sac de cartofi şi o înghesui în şifonier.

  — Doamne Dumnezeule!

  Prudence aproape că se sufocă într-o grămadă de mătăsuri, satinuri şi museline scumpe. Se bălăbăni cumplit, încercând să-şi recapete echilibrul.

  — Du-te mai încolo! murmură Sebastian.

  Mâinile lui îi prinseră fesele, încercând să o bage şi mai mult în interiorul şifonierului.

  — Nu mai e loc.

  Conştientă de prezenţa mâinilor lui pe spatele ei, Prudence împinse în grabă hainele, în efortul de-a le da puţin la o parte, Dar şifonierul era plin până la refuz cu straie scumpe.

  — De ce nu ne ascundem sub pat?

  — Drace! Poate ai dreptate.

  Sebastian îi dădu drumul şi se retrase din şifonier.

  Închise uşa de mahon, lăsând-o pe Prudence într-un întuneric de mormânt. În clipa aceea, uşa de la dormitor fu deschisă violent, cu un zgomot răsunător.

  Prudence nu mai avu nevoie să audă mormăitul ultragiat al lordului Thombridge ca să ştie că Sebastian nu apucase să intre sub patul mare.

  — Angelstone! Tu? Cum, tu, fiu ticălos de căţea, nu m-am gândit c-o să te găsesc aici, omule! Eram sigur că avea să se-ntâlnească cu altcineva în seara asta. La dracu’, m-am gândit… crezusem… ca să zic aşa, mi s-a spus… Cum îndrăzneşti, domnule?

  — Bună seara, Thombridge.

  Vocea lui Sebastian era uluitor de distantă. Incredibil, era nuanţată chiar cu obişnuitul lui amuzament cinic. Suna de parcă tocmai îl întâlnise pe Thombridge mai degrabă în clubul lui, decât în dormitorul lui lady Thombridge.

  — O să mă asigur că arzi în iad pentru asta, Angelstone. Să nu-ţi închipui că n-o s-o fac.

  — Calmează-te, Thombridge. Nu sunt aici ca să mă-ntâlnesc cu soţia dumitale.

  — Ce alt motiv ai mai putea avea ca să fii aici, în dormitorul ei? Crezi că nu ştiu c-a dispărut din sala de bal? Vine încoace ca să te întâlnească pe dumneata, nu-i aşa?

  — Nu.

  — Nu-ncerca să negi, ticălosule, urlă Thombridge. Eşti aici ca s-o seduci pe nevastă-mea. Chiar aici în propria mea casă, pentru Dumnezeu. N-ai pic de ruşine, omule? N-ai deloc simţul decenţei sau al onoarei?

  — N-am nici o idee unde-ar putea fi lady Thombridge, domnule. Dar pot să te asigur că n-am deloc intenţia să mă întâlnesc cu ea aici. Uită-te, nu-i nicăieri prin preajmă.

  — Bănuiesc că ai o explicaţie rezonabilă pentru faptul că te găseşti în dormitorul ei, nu? întrebă Thombridge neîncrezător.

  — Căutam noul WE pe care-am auzit că l-ai instalat.

  — Să nu crezi că mă duci cu povestea asta nevinovată, zise Thombridge, în mod clar înfuriat. WE-ul e sub scara din dos, exact acolo unde e în casele cele mai respectabile.

  — Greşeala mea, domnule, spuse Sebastian politicos. Evident, m-am dezorientat când am părăsit sala de bal. Puteam să jur că unul din servitori a spus că era la etajul ăsta. Cred că am băut cam mult din şampania dumitale astă-seară, Thombridge.

  — N-ai să scapi aşa, Angelstone.

  Vocea lui Thombridge tremura de intensitatea emoţiilor sale.

  — Nu mă interesează cât de bun ţintaş eşti.

  — Dacă vrei să mă provoci la duel, Thombridge, te sfătuiesc să te abţii. În cazul în care n-ai auzit, m-am lăsat de asemenea lucruri.

  — Îţi închipui c-o să accept una din scuzele dumitale batjocoritoare? Vocea lui Thombridge deveni piţigăiată, disperată. Eu nu sunt un boieraş stupid de ţară ca să fiu tratat cum îl tratezi pe tânărul Merryweather.

  — Thombridge, ascultă-mă o clipă. Pot să-ţi explic totul.

  — Nu dau doi bani pe explicaţiile dumitale. Şi poţi să te scuteşti de efortul de-a-ţi trimite secunzii să-ţi prezinte scuzele. N-am deloc intenţia de-a te întâlni pe câmpul de onoare.

  — Atunci ce-ai de gând să faci? întrebă Sebastian încet.

  — Ce crezi c-am de gând să fac? Am de gând să bag în dumneata un glonţ, aici şi acum, diavol blestemat ce eşti. Chiar în locul unde ar fi cel mai bine. Poţi să-ţi iei adio de la bărbăţia dumitale, domnule. N-o să-ţi mai folosească după noaptea asta. O să vedem noi în viitor cât de bine o să te mai împerechezi cu soţiile altor bărbaţi.

  — Pentru Dumnezeu! spuse Sebastian. Pune pistolul jos, omule. Jur că n-o doresc deloc pe soţia dumitale. Atenţia mea e îndreptată în altă parte pentru zilele astea.

  Prudence îngheţă. Din felul cum decurgea conversaţia înţelese că Thombridge avea un pistol. Se afla într-o situaţie care-i dădea posibilitatea să apese pe trăgaci.

  — Să nu te-aştepţi să cred că eşti realmente interesat de domnişoara Merryweather, izbucni Thombridge. Nu eşti deloc genul de om care să fie amuzat prea mult timp de o fiinţă ciudată ca ea. Te foloseşti de biata tânără, nu-i aşa?

  — Thombridge, vrei să fii bun şi să mă asculţi o clipă?

  — Faci un spectacol din a o curta, dar ce faci de fapt e că te foloseşti de ea ca să distragi atenţia, în timp ce-ţi urmăreşti scopul. Te foloseşti de domnişoara Merryweather ca paravan ca să flirtezi cu nevastă-mea.

  — Lady Thombridge nu mă interesează deloc, spuse Sebastian, părând că şi-a pierdut brusc răbdarea. Îţi dau, cuvântul meu, Thombridge, că nu sunt aici, în dormitorul ăsta ca s-o aştept pe nevasta dumitale.

  — Nu există nici o altă explicaţie posibilă, declară Thombridge. E atât de frumoasă! Dumnezeu ştie că fiecare bărbat care o priveşte, o doreşte. Crezi că poţi pur şi simplu să ai tot ce-ţi doreşti, nu-i aşa, Angelstone? Bastard afurisit şi arogant ce eşti!

  — Thombridge, insist să te-aduni. Îţi pierzi controlul.

  Prudence ştiu că nu mai putea să aştepte nici o clipă în plus. Era evident că Sebastian nu era în stare să-l calmeze pe Thombridge. Era timpul să-i plătească îngerului Prăbuşit datoria pe care-o avea faţă de el.

  Trase adânc aer în piept şi deschise cu putere uşile şifonierului.

  — Mă scuzaţi, domnilor conţi, spuse Prudence pe un ton tranşant, când uşa se dechise balansându-se. Cred că e timpul să punem capăt tâmpeniei ăsteia înainte de-a fi cineva rănit.

  — Ce dracu?

  Thombridge se răsuci spre ea. La lumina lumânării pe care o adusese cu el Prudence citi, pe faţa lui cu bărbia grosolană, că era şocat. Pistolul din pumnul lui se legănă nesigur.

  — Domnişoară Merryweather, pentru Dumnezeu! Ce faceţi aici? continuă el.

  — Trebuie s-o scuzi pe domnişoara Merryweather, Thombridge.

  Sebastian făcu doar un pas înainte şi luă fără zgomot pistolul dintre degetele lui Thombridge.

  — E încă proaspăt venită de la ţară şi n-a învăţat încă arta de a-şi face o intrare la momentul potrivit.

  Thombridge îl ignoră. Privirea lui uluită era fixată asupra lui Prudence. Furia lui se transformă rapid în confuzie.

  — Ce se-ntâmplă aici?

  Prudence roşi sub privirea acuzatoare, dar îi dărui bărbatului zăpăcit un zâmbet liniştitor.

  — Nu e evident, domnule conte? Angelstone şi cu mine am căutat un loc ferit unde să discutăm anumite probleme implicând fenomenele spectrale şi mă tem că am intrat aici din greşeală.

  — Fenomene spectrale?

  Thombridge păru mai uluit ca oricând. Începu, de asemenea, să pară neîncrezător.

  Sebastian ridică o sprânceană.

  — Încă n-a învăţat să spună o minciună de convenienţă. Nu că ar fi prea multe poveşti care-ar putea explica prezenţa noastră aici. Cred că va trebui să spunem adevărul de data asta.

  Thombridge îl privi.

  — Adevărul fiind acela c-ai adus-o aici pe această femeie tânără şi inocentă ca s-o seduci. Corect, Angelstone?

  — Nu tocmai, spuse Sebastian.

  — N-am avut asemenea intenţii, spuse Prudence iute.

  Thombridge continuă să se încrunte la Sebastian.

  — Ar trebui să-ţi fie ruşine, domnule.

  — Nu eşti primul care mi-a spus-o astă seară.

  — Domnule conte, n-aţi înţeles.

  Prudence sări din şifonier.

  — Angelstone nu m-a adus aici cu intenţia de a mă seduce.

  Thombridge o privi cu milă.

  — Draga mea domnişoară Merryweather! Treaba asta aproape c-o să-i frângă lui lady Pembroke inima generoasă. Sunteţi atât de patetic de naivă!

  Sebastian îşi încrucişă braţele şi se aplecă spre şifonier. O privi meditativ pe Prudence.

  — Naivă” nu-i tocmai cuvântul potrivit pentru domnişoara Merryweather. „Distrată” ar putea fi unul mai bun. Necugetată. Nestăpânită. Imprudentă. Da, mă pot gândi la o varietate de termeni care s-o descrie pe domnişoara Merryweather mult mai bine decât cuvântul „naivă”.

  Prudence îşi împinse ochelarii şi mai sus pe nas şi îl privi fix.

  — E nedrept, domnule conte. Încerc să-i explic lordului Thombridge situaţia asta extrem de neplăcută. Are tot dreptul să ştie cum de-am ajuns în dormitorul soţiei lui.

  — Sigur că da, replică Sebastian, ochii lui de chihlimbar strălucindu-i de un râs diabolic. Explică-i.

  O cuprinse neliniştea, îngrijorarea când înţelese că n-avea de gând s-o ajute-deloc. La naiba cu omul ăsta! Se amuza din nou, de data asta pe seama ei. Luând în considerare faptul că se găseau în situaţia asta din cauza acţiunilor lui şi că ea încerca doar să-i salveze lui pielea, putea măcar s-o susţină în atingerea scopului. Prudence se întoarse spre Thombridge.

  — Adevărul e, domnule conte, că totul e o neînţelegere teribilă, spuse ea sincer.

  Thombridge o întrerupse cu o mişcare subtilă a mâinii. Acum, că nu mai era obligat să joace rolul de soţ ultragiat, se decise, aparent, să-şi asume un alt rol – acela de gazdă ultragiată. Se îndreptă şi-l privi pe Sebastian cu ochi sfredelitori

  — Nu vă deranjaţi, domnişoară Merryweather. Faptele vorbesc singure. Sunteţi singură aici, într-un dormitor, cu unul dintre cei mai notorii bărbaţi ai lumii mondene. Nu mai sunt necesare alte explicaţii.

  Prudence ezită când începu să simtă în ce direcţie se-ndreptau lucrurile. Îşi drese glasul cu grijă.

  — Domnule, cred că aţi înţeles foarte greşit situaţia.

  Thombridge nu-i acordă deloc atenţie. Îl privea încă pe Sebastian cu un aer de automulţumire.

  — Ei bine, domnule? Ai de gând să faci ce se cuvine în legătură cu această tânără femeie?

  Sprijinindu-se cu un umăr de şifonier, Sebastian îşi înclină capul cu o galanterie batjocoritoare.

  — De fapt, Thombridge, domnişoara Merryweather şi cu mine suntem în dormitorul ăsta pentru că eram în căutarea unui loc ferit unde să ne discutăm viitorul. Am hotărât că e timpul să mă căsătoresc. În ce-o priveşte pe domnişoara Merryweather, ea a ajuns la concluzia că n-are cum să obţină o ofertă mai bună, având în vedere vârsta ei înaintată. De aceea, am ajuns la o înţelegere.

