— Până aici cu blasfemiile, creatură netrebnică! Află, ignoranto, că, în secolul al VI-lea, sfântul Pretextat era arhiepiscop de Rouen şi bun prieten cu Grigore de Tours, de care fireşte că n-ai auzit vorbindu-se în viaţa ta. Merovingienii au existat tocmai datorită lui Pretextat, căci el a căsătorit-o pe Merovee cu Brunehaut, punându-şi de altminteri viaţa în primejdie. Şi toate astea numai ca să-ţi explic că n-ai de ce să râzi de un nume atât de ilustru.

  — Nu văd prin ce ar putea asemenea precizări istorice să vă facă prenumele mai puţin rizibil. La capitolul ăsta, nici verişoara dumneavoastră nu stă mai rău.

  — Ce? Îndrăzneşti să râzi de numele verişoarei mele? Iţi interzic! Eşti un monstru de trivialitate şi prost gust! Leopoldine este prenumele cel mai frumos, cel mai nobil, cel mai graţios şi rnai sfâşietor pe care l-a purtat vreodată cineva.

  — Aha.

  — Perfect! Nu cunosc decât un singur prenume care să ajungă până la călcâiul lui Leopoldine: Adele.

  — Ia te uită!

  — Da. Moş Hugo avea destule defecte, dar există un lucru pe care nimeni n-o să i-l poată lua vreodată: era un om de gust. Chiar şi atunci când păcătuieşte prin rea-credinţă, opera lui Hugo rămâne frumoasă şi măreaţă. Şi tot el le-a dat celor două fiice ale sale cele mai minunate prenume. Pe lângă Adele şi Leopoldine, toate prenumele feminine sunt jalnice.

  — E o chestiune de gust.

  — Ba nu, imbecilo! Cui îi pasă de gusturile celor ca tine, din popor, din pegră, mediocri, de rând? Nu contează decât gusturile geniilor, ca Hugo şi ca mine. În plus, Adele şi Leopoldine sunt nume creştineşti.

  — Înţeleg, domnişoara face parte din plebea de tip nou ce agreează numele păgâne. La zi, eşti cumva genul care-şi botează copii Krishna, Elohim, Abdalah, Ciang, Empedocle, Sitting Bull sau Akhenaton? Grotesc! Mie, unuia, îmi plac numele creştineşti. Apropo, care ţi-e prenumele?

  — Nina.

  — Mititica, biata de ea!

  — Cum adică biata de ea?

  — Încă una pe care n-o cheamă nici Adele, nici Leopoldine. Lumea e nedreaptă, nu găseşti?

  — Mai spuneţi multe aiureli?

  — Aiureli? Dar nu există nimic mai important! Să nu te cheme Adele sau Leopoldine este o nedreptate fundamentală, o tragedie primordială, mai cu seamă pentru dumneata, împopoţonată cu aşa un prenume păgân…

  — Vă întrerup: Nina este un prenume creştin. Sfânta Nina pică pe 14 ianuarie, data primului dumneavoastră interviu.

  — Mă întreb ce anume ai să încerci să dovedeşti cu o coincidenţă atât de nesemnificativă.

  — Nu-i chiar atât de nesemnificativă. M-am întors din vacanţă pe 14 ianuarie şi, în aceeaşi zi, am aflat despre moartea dumneavoastră iminentă.

  — Şi? îţi imaginezi că asta o să creeze nişte legături între noi?

  — Nu-mi imaginez nimic, însă cu câteva minute în urmă mi-aţi spus nişte vorbe extrem de ciudate.

  — Da, te-am supraestimat. Însă m-ai dezamăgit foarte tare după aceea. Lar prenumele dumitale a fost un dezastru pentru mine. Acum nu mai însemni nimic în ochii mei.

  — Sunt încântată. Voi scăpa aşadar cu viaţă.

  — Vrei să spui cu neviaţă. Ce-ai să faci cu ea?

  — Tot felul de lucruri: de exemplu, am să termin acest interviu.

  — Exaltant. În vreme ce eu, în bunătatea mea, ţi-aş fi putut garanta o splendidă apoteoză!

  — Că tot veni vorba, cum aţi fi procedat pentru a mă ucide? Să asasinezi o fetiţă iubitoare, când eşti un băiat sprinten de şaptesprezece ani, e lucru uşor. Pentru un bătrân neputincios, în schimb, să asasineze o tânără femeie care i se mai şi împotriveşte ar fi fost o aventură.

  — Mă gândeam, în naivitatea mea, că n-o să te împotriveşti. Faptul că sunt bătrân, obez şi neputincios nu m-ar fi stânjenit dacă m-ai fi iubit cum mă iubea Leopoldine, dacă ai fi consimţit cum a consimţit ea…

  — Domnule Tach, vreau să-mi spuneţi adevărul: Leopoldine a consimţit cu adevărat şi în mod conştient?

  — De-ai fi văzut cu câtă docilitate s-a supus, nu mi-ai mai pune o asemenea întrebare.

  — Totuşi, ar trebui să ştiu de ce a fost docilă: aţi drogat-o înainte, aţi adus-o la exaltare, i-aţi ţinut predici, aţi bătut-o?

  — Nu, nu, nu şi nu. O iubeam, cum o iubesc de altfel şi acum. Era mai mult decât suficient. Iubirea asta e de o calitate pe care nici dumneata, nici nimeni alteineva n-a mai cunoscut-o vreodată. Dacă ai fi cunoscut-o, nu mi-ai mai fi pus asemenea întrebări idioate.

  — Domnule Tach, chiar nu puteţi să vă imaginaţi şi altă versiune a poveştii? Vă iubeaţi, de acord. Dar de aici nu rezultă că Leopoldine voia să moară. Poate că s-a supus numai din dragoste pentru dumneavoastră, iar nu din dorinţa de a muri.

  — E totuna.

  — Nu-i totuna. Poate că vă iubea atât de mult încât nu voia să vă nemulţumească.

  — Să mă nemulţumească! Ador vocabularul de scenă domestică pe care-l foloseşti ca să exprimi un moment atât de metafizic.

  — Metafizic pentru dunrmeavoastră, dar poate că nu şi pentru ea. Acest moment, pe care dumneavoastră l-aţi trăit cu extaz, s-ar putea ca ea să-l fi trăit cu resemnare.

  — Să ne înţelegem, am mai multe şanse decât dumneata să o ştiu.

  — E rândul meu să vă răspund că nimic nu-i mai puţin sigur.

  — La naiba cu toate astea! Cine-i scriitorul, dumneata ori eu?

  — Dumneavoastră, şi tocmai de aceea mi-e foarte greu să vă cred.

  — Şi dacă ţi-aş povesti lucrurile cu gura mea, m-ai crede?

  — Nu ştiu. Încercaţi.

  — Vai, nu-i uşor. Am aşternut în scris acel moment pentru că era cu neputinţă de redat prin viu grai. Scrisul începe acolo unde se termină vorbirea şi mare e misterul acestei treceri de la indicibil la dicibil. Vorbirea şi scrisul îşi iau locul rând pe rând şi nu se suprapun niciodată.

  — Iată nişte consideraţii admirabile, domnule Tach, dar vă aduc din nou aminte că problema noastră e asasinatul, nu literatura.

  — Există vreo diferenţă?

  — Aceea dintre curtea cu juri şi Academia franceză, presupun.

  — Între curtea cu juri şi Academia franceză nu există nici o diferenţă.

  — Interesant, dar vă îndepărtaţi de la subiect, dragă domnule.

  — Ai dreptate. Dar cum să povestesc aşa ceva? îţi dai seama că n-am vorbit în viaţa mea despre asta?

  — Orice lucru are un început.

  — Era pe 13 august 1925.

  — Iată deja un excelent început.

  — Era ziua de naştere a lui Leopoldine.

  — Ce amuzantă coincidenţă!

  — Ai să taci odată? Nu vezi că-s torturat, că-mi lipsesc cuvintele?

  — Văd şi sunt încântată. Mă mângâie gândul că, după şaizeci şi şapte de ani, în sfârşit, amintirea crimei vă torturează.

  — Eşti meschină şi revanşardă ca toate femelele. Aveai dreptate când spuneai că Igiena asasinului nurnără doar două personaje feminine: bunica şi mătuşă-mea. Leopoldine nu era un personaj feminin, era – şi este pentru totdeauna – un copil, o fiinţă miraculoasă, dincolo de sexe.

  — Dar nu şi dincolo de sex, după câte am putut înţelege citindu-vă cartea.

  — Numai noi ştiam că nu-i nevoie să fii puber ca să faci dragoste, dimpotrivă: pubertatea strică totul. Scade senzualitatea şi capacitatea de extaz, de abandon. Nimeni nu face dragoste mai bine decât copiii.

  — Aşadar minţeaţi atunci când îmi spuneaţi că sunteţi virgin.

  — Nu. În vocabularul comun, dezvirginarea masculină nu e posibilă decât după pubertate. Or, eu n-am făcut niciodată dragoste după pubertate.

  — Văd că iarăşi vă jucaţi cu sensul cuvintelor.

  — Nicidecum, doar că dumneata nu cunoşti nimic. Mi-ar plăcea să nu mă mai întrerupi tot timpul.

  — Aţi întrerupt o viaţă; suportaţi şi dumneavoastră să vi se întrerupă accesele de logoree.

  — Lasă, că-ţi convin de minune accesele mele de logoree. Îţi uşurează din plin meseria.

  — E ceva adevăr aici. Hai, daţi-i drumul cu logoreea despre 13 august 1925.

  — 13 august 1925: era cea mai frumoasă zi din lume. Îndrăznesc să sper că orice fiinţă omenească a avut parte, măcar o dată în viaţă, de un 13 august 1925 – căci, mai mult decât o dată calendaristică, ziua aceea era o încoronare. Cea mai frumoasă zi a celei mai frumoase veri, călduţă şi cu vânt adiind uşor sub copacii grei. Leopoldine şi cu mine ne începuserăm ziua pe la unu dimineaţa, după somnul ritual de aproximativ o oră şi jumătate. Cu asemenea orare, s-ar putea crede că eram mereu epuizaţi, ceea ce nu se întâmpla însă niciodată. Eram atât de avizi de Edenul nostru, încât adeseori ne venea greu să adormim. Abia la optsprezece ani, după incendierea castelului, am început să dorm şi eu opt ore pe zi: fiinţele prea fericite sau prea nefericite sunt incapabile de absenţe atât de lungi. Nimic nu ne plăcea mai mult, mie şi lui Leopoldine, decât să ne deşteptăm din somn. Vara era chiar mai bine, căci ne petreceam nopţile sub cerul liber şi dormeam în inima pădurii, înfăşuraţi într-o cuvertură de damasc sidefiu pe care o furasem eu de la castel. Cine se trezea primul îl contempla pe celălalt, iar privirea asta era de-ajuns ca să-l deştepte. Pe 13 august 1925, mă trezisem eu primul, pe la unu, iar ea nu întârziase să mi se alăture. Aveam timp din belşug să facem tot ceea ce o noapte frumoasă te-ndeamnă să faci, tot ceea ce în sânul damascului la-nceput sidefiu, acum bătând în culoarea frunzelor moarte, ne înălţa la demnitatea de hierofanţi – îmi plăcea s-o numesc pe Leopoldine hierinfantă, eram deja atât de cultivat, dar mă abat de la subiect…

  — Da.

