r. U.-707 la strâmtoare

I

Pentru a înlătura orice confuzie care s-ar putea ivi, trebuie să vă prevenim de la bun început că R.U.-707 nu este, aşa cum s-ar putea crede, un dosar secret conţinând planurile unei invenţii epocale. El nu este noua planetă artificială a lui Sirius şi cu atât mai puţin un pseudonim literar.

R.U. Nu are umeri metalici şi braţe articulate, nu are un cap sferic din material plastic extradur, ultratransparent şi nici ochi cu sensibilitate la infraroşu. Nu poartă un trup bine legat pe nişte picioare cu 10 grade de libertate, iar pumnii lui nu cântăresc 500 kgf, pentru că pur şi simplu nu are aşa ceva. Şi cu toate că numele lui a rezultat din prescurtarea cuvintelor
„robot universal”, n-are nici una dintre trăsăturile antropomorfice pe care aşa-zişii vizionari le atribuiau maşinilor automate.

R.U.-707, la fel ca şi R.U.-706 şi ca toţi ceilalţi şapte sute cinci care l-au precedat, arată cu totul altfel. Cum anume, o vom dezvălui atunci când va fi cazul. Deocamdată, e suficient să spunem, cu îndreptăţită mândrie, că este în întregime produs în uzinele şi laboratoarele bătrânului nostru Pământ.

N-am vrea să devenim plictisitori, dar tocmai aici şi nu altundeva e absolut necesar să amintim, măcar în treacăt, că R.U.-707 are un motor nuclear de zece mii de megawaţi, cu posibilităţi de deplasare în toate mediile cunoscute (inclusiv spaţiul cosmic şi cel subteran), că are şapte viteze, manevrabilitate absolută şi un gabarit redus faţă de alte tipuri cu caracteristici similare. Este dotat cu un sistem cibernetic cu autoprogramare şi autoperfecţionare, dispunând de 217 456 325 707 celule, are cunoştinţe temeinice în domeniul ştiinţelor exacte şi al filosofiei, se descurcă uşor în literatură şi este un mare „amator” de artă. În timpul liber compune simfonii pe motive tradiţionale şi scrie un studiu despre viaţa roboţilor celebri.

În momentul de faţă, R.U.-707 se află încă în etapa de prelucrare. Trebuie să ştiţi că se pregăteşte în vederea apropiatei sale plecări pe o planetă dintr-un sistem solar situat în zona necercetată a Galaxiei. Totul va avea loc sub auspiciile Societăţii pentru Descoperirea Omenirilor Extraterestre (S.D.O.E.), care deocamdată îşi îndreaptă eforturile spre găsirea lungimii de undă a Cosmosului. Experţii susţin că aceasta va permite difuzarea unor emisiuni speciale, menite să stabilească o primă legătură cu respectivele omeniri, de a căror existenţă nu se îndoieşte nimeni, deşi în favoarea sa nu poate fi prezentată nici o dovadă serioasă.

După cum am mai arătat, R.U. învaţă. Vă veţi întreba, poate, la ce bun? Ne vom mulţumi să vă răspundem printr-un citat din cuvântarea — de altfel destul de interesantă — a lui B. Tulb, preşedintele S.D.O.E., ţinută cu prilejul plecării primului lot:

„Aceşti minunaţi R.U. vor purta suma cunoştinţelor noastre până dincolo de hotarele actuale ale Galaxiei. Ei pot traduce şi retroversa orice sistem de comunicare logic. În acest fel, făpturile raţionale cu care vor lua contact — şi sunt sigur că aceste făpturi vor veni până la urmă să ne întâlnească — vor putea să intre de la bun început în posesia unor informaţii complexe în legătură cu omenirea noastră. O nouă dovadă a măreţiei geniului omenesc se naşte azi. Materia, ajunsă la forma cea mai înaltă de existenţă a ei…“

Ne oprim aici.

Ar mai trebui, poate, pomenit faptul că ultima frază citată va juca un oarecare rol în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Dar să nu anticipăm.

*

Oricine a călătorit, măcar o singură dată, cu expresul cosmic va înţelege, fără prea multă bătaie de cap, motivul pentru care pasagerii salonului 3 al cursei de Altair nu prea au chef de vorbă.

Pentru cititorii care n-au beneficiat de sus-pomenita plăcere, precizăm că în salon se află şapte călători — dintre care unul dispare, nu se ştie unde, din zece în zece minute — pe care singurătatea i-a gonit aici din confortabilele lor cabine.