  — Angelstone, spuse Prudence cu o voce gâtuită.

  Sebastian nici măcar nu ezită.

  — Dă-mi voie să ţi-o prezint pe logodnica mea, domnule. Domnişoara Merryweather şi cu mine suntem logodiţi.

  Capitolul 5

  — Îmi pare rău că trebuie s-o spun, domnule conte, dar dezastrul în care ne aflăm este numai din vina dumitale, anunţă Prudence când Sebastian întoarse faetonul negru, lustruit, în parcul aglomerat.

  — Eşti mult prea generoasă, draga mea. Sebastian condusese cei doi cai negri, foarte potriviţi în torentul traficului. Cred că putem să-ţi atribuim ţie cea mai mare parte din vină pentru evenimentele din noaptea trecută.

  Prudence se retrase sub borul pălăriei ei din paie. Îşi trase poala rochiei ei de finet, de un albastru ca ardezia, peste ghetele ei solide şi căută o cale să se apere.

  — Încercam doar să-ţi vin în ajutor.

  — Chiar aşa?

  — Dacă mi-ai fi dat voie că-i explic lordului Thombridge, totul s-ar fi rezolvat în mod satisfăcător.

  Prudence privi drept în faţă, perfect conştientă de privirile pe care ea şi Sebastian le atrăgeau dinspre trăsurile care treceau pe lângă ei.

  Aşa fusese din noaptea trecută, când Thombridge îi însoţise înapoi în sala de bal şi anunţase vestea logodnei îngerului Prăbuşit.

  La început, oaspeţii Thombridgeilor fuseseră uluiţi, apoi amuzaţi şi, în cele din urmă, profund intrigaţi. Acesta era de departe cel mai distractiv eveniment al sezonului monden. Ideea că îngerul Prăbuşit se căsătorea cu amuzanta şi originala femeie era, evident, mai mult decât putea crede majoritatea membrilor lumii mondene.

  Reacţia înaltei societăţi nu se compară deloc cu cea a lui Trevor şi Hester, care rămăseseră fără grai, în urma şocului. Sebastian dorise ca Prudence să nu încerce să le explice nici unuia dintre ei situaţia, pentru că ar fi complicat şi mai mult lucrurile. Prudence era obligată să fie de acord cu el asupra acestui punct.

  Surprinzător, dar Hester fu prima care-şi reveni în urma uluitorului anunţ. Odată ce digerase vestea, ochii ei deveniseră ciudat de sclipitori.

  — Nu-i tocmai lucrul la care m-aşteptam, medită Hester. Dar îngerul Prăbuşit rareori face ce se-aşteaptă alţii să facă. Şi, prin urmare, îşi alege pe cineva ieşit din comun ca să fie viitoarea contesă.

  — Asta-i doar încă unul din jocurile lui sângeroase, mârâi Trevor.

  — Nu sunt chiar aşa de sigură de asta, spuse Hester. O logodnă e un angajament onorabil. Orice altceva s-ar putea spune despre Angelstone, nu s-a auzit vreodată să-şi fi încălcat cuvântul. Oricum ar fi, nu se mai poate face nimic acum. Prue este logodită cu îngerul Prăbuşit şi ăsta-i pur şi simplu un fapt. Va trebui să continuăm, ca şi când totul ar fi absolut normal.

  Logodna era, cu siguranţă, un eveniment anormal, în ce privea lumea bună. Toată Londra era în aşteptare. Sebastian hotărâse plimbarea în parc în după-amiaza aceasta, sperând că era mai bine să se arate lumii cu îndrăzneală decât să încerce să se ascundă atenţiei nedorite. Prudence nu era pe deplin convinsă că motivul lui era corect.

  — Te rog, nu te supăra, Prue, spuse el acum. Adevărul e că explicaţiile tale pentru Thombridge făceau mai mult rău decât bine.

  Prudence îl privi fix.

  — Nu văd cum puteau să facă mai mult rău decât explicaţiile dumitale ridicole, domnule conte. Şi nu-mi aduc aminte să-ţi fi dat voie să-mi spui pe numele mic.

  Gura lui Sebastian se curbă abia vizibil.

  — N-am crezut c-o să te superi. La urma urmei, suntem logodiţi.

  — Nu din vina mea.

  — Nu?

  Sprânceana neagră a lui Sebastian se arcui batjocoritor.

  — Ce credeai c-o să se-ntâmple când ai sărit din şifonier?

  Prudence apucă foarte strâns săculeţul ei mare, de mână.

  — Încercam să-ţi salvez viaţa, domnule. În cazul că n-ai observat, erai într-o situaţie cam nerezonabilă în acel moment.

  — Da, era, nu-i aşa?

  Sebastian nu păru prea interesat de problemă.

  — Dar mi-ai sărit în ajutor şi-am fost salvat.

  — Mă bucur că apreciezi măcar atât.

  Era rănită de sarcasmul lui amuzant.

  — Având în vedere termenii înţelegerii pe care-am încheiat-o, îţi eram datoare. Voiam doar să-mi plătesc datoria faţă de dumneata.

  — Ah, da, înţelegerea noastră…

  — Am crezut că te puteam răsplăti salvându-te de lordul Thombridge.

  — Înţeleg.

  Prudence căzu din nou în mâhnirea vinovată în care se afundase începând cu noaptea trecută.

  — Cred că trebuie să fii foarte supărat, domnule conte.

  Sebastian ridică din umeri.

  — Nu în mod special.

  Zăpăcită, Prudence îl privi lung, pieziş.

  — De ce nu?

  — Nu cred că logodna noastră va fi o problemă.

  Prudence se învioră.

  — Ai un plan de-a rezolva situaţia asta dificilă?

  — Cred că s-ar putea spune şi aşa.

  Prudence îl privi cu un respect şi o uşurare crescânde.

  — Domnule conte, asta-i o veste excelentă. Ce anume intenţionezi să faci?

  Sebastian îi zâmbi, dar privirea îi era de nepătruns.

  — E un plan foarte simplu, draga mea. Am intenţia şi mă bucur pe deplin de beneficiile de-a fi un bărbat logodit.

  Prudence rămase cu gura căscată.

  — Poftim?

  — N-ai auzit?

  Sebastian îşi înclină capul cu o politeţe rece, spre o doamnă în vârstă dintr-o trăsură ce trecea pe lângă ei şi care privea fix spre faeton. Femeia privi repede în altă parte.

  — Ai de gând să laşi logodna să continue? întrebă Prudence nevenindu-i să creadă. Pentru ce Dumnezei vrei să faci asta?

  — Nu cred că avem prea mult de ales, nu? Dacă anunţăm în mod public că logodna noastră este o farsă reputaţia ta va fi distrusă.

  — Ceea ce n-ar conta prea mult, domnule conte. O să mă retrag pur şi simplu la ţară, puţin mai repede decât fusese programat. Lumea bună o să uite curând de mine.

  — Dar de mine, Prue? întrebă Sebastian încet. Lumea mondenă n-o să uite prea repede rolul meu în toate astea, te asigur. Thombridge, cel puţin, o să decidă, fără îndoială, că suspiciunile lui iniţiale privind prezenţa mea în dormitorul soţiei lui erau corecte. Foarte probabil c-o să vină din nou după mine cu pistolul lui.

  Prudence îşi prinse buza de jos între dinţi şi-l privi pe Sebastian.

  — Chiar crezi c-o să facă asta?

  — Aş zice că e foarte probabil.

  — Nu m-am gândit la asta. Ce-o să facem, domnule conte?

  — O să terminăm sezonul monden ca un cuplu logodit spuse Sebastian calm. Când ajungem în luna iunie, te vei putea întoarce la Dorset şi eu o să-mi continui afacerile. Bârfele o să-şi piardă treptat interesul.

  — Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Prudence, gândindu-se cu atenţie la cele auzite. La un moment dat, în timpul verii, o să anunţ fără vâlvă că renunţ. Până la toamnă, toată lumea va fi uitat de chestiunea asta.

  — Foarte probabil.

  — Da, s-ar putea să meargă.

  Prudence se încruntă gânditoare.

  — Asta-nseamnă că în următoarele două luni şi jumătate amândoi vom fi obligaţi să ne prefacem că suntem logodiţi.

  — Crezi că poţi să-ţi joci rolul de logodnică fericită atât de mult timp, Prue?

  — Nu ştiu, spuse ea sincer. Nu mi-am mai încercat niciodată talentul de actriţă amatoare.

  — Sunt sigur că, după ce te antrenezi puţin, o să prinzi meşteşugul.

  — Chiar crezi?

  Prudence îşi înclină capul într-o parte şi-i aruncă o privire pătrunzătoare.

  — Dar dumneata, domnule conte?

  Gura lui Sebastian se arcui puţin.

  — Nu-i nevoie să te-ngrijorezi, draga mea. Te asigur că pot face faţă rolului meu. Am talent actoricesc în sânge.

  — Da, asta-i adevărul, nu-i aşa? Eşti extrem de norocos că mama dumitale era o actriţă desăvârşită, oftă Prudence. Îmi pare într-adevăr foarte rău pentru toate astea.

  — Ia în seamă partea bună a situaţiei, sugeră Sebastian. Poate că acum, parazitul ăla de frate al tău o să înceteze să mă provoace la duel ori de câte ori dansez cu tine.

  — Asta aşa-i, bănuiesc.

  Prudence îşi drese discret glasul.

  — Ar mai fi încă o mică problemă în legătură cu evenimentele din noaptea trecută, pe care aş vrea s-o clarificăm înainte de-a merge mai departe cu pretinsa noastră logodnă.

  Sebastian zâmbi.

  — Dă-mi voie să ghicesc care-i problema asta mică. Probabil că vrei să ştii exact ce făceam în dormitorul lui lady Thombridge.

  — Da, de fapt aş dori o explicaţie. N-am crezut nici o clipă c-aţi avut o întâlnire cu ea. Te-am observat îndeaproape în ultima vreme, domnule conte, şi noapte trecută n-a fost pentru prima dată când te-am văzut dispărând misterios pentru un timp din sala de bal. Din câte-am putut să-mi dau seama, nu te-ai întâlnit cu nimeni în aceste ocazii.

  Sebastian o privi cu o expresie de admiraţie distantă.

  — Ai fost foarte atentă. Dar nu pot să spun că sunt surprins. Eşti o femeie cât se poate de uimitoare.

  — Nu sunt absolut sigură că ăsta-i un compliment. Şi-acum, ai de gând să-mi spui ce se întâmpla aseară?

  Ochii de chihlimbar ai lui Sebastian străluciră puţin când se gândi la întrebare.

  — Chiar crezi c-am ajuns un spărgător?

  Prudence îşi îngustă privirea în spatele lentilelor ochelarilor ei.

  — Mi-a trecut prin cap, domnule conte, că într-o încercare nefericită de-a îndepărta singurătatea, ai fi putut recurge la o îndeletnicire destul de nefericită.

  — Cu alte cuvinte, te-ai gândit că m-aş fi putut transforma într-un hoţ de bijuterii. Sunt şocat să aflu că ai o părere aşa de proastă despre mine!

  — Ei bine, n-am fost foarte sigură de ce aveai de gând spuse Prudence repede. La urma urmei, nu e ca şi când ai fi avut nevoie de bani. Toată lumea spune că eşti la fel de bogat ca şi Cresus. Deci ce făceaţi în dormitorul lui lady Thombridge?

  — Parţial, ai avut dreptate în presupunerea ta iniţială aşa cum am încercat să-ţi spun, căutam un colier. Un colier anume.

  — Ce? Prudence îl privi uluită. Nu cred asta.

  — E foarte adevărat. De altfel, colierul nu aparţinea lui lady Thombridge.

  Prudence fu imediat intrigată.

  — Al cui era colierul?

  — Aparţine unei anume doamne din lumea mondenă, care i l-a dat lui lady Thombridge.

  — De ce i l-a dat? întrebă Prudence.

  — Sperase să obţină tăcerea lui lady Thombridge, spuse Sebastian încet.

  — Tăcerea ei? Prudence ajunse la concluzia evidentă. Lady Thombridge o şantaja pe femeia asta?