  — Aşadar, ziceam 13 august 1925. O noapte absolut calmă şi neagră, neobişnuit de blândă. Era ziua de naştere a lui Leopoldine, însă asta n-avea nici o însemnătate pentru noi: de trei ani de zile, timpul nu ne mai interesa. Nu ne schimbaserăm nici măcar cu un atom, doar că ne alungisem extraordinar de mult, fără ca această amuzantă subţiere să ne fi modificat constituţia informă, imberbă, inodoră, infantilă. Aşa încât nu i-am urat la mulţi ani în dimineaţa aceea. Cred că am făcut mult mai mult: i-am dat verii înseşi o lecţie despre ce-nseamnă vara. Era pentru ultima oară în viaţa mea când mai făceam dragoste. Eu nu ştiam, dar pădurea ştia, fiindcă ne privea tăcută ca o bătrână vicioasă. Când soarele s-a ridicat peste dealuri, vântul a prins să sufle, alungând ultimii nori noptateci şi dezvăluind un cer de o puritate aproape deopotrivă cu a noastră.

  — Admirabil lirism.

  — Nu mă mai întrerupe. Deci, unde rămăsesem?

  — La 13 august 1925, răsăritul soarelui, post coitum.

  — Mersi, domnişoară grefier.

  — N-aveţi pentru ce, domnule asasin.

  — Prefer situaţia mea situaţiei dumitale.

  — Prefer situaţia mea situaţiei lui Leopoldine.

  — S-o fi văzut în dimineaţa aceea! Era făptura cea mai frumoasă din lume, o infantă nesfârşită, albă şi mlădie, cu părul şi ochii de culoarc întunecată. Vara, în afara prea puţinelor momente când ne aflam la castel, trăiam goi – domeniul era atât de întins, încât nu zăream niciodată ţipenie de om. Aşa că ne petreceam cea mai mare parte a zilei în lacuri, cărora eu le atribuiam virtuţi amniotice, ceea ce nu trebuie să fi fost chiar atât de absurd, având în vedere rezultatele. Dar ce importanţă are cauza? Singurul lucru care contează este acel miracol de toate zilele – miracolul timpului încremenit pe veci, cel puţin aşa credeam noi. Iar pe 13 august 1925 aveam toate motivele să o credem, contemplându-ne unul pe altul, năuci. În dimineaţa aceea, ca-n fiecare dimineaţă, am plonjat în lac fără şovăire şi am râs de Leopoldine căreia, spre deosebire de mine, îi lua o veşnicie până să intre iarăşi în apa ca gheaţa. Zeflemisirea asta era încă un ritual, unul cu care mă desfătam, căci verişoara mea nu era niciodată mai drăgălaşă la vedere ca atunci când, în picioare, încerca apa lacului, palidă, râdea de frig, mă încredinţa că n-o să reuşească niciodată, apoi îşi desfăşura încet-încet membrele livide spre a mi se alătura, parcă în reluare, cu buzele vinete, aidoma unui cocostârc tremurând. Cu ochii ei mari plini de groază – frica o prindea atât de bine – bâiguind că era cumplit…

  — Sunteţi de un sadism înspăimântător!

  — Nu cunoşti nimic. Dacă ai avea cât de cât habar ce înseamnă plăcerea, ai şti că frica şi durerea, dar mai cu seamă frisoanele sunt cele mai bune preludii. După ce se afunda cu totul, ca şi mine, frigul lăsa locul fluidităţii, desfătării atât de tihnite a vieţii în apă. În dimineaţa aceea, ca în fiece dimineaţă de vară, ne murasem întruna, lunecând câteodată împreună spre adâncurile lacului, cu ochii deschişi, privindu-ne trupurile înverzite de reflexele apei, înotând altă dată la suprafaţă şi întrecându-ne în viteză, uneori bălăcindu-ne, agăţaţi de ramurile sălciilor şi vorbind cum vorbesc copiii, dar cu o mai mare ştiinţă a copilăriei, alteori făcând pluta ceasuri întregi, sorbind cerul din ochi în tăcerea desăvârşită a apelor glaciale. Când ne răzbea frigul, ne căţăram pe nişte stânci ce se iţeau din apă şi stăteam să ne uscăm la soare. În ziua aceea de 13 august, vântul era deosebit de plăcut şi ne zvânta cu mare iuţeală. Leopoldine se aruncase prima înapoi în apă şi se prinsese de insuliţa pe care eu încă mai stăteam să mă încălzesc. Era rândul ei să mă ia în zeflemea. O văd de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, cu coatele pe piatră, rezemându-şi bărbia pe încheieturile încrucişate, cu privirea obraznică şi cu pletele acelea lungi care, în apă, urmau unduirile picioarelor abia vizibile, a căror albeaţă îndepărtată îţi făcea puţin frică. Eram atât de fericiţi, atât de ireali, atât de îndrăgostiţi, de frumoşi… şi pentru ultima oară.

  — Fără elegii, vă rog. Din vina dumneavoastră a fost pentru ultima oară.

  — Ei şi? Sunt lucrurile mai puţin triste din cauza asta?

  — Dimpotrivă, lucrurile sunt cu atât mai triste, însă, de vreme ce răspunderea vă revine, n-aveţi dreptul să vă plângeţi.

  — Dreptul? Exact ce nu trebuia să aud. Fac ceva pe drept şi, indiferent care-i partea mea de răspundere în afacerea asta, cred că-s de compătimit. De altminteri, partea mea de răspundere a fost aproape nulă.

  — A, da? Poate a sugrumat-o vântul?

  — Eu am sugrumat-o, dar n-a fost vina mea.

  — Vreţi să spuneţi că aţi sugrumat-o într-o clipă de neatenţie?

  — Nu, toanto, vreau să spun că vina o poartă natura, viaţa, hormonii şi toate mizeriile de genul ăsta. Lasă-mă să-mi spun povestea şi să fiu elegiac. Îţi vorbeam aşadar despre albeaţa picioarelor lui Leopoldine, acea albeaţă atât de misterioasă, mai cu seamă când se întrezărea prin verdele întunecat al apelor. Ca să rămână în echilibru la orizontală, verişoara mea bătea lent din picioarele-i lungi pe care le vedeam ridicându-se rând pe rând spre suprafaţă – talpa n-apuca să iasă din apă, că piciorul se şi cufunda în neant, lăsând loc albeţii celuilalt picior, şi aşa mai departe. În ziua de 13 august 1925, întins pe insuliţa pietroasă, nu mă mai săturam de un spectacol atât de graţios. Nu ştiu cât a durat momentul acela. A fost întrerupt de un detaliu anormal a cărui cruzime mă izbeşte şi astăzi: baletul picioarelor lui Leopoldine a scos din adâncurile lacului un firicel de fluid roşu, de o densitate foarte specială, dacă ar fi săjudec după inapetenţa lui de a se amesteca cu apa curată.

  — Mai pe scurt, sânge.

  — Cât eşti de crudă.

  — Verişoara dumneavoastră avea pur şi simplu prima menstruaţie.

  — Eşti josnică.

  — Nu-i nimic josnic aici, e ceva normal.

  — Tocmai.

  — Iată o atitudine ce nu vi se prea potriveşte, domnule Tach. Dumneavoastră, luptător înflăcărat împotriva relei-credinţe, crâncen apărător al limbajelor crude, uite că deodată vă ofuscaţi precum un erou de-al lui Oscar Wilde fiindcă aţi auzit spunându-se unei pisici pisică. Eraţi îndrăgostit nebuneşte, dar această dragoste nu o scotea pe Leopoldine din rândul oamenilor.

  — Ba da.

  — Spuneţi-mi că visez: dumneavoastră, geniul sarcastic, pana celiniană, cinicul practicant al vivisecţiei, metafizicianul deriziunii, proferaţi acum nerozii demne de un adolescent baroc?

  — Taci, iconoclasto. Nu-s nerozii.

  — A, nu? Micii castelani ce se drăgostesc, băietanul înamorat de nobila-i verişoară, sfidarea romantică a timpului, lacurile limpezi din codrul legendar – păi dacă nici astea nu-s nerozii, atunci nimic nu-i nerozie în lumea pământească.

  — Dacă m-ai lăsa să istorisesc urmarea, ai înţelege că povestea nu-i chiar neroadă.

  — Încercaţi să mă convingeţi. N-are să fie uşor, căci ceea ce mi-aţi istorisit până acum m-a consternat. Băiatul ăsta incapabil să accepte că verişoara lui are prima menstruaţie e ceva grotesc, Miroase de la o poştă a lirism vegetarian.

  — Urmarea nu-i vegetariană, dar am nevoie de un minimum de linişte ca s-o povestesc.

  — Nu promit nimic; greu v-ascultă omul fără să reacţioneze.

  — Aşteaptă baremi să termin înainte să reacţionezi. La naiba, unde rămăsesem? M-ai făcut să pierd firul puvestirii.

  — Sânge în apă.

  — Cerule, aşa-i. Închipuie-ţi şocul pe care l-am avut: intruziunea brutală a acelei culori roşii şi calde în sânul atâtor lividităţi – apa ca gheaţa, negrul clorotic al lacului, albeaţa umerilor lui Leopoldine, buzele ei albastre ca sulfatul de mercur, iar apoi îndeosebi picioarele ale căror imperceptibile epifanii evocau, prin enigmatica lor lentoare, cine ştie ce mângâiere hiperboreană. Nu, era inadmisibil ca între picioarele acelea să-şi poată avea izvorul o scurgere respingătoare.

  — Respingătoare!

  — Respingătoare, şi nu dau îndărăt! Respingătoare prin ce era şi încă mai respingătoare prin ce semnifica – încoronare fioroasă, trecere de la viaţa mitică la viaţa hormonală, de la viaţa eternă la viaţa ciclică. Trebuie să fii vegetarian ca să te mulţumeşti cu o eternitate ciclică. În opinia mea, există aici o contradicţie în termeni. Pentru Leopoldine şi pentru mine, eternitatea nu se putea concepe decât la o primă persoană a unui singular singular, întrucât ne îngloba pe amândoi. Pe când eternitatea ciclică sugerează că nişte terţi vin şi preiau ştafeta vieţii celorlalţi – şi cică să afli mulţumire în aşa o expropriere, cică să te bucuri de un asemenea proces de uzurpare! N-am decât dispreţ pentru cei care acceptă comedia asta sinistră: îi dispreţuiesc nu atât pentru capacitatea lor ovină de resemnare, cât pentru anemia iubirii lor. Căci, dac-ar fi în stare de-o iubire adevărată, nu s-ar mai supune ca nişte nevolnici, n-ar mai răbda să vadă suferinţa celor pe care pretind că-i iubesc şi ar lua asupră-le, fără laşitate egoistă, răspunderea de a-i cruţa de o soartă atât de abjectă. Firicclul acela de sânge din apa lacului însemna pentru Leopoldine sfârşitul eternităţh. Iar eu, pentru că o iubeam cu toată fiinţa mea, am hotărât s-o redau fără amânare acestei eternităţi.