La o masă, trei indivizi încearcă, cu foarte puţine şanse de reuşită, să întreţină o conversaţie. Se vede de departe că fiecare este preocupat de cu totul altceva. Un fotoliu aşezat, în mod inexplicabil, în mijlocul salonului este ocupat cu intermitenţe de personajul enigmatic a cărui prezenţă în salon ridică dubii în privinţa numărului de pasageri.

Retrasă într-un ungher, o tânără care, după toate aparenţele, abia şi-a sfârşit studiile universitare, îşi roteşte privirea prin încăpere. Examinează critic feţele celor din jur şi, cu toate că ar putea constitui obiectul atenţiei generale, crede că reuşeşte să treacă neobservată.

În fine, în partea opusă a salonului se găsesc alţi doi, singurii care par a se cunoaşte. Şed faţă în faţă şi tac.

Suntem în măsură să vă dezvăluim că tăcerea lor nu este întru totul lipsită de interes. Este cazul să fiţi ceva mai atenţi. Cum ar fi o indiscreţie să-i rugăm să-şi divulge numele, o să îi botezăm noi: Mel şi Son.

O singură privire e suficientă ca să-ţi dai seama că deşi nici unul dintre ei nu scoate o vorbă, cel care tace mai mult este Mel. Dacă n-ar avea ochii deschişi, ai crede că doarme. Şuşotelile nici nu le bagă în seamă, iar veşnicul du-te-vino al celui de-al şaptelea pasager îl lasă indiferent. Priveşte fix în fundul paharului pe care îl are în faţă. Pe obrazul său pistruiat nu tresare nici un muşchi.

Son e tipul opus. Urmăreşte cu un zâmbet condescendent conversaţia de la masa de alături şi, din când în când, soarbe câte o înghiţitură din băutura lui preferată. O vreme bate uşor — fără zgomot — darabana cu degetele pe blatul mesei şi îşi ţuguiază buzele ca pentru a fluiera. Apoi aruncă o privire iscoditoare către fotoliul rămas din nou liber şi ridică nedumerit din umeri. Tace foarte gălăgios.

Iată că, cu flerul lui caracteristic, a descoperit-o pe I, tânăra din colţul opus al salonului. Rămâne o clipă nemişcat, îşi goleşte repede paharul, şi apoi, cu un aer familiar, se scoală şi se îndreaptă într-acolo. I îi zâmbeşte. Îl pofteşte să ia loc.

Cei trei indivizi şi-au curmat brusc discuţia. Nici unul nu îşi întoarce capul. Unul câte unul se ridică în picioare şi părăsesc salonul. Bineînţeles, Mel n-a observat nimic şi continuă să privească fix, în fundul paharului. Linişte. Totul a durat câteva secunde.

— Prima călătorie?

— Se cunoaşte?

— Nu… Dimpotrivă, ai aerul unei astronaute pensionare, într-o călătorie de agrement.

Izbucnesc amândoi în râs. Purtarea degajată a fetei îi impune lui Son o anumită camaraderie. Ar vrea s-o încurajeze.

— Nu-i cine ştie ce. În definitiv lui Pascu i-au trebuit, cândva, două luni ca să ajungă de la Pământ la Marte.

Asta ştie şi ea. Ştie oricine. Sunt câteva date în istorie pe care nu le uiţi nici în somn. I oftează:

— Pascu…

Ceea ce înseamnă: unde sunt vremurile acelea… Adică admiraţie, regret şi puţină invidie.

Lui I omul ăsta îi inspiră o ciudată stare de imponderabilitate. Îşi aminteşte şi îi spune (numai lui…) că nu i-a fost prea bine la plecare.

— Aşa e la început.

Şi Son îi descrie, cu lux de amănunte, cele dintâi drumuri ale sale.

— Acum m-am obişnuit.

Se şi vede. Se socoteşte peste tot ca acasă. Prin urmare, îşi ia tonul confortabil de gazdă primitoare, dar ponderată:

— Vino să-ţi arăt „Expresul11.

— L-am vizitat.

— Şi?

— Nu-mi place.

Son e descumpănit.

— Bine, dar la ce te aşteptai?

I nu răspunde. Priveşte într-un anumit fel, din care se poate deduce că a citit prea mult ca s-o mai entuziasmeze aşa ceva. Apoi, îl întreabă pe Son dacă a văzut vreodată o astronavă expediţionară. Son a văzut. De foarte aproape. A şi intrat înăuntru. Nu făcea parte din echipaj. Nu, nu era pe un cosmodrom. La Muzeul tehnic central. Pe Pământ. Se poate vizita în fiecare zi între orele 11 şi 19. Luni închis.