  — Exact. Când lady Thombridge a mai cerut încă o bijuterie, în schimbul tăcerii ei, victima a înţeles că cererile nu aveau să se sfârşească niciodată. A hotărât să vadă dacă se putea face ceva ca s-o oprească pe lady Thombridge.

  Prudence se încruntă.

  — Victima a venit la dumneata pentru problema asta?

  — Nu, a consultat un poliţist pe nume Whistlecroft. Whistlecroft a hotărât să mă consulte pe mine. Noi doi am făcut un aranjament, înţelegi? Are instrucţiuni să-mi aducă mie câteva dintre cele mai interesante cazuri.

  Prudence era captivată acum.

  — Şi a venit la dumneata cu acest caz?

  — Da.

  — Ce emoţionant! spuse Prudence şi trase aer în piept. Ai găsit colierul noaptea trecută?

  Zâmbetul arogant al lui Sebastian exprima ceva mai mult decât doar o urmă de automulţumire.

  — Da, se pare că l-am găsit.

  — Unde e? Ce-ai făcut cu el?

  — A fost înapoiat posesorului de drept, azi dimineaţă. Whistlecroft s-a ocupat de terminarea afacerii. Prefer să rămân anonim în asemenea probleme. Nimeni altcineva cu excepţia ta, a lui Whistlecroft şi a unui prieten de-al meu pe nume Garrick Sutton nu mai ştie de micuţa mea ocupaţie.

  — Înţeleg. Pot să pricep de ce vrei să păstrezi secretul asupra acestei pasiuni pe care-o ai. Dar ce-i cu lady Thombridge? N-o să pună în aplicare ameninţările ei cu şantajul, odată ce-a înţeles că victima nu mai cooperează?

  — Mă îndoiesc.

  — De ce nu?

  — Pentru că înainte de-a fi întrerupt grosolan de tine şi de Thombridge am avut timp să las un bilet în seiful lui lady Thombridge, în locul colierului ei. O să-l descopere suficient de curând.

  — Un bilet? întrebă Prudence. Ce spunea?

  — Doar atât: că o persoană anonimă ştia că pedigree-ul lui lady Thombridge nu era tocmai ce credeau cei din lumea mondenă şi lordul Thombridge că este. Ca să spun lucrurile pe nume, Prue, lady Thombridge provine din drojdia societăţii şi ar fi ruinată în societatea înaltă dacă acest lucru ar fi dat la iveală vreodată.

  — Din drojdia societăţii?

  — E o creatură extrem de isteaţă şi de ambiţioasă, care a luptat să ajungă în lume. N-o acuz deloc pentru că şi-a creat o mască respectabilă cu care-a prostit lumea bună şi i-a adus un soţ bogat.

  Prudence bombăni:

  — Cu alte cuvinte, a muncit din greu pentru ce are şi o respecţi pentru asta, dar nu poţi îngădui să recadă în vechiul ei fel de-a fi, nu-i aşa?

  — Nu atunci când îşi alege o victimă care de asemenea a luptat să iasă din mizerie şi să intre în societatea înaltă. Lady Thombridge are tot ce-şi doreşte acum, aşa că n-are nevoie să recurgă la şantaj asupra unei alte lady din lumea mondenă, care are o origine similară cu a ei.

  — Absolut corect.

  Prudence dădu din cap energic în semn de încuviinţare.

  — I-ai scris asta în bilet?

  — Da.

  — Dar cum de-ai aflat secretele lui lady Thorribridge? întrebă Prudence.

  — Am metodele mele de investigaţie, aşa cum le ai tu pe-ale tale.

  Prudence îşi reaminti recentele lui dispariţii din diverse săli de bal.

  — Metodele dumitale trebuie să fie într-adevăr, foarte inteligente, domnule conte. Lady Thombridge a reuşit să prostească întreaga lume mondenă, şi tot ai descoperit-o. Strălucitor, Angelstone. Absolut strălucitor!

  — Am avut eu o presimţire că-mi vei aprecia eforturile.

  — În mod sigur. Prudence râse încântată. Te-ai descurcat foarte bine, domnule conte.

  — Mulţumesc.

  — Dar lady Thombridge nu va ghici cumva că dumneata ai fost cel care i-a lăsat biletul?

  — Mă îndoiesc. Chiar dacă Thombridge îi spune că ne-a descoperit în dormitorul ei, n-o să facă legătura între mine şi biletul pe care-l va găsi, în cele din urmă, în seiful ei.

  — De ce nu?

  — O dată, pentru că s-ar putea să treacă mai multe zile până când descoperă biletul. N-o să aibă cum să ştie când a fost lăsat acolo. Apoi, chiar dacă se va gândi la faptul că am fost găsit în dormitorul ei, o să-şi amintească şi că ai fost tu cu mine, spuse Sebastian.

  Prudence îşi înclină capul într-o parte şi îl studie pe sub borul bonetei.

  — Nu înţeleg.

  — Ca oricine altcineva, va crede că am dispărut sus, ca să te seduc în primul dormitor disponibil pe care l-aş fi găsit.

  — Domnule conte!

  Prudence era şocată, împotriva voinţei sale. Îşi simţea obrajii îmbujorându-se violent.

  — Un tablou fermecător, nu-i aşa?

  — Cred că asta gândeşte toată lumea astăzi, spuse Prudence cu amărăciune.

  — Fără îndoială.

  Prudence rămase tăcută pentru o clipă, analizând ceea ce tocmai îi spusese Sebastian.

  — Această informaţie explică totul, desigur. Ţi-ai găsit o preocupare foarte interesantă, dar cam periculoasă, domnule conte.

  — Îmi face plăcere din când în când, admise Sebastian.

  — Nu este prea diferită de micuţa mea pasiune.

  — Sunt conştient de asta.

  Sebastian lovi uşor crupele cailor cu hamurile.

  — Se pare că avem ceva în comun, nu crezi?

  — Ba da. Ba da, aşa-i.

  Prudence se întoarse spre el, debordând de un entuziasm subit.

  — Domnule, mi se pare că ne-am putea combina interesele.

  Sebastian îi aruncă o privire îngrijorată.

  — Despre ce dracu’ vorbeşti?

  — Nu văd de ce n-am putea conduce cercetările împreună, domnule conte. Fie vorba între noi, am putea face o echipă excelentă.

  — Aşa cum am făcut seara trecută? întrebă Sebastian aspru. Pot să-ţi reamintesc că aproape am fost împuşcat de un soţ gelos, din cauza asistenţei tale „folositoare”!

  — Asta-i foarte nedrept, domnule conte. Ce te-ai fi făcut fără mine?

  — M-aş fi ascuns în şifonier şi l-aş fi evitat pe Thombridge, spuse Sebastian repede. Nu m-ar fi văzut niciodată.

  — Oh!

  Prudence căută un contraargument care să dărâme raţionamentul lui, dar nu găsi niciunul. Hotărî să încerce o tactică diferită.

  — Insist să te gândeşti cât de interesant ar fi pentru noi să lucrăm împreună, domnule. Gândeşte-te numai la discuţiile fascinante pe care le vom avea.

  — M-am gândit la asta. De ce crezi că ţi-am spus despre planul de şantaj al lui lady Thombridge? N-am spus că am ceva împotrivă să discut cazurile mele cu tine.

  Speranţele lui Prudence renăscură.

  — Atunci crezi c-am putea lucra împreună?

  — Numai cât să ne consultăm, spuse Sebastian cu hotărâre. Sunt dispus să discut cazurile mele cu tine, dar n-o să permit să mă însoţeşti în anchetele mele. Nu mai vreau scene ca aceea petrecută aseară.

  — Nu văd de ce nu, răspunse Prudence. Răul fusese făcut deja. Suntem deja prinşi în farsă asta a unei logodne pentru tot restul sezonului monden. Ce altceva ar mai putea merge rău?

  Gura lui Sebastian se încorda într-un surâs.

  — Există întotdeauna un anumit risc implicat în cercetările mele. Nu vreau să te mai confrunţi şi cu alte pistoale.

  Ochii lui Prudence se măriră.

  — Asemenea lucruri se întâmplă des în cursul anchetelor pe care le faci?

  — Bineînţeles că nu. Dar nu am de gând să risc. Aşa cum am spus, o să discut cazurile mele cu tine, dar numai atât. O privi cu indulgenţă. La urma urmei, draga mea, cercetările tale sunt în domeniul fenomenelor spectrale, nu în investigarea şantajiştilor şi a altor criminali.

  — Dar sunt sigură că multe din metodele mele s-ar putea aplica foarte bine la anchetarea activităţilor criminale, tot aşa cum le folosesc în investigarea fenomenelor spectrale, îl asigură Prudence sinceră.

  — Crede-mă, draga mea, e o diferenţă ca de la cer la pământ între cele două tipuri de investigaţii.

  Prudence îl privi încruntată.

  — De unde ştii?

  — Este evident.

  Mâinile înmănuşate ale lui Sebastian se mişcară aproape imperceptibil pe hamuri. Caii accelerară pasul până la trap.

  — Domnule conte, trebuie să spun că eşti extrem de încăpăţânat în privinţa asta. De vreme ce vom fi obligaţi să petrecem foarte mult timp unul în compania celuilalt, în următoarele două luni şi jumătate, nu văd de ce nu ne-am putea petrece acest timp asistându-ne unul pe altul în diferitele noastre investigaţii.

  — Răspunsul este nu, Prue, şi aşa rămâne.

  Nu exista îndoială în privinţa tăriei de oţel inflexibil din cuvintele lui Sebastian. Prudence îşi înălţă bărbia.

  — Foarte bine, domnule conte. Dacă alegi să fii arogant şi nesimţitor în legătură cu problema asta, nu prea am ce face.

  Sebastian zâmbi aprobator.

  — Mă bucur că nu eşti genul de femeie care scânceşte când lucrurile nu merg cum vrea ea. Găsesc că un asemenea lucru e extrem de obositor.

  — Să scâncesc? Eu? Nici poveste, domnule conte, spuse Prudence şi încercă să-i imite zâmbetul distant. N-aş vrea să te plictisesc. În orice caz, presupun că o să fiu destul de ocupată cu propriile mele investigaţii.

  Sebastian îşi înclină politicos capul.

  — Abia aştept să aud despre ele.

  Lui Prudence nu-i păsă de tonul uşor condescendent pe care crezu că-l detectează în vocea lui.

  — Poate că o să pot să-ţi prezint un raport complet asupra ultimelor mele investigaţii foarte curând, chiar mâine dimineaţă.

  — Aşa de repede? zise Sebastian şi o privi. Ai găsit un client aici, în oraş?

  — O prietenă a lui lady Pembroke mi-a adus un caz cât se poate de fascinant. Prudence se aplecă pentru a fi mai aproape. O cunoşti pe doamna Leacock?

  Sebastian se gândi puţin.

  — Am auzit de ea. Soţul ei a murit de curând şi i-a lăsat ei averea, din câte-mi amintesc.

  — Ei bine, da, a avut recent probleme foarte mari cu o fantomă, în aripa vestică a vilei ei. Am sperat să fiu în stare să testez o parte din cele mai recente teorii ale mele, folosind o maşină cu electricitate ca să prind în cursă fantoma asta, dar mă tem că în cazul ăsta va fi o pierdere de timp.

  — Cum ai de gând să prinzi fantoma?

  Prudence îi zâmbi cu superioritate.

  — Lady Pembroke şi cu mine o să stăm o noapte cu ea. În noaptea asta o să stau în dormitorul doamnei Leacock, în aripa vestică.

  Sebastian îi aruncă o privire curioasă.

  — Ai de gând să schimbi locul cu doamna Leacock?

  — Corect. Dar n-o să spunem nimănui de schimbul ăsta.

  Sebastian era amuzat.

  — De ce nu? Crezi că fantomei o să-i pese?

  — De fapt, spuse Prudence, cred că lui o să-i pese foarte mult.

  Sebastian o privi tăios.

  — Lui?

  — Am ajuns la o concluzie în legătură cu nedumeririle iniţiale. Sunt mai mulţi factori interesaţi în legătură cu acest caz particular de fenomen spectral, mărturisi Prudence. Primul este că apariţiile n-au început decât foarte recent.

  — Cât de recent?