  — Încep să înţeleg.

  — Nu eşti prea iute.

  — Înccp să înţeleg cât sunteţi de bolnav.

  — Ce-o să mai spui atunci despre continuare?

  — Cu dumneavoastră, e sigur că întotdeauna lucrurile vor merge spre mai rău.

  — Cu sau fără mine, e sigur că întotdeauna lucrurile vor merge spre mai rău, dar cred că am scutit şi eu măcar o persoană de tot ce poate fi mai rău. Leopoldine a văzut că privirea mea rămânea pironită îndărătul ei şi s-a întors. A ieşit din apă cât a putut de repede, parcă îngrozită. S-a căţărat alături de mine pe insuliţa pietroasă. Originea firicelului de sânge n-a mai lăsat loc nici unei bănuieli. Verişoara mea era tulburată, iar eu o înţelegeam. În ultimii trei ani, nu aduseserăm niciodată vorba despre această eventualitate. Aveam un soi de acord tacit în privinţa comportamentului ce trebuia adoptat într-un asemenea caz – caz atât de inacceptabil încât, pentru a nu ne pierde beţia, preferasem să rămânem la un acord tacit.

  — Exact de ce mă temeam. Leopoldine nu v-a cerut nimic, aşa că aţi ucis-o în numele unui „acord tacit” izvorât din tenebrele imaginaţiei dumneavoastră morbide.

  — Nu mi-a cerut nimic explicit, dar nici nu era nevoie.

  — Exact ce spuneam şi eu. Peste câteva clipe îmi veţi preamări virtuţile nezicerii.

  — Dumneata ai fi vrut un contract după toate regulile, semnat în faţa unui notar, aşa-i?

  — Aş fi preferat orice altceva decât modul dumneavoastră de a acţiona.

  — Puţin contează ce-ai fi preferat dumneata. Singurul lucru important era salvarea lui Leopoldine.

  — Singurul lucru important era viziunea dumneavoastră asupra salvării lui Leopoldine.

  — Era şi viziunea ei. Drept dovadă, scumpă domnişoară, că nu ne-am spus nimic. Am sărutat-o pe ochi cu multă blândeţe şi a înţeles. A părut împăcată, a surâs. Totul s-a petrecut foarte repede. Trei minute mai târziu, murise.

  — Ce, cum aşa, fără nici un răgaz? E… este monstruos!

  — Ai fi vrut să ţină două ceasuri, ca la Operă?

  — Oricum, nu omori oamenii chiar aşa.

  — A, nu? Nu ştiam că sunt şi uzanţe în domeniu. Există vreun tratat al bunelor maniere pentru asasini? Vreun manual de artă a vieţii pentru victime? Data viitoare, îţi promit că am să omor cu mai multă politeţe.

  — Data viitoare? Slavă Domnului, nu va exista nici o dată viitoare. Până una alta, mă faceţi să vomit.

  — Până una alta? Mă nelinişteşti.

  — Aşadar, pretindeaţi că o iubiţi şi totuşi aţi sugrumat-o fără să i-o spuneţi baremi pentru cea din urmă oară?

  — Ştia. De altminteri, dovada era tocmai gestul meu. Dacă n-aş fi iubit-o, n-aş fi omorât-o.

  — Cum puteţi fi sigur că ştia?

  — Nu vorbeam niciodată despre treburi dintr-astea, eram pe aceeaşi lungime de undă. Şi-apoi, nici nu eram vorbăreţi. Dar lasă-mă să-ţi povestesc sugrumarea. Niciodată n-am avut ocazia să vorbesc despre sugrumare, însă-mi place să mă gândesc la ea – de câte ori n-am retrăit în intimitatea memoriei mele această scenă atât de frumoasă?!

  — Cu ce vă puteţi umple timpul!

  — Ai să vezi că o să prinzi şi dumneata gust.

  — Să prind gustul cui? Al amintirilor dumneavoastră sau al sugrumării?

  — Al dragostei. Dar lasă-mă să-ţi povestesc, rogu-te.

  — Dacă insistaţi.

  — Ne aflam deci pe insuliţa stâncoasă din mijlocul lacului. În clipa în care moartea a fost decretată, Edenul, care ne fusese smuls pentru prima dată preţ de două minute, ne-a fost înapoiat preţ de alte trei. Eram absolut conştienţi că nu ne mai rămăseseră decât o sută optzeci de secunde edenice; trebuia deci să facem bine lucrurile, şi le-am făcut. O, ştiu la ce te gândeşti: că tot meritul unei sugrumări frumoase îi revine sugrumătorului. Inexact. Cel sugrumat e mult mai puţin pasiv decât se crede. Ai văzut filmul acela extrem de prost turnat de un barbar – un japonez, dacă-mi aduc bine aminte – care se termină cu o sugrumare de aproximativ treizeci şi două de minute?

  — Da, Robia simţurilor de Oshima.

  — Scena sugrumării e ratată. Eu, care mă pricep, pot să afirm că nu aşa se petrec lucrurile. Mai întâi că o sugrumare de treizeci şi două de minute e de un prost gust teribil. Există un fel de refuz din partea tuturor artelor de a admite că asasinatele sunt nişte episoade pline de vioiciune, rapide. Hichcock, spre deosebire de alţii, înţelesese. Şi mai e un lucru pe care domnul acela japonez nu l-a înţeles: o sugrumare nu-i deloc liniştită şi dureroasă, dimpotrivă, e tonică, proaspătă.

  — Proaspătă? Ce adjectiv neaşteptat! De ce nu bogată în vitamine, dacă tot aţi ajuns până aici?

  — Chiar aşa, de ce nu? Când sugrumi o persoană iubită, te simţi revitalizat.

  — Vorbiţi ca şi cum aţi face asta cu regularitate.

  — E suficient să fi făcut un lucru o singură dată, dar temeinic, pentru ca mai apoi să-l refaci doar de-a lungul întregii vieţi. În acest scop, este imperativ ca scena crucială să fie perfectă din punct de vedere estetic. Pesemne că domnul acela japonez ori nu ştia, ori era foarte stângaci, fiindcă sugrumarea lui e urâtă, ba chiar ridicolă: sugrumătoarea parcar da la pompă, iar sugrumatul pare zdrobit de un compresor. Sugrumarea mea a fost o splendoare, poţi să mă crezi.

  — Nu mă îndoiesc. Totuşi, îmi pun o întrebare: de ce aţi ales sugrumarea? Dat fiind locul unde vă aflaţi, înecul ar fi fost mai logic. Este de altfel şi explicaţia pe care le-aţi dat-o părinţilor verişoarei dumneavoastră când le-aţi adus cadavrul – explicaţie puţin credibilă, având în vedere semnele din jurul gâtului. Aşadar, de ce n-aţi înecat pur şi simplu copila?

  — Excelentă întrebare. Şi eu m-am gândit la asta, în ziua aceea de 13 august 1925. Răspunsul mi-a venit imediat. Mi-am zis că, dacă toate Leopoldinele ar muri înecate, chestia ar deveni un procedeu, o lege a genului, şi ar fi puţin vulgară. Fără să mai punem la socoteală că amintirea lui moş Hugo ar fi fost, poate, atinsă de acest plagiat servil.

  — Aţi renunţat aşadar la înec pentru a evita o referinţă. Alegerea sugrumării vă expunea însă la altele.

  — E adevărat, şi totuşi, motivul ăsta n-a intrat în calcul. Nu, ceea ce m-a determinat să-mi sugrum verişoara a fost mai cu seamă frumuseţea gâtului ei. Văzut şi dinspre ceafă, şi dinspre piept, era un gât sublim, lung şi mlădios, cu un profil admirabil. Câtă fineţe! Dacă cineva ar vrea să mă sugrume, ar avea nevoie de cel puţin două perechi de mâini. Cu un gât delicat ca al ei, strângerea a fost atât de uşoară!

  — Dacă n-ar fi avut un gât frumos, n-aţi fi sugrumat-o?

  — Nu ştiu. Poate că tot aş fi făcut-o, fiindcă tare-mi place să-mi folosesc mâinile. Iar sugrumarea e modul cel mai nemijlocit manual de a-i face cuiva de petrecanie. Sugrumarea procură mâinilor o impresie de plenitudine senzuală de neegalat.

  — Vedeţi că aţi făcut-o pentru propria dumneavoastră plăcere! De ce încercaţi să mă îmbrobodiţi că aţi sugrumat-o spre izbăvirea ei?

  — Micuţa mea, ai scuza că nu ştii o boabă de teologie. Şi totuşi, de vreme ce pretinzi că mi-ai citit toate cărţile, ar trebui să pricepi. Am scris un frumos roman care se numeşte Graţia concomitentă şi care prezintă extazul dăruit de Dumnezeu în cursul acţiunilor pentru a le face merituoase. E o noţiune pe care n-am inventat-o eu şi pe care adevăraţii mistici o cunosc adeseori. Ei bine, sugrumând-o pe Leopoldine, plăcerea mea a fost graţia concomitentă cu izbăvirea iubitei mele.

  — Până la urmă o să-mi spuneţi că Igiena asasinului e un roman catolic.

  — Nu, e un roman instructiv.

  — Instruiţi-mă până la capăt şi povestiţi-mi ultima scenă.

  — Ajung îndată şi acolo. Lucrurile s-au petrecut cu simplitatea capodoperelor. Leopoldine mi s-a aşezat pe genunchi, cu faţa spre mine. Ia seama, domnişoară grefier, că a făcut-o din proprie iniţiativă.

  — Asta nu dovedeşte nimic.

  — Crezi cumva că a fost uimită când i-am pus mâinile în jurul gâtului, când i l-am strâns ca-n menghină? Surâdeam şi unul, şi altul, privindu-ne în ochi. Nu era o despărţire, pentru că muream împreună. Eu era amândoi.

  — Ce romantic!

  — Nu-i aşa? N-ai să-ţi poţi niciodată imagina cât de frumoasă era Leopoldine, mai ales în momentul acela. Nu trebuie să sugrumi oameni care au capul băgat între umeri, nu-i estetic. Dimpotrivă, sugrumarea li se potriveşte gâturilor lungi, graţioase.

  — Verişoara dumneavoastră trebuie să fi fost o sugrumată foarte elegantă.

  — Încântătoare. Simţeam sub mâinile mele gingăşia cartilajelor care cedau încetişor.

  — Cine a ucis prin cartilaje, de cartilaje va pieri. Obezul o ţintui pe jurnalistă din priviri, stupefiat.

  — Dumneata ai auzit ce-ai spus?

  — Dinadins am spus-o.