*

O şcoală pentru roboţi nu seamănă decât foarte puţin cu una pentru oameni. Singura asemănare ar fi aceea că legătura cu elevii se realizează pe calea undelor electromagnetice. Încolo, totul diferă, începând cu programa analitică şi terminând cu limbajul emisiunilor.

Şcoala la care învaţă ultimul lot de maşini R.U. este o clădire cu 30 de etaje, situată în apropierea sediului central al S.D.O.E. Personalul ei numeros cuprinde cele mai variate profesiuni. Materialul de bază este furnizat de cele cinci mari reţele de documentare şi informaţii de pe glob. În fiecare ramură, un grup de specialişti programează selectoarele electronice care reţin elementele esenţiale, determinante. În fine, un creier central sistematizează toate aceste date, le codifică şi le transmite staţiei de emisie. Dar acesta ar fi numai ciclul întâi, de cunoştinţe generale. Memoria fiecărei maşini cuprinde un număr de sectoare cărora, în paralel, li se dă o prelucrare specială, conform programelor concrete de îndeplinit. Aceste sectoare sunt plimbate prin institute de cercetări şi laboratoare pentru a desăvârşi pregătirea informativă a creierului într-un domeniu precis al cunoaşterii.

„Elevii” sunt pe şantier. O comisie de experţi ai S.D.O.E. s-a deplasat la faţa locului pentru a constata dacă totul merge cum trebuie. Şeful comisiei, Kan, se întreţine cordial cu lucrătorii de pe şantier. Aceştia, în număr de doi, nu împărtăşesc întru totul părerea şefului în legătură cu necesitatea dublării stratului de protecţie termică a reactoarelor. În schimb, au unele mici sugestii (ba chiar propuneri) privind sistemul de orientare telemetrie.

— Şi, de altfel, cum o mai duc elevii noştri?

E întrebarea de rigoare. Kan ştie că la întrebarea aceasta nici nu e cazul să i se răspundă. Îi vine şi lui să zâmbească şi dă să plece. Cei doi lucrători schimbă o privire plină de înţelesuri. Şeful devine atent. Aici se ascunde ceva.

— Nouă ni se pare…

— Lasă-mă pe mine. Nouă ni se pare că…

— Ce mai încoace-încolo! 707 s-a… scrântit.

— Ce-aţi spus?

— S-a scrântit.

— Ieri a recitat toată după-masa fragmente din „Romeo şi Julieta“. La sfârşit am avut chiar impresia că e pe cale să-şi provoace o defecţiune, de parcă ar fi luat sinuciderea eroilor… în serios.

Kan a înţeles. De fapt, el a fost întotdeauna de părere că nu e bine să se meargă atât de departe cu creşterea capacităţii de acumulare a roboţilor universali. Apăreau premisele unor fenomene imprevizibile. Dar i s-a răspuns de fiecare dată că argumentele sale sunt pur teoretice, că nici un caz real nu le-a confirmai până în prezent. Acum are o confirmare.

Şeful comisiei de experţi se interesează, amănunţit de ciudăţeniile comportării lui R.U.-707. Va cere în primul consiliu tehnic limitarea capacităţii acestor maşini. Trebuia preîntâmpinată orice surpriză.

Cei doi lucrători devin dintr-o dată mai rezervaţi. Interesul subit al şefului nu le este pe plac. Schimbă din nou o privire semnificativă şi, după ce mai adaugă câteva fraze, bat în retragere.

— De fapt, nu e nimic deosebit. E vorba de un monolog — două… Pregăteşte, poate, o dramă muzicală.

— Iar povestea aceea cu autodistrugerea este o simplă figură de stil. Voiam să spun că recită cu multă convingere.

Kan le mulţumeşte pentru informaţii.

— Omenirea vă va fi recunoscătoare. V-aţi făcut datoria.

Lucrătorii sunt îngroziţi.

— Cred că ne-aţi înţeles greşit!

Şeful râde.

— Dacă se mai întâmplă ceva, comunicaţi-mi urgent!

A plecat. A plecat toată comisia. Cei doi oameni tac, obidiţi.

— Cine ne-a spus…

— Tocmai lui! Acum iar se vor opri lucrările. Iarăşi vor trece două luni până se va stabili că e vorba de o confuzie…

— Să nu fie mai rău!