  — Incidentele au început să apară la scurt timp după moartea domnului Leacock, spuse Prudence. Doamna Leacock n-a mai întâlnit niciodată fantoma în aripa vestică. Şi nici altcineva. N-au mai existat zvonuri că vila ar fi bântuită de fantome până acum.

  — Femeia tocmai a suferit pierderea soţului ei, îi reaminti Sebastian. Probabil că are coşmaruri.

  — Nu sunt pe deplin convinsă de asta. Vezi dumneata, a doua particularitate intersantă a acestui caz este că doamna Leacock nu are copii. Dar de la lady Pembroke am aflat că are trei nepoţi lacomi. Şi toţi trei ştiu că doctorul i-a spus mătuşii lor că are o inimă slabă.

  — La dracu!

  Sebastian o privi fix.

  — Deci crezi că nepoţii ar începe în mod deliberat să o sperie pe mătuşa lor, în speranţa că inima ei ar putea ceda?

  — Cred că-i foarte posibil. Am de gând să aflu în seara asta.

  — Înfruntând fantome?

  Bărbia lui Sebastian rămase împietrită.

  — Nu cred că vei face asta.

  — Dumneata, domnule conte, spuse Prudence blând, n-ai de ce să te amesteci în treaba asta.

  — Pe dracu, nu! Sunt logodnicul tău acum, Prue.

  — Doar cu numele.

  — Cu toate astea, spuse el printre dinţi, o să mă asculţi.

  — Te-am ascultat, domnule conte, spuse Prudence şi zâmbi cu seninătate. Şi ai spus foarte clar că o să ne conducem cercetările separat. Din câte-am înţeles, nu vrei să lucrăm împreună ca echipă. Sau am înţeles greşit?

  — Nu-mi arunca înapoi cuvintele-n faţă, micuţo. Ştii foarte bine ce-am vrut să spun.

  Prudence îi zâmbi sfidător.

  — Te-am auzit foarte bine, domnule conte. Avem nevoie să discutăm cazurile unul cu altul, dar nu să ne asistăm unul pe celălalt efectiv, în investigaţii. Nu te teme, o să-ţi povestesc mâine ce-am descoperit.

  Ochii lui Sebastian străluciră.

  — Prue, ai multe de învăţat despre cum e să fii o femeie logodită.

  — Chiar aşa crezi, domnule conte? Ce ciudat! Şi eu care credeam că mă adaptez destul de bine noului meu rol.

  — Prue, n-o să-ţi permit…

  — Prudence! Pentru Dumnezeu, tu eşti. Nu-mi vine să cred.

  Prudence se cutremură la auzul cunoscutei voci bărbăteşti. N-o mai auzise de aproape trei ani, dar cu greu ar fi putut-o uita. Îşi întoarse capul şi privi ţintă spre ochii cenuşii şi blânzi ai bărbatului care o învăţase că intuiţia ei nu era infailibilă.

  — Bună ziua, lord Underbrink, spuse ea încet, când noul venit îşi mână frumosul armăsar sur mai aproape de faeton.

  Prudence inspiră adânc şi se forţă să-l examineze pe Edward, lordul Underbrink, cu o detaşare politicoasă. Spre surprinderea şi uşurarea ei, nu simţi nimic, cu excepţia unui sentiment de profundă mâhnire. – la amintirea propriei ei vinovăţii. Ce prostuţă fusese cu trei ani în urmă, crezând că Underbrink vorbise serios cerând-o în căsătorie.

  Nici nu se mai punea problema moştenirii titlului de nobleţe în familia Underbrink în cazul căsătoriei cu fiica unui boier de ţară. Edward doar se amuzase în vara aceea.

  Nu se schimbase mult în trei ani, reflectă Prudence. Părul lui era încă la fel de blond cum îşi amintea ea, ochii lui la fel de deschişi şi inocenţi. Trăsăturile lui plăcute erau încă destul de atrăgătoare, cu toate că ea crezu că detectează semne de îngrăşare în jurul bărbiei. Era îmbrăcat într-un pardesiu bine croit, de exact aceeaşi nuanţă gri ca şi armăsarul lui costisitor.

  — E uluitor, spuse Underbrink. Tocmai m-am întors ieri în oraş. Aseară am aflat că eşti aici în timpul sezonului monden, dar cu greu am putut să cred.

  Privi anevoie spre Sebastian.

  — Circulă zvonuri despre o logodnă…

  Sebastian îi aruncă o privire scurtă, de parcă ar fi vrut să-l expedieze pe Underbrink.

  — Zvonurile sunt adevărate.

  Privirea lui Edward se întoarse repede la Prudence.

  — Nu înţeleg.

  — În acest caz, Underbrink, spuse Sebastian încet, sugerez să citeşti anunţurile care o să apară în ziarele de mâine dimineaţă. Poate asta te va lămuri.

  Edward se încruntă.

  — Acum ascultă aici, Angelstone. Prudence şi cu mine suntem prieteni vechi. Am tot dreptul să mă interesez de logodna ei. Nu poţi să mă condamni c-am fost surprins de anunţul ăsta.

  Prudence văzu focul rece din ochii lui Sebastian. Nu ştia de ce se purta de parcă Edward l-ar fi iritat, dar decise că ar fi fost mai bine să prevină o confruntare!

  — Ce mai face lady Underbrink? întrebă Prudence voioasă. Nu o întâlnise niciodată pe femeia cu care se căsătorise Edward, dar părea suficient de inofensiv să întrebe de ea.

  Obrajii lui Edward fură inundaţi de o roşeaţă profundă, nervoasă.

  — E destul de bine, spuse el brusc. Ascultă, Prue, în seara asta o să fiu la serata de la Handley. O să fii şi tu acolo?

  — N-o să meargă la serata familiei Handley, spuse Sebastian. Şi în viitor, Underbrink, o să i te adresezi logodnicei mele cu „domnişoară Merryweather”. E destul de clar?

  Edward se îndreptă repede în şa. Roşeaţa i se accentuă.

  — Bineînţeles.

  — Mă bucur să văd că eşti capabil să înţelegi câteva lucruri simple. Aşa o să fii mai în siguranţă. Sebastian îşi îmboldi caii să meargă mai repede. Acum trebuie să mă scuzi, Underbrink.

  Faetonul negru se grăbi pe aleea lată, lăsându-l pe Edward în urmă.

  Prudence inspiră profund. Ştia că trebuia să-i reproşeze lui Sebastian lipsa de politeţe, dar nu se putu aduna s-o facă. Înţelese dintr-o dată cât de crispată fusese în timpul întrevederii.

  Nu ştia ce se aşteptase să simtă văzându-l din nou pe lordul Underbrink, dar singura emoţie de care era într-adevăr conştientă era un sentiment de uşurare. Uşurare, pentru că până la urmă nu se căsătorise cu ea. Îi era greu să-şi amintească faptul că se crezuse cândva îndrăgostită de el.

  Sebastian nu spuse nimic timp de câteva minute. Părea să se concentreze asupra condusului. Într-un târziu, lăsă caii să meargă la pas.

  — Cum se face că-l cunoşti pe Underbrink? o întrebă fără nici o inflexiune a vocii.

  — Prudence îşi aranjă ochelarii.

  — Acum trei ani a petrecut o mare parte a verii în Dorset. Stătea la nişte prieteni care ne erau vecini. Ne-am întâlnit de mai multe ori. La reuniuni, partide de cărţi, şi alte asemenea lucruri.

  — Ce s-a întâmplat?

  Prudence îi aruncă o privire rapidă şi apoi îşi îndreptă din nou atenţia asupra urechilor cailor lui.

  — Nu cine ştie ce. La sfârşitul verii s-a întors la Londra ca să se logodească cu femeia aleasă de familia lui.

  — Lucinda Montelair.

  — Da, cred că ăsta era numele ei, spuse Prudence încet. Se spune că tatăl ei este foarte bogat.

  — Este. Lucinda este, de asemenea, o tânără femeie foarte dotată în felul ei.

  — Aşa mi s-a spus şi mie, murmură Prudence.

  — Şi o femeie extrem de geloasă, adăugă Sebastian. Se spune că Underbrink este ţinut sub papuc. Aparent, soţia lui îl ţine foarte strâns în lesă. Te-a sedus în vara aia, în Dorset?

  Prudence aproape că scăpă săculeţul.

  — Doamne Dumnezeule, domnule conte! Ce întrebări pui!

  — Mie mi se pare o întrebare destul de rezonabilă.

  — E o întrebare foarte nerezonabilă, răspunse Prudence. Dar pentru informarea dumitale, lordul Underbrink a fost absolut un gentleman, tot timpul.

  Nu era nevoie să-i explice că Edward o sărutase de mai multe ori. O doamnă avea dreptul la anumite secrete, la urma urmei. Oricum, sărutările lui Edward păreau acum complet neimportante, comparativ cu sărutul arzător pe care i-l dăruise Sebastian în noaptea când ea îl vizitase în propria lui casă.

  — Deci, tu şi Underbrink aţi fost doar prieteni, acum trei ani?

  — Exact, spuse Prudence tare. N-a fost nimic serios între noi, niciodată. Lordul Underbrink s-a amuzat doar la ţară în vara aceea.

  Prudence trebuia să ţină minte că Underbrink nu era singurul care căuta să se amuze în moduri care se puteau dovedi dureroase pentru alţii.

  La scurt timp după miezul nopţii, în noaptea aceea, Prudence îşi puse o scufie şi se căţără în patul masiv, cu baldachin, care domina dormitorul doamnei Leacock. Purta mai degrabă o rochie groasă, de lână, decât o cămaşă de noapte şi avea ochelarii pe nas. Nu intenţiona să doarmă în noaptea asta.

  Trebui să admită că se răzgândise în privinţa investigaţiilor ei. Aripa dreaptă a casei părea foarte liniştită. Nu era nici o îndoială că era o ambianţă minunată pentru o fantomă adevărată. Prudence nu putea auzi nici măcar zgomotul normal, de stradă, al roţilor de trăsură, al lucrătorilor de noapte şi al beţivilor, pentru că dormitorul era cu vedere spre grădinile vaste, liniştite ale familiei Leacock.

  Ideea de a petrece noaptea în dormitorul doamnei Leacock păruse excelentă când Prudence se gândise la asta pentru prima dată. Dacă unul sau mai mulţi dintre lacomii nepoţi ai domnei Leacock urmărea vreun şiretlic mârşav, atunci asta era singura cale de-a-l prinde. Biata doamnă Leacock suferise destul.

  Prudence se aplecă peste pat ca să deschidă sertarul noptierei. Băgă mâna înăuntru şi atinse metalul rece al micului pistol pe care-l pusese acolo mai devreme.

  Oarecum mai liniştită, se întinse din nou peste perne şi privi în sus la baldachinul greu de deasupra. Urma să fie o noapte foarte lungă.

  Nu pentru că n-ar fi avut destule lucruri la care să se gândească, îşi spuse ea. Cu siguranţă, viaţa ei luase o întorsătură interesantă în ultima vreme. Încă nu prea-i venea să creadă că era logodită cu Sebastian. Faptul că logodna nu avea să dureze prea mult nu-i diminua deloc entuziasmul.

  Trebuia să ţină minte că relaţia ei cu Sebastian era sortită să rămână doar o prietenie. El era, la urma urmei, un conte şi putea să ţintească mult deasupra ei când avea să-şi caute, într-un final, o soţie. Avea să-şi facă datoria faţă de titlul lui şi faţă de numele familiei, aşa cum făcuse Edward în urmă cu trei ani.

  Dar mai ştia, în străfundul sufletului, că era atrasă puternic de îngerul Prăbuşit. Sentimentul profund de atracţie pe care-l încercase când era cu el, creştea în intensitate. Era, de asemenea, infinit mai seducător decât cea mai puternică emoţie pe care o simţise pentru Edward.

  I-ar trebui foarte puţin ca să se îndrăgostească de Sebastian, se gândi Prudence. În realitate, bănuia că era deja îndrăgostită de el.

  Prudence se încruntă şi potrivi pătura grea. Nu trebuia să-şi permită vise prosteşti, fără speranţă, romantice, în legătură cu Sebastian.

  În schimb, avea să se mulţumească savurând plăcerile unei legături intelectuale cu singurul bărbat care îi înţelegea şi-i împărtăşea interesele.