  — Extraordinar! Eşti o clarvăzătoare. Cum de nu mi-a dat până acum prin minte? Ştiam deja că sindromul lui Elzenveiverplatz este cancerul asasinilor, dar ne lipsea o explicaţie: iat-o! Cei zece ocnaşi din Cayenne sigur săriseră la cartilajele victimelor lor. Cum bine zis-a Domnul nostru: Armele ucigaşilor se întorc totdeauna împotriva lor. Mulţumită dumitale, domnişoară, ştiu în sfârşit de ce am cancer la cartilaje! Când îţi ziceam eu că teologia-i ştiinţa ştiinţelor…

  Romancierul părea să fi atins extazul intelectual al savantului care, după douăzeci de ani de cercetări, descoperă în sfârşit coerenţa sistemului său. Din priviri, despuia cine ştie ce absolut invizibil, în vreme ce fruntea-i grăsulie brobonea asemeni unei mucoase.

  — Aştept în continuare sfârşitul poveştii, domnule Tach.

  Tânăra femeie, subţire la trup, contempla cu dezgust chipul iluminat al trupeşului moşneag.

  — Sfârşitul poveştii, domnişoară? Păi povestea asta nu se sfârşeşte, ci de-abia începe! Chiar dumneata m-ai făcut să înţeleg. Cartilajele, articulaţii prin excelenţă! Articulaţii ale trupului, dar mai cu seamă articulaţii ale acestei poveşti!

  — Deliraţi cumva?

  — Delir, da, delir al coerenţei în sfârşit regăsite! Mulţumită dumitale, domnişoară, am să pot scrie continuarea, ba poate şi sfârşitul romanului. Sub Igiena asasinului, voi pune un subtitlu: „Poveste despre cartilaje”. Cel mai frumos testament din lume, nu crezi? o să trebuiască să mă grăbesc însă, mi-a mai rămas atât de puţin timp ca să-l scriu! Doamne Dumnezeule, ce urgenţă! Ce ultimatum!

  — Cum vreţi, dar, înainte de a scrie această prelungire, va trebui să-mi povestiţi sfârşitul zilei de 13 august1925.

  — N-are să fie o prelungire, ci un flash-back. Înţelege-mă: cartilajele sunt veriga mea lipsă, articulaţii ambivalente ce permit mersul înainte şi înapoi, accesul la totalitatea timpului, la eternitate! Mă întrebi cum se sfârşeşte 13 august 1925?

  Dar 13 august 1925 n-are sfârşit, fiindcă în ziua asta a început eternitatea. De pildă, dumneata crezi că astăzi suntem în 18 ianuarie 1991, că e iarnă şi că-n Golf se dau lupte. Greşeală vulgară! Calendarul s-a oprit acum şaizeci şi cinci de ani şi jumătate! Suntem în toiul verii, iar eu sunt un copil frumos.

  — Nu se vede.

  — Pentru că nu mă priveşti destul de pătrunzător. Uite ce mâini am, atât de drăguţe, atât de fine…

  — Trebuie să recunosc că e adevărat. Sunteţi obez şi diform, însă v-aţi păstrat nişte mâini graţioase, de paj.

  — Nu-i aşa? E un semn, fireşte: în povestea asta, mâinile mele au jucat un rol copleşitor. Din 13 august 1925 încoace, mâinile astea n-au contenit o clipă să sugrume. Nu vezi că acum, chiar în momentul în care-ţi vorbesc, o sugrum pe Leopoldine?

  — Nu.

  — Ba da. Uită-te la mâinile mele. Uită-te la falange cum strâng gâtul ăsta de lebădă, uită-te la degete cum masează articulaţiile, cum pătrund în ţesutul spongios, ţesut spongios care va deveni textul.

  — Domnule Tach, v-am surprins în flagrant delict de metaforă.

  — Nu e o metaforă. Ce-i textul dacă nu un gigantic cartilaj verbal?

  — Cu sau fără voia dumneavoastră, este o metaforă.

  — Dacă ai vedea lucrurile în totalitatea lor, cum le văd eu acum, ai pricepe. Metafora e o născocire ce le permite oamenilor să stabilească o coerenţă între fragmentele viziunii lor. Când fragmentarea dispare, metaforele nu mai au nici un sens. Biată micuţă fără de vedere! Într-o zi poate că o să ai acces la această totalitate, iar ochii or să ţi se deschidă cum se deschid, în sfârşit, ai mei după şaizeci şi cinci de ani şi jumătate de orbire.

  — N-aveţi cumva nevoie de un calmant, domnule Tach? Mi se pare că v-aţi înfierbântat periculos de mult.

  — Am şi de ce. Uitasem că poţi fi atât de fericit.

  — Ce motiv aveţi să fiţi fericit?

  — Ţi-am spus: tocmai o sugrum pe Leopoldine.

  — Iar asta vă face fericit?

  — Şi încă cum! Verişoara mea se apropie de al şaptelea cer. Capul i s-a răsturnat pe spate, gura ei încântătoare s-a întredeschis, ochii imenşi sorb infinitul, asta dacă nu cumva lucrurile stau invers, faţa i-e toată un zâmbet, şi uite că-i moartă, eu slăbesc strânsoarea, dau drumul trupului ce alunecă în lac, pluteşte – ochii privesc spre cer în extaz, apoi Leopoldine se scufundă şi dispare.

  — Încercaţi să o scoateţi la suprafaţă?

  — Nu chiar imediat. Mai întâi mă gândesc la ce-am făcut.

  — Sunteţi mulţumit de dumneavoastră?

  — Da. Izbucnesc în râs.

  — Râdeţi?

  — Da. Mă gândesc că, în mod normal, asasinii varsă sângele aproapelui, pe când eu, fără să vărs baremi o picătură din sângele victimei mele, am ucis-o spre a-i pune capăt hemoragiei, spre a o înapoia nemuririi ei originare şi neînsângerate. Un asemenea paradox mă face să râd.

  — Aveţi un simţ al umorului incredibil de deplasat.

  — Pe urmă, privesc lacul căruia vântul i-a netezit suprafaţa, ştergând până şi ultimele cute de după căderea lui Leopoldine. Şi mă gândesc că linţoliul e demn de verişoara mea. Apoi, gândul îmi zboară la înecul de la Villequier şi-mi aduc aminte cuvântul de ordine: „Atenţie, Pretextat, fără nici o lege a genului, fără plagiat”… Atunci plonjez şi ajung în adâncurile verzui unde mă aşteaptă verişoara mea, atât de aproape încă de mine şi deja enigmatică precum un vestigiu înghiţit de ape. Cu părul lung unduindu-i deasupra capului, are pentru mine un misterios surâs de atlantă.

  Tăcere prelungă.

  — Şi după aceea?

  — O, după aceea… o aduc la suprafaţă şi-i iau în braţe trupul uşor, suplu ca o algă. O duc înapoi la castel, unde sosirea celor două fermecătoare goliciuni face mare impresie. Oamenii îşi dau repede seama că Leopoldine e cu mult mai goală decât mine. Există ceva mai gol decât un cadavru? încep atunci demonstraţii ridicole, ţipete, lacrimi, jeluiri, imprecaţii la adresa sorţii şi a neglijenţei mele, disperare – o scenă de un kitsch demn de un plumitiv de mâna a şaptea: de îndată ce nu mai pun eu lucrurile cap la cap, tablourile iau o turnură de cel mai mare prost gust.

  — Aţi putea arăta înţelegere pentru nenorocirea acestor oameni, şi mai ales a părinţilor victimei.

  — Nenorocire, nenorocire… Mi se pare că exagerezi foarte mult. Pentru ei, Leopoldine nu era decât o idee fermecătoare şi decorativă. Mai că n-o vedeau. De trei ani, aproape că ne stabilisem domiciliul în pădure, şi nu-şi mai făcuseră atâtea griji. Ştii, castelanii ăştia trăiau într-o lume de imagerii extrem de convenţionale. Acum, pricepuseră că tema scenei era „cadavrul copilei înecate înapoiat părinţilor”. Îţi poţi imagina referinţele naiv shakespeariene şi hugoliene inevitabile pentru aceşti oameni cumsecade. Nu pe Leopoldine de Plancze de Saint-Sulpice au plâns-o, ci pe Leopoldine Hugo, Ofelia şi toate nevinovatele din univers câte au pierit înecate. Pentru ei, hierinfanta era un cadavru abstract, s-ar putea spune chiar un fenomen pur cultural, şi jeluindu-se nu făceau decât să dovedească profunda alfabetizare a sensibilităţilor lor. Nu, singura persoană care o cunoştea pe adevărata Leopoldine, singura persoană care ar fi avut motive concrete să-i deplângă moartea eram eu.

  — Dar n-aţi plâns.

  — Din partea unui asasin, a-şi plânge victima ar însemna să dea dovadă de inconsecvenţă. Şi apoi eram destul de în măsură să ştiu că verişoara mea era fericită, pururea fericită. De aceea, eram senin şi surâzător în mijlocul acelorjeluiri posace.

  — Lucru care vi s-a reproşat ulterior, presupun.

  — Presupui bine.

  — Sunt silită să mă mulţumesc cu aceste presupuncri, având în vedere că romanul dumneavoastră nu merge cu mult mai departe.

  — Într-adevăr. Ai constatat, probabil, că Igiena asasinului este o operă foarte acvatică. Să închei cartea cu incendiul de la castel ar fi dăunat unei coerenţe hidrice atât de desăvârşite. Mă irită artiştii care nu scapă nici un prilej să împreuneze apa şi focul. Un dualism atât de banal ţine de patologie.

  — Nu încercaţi să mă duceţi cu preşul. Nu aceste consideraţii metafizice v-au determinat să întrerupeţi naraţiunea atât de abrupt. Chiar dumneavoastră mi-aţi spus cu puţin timp în urmă că pana v-a fost oprită de o cauză misterioasă. Recapitulez paginile finale: lăsaţi cadavrul lui Leopoldine în braţele părinţilor înecaţi în plâns după ce le-aţi oferit nişte explicaţii atât de sumare încât frizau cinismul. Ultima frază a romanului este: „Şi am urcat în camera mea”.

  — Nu-i rău ca sfârşit.

  — Să admitem, dar închipuiţi-vă că cititorul rămâne cu foamea neastâmpărată.

  — Nu-i rău ca reacţie.

  — Pentru o lectură metaforică, da. Nu şi pentru lectura carnivoră pe care o recomandaţi.