*

Desigur, meseria de mecanic electronist nu este cu nimic ieşită din comun. S-ar putea spune chiar că este banală. Dar pe Son nu l-a preocupat niciodată o asemenea problemă. Aşa se explică cum, cu toate că tatăl său ar fi vrut să-l vadă astrofizician, iar mama — cosmobiolog, el şi-a văzut liniştit de pornirile fireşti ale copilăriei şi adolescenţei, iar când a trebuit să-şi însuşească o meserie, a ales-o la întâmplare. Moştenise însă darul de a pune suflet în tot ceea ce făcea şi de aceea nu s-a văzut niciodată în situaţia de a se întreba dacă procedase bine sau nu. Tot ce i se întâmpla i se părea firesc şi, uneori, avea chiar certitudinea că ar fi putut şti dinainte cum se vor petrece lucrurile.

Pe Mel l-a cunoscut la un club unde îşi petrecea, într-o bună zi, cele câteva ore libere. Altfel poate nici n-ar fi aflat că există o societate care poartă straniile iniţiale S.D.O.E. Mel i-a vorbit puţin. Dar Son şi-a dat de îndată seama că nimic nu-l împiedică să se înregimenteze în rândul lucrătorilor acestei societăţi. Şi cu aerul cel mai senin din lume s-a alăturat noului său tovarăş.

De la bun început totul a mers ea de la sine. Ai fi putut jura că Son n-a făcut altceva toată viaţa decât să verifice şi să repare complicatele mecanisme electronice ale roboţilor. Au urmat staţiile automate şi, imediat, primele zboruri cosmice.

De cum se cunoscuseră, deveniseră de nedespărţit. Lucrau mereu în aceeaşi echipă, completându-şi de minune atât domeniile specializării cât şi firile; formau un cuplu ideal.

Mel ştiuse încă de mic ce voia să devină. Era un copil sârguincios şi ordonat. A fost întotdeauna printre cei mai buni elevi ai grupului, fără a fi vreodată cel mai bun. A ajuns un cibernetician apreciat, dar nimic mai mult decât un conştiincios specialist. Era convins că meseria lui este cea mai frumoasă cu putinţă. Ziua în care a fost chemat în rândul S.D.O.E. a însemnat pentru el împlinirea unei lungi strădanii.

Aceste detalii, cu nimic exagerate, trebuie neapărat cunoscute de cei care vor să urmărească desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Deşi la un moment dat chiar şi ele ar putea să pară insuficiente.

*

În modestul amfiteatru din blocul 13 al orăşelului S.D.O.E. domneşte o atmosferă de sfârşit de taifun. Bineînţeles, toate scaunele sunt la locul lor. Pe masa prezidenţială se răsfaţă, fără cea mai uşoară cută, o cuvertură de electropluş vişiniu. Cana, pe jumătate plină cu apă, se rotunjeşte intactă lângă paharul ei de cristal.

Sala e goală. Oamenii au plecat. Şi totuşi talazurile taifunului plutesc în aer. Centrala de condiţionat n-a reuşit să împrăştie tot fumul norilor. Dar poate fi o simplă iluzie.

Pipa aceasta din lemn înnegrit — oare câte secole va fi dăinuit? — este cea mai valoroasă piesă a celebrei colecţii a lui Kan. Pipa aceasta, zdrobită, părăsită pe un pupitru, asemenea epavelor sfărâmate de ţărm (o, istorie a navigatorilor!…), pipa aceasta, de care Kan nu se despărţea niciodată, e singurul indiciu al uraganului care a trecut. Şi e copleşitor.

Cu câteva minute mai înainte, ultimul om a părăsit sala. Cu o jumătate de oră în urmă, pipa era încă întreagă. Cu o oră în urmă, B. Tulb şi-a început raportul privind rezultatele cercetărilor întreprinse în cazul lui R.U.-707.

S-a stabilit că nu fusese vorba decât de un simplu incident de montaj. Unul dintre circuitele de control funcţiona cu întreruperi. Câteva contacte erau insuficient asigurate. Totul a fost lămurit. Lipsurile s-au remediat. S-a făcut o nouă revizuire a întregului lot.

S-au luat toate măsurile de siguranţă. Orice surpriză este exclusă. Kan poate să fie liniştit. Iar peste o săptămână va avea loc lansarea noului lot.

Ştiuse că aşa se va termina. Aşa s-a întâmplat întotdeauna. A fost considerat alarmist. Kan tace. Dar nu e şi nici nu poate fi liniştit. Tonul ferm, uşor exaltat al preşedintelui îl enervează. Acum va urma binecunoscuta încheiere, făcând referiri la forma cea mai înaltă de existenţă a materiei. Îi vine să se ridice şi să plece. Toţi îl privesc cu o vădită curiozitate. Da, o să plece. Mai mult decât atât nu poate face. Se simte niţel laş. Strânge pipa în pumni. Mai tare!