  Dacă era foarte norocoasă, se gândi, dintr-o dată optimistă, o asemenea legătură intelectuală putea continua să existe chiar şi după ce-ar fi fost obligată să se întoarcă la Dorset. Poate c-ar fi putut coresponda cu el Avea să o ţină la curent cu investigaţiile lui. Ar putea fi interesat în a-i cere sfatul în anumite probleme. Ea l-ar informa despre cercetările ei în domeniul fenomenelor spectrale…

  Da, o corespondenţă, ar putea fi foarte posibilă. Cel puţin până când şi-ar fi găsit o soţie. Prudence se simţi brusc abătută. Era foarte probabil ca Sebastian să-şi găsească o soţie destul de curând. Avea o anumită responsabilitate, la urma urmei.

  Un zgomot înăbuşit o scoase pe Prudence din reverie. Un sunet slab declanşă un semnal de alarmă în ea. Se ridică în şezut şi se sprijini de perne, încordându-se să asculte.

  Ideea de a înfrunta singură fantoma, păru brusc ceva mai intimidantă decât mai devreme. Dacă suspiciunile ce-i priveau pe nepoţii doamnei Leacock erau corecte, atunci putea fi în pericol. Prudence ar fi dorit ca Sebastian să fi fost acolo cu ea. El ar fi fost un însoţitor foarte competent în această fază a cercetărilor.

  Privi în întuneric, aşteptând să vadă lumină de lumânare sub uşa de legătură cu dormitorul doamnei Leacock, în camera vecină. Doamna Leacock spusese că fantoma ducea o lumânare.

  Încă un zgomot surd şi pulsul lui Prudence bătu mult mai repede. Începu să se întindă după pistolul din sertar.

  Îngheţă când văzu silueta întunecată a unui bărbat stând în picioare pe marginea din afară a ferestrei. Fu cuprinsă de panică. Nu i se spusese nimic despre faptul că fantoma intra din acea direcţie.

  Fereastra se deschise brusc. Aerul rece intră în cameră.

  Prudence îşi regăsi vocea.

  — Cine-i acolo?

  Deschise brutal sertarul şi apucă pistolul.

  Silueta înveşmântată care se întrezărise afară, pe pervaz, păşi în cameră.

  — Opreşte-te, oricine-ai fi!

  Prudence împinse păturile în lături şi ieşi în grabă din pat. Apucă pistolul. Cu ambele mâini.

  — Te rog să nu foloseşti pistolul ăla, draga mea, spuse Sebastian calm. Gândeşte-te numai la bârfa care va circula că ţi-ai împuşcat logodnicul, la numai o zi după anunţarea logodnei tale!

  Capitolul 6

  — Dă-mi voie să te felicit pentru încântătoarele tale haine de noapte, draga mea.

  Sebastian examină din priviri rochia simplă de lână şi boneta de muselină pe care le purta Prudence.

  — Trebuia să mă aştept ca gusturile tale în materie de îmbrăcăminte să fie spectaculos de originale!

  — Ce dracu’ crezi că faci, domnule?

  Prudence coborî încet pistolul. Lumina lunii strălucind prin fereastră luci pe ochelarii ei, dezvăluindu-i expresia încordată a feţei.

  — M-ai speriat îngrozitor. Te-aş fi putut împuşca.

  — A fost cât pe ce, nu-i aşa? Viaţa mea pare să fie plină de aventură zilele astea. Mai întâi Thombridge încearcă să mă împuşte, apoi logodnica mea ţinteşte spre mine. Nu ştiu sigur câte asemenea întâlniri mai pot suporta nervii mei.

  Prudence îl privi cu iritare.

  — Ţi-am pus o întrebare, domnule conte.

  — Într-adevăr.

  Sebastian privi în jur, prin dormitorul cufundat în întuneric, observând mobilele întunecate, grele şi patul masiv.

  — Răspunsul e că am venit aici în noaptea asta ca să-ţi aduc beneficiile expertizei mele.

  — Şi ce înseamnă acest lucru, te rog să-mi spui?

  Sebastian zâmbi uşor la tonul suspicios al vocii ei.

  — Nu-i evident?

  Îşi smulse paltonul de pe umeri şi-l aruncă pe un scaun. Sub el purta numai cămaşa şi pantalonii. Hotărâse că un sacou şi o cravată nu erau potrivite pentru o asemenea ocazie.

  — Sunt aici ca să te-ajut în investigarea noului tău caz de fenomen spectral.

  — Nu îţi cer asistenţa, domnule conte. Am crezut că ne-am înţeles, în după-amiaza asta, să nu lucrăm împreună la cazurile noastre.

  — În privinţa asta, spuse Sebastian liniştit, am revenit asupra problemei.

  — Chiar aşa?

  Lumina palidă dezvălui privirea plină de speranţă de pe faţa ei expresivă.

  — Asta-i o veste minunată.

  — N-am prea avut de-ales, murmură încet Sebastian.

  — Poftim?

  — Nu contează.

  Ar fi avut altădată destul timp să-i explice exact cum avea să funcţioneze noua lor asociere.

  Era într-adevăr foarte simplu. Sebastian era foarte hotărât să supravegheze cercetările mai aventuroase ale lui Prudence, dar nu intenţiona deloc s-o lase să-şi rişte gâtul ajutându-l la propriile lui cazuri.

  Prudence puse jos pistolul, pe masă.

  — Cum de m-ai găsit în dormitorul ăsta?

  Sebastian ridică din umeri.

  — Am aşteptat ca ultima lumină să se stingă în aripa asta.

  — Foarte inteligent din partea ta.

  Prudence merse la fereastră şi privi în grădină.

  — Pentru Dumnezeu, e abrupt. Cum te-ai căţărat pe zid? continuă ea.

  — Nu m-am căţărat. Am intrat în casă prin bucătării şi-am urcat scările până la etajul ăsta. Apoi am deschis o fereastră, dintr-o cameră goală şi-am descoperit terasa foarte potrivită de afară. M-a condus exact în dormitorul ăsta.

  — O abordare excelentă a problemei, domnule conte.

  — N-a fost mare lucru, realmente. O chestiune de logică elementară şi de bun-simţ, spuse Sebastian cu modestie.

  — Da, sigur, dar nu cred că mulţi oameni s-ar fi gândit la asta.

  — Probabil că nu, admise el, mulţumit de admiraţia ei.

  Sebastian se gândi că, deşi nu dăduse doi bani pe părerea nimănui de când părinţii şi fratele lui muriseră, în ultima vreme dorea tot mai tare aprobarea lui Prudence.

  Ea era singura femeie cunoscută care era capabilă să aprecieze talentele şi interesele lui ciudate. Se întrebă dacă ea avea idee de cât de mult voia el să facă dragoste cu ea.

  O privi stând la fereastră şi se gândi la eventualitatea de-a înnebuni încetul cu încetul. Nici o femeie nu mai avusese un asemenea efect asupra lui. Când era cu ea, bariera de gheaţă dinăuntrul lui părea mult mai mică şi mai îndepărtată. Aproape că uita de ea şi de golul pe care-l ascundea.

  În acel moment, Prudence îşi întoarse capul ca să-l privească. Lumina slabă a lunii căzu peste trăsăturile ei, dezvăluindu-i zâmbetul entuziast. Un val de dorinţă îl străbătu pe Sebastian, făcându-l să tremure.

  În ultimele câteva zile devenise dureros de clar că foamea sexuală pe care Prudence o crease în el, în acea primă noapte, nu era o pură fantezie de moment.

  Era la fel de clar şi foarte supărător să înţeleagă că interesul lui Prudence în el părea cauzat în primul rând de ocupaţia lui. Se întrebă din nou cât de mult însemnase pentru ea Underbrink. Întrebarea asta îl chinuise încă din după-amiaza aceasta, când se întorsese din plimbarea în parc.

  — Acum că eşti aici, ar trebui să facem un nou plan.

  Prudence aruncă o privire gânditoare şifonierului.

  — Trebuie să găsim o ascunzătoare pentru tine, în cazul că apare arătarea, continuă ea.

  — Poţi să uiţi de şifonier, spuse Sebastian. N-am de gând să-mi petrec restul nopţii în el.

  — Unde-o să te-ascunzi, atunci? Sub pat?

  Sebastian înjură încet.

  — Nu cred că o să fie nevoie să mă ascund până când nu avem ceva indicaţii că fantoma e pe cale să-şi facă apariţia.

  — Dar dacă arătarea se dovedeşte a fi unul din nepoţii doamnei Leacock, nu vreau să ştie că eşti aici. Nu putem aprinde nici o lumânare şi trebuie să stăm în linişte.

  Sebastian ridică din sprâncene.

  — Te asigur, pot sta foarte liniştit. E destulă lumină de la lună, aşa că n-avem nevoie de lumânare. De data asta, în mod excepţional, nu e blestemata aia de ceaţă, deşi mă tem că va apărea din nou în zori. Singura noastră grijă e cum să ne petrecem timpul, până când fantoma se hotărăşte să apară.

  Îl privi aşteptând.

  — Poate că ar trebui să nu vorbim. Am putea fi auziţi.

  — De-acord.

  Sebastian merse spre ea.

  — Cred că putem juca o partidă de whist, sugeră Prudence. Din păcate, n-am cărţile la mine.

  — Atunci va trebui să ne gânclim la o altă metodă de-a ne amuza.

  Sebastian îi prinse bărbia între degetul mare şi arătător. Îi ridică încetişor faţa ca să-i vadă mai bine ochii.

  Prudence rămase absolut nemişcată, ca şi când atingerea mâinii lui ar fi împietrit-o. Îşi ridică ochii larg deschişi în sus, spre el, cu o privire cercetătoare, care exprima curiozitate şi teamă.

  — Domnule conte? şopti ea cu răsuflarea tăiată.

  — Aş vrea să ştiu ceva, Prue.

  Buzele ei se despărţiră uşor. Cu vârful limbii, Prudence îşi atinse colţul gurii.

  — Ce anume?

  — Crezi că-i posibil să descoperi ceva mai interesant la mine decât amuzanta mea ocupaţie?

  — Ce vrei să spui?

  — Dă-mi voie să-ţi arăt, spuse el încet, Sebastian îşi înclină capul şi îşi trecu încet gura peste buzele ei. Prudence scoase un sunet uşor, nearticulat, care-l captivă pe de-a-ntregul.

  Adânci sărutul în mod deliberat şi îi urmări linia fină a bărbiei cu degetul mare.

  Un fior delicat o străbătu pe Prudence. Sebastian îl simţi instantaneu. Fu invadat de un sentiment de uşurare şi satisfacţie. O putea face să-l dorească, îşi spuse el.

  Prudence gemu slab când el îi îndepărtă uşor buzele. Sebastian îi simţi mâinile mişcându-se mai întâi pe umerii lui. Apoi braţele ei i se strecurară în jurul gâtului. Prudence veni mai aproape.

  Căldura crescu în el. Acum abia mai putea simţi frigul. Fusese eliminat temporar de focul dorinţei lui pentru Prudence.

  Prudence gâfâi, când el îi eliberă pentru o vreme gura ca să-i exploreze gâtul delicat.

  — Sebastian, nu ştiu dacă asta-i o idee bună.

  — Ai încredere în mine, Prue.

  — Am încredere în tine, spuse ea repede.

  — Bine.

  Sebastian îşi lăsă mâna să alunece pe spatele ei trăgând-o în mod deliberat mai aproape de el, până când sânii ei mici fură striviţi de pieptul lui şi curbura fină a gurii ei se presă de gura lui. Trupul lui era deja rigid de excitare.

  — Sebastian, mă faci să mă simt atât de ciudat…

  Prudence îi mângâie uşor ceafa. Mângâierea stârni prin el un fior de anticipare. Se ridică pe vârfuri şi îşi încolăci degetele în părul lui. Apoi începu să-i întoarcă săruturile cu o pasiune candidă.

  Evident că nu învăţase multe de la Underbrink, reflectă Sebastian, cu profundă satisfacţie.

  Sângele îi năvălea prin vene cu iuţeala fulgerului. Toate planurile de a prinde o fantomă pieriră. Putea face faţă la o apariţie sau două, dacă s-ar întâmpla să vină vreuna în noaptea asta. Între timp, avea probleme mai importante.

  Urma să facă dragoste cu Prudence, care, chiar dacă ştia sau nu, avea să-i fie în curând soţie.

  — Sebastian?

  — E-n regulă, scumpa mea.

  O trase spre patul încăpător.