  — Scumpă domnişoară, ai şi n-ai dreptate. Ai dreptate, o cauză misterioasă m-a silit să las romanul neîncheiat. Totuşi, te înşeli întrucât, ca o bună jurnalistă ce eşti, ai fi vrut să-mi desfăşor naraţiunea liniar. Crede-mă, ar fi fost sordid, fiindcă ce a urmat după acel 13 august şi până astăzi n-a fost decât o decădere abjectă şi grotescă. Încă de pe 14 august, copilul subţire şi sobru care eram s-a prefăcut într-un mâncău cumplit. Să fi fost de vină golul lăsat de moartea lui Leopoldine? Mi-era întruna poftă de alimente respingătoarc – gustul ăsta nu m-a părăsit. În şase luni îmi triplasem greutatea, devenisem un puber oribil, îmi pierdusem tot părul, pierdusem de fapt totul. Îţi vorbeam de imageria convenţională a familiei mele: imageria asta cerea ca, după moartea unei fiinţe îndrăgite, cei apropiaţi să ajuneze şi să slăbească. Aşa încât toţi oamenii de la castel ajunau şi slăbeau, pe când eu, singurul de o asemenea scandaloasă teapă, mă ghiftuiam şi mă buhăiam văzând cu ochii. Mi-aduc aminte, nu fără amuzament, de mesele acelea contrastante: bunicii, unchiul şi cu mătuşă-mea abia dacă se atingeau de mâncare şi, consternaţi, se uitau cum golesc farfuriile şi bag în mine ca un nesimţit. Adăugându-se la dubioasele echimoze pe care le văzuseră jur-împrejurul gâtului lui Leopoldine, bulimia asta le alimentă febra deducţiilor. Nu mai vorbeau cu mine, mă simţeam înconjurat de bănuieli pline de pofidă.

  — Şi întemeiate.

  — Închipuie-ţi că am vrut să scap de atmosfera asta care, uşor-uşor, înceta să mă mai amuze. Şi mai închipuie-ţi că n-am vrut să-mi demistific splendidul roman printr-un epilog atât de jalnic. Te înşelai dorindu-ţi o continuare după toate regulile artei, şi totuşi aveai dreptate, fiindcă povestea asta cerea un sfârşit adevărat – sfârşit pe care n-aveam cum să-l cunosc până astăzi, pentru că tocmai tu mi-l aduci.

  — V-am adus un sfârşit? Eu?

  — Exact asta faci acum.

  — Dacă voiaţi să mă puneţi în încurcătură, aţi reuşit, însă aş vrea totuşi o explicaţie.

  — Prin remarca în legătură cu cartilajele, mi-ai adus deja o informaţie finală de cel mai mare interes.

  — Sper că n-aveţi de gând să stricaţi acest frumos roman grefându-i delirul cartilaginos cu care m-aţi asasinat mai adineauri.

  — De ce nu? Era o găselniţă deşteaptă.

  — Nu mi-aş putea ierta faptul de a vă fi sugerat un sfârşit atât de slab. Mai bine vă lăsaţi romanul neîncheiat.

  — Asta eu o hotărăsc. Dumneata ai să-mi aduci altceva.

  — Ce anume?

  — Tu ai să mi-o spui, dragă copilă. Să trecem la deznodământ, vrei? Am respectat durata regulamentară.

  — Care deznodământ?

  — Nu face pe nevinovata. Ai să-mi zici odată cine eşti? Ce misterioasă legătură poţi avea cu mine?

  — Niciuna.

  — Nu eşti cumva ultima supravieţuitoare din neamul Planeze de Saint-Sulpice?

  — Ştiţi bine că această familie s-a stins fără urmaşi – de altfel, aici aveţi şi dumneavoastră o anumită contribuţie, nu?

  — Ai poate vreo rudă îndepărtată pe nume Tach?

  — Ştiţi prea bine că sunteţi ultimul urmaş al familiei Tach.

  — Eşti nepoata preceptorului?

  — Nu! Ce-o să mai născociţi?

  — Pe cine-ai avut printre bunici atunci? Pe administrator sau pe majordomul castelului? Grădinarul? Vreo menajeră? Bucătăreasa?

  — Opriţi-vă din delir, domnule Tach; n-am nici un fel de legătură cu familia, castelul, satul sau trecutul dumneavoastră.

  — E inadmisibil.

  — De ce?

  — Nu te-ai mai fi muncit atâta să cercetezi cazul meu dacă nu ne-ar fi unit vreo legătură ascunsă.

  — Dragă domnule, vă surprind în flagrant delict de deformaţie profesională. Ca un scriitor obsesional, nu puteţi suporta ideea că între personajele dumneavoastră nu există nici o corelaţie misterioasă. Adevăraţii romancieri sunt nişte genealogişti care nu-şi dau seama că-s genealogişti. Îmi pare rău că vă dezamăgesc: sunt o străină pentru dumneavoastră.

  — Sigur te-nşeli. Poate că nici dumneata nu cunoşti legătura familială, istorică, geografică sau genetică ce ne uneşte, dar nu încape nici o îndoială că legătura asta există. Să vedem… N-ai avut vreun bunic care să fi murit înecat? N-au existat sugrumări în anturajul dumitale colateral?

  — Opriţi acest delir, domnule Tach. În van aţi căuta asemănări între cazurile noastre – presupunând că respectivele asemănări ar avea vreo semnificaţie. Dimpotrivă, ceea ce mi se pare semnificativ este nevoia dumneavoastră de a stabili o asemănare.

  — Semnificativ pentru ce?

  — Aceasta-i întrebarea, iar răspunsul trebuie să-l daţi dumneavoastră.

  — Am înţeles, iarăşi trebuie să fac eu totul. În fond, teoreticienii Noului Roman erau nişte farsori nemaipomeniţi: adevărul e că nimic nu s-a schimbat în creaţie. În faţa unui univers fără formă şi fără sens, scriitorul este silit săjoace rolul demiurgului. Fără înlănţuirea extraordinară pe care o aduce pana sa, lumea n-ar fi fost niciodată în stare să dea contur lucrurilor, iar poveştile oamenilor ar fi rămas în veci deschise nesăţios, aidoma unor uluitoare hanuri spaniole2. Şi, conformându-te acestei tradiţii multimilenare, m-ai fi lăsat să fac pe sufleurul, să-ţi compun textul, să-ţi punctez replicile.

  — Ei bine, daţi-i drumul, suflaţi.

  — Asta şi fac, copila mea. Nu vezi oare că şi eu te implor? Ajută-mă să dau un sens acestei poveşti, nu fi de rea-credinţă şi nu-mi spune că n-avem nevoie de sens, pentru că avem, şi încă mai mult decât de orice altceva. Dă-ţi seama! De şaizeci şi şase de ani aştept să întâlnesc o persoană ca dumneata, aşa că nu încerca să mă faci să cred că eşti o oarecare. Să nu-mi spui că o asemenea întrevedere nu a fost orchestrată de un straniu numitor comun. Te întreb pentru ultima dată – zic bine ultima dată, fiindcă răbdarea nu-i punctul meu forte – şi te conjur să-mi spui adevărul: cine eşti?

  — Vai, domnule Tach.

  — Vai ce? N-ai nimic altceva să-mi răspunzi?

  — Ba da, dar sunteţi oare capabil să ascultaţi acest răspuns?

  — Prefer răspunsul cel mai cumplit unei absenţe a răspunsului.

  — Tocmai. Răspunsul meu este o absenţă a răspunsului.

  — Fii mai clară, te rog.

  — Mă întrebaţi cine sunt. Însă e un lucru pe care-l ştiţi deja, nu pentru că vi l-aş fi apus, ci pentru că l-aţi spus dumneavoastră înşivă. Aţi uitat atât de repede? Puţin mai înainte, printre atâtea şi atâtea insulte, o dată aţi nimerit la fix.

  — Hai zi-i, sunt pregătit.

  — Domnule Tach, sunt o mică şi ticăloasă scormonitoare în rahat. E tot ce se poate spune despre mine, puteţi să mă credeţi. Îmi pare teribil de rău. Fiţi încredinţat că mi-ar fi plăcut să am alt răspuns, însă mi-aţi cerut adevărul, iar ăsta e singurul meu adevăr.

  — N-am să te pot crede niciodată.

  — Greşiţi. În ceea ce priveşte viaţa şi genealogia mea, n-aş putea să vă spun decât banalităţi. De n-aş fi fost jurnalistă, n-aş fi încercat niciodată să vă întâlnesc. Oricât aţi căuta, totdeauna veţi ajunge la aceeaşi concluzie: sunt o mică şi ticăloasă scormonitoare în rahat.

  — Nu ştiu dacă-ţi dai seama până la capăt de porcăriile pe care le sugerează un asemenea răspuns.

  — Din păcate, îmi dau seama.

  — Nu, nu-ţi dai seama sau, oricum, nu îndeajuns. Dă-mi voie să-ţi zugrăvesc porcăriile dumitale. Imaginează-ţi un bătrân pe moarte, absolut singur şi lipsit de orice speranţă. Imaginează-ţi acum că, după o aşteptare de şaizeci şi şase de ani de zile, o tânără persoană i-ar reda speranţele acestui bătrân reînviind un trecut de mult apus. Din două una: ori acea persoană e un arhanghel neînţeles de apropiat bătrânului şi atunci avem de-a face cu o apoteoză; ori e cineva complet străin motivat de curiozitatea cea mai bolnavă, şi atunci dă-mi voie să-ţi zic că avem de-a face cu o josnicie: o pângărire de mormânt dublată de un abuz de încredere, e ca şi cum i-ai smulge unui muribund comoara cea mai de preţ amăgindu-l cu cine ştie ce miraculoasă răsplată şi dându-i în schimb doar un morman de rahat. Când ai ajuns aici, ai găsit un bătrân agonizând în mijlocul frumoaselor sale amintiri şi resemnat la gândul că nu mai are un prezent. Când ai să pleci, ai să laşi în urmă un bătrân agonizând în putreziciunea amintirilor şi disperat că nu mai are un prezent. De-ai fi avut puţină inimă sau decenţă, ai fi minţit, ai fi născocit vreo legătură între noi. Acum e prea târziu, aşa că, dacă ai puţină inimă sau decenţă, lichidează-mă, pune un capăt dezgustului meu, căci suferinţa mi-i de neîndurat.

  — Exageraţi. Nu văd cum aş fi putut să vă denaturez într-atât amintirile.

  — Romanul meu avea nevoie de un sfârşit. Prin manevrele dumitale, m-ai făcut să cred că-mi aduci acest sfârşit. Nu mai îndrăzneam să sper, mă întorceam la viaţă după o interminabilă hibernare – şi apoi, fără pic de ruşine, îmi arăţi mâinile goale, nu-mi aduci nimic altceva decât o zvâcnire iluzorie. La vârsta mea nu mai poţi suporta treburi dintr-astea. Fără dumneata, aş fi murit lăsând un roman neîncheiat. Din cauza dumitale, însăşi moartea mea va fi neîncheiată.

  — Ce-ar fi să lăsăm figurile de stil?

  — Zău că-s figuri de stil! Ai uitat oare că dumneata m-ai deposedat de substanţă? Am să te învăţ ceva, domnişoară: nu eu sunt asasinul, ci dumneata!

  — Poftim?

  — Aşa cum ai auzit. Asasinul eşti dumneata, ai omorât două persoane. Câtă vreme Leopoldine trăia în memoria mea, moartea ei era o abstracţie. Dumneata i-ai ucis însă amintirea amestecându-te ca o scormonitoare în rahat ce eşti şi, ucigând această amintire, ai ucis şi ce mai rămăsese din mine.