Kan a plecat. În sală au rămas sfărâmăturile înnegrite ale pipei. Şi liniştea. Şi oamenii. De la tribună, B. Tulb rosteşte grav:

— Se va întoarce.

Dar nici el măcar nu crede ceea ce spune.

*

În cursa de Altair există — ca în toate cursele extrasolare — un mic observator astronomic popular, al cărui aparataj automat, pus la dispoziţia pasagerilor, oferă acestora posibilitatea contemplării universului în condiţii de vizibilitate mult ameliorate faţă de cele planetare. Fără să constituie ceea ce se cheamă unul dintre principalele puncte de atracţie, observatorul nu rămâne niciodată pustiu. Son şi I mai au încă de aşteptat până să le vină rândul să privească prin marele telescop, aşa că deocamdată se mulţumeşte să se apropie cât mai mult de panourile transparente ale pereţilor şi să admire feeria cosmică aşa cum se vede cu ochiul liber.

Să nu credeţi cumva că discută despre mişcătoarele constelaţii ale firmamentului. Son îi istoriseşte o păţanie cu haz din primii săi ani de şcoală. I îl ascultă, dar pare să se gândească în altă parte. Cu toate acestea, îl întrerupe din când în când cu câte o înţepătură nevinovată şi îi zâmbeşte, Son şi-a isprăvit povestea şi se pregăteşte să înceapă alta. I îl opreşte:

— Uite. Vezi steaua aceea mică de acolo? şi îi arată cu mâna un punct aproape imperceptibil.

— Care anume?

— În stânga aceleia galbene şi strălucitoare!

— În stânga… Da, o văd.

— Dar pe aceea de mai jos o vezi?

Son îşi concentrează atenţia. În cele din urmă o găseşte. E atât de incertă, încât o zăreşte numai în răstimpuri.

— O văd.

— Dar pe cealaltă, de lângă ea. Aceea mică de tot. În dreapta.

Son tace încurcat. De astă dată e sigur că nu mai vede nimic.

— N-o vezi?

— Nu.

— Păcat.

Lui Son îi pare şi lui rău că n-o vede, şi nu mai ştie ce să spună. Dar I vorbeşte din nou:

— Vrei să-mi arăţi spre care dintre ele te duci?

— E cam greu… Nici nu se vede cu ochiul liber. O să o căutăm la telescop.

Într-adevăr, le-a venit rândul. Prin câmpul optic trec dâre luminoase. Acum se pot distinge puncte izolate, care se deplasează tot mai încet. În fine, s-au oprit. La încrucişarea reticolelor scânteiază o mică pată gălbuie.

— Asta e.

Aplecată deasupra ocularului, I nu răspunde. Oare la ce s-o fi gândind?

— Vrei să vezi Soarele?

Ea îşi înalţă fruntea:

— Crezi că mi-e dor de Pământ?

— Nu. Te-am întrebat, aşa.

— Atunci vreau.

O nouă fişă. Din nou dâre luminoase. Şi o altă pată gălbuie. Trebuie să crezi. Să te emoţionezi. Să te gândeşti că în jurul petei aceleia roiesc puncte invizibile. Că acolo vieţuieşte o omenire. Cu toate că nu distingi decât o pată gălbuie, întrutotul asemănătoare altora.

— I.

— Spune…

— Tu, încotro?

— Aşa…

— La întâmplare?

— ...

— Nu te atrage ceva anume?

— Mă atrage orice.

— Vrei să stabilim împreună un itinerar?

Îl priveşte fix. Ce-şi închipuie el?!

— Nu. Mi-l găsesc singură.

Son ridică din umeri.

— Cum vrei.

*

Are loc lansarea lotului R.U. E momentul să vă descriem înfăţişarea lor, atât de sumar expusă în primele pagini.

Ne aflăm pe platforma de lansare. Într-o aliniere perfectă, cei şapte membri ai lotului aşteaptă semnalul de plecare. Fiecare R.U. este un colos, cântărind câteva zeci de mii de tone. Un nespecialist s-ar putea înşela, crezând că are de-a face pur şi simplu cu nişte nave cosmice pitice. R.U. seamănă, într-adevăr, cu aşa ceva. Numai că interiorul acestor nave nu conţine nici un fel de cabine, săli sau coridoare. Spaţiul este ocupat de reactor, motoare, creier, rezervoare şi acumulatori, dispozitive de adaptare la deplasarea în medii variate, mijloace de semnalizare, aparate de cercetare, prefabricate polivalente, utilaje universale şi alte sute de mecanisme şi materiale.