  — Totul va fi bine, continuă el.

  — Se pare că nu pot gândi clar când mă săruţi, se plânse ea.

  — Nici eu.

  Sebastian zâmbi.

  — Din fericire, continuă el, nu e deloc obligatoriu să gândim limpede într-un asemenea moment.

  Îi scoase cu grijă ochelarii şi îi aşeză pe noptieră.

  Îl privi neliniştită, ca şi când el ar fi ridicat un văl şi-ar fi lăsat-o complet descoperită. O delicateţe dureroasă izvorî în Sebastian.

  — Eşti minunată, şopti el.

  Ochii ei se măriră de surpriză.

  — Chiar crezi asta?

  — Da, chiar cred asta.

  Îi prinse lobul urechii între dinţi şi muşcă încet.

  — Şi te doresc foarte tare, continuă el.

  — Mă vrei pe mine?

  Părea uimită acum, de parcă micuţul ei creier deosebit de inteligent se ciocnise de o dilemă într-adevăr imposibilă.

  — Nu sunt sigură că înţeleg ce vrei să spui, domnule conte.

  — O să înţelegi destul de curând. Dumnezeu ştie că nu mai pot s-o ascund multă vreme. N-ai idee ce efect ai asupra mea, nu?

  Zâmbetul ei era timid.

  — Dacă efectul meu asupra ta este asemănător cu cel pe care-l ai tu asupra mea, atunci avem de-a face cu o problemă foarte neobişnuită, domnule. Nu sunt tocmai sigură de ce-ar trebui să facem în continuare.

  — Din întâmplare, eu ştiu exact ce să facem în continuare.

  Sebastian îşi înclină capul şi o sărută din nou. Braţele ei se încolăciră strâns în jurul gâtului lui. Când o simţi rezemându-se de el într-un gest de capitulare feminină, îşi vârî vârful cizmei între picioarele ei încălţate în papuci.

  Prudence îşi ţinu răsuflarea, dar nu protestă deloc când el îşi strecură cu blândeţe coapsa între picioarele ei. Poalele cămăşii ei de noapte se ridicară când Sebastian îşi înălţă genunchiul şi îşi propti piciorul pe patul din spatele ei.

  Prudence scoase un ţipăt slab, înăbuşit, când descoperi dintr-o dată, că era călare pe coapsa lui de parcă ar fi călărit bărbăteşte.

  — Sebastian. Pentru Dumnezeu!

  Se agăţă de el şocată.

  — Sşt, scumpa mea. Nu trebuie să facem prea mult zgomot. Nu vreau să speriem fantoma.

  Sebastian gâfâi când simţi căldura internă, gingaşă a feminităţii ei trecând prin pantalonii lui.

  Nu doar căldură, se gândi el triumfător, ci şi o umezeală care o trăda. Simţi parfumul slab, chinuitor al excitării crescânde a lui Prudence, şi aproape că-şi pierdu controlul.

  — Minunata mea Prue, spuse el cu veneraţie. Unde-ai fost atâţia ani?

  — În Dorset, spuse ea foarte serios.

  Sebastian îşi ascunse zâmbetul în părul ei. Mâna îi alunecă în sus, de-a lungul piciorului ei îmbrăcat în ciorap şi atinse partea de sus a coapsei ei dezvelite, ca de mătase. Prudence se înfioră. Apoi respiră adânc.

  — Dintr-un motiv oarecare, spuse Sebastian, simt că te cunosc foarte, foarte bine. E ca şi cum noi doi am fi prieteni vechi. Sau poate iubiţi…

  — Ce ciudat!

  Vocea ei era visătoare acum, blândă, caldă şi senzuală, plină de dorinţă.

  — Şi eu gândeam cam acelaşi lucru chiar înainte ca tu să vii. E ca şi cum am fi cunoştinţe apropiate de ani de zile, deşi ne cunoaştem doar de foarte puţin timp.

  — O să ne cunoaştem şi mai bine înainte de sfârşitul nopţii, făgădui Sebastian.

  Nu mai putea să aştepte. Şi ea îl dorea la fel cum o dorea el. Erau logodiţi. Dintr-o dată, totul era foarte simplu şi clar.

  Sebastian îşi retrase încet piciorul încălţat de pe aşternut, coborând-o uşor pe Prudence înapoi pe vârfuri, înainte ca picioarele ei să fi atins bine podeaua, o împingea deja înapoi în pat.

  Sebastian îşi tinu răsuflarea când o văzu lungită printre cearşafurile albe, şifonate. Poalele rochiei i se îngrămădiră deasupra genunchilor ei, dezvelind jartierele ciorapilor ei practici din bumbac. Curbura gambei era foarte elegantă, mergând în jos, spre glezna ei de o formă delicată. Deasupra jartierelor, coapsele ei erau frumos rotunjite.

  Sebastian privi în jos, la picioarele lui Prudence, imaginându-şi-le încolăcite în jurul mijlocului său. Se auzi scoţând un sunet răguşit, nearticulat, din adâncul gâtului.

  — S-a întâmplat ceva rău?

  Prudence îl privi îngrijorată.

  — Nu, nu-i nimic rău. Nimic n-a fost vreodată atât de bine.

  Sebastian îşi desfăcu nasturii cămăşii. Auzi ţesătura subţire rupându-se, dar nu-i acordă atenţie. Acum nu conta decât să facă dragoste cu Prudence.

  Îşi deschise cămaşa, dar nu mai pierdu timp ca să şi-o dea jos complet. Era prea nerăbdător să simtă degetele lui Prudence pe pielea lui goală. Se aşeză pe marginea patului şi îşi smulse cizmele din picioare.

  — Pari foarte grăbit, Sebastian.

  — Sunt.

  Se aplecă lângă Prudence şi o cuprinse în braţe.

  — Mângâie-mă, spuse el.

  Îi prinse mâna şi i-o conduse în interiorul cămăşii sale descheiate.

  — Vreau să-ţi simt mâinile.

  — Da. Da, şi mie mi-ar place foarte mult.

  Prudence scoase o exclamaţie înăbuşită de plăcere în timp ce degetele ei alunecau peste pieptul lui dezvelit. Apucă smocuri întregi de păr cârlionţat, des.

  Sebastian inspiră cu zgomot.

  Prudence îşi ridică privirea spre el.

  — Îmi place să te simt. E atâta tărie şi putere în tine! în prima noapte când te-am văzut, am crezut că eşti cea mai minunată creatură pe care-am întâlnit-o vreodată.

  El era împietrit, într-o tăcere trecătoare, de dorinţa dulce, cinstită din ochii ei luminaţi de lună. Nu era deloc ruşinată, se gândi el. Nici urmă de prefăcătorie.

  Îşi strecură coapsa între coapsele ei, îşi înclină capul şi o sărută pe gât. În cele din urmă, îşi regăsi vocea.

  — N-o să regreţi, Prue. Jur pe onoarea mea.

  Buzele ei se frecară de umărul lui.

  — Nu mă aştept să regret nimic din ceea ce fac cu tine. Cum aş putea? E mult prea minunat ca să fie spus în cuvinte.

  — Prue, tu mă dai gata!

  Sebastian o trase mai aproape şi începu să descheie butonii care încheiau spetele rochiei ei. Procesul părea să dureze o veşnicie. Prea mulţi butoni afurisiţi…

  — La dracu’, murmură el, chinuindu-se neîndemânatic cu ultimul dintre ei.

  Se supără, dintr-o dată, pe lipsa lui de stăpânire de sine.

  — Te simţi bine, Sebastian?

  — Da.

  Dar nu era adevărat, gândi el în timp ce coborî încet decolteul rochiei ei şi dezveli sânii ei mici şi tari. Era departe de-a se simţi bine. Mâinile îi tremurau. Se simţea de parcă ar fi fost ros de febră. Partea inferioară a corpului său îi pulsa de emoţie. Mintea îi era buimăcită de forţa dorinţei.

  Nu, în mod sigur nu-i era bine. Dar şi asta era bine. Nici nu-şi mai putea aminti de când nu se mai simţise atât de complet de bine.

  — Sebastian?

  Privi în jos spre sânii ei minunaţi curbaţi. Înnebunea realmente.

  — Doamne, dar tu eşti perfectă, Prue.

  Îşi înclină capul şi apucă între dinţi unul din sfârcurile mici şi tari.

  — Ah…

  Degetele ei se încleştară în părul lui şi capul ei zvelt se arcui de parcă ar fi atins o maşină cu electricitate.

  Reacţia ei spontană la mângâierea lui îl aduse pe Sebastian mai aproape de limita autocontrolului său. Se aplecă şi îşi împinse mâna în sus, sub marginea fustelor ei.

  Îi mângâie coapsele până când o făcu să tremure. Apoi merse mai sus, căutând umezeala pe care ştia că o s-o găsească aşteptându-l. Pe el. Numai pe el.

  O găsi.

  — Sebastian!

  Prudence se înfioră şi încercă să-şi lipească picioarele unul de altul ca să se apere de el. El simţi că mişcarea ei era instinctivă, era reacţia ei naturală la o mângâiere cum nu mai simţise niciodată înainte.

  — E-n regulă, îi şopti el încurajator. Vreau să-ţi simt toate locurile secrete. Vreau să te ştiu atât de intim pe cât îi e cu putinţă unui bărbat să cunoască o femeie.

  — Da, dar e-atât de ciudat…

  Vocea îi era înăbuşită de cămaşa lui.

  — Tu eşti o doamnă căreia îi place să cerceteze straniul şi neobişnuitul, îi reaminti el.

  Îi dezlipi coapsele şi găsi petalele delicate, ascunse în părul încă şi mai delicat.

  — Da, ştiu, dar… Ah. Doamne, Dumnezeule. Ah, Dumnezeule. Sebastian, ce faci?

  Ea era pe cât de încălzită şi de udă pe cât ştiuse el c-o să fie. Sebastian vârî un deget adânc în canalul umed, strâmt. Pasajul micuţ se strânse în jurul lui ca o mănuşă croită pe măsură. Senzaţia era de nedescris. Îi era teamă că s-ar umili răspândindu-şi sămânţa chiar atunci, acolo.

  — N-am ştiut că aşa te simţi când faci dragoste, mărturisi Prudence cu răsuflarea tăiată.

  Sebastian o privi în ochii larg deschişi.

  — Nici eu…

  Dintr-o dată dorinţa lui puternică nu mai era chiar atât de importantă, ca nevoia de-a-i oferi lui Prudence pentru prima dată gustul adevărat al pasiunii. Voia ca ea să simtă fiorul eliberării şi să ştie că el fusese răspunzător de acea eliberare. Urma să aibă destul timp ca să se satisfacă pe sine mai târziu. Avea toată noaptea la dispoziţie.

  Sebastian îşi scoase încet degetul dinăuntrul ei până când o simţi încleştându-se, frustrată. Găsi mugurele sensibil cu degetul mare şi îşi vârî din nou degetul în pasajul uimitor de cald.

  Prudence scoase un sunet slab, pe jumătate ţipăt, pe jumătate geamăt. Sebastian îi acoperi gura cu gura lui şi repetă în mod deliberat mângâierea între picioarele ei.

  Ea mai scoase un ţipăt înăbuşit şi apucă ţesătura cămăşii lui. Genunchii ei se apropiară din nou, prinzându-i lui mâna.

  — Trebuie să te relaxezi puţin.

  Sebastian începu să o sărute blând pe sâni.

  — Deschide-te. Da, asta-i, scumpa mea. Lasă-mă înăuntru, Prue. Adânc înăuntru.

  O simţi ezitând şi-i despărţi din nou coapsele delicate.

  — Eşti atât de caldă, şopti el. Vreau să-ţi simt căldura. Trebuie s-o simt.

  Intră în ea din nou şi din nou, lărgind-o treptat, până când crezu că poate strecura şi al doilea deget înăuntrul ei. Începu s-o facă.

  Reacţia lui Prudence fu imediată şi intensă. Deveni rigidă. Gura i se deschise pentru un ţipăt slab, şi apoi începu să tremure. Sebastian simţi cum o străbăteau fiori mici. Momentul eliberării ei fu cu mult mai mulţumitor decât orice simţise el vreodată în viaţa lui.

  Sebastian îşi înălţă capul şi privi faţa lui Prudence când ea se abandonă orgasmului.

  — Minunat, şopti el.