  — Sofism.

  — Ar trebui să ştii că nu-i un sofism, dar asta dac-ai cunoaşte cât de cât iubirea. Şi cum ar putea o mică şi ticăloasă scormonitoare în rahat să priceapă ce-i aia iubire? Eşti persoana cea mai străină de iubire din câte mi-a fost dat să întâlnesc vreodată.

  — Dacă iubirea înseamnă ce spuneţi dumneavoastră, atunci mă simt uşurată că sunt străină de ea.

  — Hotărât lucru, nu te-am învăţat nimic.

  — Chiar mă întreb ce m-aţi fi putut învăţa, în afară de cum se sugrumă oamenii.

  — Aş fi vrut să te învăţ că, sugrumând-o pe Leopoldine, am cruţat-o de singura moarte adevărată, uitarea. Mă priveşti ca pe un asasin, când eu sunt de fapt unul dintre extrem de puţinii oameni care n-au ucis pe nimeni. Uită-te înjur, uită-te la dumneata însăţi: lumea geme de asasini, adică de persoane ce-şi permit să-i dea uitării pe cei pe care, chipurile, i-ar fi iubit. Te-ai gândit vreodată ce înseamnă să ucizi pe cineva? Uitarea e un ocean nesfârşit pe care navighează o singură corabie, memoria. Pentru imensa majoritate a oamenilor, corabia asta nu-i decât un barcaz mizerabil care ia apă când vrei şi când nu vrei şi al cărui căpitan, ipochimen lipsit de scrupule, nu se gândeşte decât cum să facă mai multe economii. Şi ştii ce semnifică acestjosnic cuvânt? Că sacrifică zi de zi dintre membrii echipajului pe aceia socotiţi de prisos. Şi mai ştii cine sunt socotiţi de prisos? Nemernicii, plicticoşii, cretinii? Nici vorbă: cei aruncaţi peste bord sunt inutilii – cei de care ne-am servit deja. Ăştia ne-au dat tot ce era mai bun în ei, prin urmare ce-ar mai putea să ne aducă? Haide, lasă mila, să facem curăţenie, şi hop! Le facem vânt peste bord, iar oceanul îi înghite, necruţător. Şi uite-aşa, dragă domnişoară, se practică, la adăpost de orice pedeapsă, cel mai banal dintre asasinate. Niciodată n-am subscris la acest cutremurător masacru, iar dumneata mă acuzi astăzi tocmai în virtutea inocenţei mele, în conformitate cu acel lucru pe care oamenii îl numesc justiţie şi care este un soi de manual de utilizare a delaţiunii.

  — Cine a vorbit despre delaţiune? Nu intenţionez să vă denunţ.

  — Zău? Păi atunci eşti chiar mai rea decât îmi închipuiam. De regulă, scormonitorii în rahat au decenţa de a-şi inventa o cauză. Dumneata scormoneşti rahatul pentru simpla plăcere de a împuţi atmosfera. Când o să pleci de-aici, o să-ţi freci mâinile la gândul că nu ţi-ai pierdut ziua degeaba câtă vreme ai izbutit să murdăreşti universul altuia. Frumoasă meserie mai ai, domnişoară!

  — Dacă înţeleg bine, aţi prefera să vă târăsc prin tribunale?

  — Cu siguranţă. Ţi-a trecut prin minte ce are să însemne agonia mea dacă nu mă denunţi, dacă mă laşi singur şi golit în apartamentul ăsta după tot ce mi-ai făcut? Pe când dacă mă târăşti în faţa justiţiei, o să mă mai distrez şi eu.

  — Îmi pare rău, domnule Tach, n-aveţi decât să vă denunţaţi singur, eu una nu mă ocup cu aşa ceva.

  — Eşti deasupra chestiilor de genul ăsta, nu? Faci partea din speţa cea mai de jos, dintre cei care mai bine mânjesc decât să demoleze. Poţi să-mi explici ce s-a petrecut în mintea dumitale în ziua când ai hotărât să vii aici şi să mă torturezi? Cărui instinct gratuit şi josnic i-ai dat ascultare?

  — L-ai ştiut de la bun început, dragă domnule, ai uitat cumva miza pariului dintre noi? Voiam să văd cum te târăşti la picioarele mele. După toate câte mi le-ai spus, mi-o doresc şi mai mult. Aşa că târăşte-te, ai pierdut.

  — Am pierdut, ce-i drept, dar prefer să fiu în pielea mea decât în a dumitale.

  — Cu atât mai bine pentru dumneata. Târăşte-te.

  — Vanitatea feminină, asta-ţi cere să mă vezi târându-mă?

  — Nu, dorinţa de răzbunare. Târăşte-te.

  — Aşadar n-ai înţeles nimic.

  — Criteriile noastre nu vor fi niciodată aceleaşi, iar de priceput am priceput foarte bine. Consider că viaţa este cea mai preţioasă binefacere şi niciunul dintre discursurile dumitale nu-mi va schimba câtuşi de puţin părerea. Fără dumneata, Leopoldine ar fi trăit, cu toate ororile, dar şi cu toate frumuseţile pe care le presupune această viaţă. Nu mai e nimic de adăugat. Târăşte-te.

  — La urma urmelor, nu-ţi port pică.

  — Asta ar mai lipsi. Târăşte-te.

  — Trăieşti în cu totul altă sferă decât mine. E normal să nu poţi înţelege.

  — Mă simt mişcată de bunăvoinţa dumitale.

  — De fapt, sunt mult mai tolerant decât dumneata: eu sunt în stare să admit că trăieşti după alte criterii. Dumneata nu. Pentru dumneata nu există decât un singur mod de a vedea lucrurile. Ai o minte închistată.

  — Domnule Tach, fii încredinţat că aceste reflecţii existenţiale nu mă interesează. Îţi poruncesc să te târăşti, punct şi am încheiat.

  — Fie. Dar cum ai vrea să mă târăsc? Ai uitat că-s neputincios?

  — Aşa-i. Am să te ajut eu.

  Jurnalista se ridică, îl apucă pe obez de subţiori şi, cu preţul unui mare efort, îl azvârli pe covor, cu faţa în jos.

  — Ajutor! Săriţi!

  Dar, în această poziţie, frumoasa voce a romancierului era înăbuşită, şi nimeni nu-l putea auzi în afară de tânăra femeie.

  — Târăşte-te.

  — Nu suport să stau întins pe burtă. Medicul mi-a interzis.

  — Târăşte-te.

  — La dracu'! Risc să mă asfixiez dintr-o clipă-n alta.

  — Aşa o să afli şi dumneata ce înseamnă asfixierea la care ai supus cândva o fetiţă. Târăşte-te.

  — Era întru izbăvirea ei.

  — Ei bine, eu tot întru izbăvirea dumitale te expun riscului de a te asfixia. Eşti un moşneag scârbos şi vreau să te salvez de la decădere. Vasăzică-i tot un drac. Târăşte-te.

  — Dar eu am decăzut deja! De şaizeci şi cinci de ani şi jumătate nu fac decât să decad.

  — În cazul ăsta, vreau să te văd decăzând şi mai mult. Hai, dă-i drumul, decazi.

  — Nu poţi zice aşa, e un verb defectiv.

  — Nici nu ştii ce mult îmi pasă! Dar dacă verbul ăsta te deranjează pentru că-i defectiv, ştiu altul care nu-i: târăşte-te.

  — E îngrozitor, mă înăbuş, o să crăp!

  — Ia te uită! Credeam că vezi moartea ca pe o binefacere.

  — Aşa şi este, dar nu vreau să mor chiar acum.

  — A, nu? De ce să amâni un eveniment atât de fericit?

  — Pentru că tocmai am înţeles un lucru şi vreau să ţi-l spun înainte să mor.

  — Fie. Accept să te întorc pe spate, dar cu o singură condiţie: mai întâi, trebuie să te târăşti la picioarele mele.

  — Făgăduiesc să încerc.

  — Eu nu-ţi cer să încerci, îţi poruncesc să te târăşti. Ori izbutegti, ori te las să crăpi.

  — Bine, mă târăsc.

  Şi matahala, scăldată de transpiraţie, se târî pe doi metri de covor, pufnind ca o locomotivă.

  — Îţi face plăcere, hai?

  — Da, îmi face plăcere. Cu atât mai mult cu cât am conştiinţa că răzbun pe cineva. Dincolo de trupul hipertrofiat din faţa mea, am impresia că văd conturându-se o siluetă delicată pe care suferinţa dumitale o alină.

  — Ridicol, parc-am fi la teatru!

  — Nu eşti mulţumit? Vrei să te mai târăşti?

  — Te asigur că-i timpul să mă întorci pe spate. Sunt pe cale să-mi dau sufletul, de-oi fi având aşa ceva.

  — Mă uimeşti. Moarte pentru moarte, nu-i mai bun un asasinat frumos decât o lentă agonie canceroasă?

  — Numeşti asta un asasinat frumos?

  — În ochii asasinului, crima e întotdeauna frumoasă. Numai victima găseşte mereu câte ceva de reproşat. Ai fi capabil să te interesezi în clipa asta de valoarea artistică a morţii dumitale? Recunoaşte că nu.

  — Recunosc că nu. Răstoarnă-mă, pentru Dumnezeu!

  Jurnalista înşfăcă matahala de coapsă şi de subţioară, apoi o răsturnă pe spate, scoţând un strigăt de efort. Obezul respira convulsiv. Fu nevoie de câteva minute pentru ca faţa sa terorizată să-şi regăsească oarecum seninătatea.

  — Ce lucru ai descoperit şi ţineai atât de mult să-mi comunici?

  — Voiam să-ţi zic că treceam printr-un moment împuţit.

  — Şi altceva?

  — Nu-ţi ajunge?

  — Cum? Asta-i tot ce găseşti să-mi spui? Ţi-au trebuit aşadar optzeci şi trei de ani ca să ştii ceea ce toţi ştiu încă de când se nasc.

  — Ei bine, uite că eu nu ştiam. A trebuit să fiu cât pe ce să crăp ca să înţeleg oroarea nu a morţii, pe care nimeni n-o cunoaşte, ci a clipei morţii. E un moment tare împuţit. Dacă ceilalţi oameni au preştiinţa asta, eu unul n-o aveam.

  — Îţi baţi joc de mine.

  — Nu. Pentru mine, până astăzi, moartea era moarte şi atât. Nu însemna nici un bine, nici un rău, însemna să dispari. Nu-mi dădeam seama că între moarte şi clipa morţii există o anumită diferenţă, ceea ce este intolerabil. Da, e ceva foarte bizar: moartea nu mă sperie nici acum, dar de azi încolo au să mă treacă apele de spaimă la gândul momentului de trecere, chiar de n-ar dura decât o secundă.

  — Aşadar ţi-e ruşine?

  — Da şi nu.

  — Ei drăcie! Trebuic să te mai pun o dată să te târăşti?