Maşinile care alcătuiesc lotul au ca program principal să intre în legătură cu eventualele făpturi gânditoare cu care ar veni în contact. În cazul absenţei unor asemenea făpturi, intră în funcţiune programul auxiliar de explorare şi valorificare a resurselor respectivului corp ceresc.

Câţiva oameni străbat platforma, pentru o ultimă trecere în revistă. Apoi se îndreaptă către centrul de comandă. Aici îi aşteaptă vechea noastră cunoştinţă, B. Tulb, care conduce personal operaţiunile. Înainte de lansare, ţine să rostească câteva cuvinte, care să se întipărească aşa cum se cuvine în memoria tuturora. Face apel la fraza sa preferată despre forma cea mai înaltă de organizare a materiei. Adaugă ceva în legătură cu posibilitatea iminentă de întâlnire cu alţi oameni, cu reprezentanţii unor lumi necunoscute. Se dă semnalul.

La câteva mii de kilometri, într-o odaie spaţioasă, Kan urmăreşte, pe ecranul stereo-ului său cum una câte una maşinile se saltă de pe platformă, ca să se facă apoi nevăzute. Urmează R.U.-707. Kan are o tresărire. Îşi aminteşte de „Romeo şi Julieta“ şi o presimţire dureroasă îl cuprinde. Îi pare rău că s-a retras. S-a dat bătut.

Mai crede în dreptatea lui. Nu trebuia să plece. Era dator să lupte. Acum e cam târziu...

*

I regretă (pentru a câta oară?) că nu are un jurnal. Dacă ar fi avut, ar nota probabil cele ce urmează:

„Niciodată nu mi-a părut lumea atât de necuprins de mare. Totuşi, oamenii o străbat, nepotoliţi, în toate direcţiile. Tot soiul de oameni…

Tare aş vrea să ştiu cam ce crede Son despre mine. Câteodată am impresia că mă priveşte ca pe un copil. Atunci îmi vine să nici nu mai vorbesc cu el. De ce să creadă că eu nu sunt în stare să-mi aleg singură un itinerar? E doar propria mea călătorie.

De altfel, îmi face impresia că e un om de treabă. El nu e de vină că nu mă înţelege. Doar nici nu mă cunoaşte.

Celălalt e un individ ciudat. Uite, nu ştiu nici măcar cum îl cheamă. Dar mâine am să-l întreb. Sunt curioasă ce figură o să facă! Are aerul că nu mă bagă în seamă. Şi doar mă vede că stau mereu de vorbă cu prietenul lui. Oare sunt prieteni, într-adevăr?

Unde pleacă ei? Son mi-a arătat steaua aceea. Dar nu mi-a spus mai mult. Şi mi-a fost teamă să-l întreb. Am înţeles eu câte ceva, dar nu cine ştie ce. Mi-a vorbit despre meseria lui. Însă nu pricep ce să caute tocmai acolo, atât de departe?

Pe navă sunt mulţi pasageri şi toţi sunt prinşi în treburile lor. Înainte de a-l întâlni pe Son, am cutreierat saloanele. Fiecare om era preocupat de ceva. Şi avea aerul că lucrul pe care îl faci este cel mai important pe lumea asta. Câţiva mi-au aruncat priviri scurte, din care am înţeles numai că le plac genunchii şi şoldurile mele. Unul m-a privit tare lung, încât îmi venea să-l întreb dacă nu cumva e suferind. Nimeni n-a intrat în vorbă cu mine. Şi nici nu simţeam nevoia.

Son s-a purtat de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. Dar drumul vreau să mi-l aleg singură.

Oare m-ar lua cu ei?

Nu i-aş încurca deloc. Cred că le-aş putea da chiar o mână de ajutor. Şi apoi tare aş mai vrea să cunosc planete depărtate, pe care încă n-a călcat picior de om. Cursele te duc doar pe aici, pe căi de mult bătute.

Da, vreau să merg cu ei. Am să-i spun chiar mâine. Abia aştept. Ştiu că în mod normal aşa ceva nu se poate. Dar o să mă înţeleagă… Son o să mă înţeleagă.”