  Apoi ea se lipi neputincioasă de el. Mormăi în cămaşa lui ceva ce Sebastian nu putu înţelege. El zâmbi şi îşi retrase cu părere de rău mâna dintre picioarele ei.

  Acum era rândul lui.

  Inhală parfumul lui Prudence când începu să-şi descheie pantalonii. Era atât de excitat, încât se îndoia că ar fi fost în stare de mai mult de câteva mişcări, în cel mai bun caz. La dracu, se gândi, era norocos dacă rezista suficient de mult ca să intre în ea.

  Zornăitul înăbuşit al unui lanţ destrămă vraja.

  Sebastian se simţi de parcă l-ar fi stropit cineva cu o găleată de apă rece ca gheaţa. Rămase absolut nemişcat. Simţi tensiunea în care era Prudence.

  — Fantoma, şopti ea.

  — La dracu!

  Sebastian clătină din cap încercând să se desprindă din mrejele pasiunii. Se chinui, neîndemânatic, cu deschizătura pantalonilor şi reuşi să-i încheie.

  — Dacă e fantoma nenorocitului ăluia mort, atunci nu-i de mirare că l-a omorât cineva.

  Zăngănitul greu se auzi din nou. Era mai aproape acum, reverberând prin pereţi. Un geamăt uşor străbătu din partea cealaltă a uşii.

  — Lydia. Lydia, am venit după tine.

  — Ticălosul!

  Sebastian se ridică din pat.

  — Ce faci? întrebă Prudence şi îşi înghiţi cuvintele, străduindu-se să-şi aranjeze îmbrăcămintea.

  — O să am eu grijă de fantoma aia, spuse Sebastian şi smulse aşternutul în sus, deasupra capului ei.

  — Nu te mişca. Să nu scoţi nici un sunet, continuă el.

  O lăsă întinsă acolo – ca pe o grămadă ciudată de rufe ascunse sub cuverturi şi traversă camera, îndreptându-se spre fereastră. Trase draperiile grele, ca lumina lunii să nu mai pătrundă în încăpere. Camera fu cufundată într-un întuneric lugubru.

  — Lydia, unde eşti? Ţi-a sosit ceasul. Am aşteptat mult mult timp ca tu să mă însoţeşti în mormânt.

  Pe podeaua din camera cealaltă zăngăniră din nou lanţuri. Din locul lui avantajos de lângă şifonier, Sebastian urmări crăpătura de sub uşă. Văzu lumina unei lumânări.

  Uşa se deschise încet şi zăngănitul deveni dintr-o dată mai puternic. O siluetă tremurândă intră în cameră cu paşi înceţi, măsuraţi.

  Sebastian se retrase şi mai mult din preajma şifonierului mare şi privi cu interes în timp ce apariţia se apropie de pat.

  Lumânarea dezvălui o faţă crestată hidos, ascunsă parţial de gluga unei mantii. În gâtul spectrului se căsca o rană mare, înspăimântătoare. O mână înmănuşată ţinea lumânarea. Cealaltă mână era ascunsă sub faldurile mantiei. Lanţurile păreau ataşate de glezna fantomei.

  Fantoma se îndrepta exact spre pat.

  — Lydia! Lydia! Unde eşti, Lydia?

  Sebastian făcu un pas înainte. Dar înainte de-a putea atinge apariţia, Prudence dădu la o parte aşternutul şi se ridică. În mână strângea pistolul.

  — Opreşte-te unde eşti sau trag un glonţ în tine, spuse ea.

  — Ce mama dracului se-ntâmplă? ţipă fantoma. Tu nu eşti mătuşa Lydia!

  — În mod sigur nu sunt. Şi tu nu eşti fantomă.

  Prudence coborî din pat, atentă să ţină pistolul îndreptat spre apariţie.

  — Şi povestea asta supărătoare a mers destul de departe, continuă ea.

  Se chinui neîndemânatică cu ochelarii şi reuşi să şi-i pună pe nas.

  — Ar trebui să-ţi fie ruşine, zise ea.

  — Cristoase, cine dracu’ te crezi? O să-ţi arăt eu ţie să nu te mai amesteci în treburile mele.

  Intrusul îşi retrase mâna dintre faldurile mantiei, dezvăluind un pumnal. Ridică lama şi se îndreptă cu un scop anume spre marginea patului.

  — Stai, sau trag!

  Prudence făcu un pas înapoi.

  — Nici chiar aşa, spuse fantoma. Doamnele nu ştiu cum să folosească un pistol.

  Sebastian se aruncă asupra strigoiului înarmat cu un pumnal. Îl apucă de umăr, trase gluga mantiei în faţă, peste ochii bărbatului, şi îl răsuci spre el. Lumânarea zbură cât colo.

  — Ce dracu’?

  Strigoiul se lupta să dea la o parte gluga mantiei, care efectiv îl orbea.

  Sebastian nu-i dădu ocazia să-şi ridice gluga. Nu putea risca să fie văzut şi recunoscut de fantomă. Ar fi trebuit să explice prea multe lucruri.

  Sebastian îndepărtă pumnalul cu o lovitură aplicată cu una din mâini. Apoi lovi cu pumnul bărbia fantomei, care abia se vedea sub glugă.

  Intrusul se clătină spre spate, se lovi cu capul de piciorul patului şi căzu, fără cunoştinţă, pe podea.

  — Foarte bine, exclamă Prudence în timp ce se grăbea să ridice lumânarea înainte de-a aprinde covorul. Şi exact la timp. Cred că tocmai voia să folosească pumnalul asupra mea.

  Sebastian stătea deasupra victimei lui şi o privea pe Prudence. Furia datorată riscurilor la care se expusese ea se contopi cu uşurarea pe care-o simţea ştiind-o în siguranţă.

  — Tu’, prostuţo! îţi dai seama ce s-ar fi putut întâmpla?

  Ea clipi surprinsă.

  — Ei bine, era cât pe ce s-o fac. Realmente n-am vrut să fiu nevoită să-l împuşc, înţelegi? De fapt, n-am mai tras niciodată cu pistolul şi aş fi putut ţinti în altă parte.

  — Era cât pe ce? repetă Sebastian jignit, nevenindu-i să creadă, apoi ocoli corpul prăbuşit al fantomei şi ajunse în faţa lui Prudence. Ţi-ar fi putut sfâşia gâtul cu pumnalul ăla. Ar fi putut să te omoare, cap sec de idioată ce eşti!

  Prudence începu să se încrunte.

  — Zău, Sebastian, nu-i nevoie să ţipi!

  — Nu ţip. Dar mă gândesc foarte serios să te pun pe genunchi şi să te bat atât de tare, încât să nu poţi sta jos o săptămână. Aproape că ai reuşit să fii omorâtă în noaptea asta.

  — Uiţi că am un pistol la mine, îi reaminti ea.

  — Chiar n-ai habar cât e de greu să dobori un bărbat cu un pistol aşa de mic cum e ăla? Am văzut bărbaţi care continuau să meargă cu două gloanţe în pântece, l-am văzut omorând alţi bărbaţi înainte de-a se prăbuşi.

  Prudence îl privi fix.

  — Unde-ai văzut aşa ceva, domnule conte?

  — Nu contează.

  Nu era deloc timpul potrivit să descrie ororile vânătorii de bandiţi din munţii Saragstan.

  — Dar crede-mă când îţi spun că un glonţ nu doboară întotdeauna un bărbat.

  — Acum, ascultă aici, Sebastian, asta e ancheta mea şi eram pe deplin pregătită să-i fac faţă. Nu ţi-am cerut asistenţa.

  — Nu, nu mi-ai cerut-o, recunoscu el printre dinţi. În schimb ai ales să-ţi rişti gâtul.

  — Şi ce-i cu asta? îi răspunse ea, la fel de ofensată acum. Asta-i treaba mea, nu a ta.

  — E în mod clar şi treaba mea, domnişoară Merryweather. Din întâmplare eşti logodită cu mine.

  — Da, ei bine, asta se poate repara destul de curând.

  — La dracu, femeie!

  Bărbatul de pe podea gemu. Sebastian îl privi încruntat, supărat de întrerupere.

  — Of, Doamne, cred că se va trezi curând, spuse Prudence şi ţinu lumânarea deasupra fantomei prăbuşite. Pare că poartă o mască.

  — Dă-mi lumânarea aia.

  Sebastian îşi dădu seama că erau alte treburi de rezolvat înainte de-a putea continua s-o pedepsească pe Prudence. Îşi stăpâni firea şi strânse cu putere lumânarea pe care Prudence i-o înmânase, ascultătoare.

  Îngenunchie lângă bărbatul inconştient, căută şi găsi marginea măştii. Cu o singură mişcare, o smulse, dezvăluind o faţă necunoscută.

  — Îl recunoşti? întrebă Prudence.

  — Nu, dar aş putea face prinsoare că-i unul dintre infamii nepoţi ai doamnei Leacock.

  — Foarte probabil.

  Prudence se întinse după şnurul clopoţelului.

  — O să cer imediat ajutor. Doamna Leacock are mai mulţi valeţi în serviciul casei. Ei se pot ocupa de fantoma noastră, până când vine magistratul. Ar fi mai bine să pleci, domnule conte.

  — Cum să explici faptul că blestemata ta de fantomă e inconştientă? o întrebă el.

  Prudence se gândi un moment.

  — O să spun că s-a împiedicat şi a căzut când a sărit la mine. S-a lovit cu capul de piciorul patului şi şi-a pierdut cunoştinţa. Cine mă poate contrazice?

  — Cred c-o să meargă, spuse Sebastian cu părere de rău. Ştiu din experienţă că oamenii care au fost loviţi până la pierderea cunoştinţei, rareori îşi amintesc ceva în legătură cu ce s-a întâmplat în clipele dinaintea incidentului. O să creadă sigur că s-a împiedicat şi a căzut, dacă asta-i spui.

  — Atunci exact asta o să spun. Şi acum, afară cu tine, domnule conte.

  Sebastian îi aruncă o privire dezgustată, ştiind foarte bine că ea avea dreptate. De dragul ei, nu-şi putea permite să fie descoperit de doamna Leacock şi de servitorii ei. Dezordinea din pat, ţinuta neîngrijită a lui Prudence şi faptul că el era atât de dezbrăcat i-ar fi condus la concluzia evidentă că făcuse dragoste cu logodnica lui.

  Să fie descoperit aşa cu Prue ar fi fost un dezastru complet. Lumea bună ar fi închis ochii. La urma urmei, perechea îşi declarase deja intenţia de-a se căsători. Cu toate acestea, existau nişte limite. Lumea mondenă se aştepta ca întâlnirile romantice să fie făcute cu o anumită discreţie. Să fie găsiţi împreună în situaţia asta ar fi cerut, probabil o autorizaţie specială.

  O autorizaţie specială! Sebastian zăbovi asupra acestui gând interesant.

  — Ei bine, domnule conte? N-ar fi mai bine să te grăbeşti? Prudence îi înmână cămaşa.

  — Te rog, nu-ţi uita cizmele, continuă ea.

  Sebastian zâmbi cam strâmb.

  — O să plec. Reputaţia ta atârnă deja de un fir de păr, nu-i aşa?

  — Nu reputaţia mea mă îngrijorează, spuse ea sever, ci a ta.

  Femeia aceasta nu înceta să-l uimească.

  — A mea? De ce naiba eşti îngrijorată de reputaţia mea?

  — Tu ai cel mai mult de pierdut, nu-i aşa? întrebă ea încet. Oamenilor deja le face mare plăcere să-ţi pună reputaţia în cea mai proastă lumină cu putinţă. Nu vreau să văd cum faci voia lumii mondene cu o escapadă ca asta.

  Sebastian rămăsese fără replică. Nimănui nu-i mai păsase vreodată de reputaţia lui. Îi trebui câtva timp să găsească un răspuns.

  — Te asigur că nu-mi pasă de ce crede lumea mondenă despre mine.

  — Ei bine, mie-mi pasă. Mai mult, sigur nu-i nevoie să mai subliniez că dacă suntem găsiţi împreună într-o situaţie atât de neplăcută, vei fi obligat să te căsătoreşti cu mine. Te-am încurcat deja destul, domnule conte. N-aş vrea să fiu forţată să închei o căsătorie pe care cu siguranţă că n-o doreşti.

  Sebastian îşi drese glasul.