  — Lasă-mă să-ţi explic. Da, mi-e ruşine la ideea că am făcut-o pe Leopoldine să treacă printr-un asemenea moment. Pe de altă parte, mă încăpăţânez să cred sau cel puţin să sper că a beneficiat de o excepţie. Fapt e că i-am scrutat chipul înainte de scurta-i agonie şi n-am desluşit nici urmă de angoasă.

  — Ador iluziile în care te complaci pentru a-ţi păstra conştiinţa curată.

  — Mă doare-n fund de conştiinţa mea. Problema pe care o formulam eu se situează la un nivel superior.

  — Dumnezeule!

  — Ai rostit cuvântul-cheie: da, poate că Dumnezeu le dăruieşte anumitor oameni excepţionali o trecere fără suferinţă şi angoasă, o moarte extatică. Cred că Leopoldine a avut parte de acest miracol.

  — Uite ce-i, povestea dumitale e suficient de detestabilă şi-aşa, vrei s-o mai faci şi grotescă invocându-l pe Dumnezeu, extazul şi miracolele? Îţi închipui poate că ai comis cine ştie ce crimă mistică?

  — Cu siguranţă.

  — Eşti nebun de legat. Vrei să afli cum arată în realitate crima asta mistică, smintitule? Ştii care-i primul lucru pe care-l face un cadavru imediat după moarte? Se pişă, domnule, şi se uşurează de rahatul care i-a mai rămas prin intestin.

  — Eşti respingătoare. Opreşte comedia asta, mă faci să mă simt stânjenit.

  — Te fac să te simţi stânjenit, hai? Să asasinezi oamenii nu te deranjează, dar ideea că victimele dumitale se pişă şi se spârcâie n-o poţi suporta, hai? Apa din lac trebuie să fi fost foarte tulbure dacă, pe când pescuiai cadavrul verişoarei dumitale, n-ai văzut conţinutul intestinelor ei ridicându-se la suprafaţă.

  — Fie-ţi milă şi taci!

  — De cine să-mi fie milă? De un asasin care nici măcar nu-i în stare să-şi asume consecinţele organice ale crimei?

  — Îţi jur, îţi jur că lucrurile nu s-au petrecut cum spui.

  — A, nu? Leopoldine n-avea vezică şi intestin?

  — Ba da… dar lucrurile nu s-au petrecut cum spui.

  — Zi mai bine că nu poţi suporta ideea.

  — Într-adevăr, nu pot suporta ideea, dar lucrurile nu s-au petrecut cum spui.

  — Ai de gând să repeţi fraza asta până la moarte? Fă bine şi fii mai explicit.

  — Vai, nu reuşesc să explic această convingere, şi totuşi ştiu că lucrurile nu s-au petrecut cum spui.

  — Ştii cum se numeşte genul ăsta de convingeri? Autosugestie.

  — Domnişoară, de vreme ce nu reuşesc să mă fac înţeles, îmi îngădui să abordez chestiunea dintr-un alt unghi?

  — Chiar crezi că există şi alt unghi?

  — Am această slăbiciune.

  — Atunci dă-i drumul, dacă tot am ajuns până aici.

  — Domnişoară, ai iubit vreodată?

  — Asta-i culmea! Iată-ne şi la „Curierul sentimental”.

  — Nu, domnişoară. Dacă ai fi iubit vreodată, ai fi ştiut că nu-i deloc aşa. Biată Nina, nicicând n-ai iubit!

  — Fără chestii de-astea cu mine, de acord? Şi nu-mi mai spune Nina, că-mi vine rău.

  — De ce?

  — Nu ştiu. E ceva hidos în a-ţi auzi numele rostit de un asasin dublat de un obez.

  — Păcat. Eram totuşi foarte dornic să-ţi spun Nina. De ce te temi, Nina?

  — Nu mi-e teamă de nimic. Mă dezguşti, atâta tot. Şi nu-mi mai spune Nina.

  — Păcat, am nevoie să-ţi spun pe nume.

  — De ce?

  — Biată micuţă, deşi atât de călită, atât de coaptă, eşti încă, sub anumite aspecte, ca mielul care abia a venit pe lume. Oare nu ştii ce înseamnă nevoia de a le spune pe nume anumitor persoane? Îţi imaginezi cumva că muritorii de rând îmi inspiră aceeaşi nevoie? Niciodată, copila mea. Dacă simţim în adâncul sufletului nevoia să facem apel la numele unui individ e pentru că-l iubim.

  — Da, Nina. Te iubesc, Nina.

  — Mai ai de zis multe nerozii?

  — Ăsta-i adevărul, Nina. Îl intuisem mai adineauri, pe urmă am crezut că mă înşelasem, însă nu roa înşelasem deloc. Mai cu seamă asta voiam să-ţi spun când era cât pe ce să mor. Cred că n-aş mai putea trăi fără dumneata, Nina. Te iubesc.

  — Trezeşte-te, imbecilule!

  — Niciodată n-am fost mai lucid.

  — Luciditatea nu te prinde nicicum.

  — Ce-mi pasă! Eu nu mai contez, sunt al dumitale cu trup şi suflet.

  — Opreşte-te din delir, domnule Tach. Ştiu prea bine că nu mă iubeşti. N-are ce să-ţi placă la mine.

  — Aşa credeam şi eu, Nina, dar dragostea mea e mai presus de toate astea.

  — Fie-ţi milă, nu-mi spune că mă iubeşti pentru sufletul meu, fiindcă am să râd cu lacrimi.

  — Nu, dragoatea mea e şi mai înaltă.

  — Dintr-o dată, îmi pari foarte diafan.

  — Nu înţelegi oare că putem iubi o fiinţă în afara oricărei referinţe cunoscute?

  — Nu.

  — Păcat, Nina, şi totuşi te iubesc, cu tot misterul pe care îl sugerează acest verb.

  — Opreşte-te! Am înţeles, cauţi un sfârşit decent pentru romanul dumitale, nu-i aşa?

  — De-ai şti ce puţin mă interesează acest roman de câteva minute încoace!

  — Nu cred deloc. Neîncheierea lui te obsedează. Ai fost scârbit aflând că n-am nici o legătură personală cu dumneata, de aceea încerci să creezi acum din nimic legătura asta personală, inventând o poveste de dragoste de ultim moment. Urăşti atât de mult insignifianţa, încât ai fi în stare de mineiunile cele mai sfruntate ca să dai sens unor lucruri care nu-l vor avea niciodată.

  — Ce eroare, Nina! Iubirea n-are nici un sens şi tocmai de aceea e sfântă.

  — Nu încerca să mă duci de nas cu retorica dumitale. Nu iubeşti decât cadavrul lui Leopoldine. De altminteri, ar trebui să-ţi fie ruşine că pângăreşti singura iubire pe care ai trăit-o vreodată ţinându-mi discursuri atât de puţin credibile.

  — N-o profanez deloc, dimpotrivă. Iubindu-te, dovedesc că Leopoldine m-a învăţat să iubesc.

  — Sofism.

  — Ar fi un sofism dacă iubirea nu s-ar supune unor legi străine de cele ale logicii.

  — Ascultă, domnule Tach, scrie prostiile astea în romanul dumitale dacă te amuză, dar nu mă mai folosi pe mine pe post de cobai.

  — Nina, nu mă amuză. Iubirea nu-i făcută ca să te amuzi. Iubirea-i făcută ca să iubeşti şi atât.

  — Exaltant.

  — Să ştii că da. Dacă ai putea înţelege sensul acestui verb, ai fi tot atât de exaltată pe cât sunt eu în clipa de faţă, Nina.

  — Scuteşte-mă de exaltarea dumitale, vrei? Şi nu-mi mai spune Nina, altfel nu mai răspund de faptele mele.

  — Nu mai răspundc de faptele tale, Nina. Şi lasă-te iubită, de vreme ce nu eşti în stare să mă iubeşti.

  — Să te iubesc? Asta ar mai lipsi. Ar trebui să fiu cu adevărat perversă ca să te iubesc.

  — Atunci fii perversă, Nina, aş fi atât de fericit.

  — M-ar dezgusta să te fac fericit. Nu există om mai puţin vrednic de fericire decât dumneata.

  — Nu sunt de acord.

  — Evident.

  — Sunt josnic, urât, rău, pot fi individul cel mai nemernic din lume, şi totuşi posed o calitate foarte rară, atât de frumoasă încât nu mă simt nevrednic de a fi iubit.

  — Dă-mi voie să ghicesc: modestia?

  — Nu. Calitatea mea este că sunt capabil de iubire.

  — Şi în numele acestei sublime calităţi ai vrea să-ţi scald picioarele cu lacrimile mele spunând: „Pretextat, te iubesc”?

  — Mai rosteşte-mi numele, e plăcut.

  — Taci, mă faci să vomit.

  — Eşti minunată, Nina. Ai un caracter extraordinar, un temperament de foc dublat de o duritate glacială. Eşti orgolioasă şi temerară. Ai avea tot ce-ţi trebuie ca să fii o amantă magnifică, numai de-ai fi capabilă de iubire!

  — Dă-mi voie să te previn că, dacă mă iei drept reîncarnarea lui Leopoldine, te înşeli. N-am nimic în comun cu fetiţa aceea extatică.

  — Ştiu. Ai cunoscut vreodată extazul, Nina?

  — Întrebarea mi se pare absolut deplasată.

  — Aşa şi este. Totul e deplasat în povestea asta, începând chiar cu dragostea pe care mi-o inspiri. Aşa că, dacă tot am ajuns până unde am ajuns, Nina, nu şovăi să-mi răspunzi la întrebare, care e mult mai castă decât crezi: ai cunoscut vreodată extazul, Nina?

  — Nu ştiu. E sigur însă că-n clipa asta nu sunt în extaz.

  — Nu cunoşti iubirea, nu cunoşti extazul: nu cunoşti nimic. Micuţa mea Nina, cum poţi să ţii atâta la viaţă, câtă vreme nici măcar n-o cunoşti?

  — De ce-mi spui asemenea lucruri? Ca să mă las ucisă cu docilitate?

  — N-am să te ucid, Nina. Mai adineauri, îmi dăduse prin gând s-o fac, însă, de când m-am târât, dorinţa asta a dispărut.

  — Să mori de râs, nu alta. Vasăzică îţi închipuiai că ai fi în stare să mă ucizi aşa, bătrân şi neputincios cum eşti? Te credeam respingător, dar, în fond, eşti pur şi simplu stupid.

  — Iubirea ne face stupizi, Nina, o ştie toată lumea.

  — Pentru Dumnezeu, nu-mi mai vorbi de iubirea dumitale, simt cum cresc în mine dorinţe ucigaşe.

  — Să fie cu putinţă? Păi, Nina, aşa începe.

  — Ce anume?

  — Iubirea. Am reuşit oare să trezesc în tine acest extaz? Mândria mea e de nespus, Nina. Dorinţa de a ucide tocmai a murit în mine şi iat-o acum renăscând în dumneata. Deodată, începi să trăieşti, îţi dai seama?