I se răsuceşte în pat. Îi pare rău că n-are un jurnal. Ar vrea să scrie tot ce simte acum…

„Niciodată nu mi-a părut lumea atât de necuprins de mare!“…

*

În biroul lui B. Tulb se discută aprins. Au trecut, trei luni de când R.U.-707 şi-a încetat subit emisiunile. Preşedintele îşi trece palma peste hârtiile cuprinzând descifrarea mesajelor primite până la acea dată. Deoparte sunt aşezate câteva mai importante, care conţin elementele-cheie ale activităţii lui R. U. -707 după sosirea lui la destinaţie.

Să le răsfoim. Iată primul mesaj:

„172.95.6 043. Condiţiile corespund celor prevăzute. Contactul cu terenul s-a înfăptuit fără avarii. Coordonatele fixate prin calcul au fost respectate întocmai. Constat o mică defecţiune la antena de recepţie. Reparabilă în 15 minute. Totul e în ordine”.

Altele:

„173.02.1 708. Programul de măsurători electrice şi magnetice încheiat. (Urmează date care nu sunt esenţiale pentru povestirea noastră.) Mâine trec la studiul mineralogic şi topomorfic“.

„201.19.3 745. În zona limitată de următoarele puncte (urmează serii de coordonate) bogate zăcăminte radioactive. Concentraţia 15%. Intensitatea radiaţiilor — 0,12 R/h. Există condiţii optime de valorificare. Trec la exploatare.“

În fine, ultimul mesaj:

„305.61.4 327. Încheiat montajul utilajului în varianta extractivă 4. Pare insuficient pentru amploarea zăcămintelor. E necesar un tip de maşină mai adaptată, de dimensiuni reduse şi cu o mare independenţă în mişcări. Caut o soluţie corespunzătoare".

— Ce propuneri sunt?

Cum nimeni nu răspunde, B. Tulb continuă pe acelaşi ton:

— Părerea mea este că e suficient să trimitem o echipă de intervenţie. Cred că e vorba de un incident banal.

— N-ar fi rău să fie aşa…

Unii şi-au adus aminte de împotrivirea lui Kan.

— Să-l punem în temă şi pe el…

— Să-l chemăm…

— Asta nu. A plecat singur. Să vină singur înapoi. B. Tulb e de neclintit. Ceilalţi tac.

— Care echipă urmează?

— Numărul zece.

— Pentru ei am altă treabă. Următoarea. Unsprezece. Cine sunt cei doi?

Într-un colţ se răsfoieşte un registru. Un glas liniştit citeşte două nume care, conform înţelegerii noastre, se traduc prin Mel şi Son.

— Foarte bine. Chemaţi-i la mine. În cel mai scurt timp vor pleca acolo.

— Şi cu Kan cum rămâne?

— Cum am hotărât.

— Ar trebui totuşi…

— Bine, bine, comunicaţi-i şi lui, dar… neoficial.

*

— Vreau să merg cu voi!

E pentru prima dată când lui Son i se întâmplă ceva la care nu s-ar fi putut aştepta. Instrucţiunile de serviciu sunt clare şi nu admit nici un fel de interpretare. Totuşi îi vine greu să spună nu.

Şi de ce să spună? Nimeni nu va afla că n-au fost singuri. Oare îl va convinge pe Mel?

— Aşteaptă-mă aici.

Son se îndreptă spre cantină, unde tovarăşul său se pregăteşte să ia o gustare. Hotărât lucru, în ziua asta i se întâmplă numai lucruri neaşteptate. Pur şi simplu, habar n-are cum să înceapă şi simte că îndată ce va da cu ochii de Mel jumătate din avânt îi va pieri. Nu i-a pomenit nimic despre discuţiile cu I, iar el se face mereu că nu le dă nici o atenţie.

În salonul-restaurant e lume multă. Son îşi caută cu privirea prietenul. Stă la o masă cu o femeie cu coc şi un bărbat. Femeia e cam trecută şi foloseşte probabil o pomadă împotriva ridurilor.

Mel stă cu spatele spre intrare, uşor aplecat peste masă. Mănâncă cu aceeaşi conştiinciozitate cu care îşi rezolva temele în şcoală. Son e acum lângă el, îl bate pe umăr şi-i face semn să vină. Mel bănuieşte că s-a întâmplat ceva deosebit, altfel nu l-ar fi căutat tocmai în timpul gustării. Se ridică grav, după ce mai întâi îşi şterge buzele cu şervetul, şi îl urmează cu paşi mărunţi. Aşteaptă. Celălalt se opreşte brusc şi, fără a-şi întoarce privirea, rosteşte repede, poate ceva mai tare decât ar fi fost necesar:

— I vrea să vină cu noi.

— Fala aceea cu ochii mari?

— Negri.