  — Ei bine, în legătură cu asta, Prue, m-am gândit că…

  — Grăbeşte-te, aud, paşi în hol.

  Sebastian se încruntă. Şi el auzea. Valeţii de încredere ai doamnei Leacock se grăbeau să asculte apelul clopoţelului. Privi expresia alarmată de pe faţa lui Prudence şi înjură pe tăcute. În mod clar, nu avea înfăţişarea unei doamne care voia să se mărite din obligaţie.

  Trebuia să-i dea mai mult timp. Încă nu terminase să o curteze, se gândi el.

  Sebastian îşi ridică cizmele, îşi puse pardesiul pe umăr şi merse cu părere de rău, spre fereastră. O deschise şi ieşi pe marginea din afară.

  Apoi se opri şi o privi pe Prudence. Arăta atât de drăgălaş de serioasă, cu ochii neliniştiţi, în timp ce-l urmărea plecând. Îşi aminti cum tremurase în braţele lui.

  Data viitoare când avea să tremure aşa, promise în gând, el avea să fie adânc înăuntrul ei.

  — Noapte bună, Prue.

  — Noapte bună, Sebastian.

  Zâmbetul ei străluci la lumina lumânării.

  — Şi mulţumesc pentru că m-ai însoţit în seara asta. Abia aştept să te ajut să rezolvi următorul tău caz. Ştiu că am face o echipă excelentă, continuă ea.

  Viaţa alături de Prue, reflectă Sebastian în timp ce-şi croia drum pe marginea ferestrei, avea să fie, pe rând, înnebunitoare, agitată şi alarmantă, dar îţi nici un caz plictisitoare. Şi nici rece.

  Capitolul 7

  Whistlecroft îşi suflă nasul, cu zgomot, într-o batistă murdară, îşi şterse nasul roşu, bulbucat şi se aplecă peste masa de lemn. Îşi coborî vocea până la o şoaptă guturală, aspră.

  — Aţi auzit că lordul Ringcross şi-a frânt gâtul în timpul petrecerii de la Castelul Curling?

  — Am auzit, spuse Sebastian şi se trase înapoi, străduindu-se să evite respiraţia neplăcută a lui Whistlecroft. Vestea a circulat în tot oraşul acum două zile. Prostul s-a îmbătat şi a căzut dintr-una din camerele din turn. Ce-i cu asta?

  Sebastian nu-l cunoştea bine pe Ringcross, dar nu-i plăcuse în mod deosebit ce aflase despre bărbatul acesta. Ringcross avusese reputaţia de-a proteja case de toleranţă care funcţionau cu tineri inocenţi, de ambele sexe. Când vestea morţii lui se răspândi în lumea bună, puţini oameni regretară trecerea lui în nefiinţă.

  — Ei bine, domu’ conte, se face că e un domn care vrea să mă ocup de moartea lui Ringcross, spuse Whistlecroft, apoi îşi ridică halba cu bere şi îl privi pe Sebastian în expectativă. Am crezut că v-ar putea interesa cazul ăsta.

  — De ce?

  — De ce? întrebă Whistlecroft, sprâncenele-i stufoase tremurându-i de surprindere. Pentru că s-ar putea să fie vorba de o crimă, domnule, de asta. N-aţi mai avut şansa să investigaţi o crimă deja de câteva luni. De obicei, suntem puşi în faţa unor probleme de şantaj, furturi de bunuri şi chiar vreo mică delapidare.

  — Ştiu foarte bine.

  Cazurile încurcate de crimă erau relativ rare în lumea bună. Membrii înaltei societăţi reuşeau să fie omorâţi fără efort, destul de repede, e-adevărat. Dar vinovaţi erau, de obicei, tâlharii, adversarii în dueluri sau ocazionalii soţi jigniţi. Asemenea cazuri arareori erau probleme încurcate pentru Sebastian.

  — Cred c-o să găsiţi foarte interesant cazul ăsta, domnu’ conte, spuse Whistlecroft convingător. E o adevărată problemă încurcată.

  — Cine mama naibii te-a angajat să te ocupi de moartea lui Ringcross? Nu-mi pot imagina de ce i-ar păsa cuiva de asta. Lumea e sătulă de el.

  Whistlecroft ridică din umerii lui masivi şi îşi luă un aer important.

  — Mă tem că, în cazul ăsta, nu pot dezvălui identitatea clientului meu.

  — Atunci poţi să găseşti pe altcineva să te ajute în anchetă, spuse Sebastian şi se pregăti să se ridice de la masă.

  Alarmat, Whistlecroft îşi puse jos halba.

  — O secundă domnu’ conte. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră în cazul ăsta. E vorba de-o recompensă mare.

  — Atunci ocupă-te singur de caz.

  — Fiţi rezonabil, se tângui Whistlecroft. Dacă Ringcross a fost omorât, atunci fapta a fost comisă de cineva din lumea dumneavostră, nu de vreun bandit de rând. Un poliţist ca mine n-ar ajunge departe încercând să facă cercetări în lumea bună. Ştiţi asta la fel de bine ca mine.

  — Problema e, Whistlecroft, că nu-mi pasă în mod deosebit de plecarea recentă a lui Ringcross de pe lumea asta. E foarte probabil să fi fost accident. Iar dacă se află că l-a împins cineva, nu e o treabă care să mă intereseze în mod deosebit. În ce mă priveşte, ucigaşul i-a făcut lumii un serviciu.

  — Clientul meu vrea să ştie ce s-a întâmplat, spuse Whistlecroft, apoi îşi scoase batista murdară şi îşi suflă din nou nasul. E puţin cam neliniştit.

  — De ce-ar trebui să fie neliniştit?

  — Nu ştiu, spuse Whistlecroft şi se aplecă din nou ca să fie mai aproape. Nu mi-ar spune. Dar dacă mă-ntrebaţi pe mine, e speriat că i s-ar putea întâmpla şi lui ce i s-a-ntâmplat lui Ringcross.

  Acest fragment de informaţie captă interesul lui Sebastian. Aici era o problemă încurcată. Poate chiar una interesantă. Îşi păstră neschimbată expresia feţei în timp ce-l contemplă pe Whistlecroft.

  — Va trebui să ştiu numele clientului dumitale, zise Sebastian. N-o să intru orbeşte în chestia asta. Dacă vrei să te ajut, va trebui să-mi spui cine e cel care vrea ca moartea lui Ringcross să fie anchetată.

  Whistlecroft îşi mestecă buza de jos, în timp ce cântărea problema. Sebastian nu fu surprins când acesta ridică din nou din umeri şi mai luă o înghiţitură din băutura lui. Whistlecroft n-ar fi fost el, dacă nu era pragmatic.

  — Ei bine, dacă trebuie să ştiţi, lordul Curling vrea să descopăr ce s-a întâmplat în camera din turn, spuse Whistlecroft.

  — Curling? Ce interes are el în treaba asta?

  Sebastian se cunoştea cu baronul – un bărbat întunecat, masiv, trecut bine de patruzeci de ani. Curling era membru în câteva dintre cluburile pe care le frecventa şi Sebastian.

  Era bine cunoscut, în anumite cercuri, pentru petrecerile somptuoase pe care le dădea la conacul lui de la ţară. Castelul Curling era la mai puţin de o oră distanţă cu trăsura, de oraş. În timpul sezonului monden, Curling dăduse petreceri acasă aproape la fiecare sfârşit săptămână. Sebastian primise adesea invitaţii, dar nu se obosise niciodată să le accepte. Petrecerile ţinute în casă îl plictiseau în general.

  — Ringcross a murit la casa de ţară a lui Curling, sublinie Whistlecroft. Poate că lordul vrea doar să se asigure că n-a distrat un ucigaş tot sezonul monden.

  Sebastian privi gânditor prin fereastră la strada din afara cafenelei.

  — Sau poate că ştie mai multe despre incident decât ţi-a spus dumitale.

  — E probabil, spuse Whistlecroft şi îşi termină băutura. Nu mă interesează decât recompensa. Şi pe dumneavostră vă interesează doar cât de interesant e misterul. Ne-am înţeles, domnu’ conte?

  — Da, spuse Sebastian. Cred că da.

  Îşi dădu seama că abia aştepta să-i povestească lui Prudence despre noua anchetă. Nu mai avusese pe nimeni până atunci, cu care să discute despre cazurile lui, cu excepţia lui Garrick, care fusese mai degrabă amuzat de pasiunea lui Sebastian, decât interesat în mod real de ea.

  Dar Prudence ar fi fost înfricoşată de ideea de-a investiga o posibilă crimă. Bineînţeles, ar fi putut exista o problemă, înţelese Sebastian cu părere de rău. Ea ar fi putut dori să se implice în anchetă.

  Sebastian avea să facă faţă problemei când ar fi apărut, se gândi el în timp ce ieşea din cafenea. Poate ar fi fost o cale ca ea să-l asiste şi, în acelaşi timp, să rămână în siguranţă, la periferia cazului.

  Ar fi fost amuzant să colaboreze cu Prue la dezlegarea enigmei morţii lui Ringcross.

  O jumătate de oră mai târziu, Sebastian intră pe uşa casei lui din oraş, aruncă o privire la expresia mohorâtă de pe faţa lui Flowers, şi zâmbi cu îngrijorare.

  — S-a-ntâmplat ceva rău, Flowers?

  — Un domn Trevor Merryweather doreşte să vă vadă, domnule, spuse Flowers şi luă mănuşile şi pălăria de la Sebastian. A insistat să vă aştepte până când vă întoarceţi acasă. L-am băgat în bibliotecă.

  — Un loc la fel de bun ca oricare altul, cred.

  — Ar fi trebuit să-l dau afară, stăpâne?

  — Bineînţeles că nu, Flowers. E viitorul meu cumnat.

  Nu prea putem să-l tragem de urechi de fiecare dată când vine.

  — Da, stăpâne. Mi-a fost teamă că asta putea să se întâmple. Pare un tânăr cam dificil.

  — Încearcă s-o protejeze pe sora lui de mine, spuse Sebastian. Mulţi ar spune că asta-l face să fie un tânăr destul de curajos.

  Flowers clipi din ochii lui mari, obosiţi.

  — Am înţeles ce vreţi să spuneţi, domnule conte. N-am văzut lucrurile în lumina asta.

  Sebastian intră liniştit în bibliotecă. Lucifer se ridică din poziţia lui din vârful sofalei, sări uşor pe covor şi ieşi spre el să-l întâlnească. Sebastian luă pisica în braţe şi privi la musafir.

  Trevor stătea nemişcat lângă fereastră. Umerii prea mari şi talia extrem de strânsă a pardesiului său prea căptuşit îl făcea să aibă o siluetă neplăcută de insectă. Se răsuci când îşi dădu seama că intrase cineva în cameră.

  Sebastian îl mângâie pe Lucifer şi contemplă înfăţişarea cumplit de lipsită de gust a lui Trevor. Cravata bărbatului mai tânăr era legată într-o manieră extrem de complicată, care îi stânjenea mult mişcările capului. Sebastian se întrebă dacă nu cumva Trevor se sugruma cu ea. Gulerul cămăşii lui bogat gofrate era atât de înalt, încât îi încadra obrazul. Pantalonii lui erau minuţios plisaţi şi vesta avea o nuanţă uimitoare de roz.

  — Angelstone.

  — Bună ziua, Merryweather.

  Ţinându-l pe Lucifer pe unul din braţe, Sebastian traversă camera până la masa pe care era garafa cu vin roşu.

  — Bei cu mine? continuă el.

  — Nu, spuse Trevor şi se îmbujoră. Mulţumesc. Domnule, am venit să vă vorbesc despre sora mea.

  — Ah, da. Fără îndoială că vrei să discutăm despre aranjamente şi alte lucruri din astea. Nu te îngrijora, Merryweather. O să am eu grijă de sora dumitale.

  — Acum, ascultaţi aici, spuse Trevor îndreptându-şi umerii cu hotărâre. Mi-a ajuns sarcasmul şi bătaia dumneavoastră de joc, domnule conte. Aţi mers prea departe.

  — Încă nu.

  Sebastian luă o înghiţitură de vin şi îşi reaminti cu părere de rău de ceea ce făcuse înainte de-a fi fost întrerupt de fantoma din vila Leacock.

  — Dar am toate speranţele să o fac curând.

  Trevor devenise roşu de mânie.