  — Nu-mi dau seama decât de intensitatea exasperării mele.

  — Sunt pe cale să asist la un spectacol extraordinar: credeam, asemeni tuturor muritorilor, că reîncarnarea e un fenomen postmortem. Şi iată că, în viaţă fiind, văd cu ochii mei cum te preschimbi în mine!

  — N-am primit de când mă ştiu o insultă mai degradantă.

  — Intensitatea iritării atestă trezirea dumitale la viaţă, Nina. De-acum vei fi necontenit furioasă precum am fost şi eu totdeauna, nu vei putea suferi reaua-credinţă, vei exploda în imprecaţii şi extaz, vei fi genială precum furia însăşi, nimic nu te va mai speria.

  — Ai terminat, umflatule?

  — Ştii bine că am dreptate.

  — Fals! Nu sunt a dumitale.

  — Nu încă în întregime, dar mult n-are să mai dureze.

  — Ce vrei să spui?

  — Ai să afli curând. E formidabil. Rostesc lucruri ce se împlinesc sub ochii mei pe măsură ce le dau glas. Am devenit pythia prezentului, nu a viitorului, a prezentului, înţelegi?

  — Înţeleg ca ţi-ai pierdut minţile.

  — Dumneata mi le-ai luat, la fel cum ai să-mi iei şi toate celelalte. Nina, nicicând n-am mai cunoscut asemenea extaz!

  — Unde ţi-s calmantele?

  — Nina, o dată ce mă vei ucide, voi fi veşnic calm.

  — Ce tot spui?

  — Lasă-mă să vorbesc. Ce am eu să-ţi spun e prea important. Cu sau fără voia dumitale, eşti pe cale să devii avatarul meu. La fiece metamorfoză a fiinţei mele m-a aşteptat o persoană vrednică de a fi iubită: prima oară a fost Leopoldine, iar eu am ucis-o; a doua oară eşti dumneata, iar eu voi fi cel ucis. Dreaptă răsturnare de situaţie, nu-i aşa? Sunt atât de bucuros că dumneata eşti cea aleasă!

  — Mulţumită mie, eşti pe cale să descoperi ce-i iubirea.

  — Mulţumită dumitale sunt pe cale să descopăr ce-i consternarea.

  — Vezi? Dumneata ai spus-o. Iubirea începe prin consternare.

  — Mai adineauri ziceai că începe cu dorinţa de a ucide.

  — E tot una. Ascultă ce creşte în tine, Nina; gustă această imensă uluire. Ai mai auzit vreodată simfonie atât de măiestrit alcătuită? Îmbinarea e prea reuşită şi prea subtilă ca să poată fi percepută de către ceilalţi. Eşti conştientă de înspăimântătoarea diversitate a instrumentelor? Din acordul lor potrivnic legilor nu s-ar putea naşte decât o cacofonie – şi totuşi, Nina, ai auzit vreodată ceva mai frumos? Zeci şi zeci de părţi se suprapun prin mijlocirea ta, îţi preschimbă ţeasta în catedrală, trupul într-o cutie de rezonanţă vagă şi infinită, plăpânda carne într-o transă, iar cartilajele într-o destindere – iată că inexprimabilul a pus stăpânire pe tine.

  Tăcere. Jurnalista îşi lăsă capul pe spate.

  — Ţeasta ţi-e grea, aşa-i? Ştiu ce înseamnă asta. Ai să vezi că n-o să te obişnuieşti niciodată.

  — Cu ce?

  — Cu inexprimabilul. Încearcă să ridici capul, Nina, oricât de greu ţi-ar atârna ţeasta, şi uită-te la mine.

  Făptura se supuse anevoie.

  — Recunoaşte că, în ciuda inconvenientelor, e o plăcere divină. Sunt atât de fericit că înţelegi în sfârşit! Închipuie-ţi deci ce a însemnat moartea lui Leopoldine. Adineauri, clipa morţii mi se păruse insuportabilă întrucât mă târam, în ambele sensuri ale termenului. Să treci însă de la viaţă la moarte în plin extaz e o simplă formalitate. De ce? Deoarece în astfel de momente nici măcar nu ştii dacă eşti mort sau viu. Ar fi o inexactitate să spun că verişoara mea a murit fără să sufere ori fără să-şi dea seama, asemenea celor ce mor în somn: adevărul e că a murit fără să moară, de vreme ce şi-aşa nu mai era vie.

  — Atenţie, ceea ce spui miroase de la o poştă a retorică tachiană.

  — Dar ceea ce simţi e tot retorică tachiană, Nina? Uită-te la mine, mic avatar fermecător. Va trebui să te obişnuieşti să dispreţuieşti logica celorlalţi de-acum înainte. Prin urmare, va trebui să te obişnuieşti să fii singură – dar să nu-ţi pară rău!

  — O, o să-ţi duc dorul.

  — Cât eşti de fină spunând aşa ceva!

  — Ştii bine că fineţea n-are nici în clin, nici în mânecă cu povestea asta.

  — Nu fi îngrijorată, ai să mă regăseşti la fiecare extaz.

  — Are să mi se întâmple des?

  — Ca să zic drept, n-am mai trăit nici un extaz de şaizeci şi cinci de ani şi jumătate, însă cel pe care-l cunosc acum şterge timpul pierdut ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Va trebui să te obişnuieşti să ignori şi calendarul.

  — Promiţător.

  — Nu fi tristă, scump avatar. Nu uita că te iubesc. Iar dragostea, cum bine ştii, e eternă.

  — Ştii că, ieşind din gura unui laureat al premiului Nobel, asemenea locuri comune capătă o savoare irezistibilă?

  — Nici nu ştii câtă dreptate ai. Când ai ajuns la gradul meu de sofisticare, n-ai putea rosti o banalitate fără să o desfigurezi, fără să-i dai accentele celor mai stranii paradoxuri. Câţi scriitori nu vor fi îmbrăţişat această carieră numai ca să ajungă cândva dincolo de topos, într-un soi de no man's land unde cuvântul e pururea virgin! Poate că tocmai asta-i Imaculata Concepţiune: să spui cuvintele cele mai pasibile de prost gust rămânând totodată într-un fel de miraculoasă stare de graţie, veşnic deasupra mulţimii şi a ciorovăielilor de nimic. Sunt ultimul individ din lume care mai poate spune „Te iubesc” fără să fie neruşinat. Ce noroc pe dumneata!

  — Noroc? N-o fi un blestem?

  — Noroc, Nina! Dă-ţi seama ce plictisitoare viaţă ai fi avut fără mine!

  — De unde ştii?

  — Sare-n ochi! Nu spuneai singură că eşti o mică şi ticăloasă scormonitoare în rahat? Cu timpul, ţi s-ar fi făcut lehamite. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să laşi interesul pentru rahatul altora şi să creezi rahatul tău. Fără mine, niciodată n-ai fi fost în stare. De-acum, o, avatar al meu, vei avea acces la divinele iniţiative ale creatorilor.

  — E adevărat că simt născându-se în mine o iniţiativă ce mă tulbură.

  — Normal. Marile iniţiative au ca auxiliare îndoiala şi frica. Încetul cu încetul, vei înţelege că această anxietate face parte din plăcere. Şi vei avea nevoie de plăcere, Nina, nu-i aşa? Hotărât lucru, te-am învăţat totul, ţi-am dăruit totul.

  Începând cu iubirea: scumpul meu avatar, mă înfior la gândul că, fără mine, n-ai fi cunoscut-o nicicând. Cu câteva minute în urmă, vorbeam despre verbele defective: ştiai că verbul a iubi este cel mai defectiv dintre verbe?

  — Ce mai e şi cu povestea asta?

  — Nu se conjugă decât la singular. Formele lui de plural nu sunt decât singulare deghizate.

  — Opinie pur teoretică.

  — Câtuşi de puţin: n-am demonstrat oare că, atunci când două persoane se iubesc, una din ele trebuie să dispară pentru a restabili singularul?

  — Doar n-o să-mi spui că ai ucis-o pe Leopoldine pentru a-ţi respecta idealul gramatical?

  — Ţi se pare o cauză chiar atât de futilă? Cunoşti necesitate mai imperioasă decât conjugarea? Află, mic avatar, că, de n-ar exista conjugarea, nici măcar n-am mai conştientiza că suntem indivizi distincţi, iar această sublimă conversaţie ar fi cu neputinţă.

  — Vai, aşa a vrut Dumnezeu.

  — Haide, nu-ţi alunga plăcerea!

  — Plăcere? Nu-i nici urmă de plăcere în mine şi nu simt nimic altceva decât o dorinţă cumplită să te strâng de gât.

  — Ei bine, nu eşti prea iute, avatar al sufletului meu. De cel puţin zece minute mă străduiesc cum nu se poate mai vizibil să te fac să iei această hotărâre. Te-am adus la exasperare, te-am scos din fire pentru a-ţi înlătura ultimele scrupule, şi tot n-ai trecut la fapte. Ce mai aştepţi, duioasa mea iubire?

  — Mi-e greu să cred că o vrei cu adevărat.

  — Îţi dau cuvântul meu.

  — Pe urmă, nici nu-s deprinsă.

  — Ai să te deprinzi.

  — Mi-e teamă.

  — Cu atât mai bine.

  — Şi dacă n-aş face-o?

  — Atmosfera ar deveni insuportabilă. Crede-mă, în situaţia în care suntem, nu mai ai de ales. Pe deasupra, îmi oferi şansa unică de a muri în aceleaşi condiţii ca şi Leopoldine: am să ştiu în sfârşit prin ce-a trecut. Dă-i drumul, avatarule, sunt gata.

  Jurnalista se execută în mod ireproşabil. Rapid şi curat. Clasicismul nu comite niciodată greşeli de gust.

  Când se termină, Nina opri magnetofonul şi se aşeză pe mijlocul canapelei. Era foarte calmă. Începu să vorbească de una singură, însă nu sub efectul vreunei dereglări mintale. Vorbi cum vorbeşti cu un prieten, cu o duioşie puţin comică:

  — Dragul meu bătrân nebun, puţin a lipsit să-mi vii de hac. Discursurile tale mă enervau de nu se poate spune; era cât pe ce să-mi pierd minţile. Acum mă simt mult mai bine. Trebuie să recunosc că aveai dreptate: sugrumarea e o sarcină foarte plăcută.

  Şi avatarul îşi contemplă mâinile cu admiraţie.

  De nepătruns sunt căile ce duc la Domnul. Şi mai de nepătruns sunt cele care duc la succes. După acest incident, oamenii se aruncară pur şi simplu asupra operelor lui Pretextat Tach. Zece ani mai târziu, era deja un clasic.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 O treime cremă de cacao, două treimi coniac, iar deasupra frişcă (n.t.).

  2 Hanurile din Spania secolului al XIX-lea ar fi fost atât de sărăcăcioase încât călătorul nu şi-ar fi putut astâmpăra foamea decât dacă şi-ar fi adus ceva merinde cu sine (n.t.).