— Da. Nici nu puteau fi decât negri. Şi ce spui că vrea?

— Să ne însoţească.

— Şi vrei şi tu?

Son se întoarce, în sfârşit, spre el.

— Eram sigur că ai să mă întrebi asta.

— Ştiu: tu nu poţi să te împotriveşti dorinţei unei tinere entuziaste de a cunoaşte lumea… Probabil că asta-i tot.

— Bineînţeles.

— Atunci m-am liniştit. Înseamnă că nu te mâhnesc prea mult dacă n-o să fiu de acord.

Son tace.

— Mda… Ştii bine că aşa ceva nu se poate. Du-te şi spune-i acum. Sau nu. Mă duc eu. E în salon?

Son îl însoţeşte. Deodată, i-o ia înainte şi îl opreşte:

— Tu nu înţelegi! Dacă i-ai fi văzut ochii!

— O să-i văd acum.

Mai fac câţiva paşi.

— Ascultă, Mel. Du-te singur!

— Asta şi vreau.

Son se îndreaptă spre cabina lui.

În salon, I a rămas singură. E emoţionată. Uşa se dă în lături şi în prag se arată silueta celuilalt. Oare cum l-o fi chemând? E mai impenetrabil decât o placă din blindajul navei. Acum va începe să vorbească şi atunci totul se va sfârşi.

— Prietenul meu mi-a comunicat dorinţa dumneavoastră.

Ochii lui cenuşii nu spun mai mult. I aşteaptă. Nu întreabă nimic.

— Există instrucţiuni care nu îngăduie amestecul persoanelor străine în problemele de serviciu. Cred că m-aţi înţeles…

Mel dă să plece.

— Stai! Voiam să te întreb ceva. Nici nu ştiu cum te cheamă.

— Mel! Dar asta nu schimbă nimic. La revedere.

I răspunde, accentuând fiecare silabă:

— La revedere!

Mel se întoarce brusc. Fata asta se încăpăţânează!

— Ce vreţi să spuneţi? Poate că aveţi de gând să vă opuneţi! Să-l influenţaţi pe Son. S-ar putea să reuşiţi. Ori poate că o să vă strecuraţi pe bordul navei noastre, înaintea plecării, într-un ambalaj de ladă cu provizii. Asta ar fi exact pe măsura elanului dumneavoastră.

— Nu. Am să mă urc pur şi simplu la bord, în plină zi şi sub ochii voştri. Şi n-ai să mă poţi împiedica. N-ai cum! Instrucţiunile tale sunt bune pentru mecanisme. Oamenii nu se conduc după instrucţiuni.

Se îndreaptă ameninţător spre ea şi îi spune:

— N-ai să îndrăzneşti!

I rosteşte cu tonul cel mai liniştit cu putinţă:

— Ba da.

II

Nimic nu e omenesc în peisajul frământat al planetei. Nimic care să-ţi amintească mâna unei fiinţe raţionale. Orele se succed calm şi egal printre curcubeiele de cristal peste tot prezente. Lumina se răsfrânge caleidoscopic în mii de raze. Tabloul încântă ochii, dar rămâne străin şi rece. Parc-ar fi imaginea-tip de pe o reclamă de petice automate pentru repararea din mers o costumelor de astronauţi.

Undeva, la mai puţin de zece minute distanţă, se întinde platoul pe care ar trebui să se afle R. U. -707. Mel îşi consultă ceasul şi harta. I contemplă visătoare panorama care se deschide dincolo de geamul cabinei. Şi, deodată, vocea lui Son:

— Iată!

Îndărătul unei creste îşi face apariţia o reţea metalică, ce se continuă treptat într-o formă de paraboloid. E antena staţiei automate. Curând, orizontul se deschide şi pe platoul neted răsar presărate construcţii argintii. Dintre ele zvâcneşte silueta lui R. U. -707.

Aparatul intră în viraj spre mica aşezare, şi coboară lin. Ajuns la sol, se consolidează într-o poziţie de echilibru, iar vuietul surd al motoarelor încetează.

În scurt timp, trei oameni în costum albastru pun piciorul pe terenul solid pe care de atâta timp nu l-au mai simţit. E o senzaţie asemănătoare regăsirii unei vechi cunoştinţe.

Încordarea tăcută din cabină a dispărut ca prin farmec. De aici înainte, totul e simplu. Nu mai are ce să le pună probleme. Mel şi Son discută cu însufleţire. Se pare că e vorba despre ultimele ştiri recepţionate pe astronavă. Într-un laborator de pe Marte s-a sintetizat un embrion de mamifer, care a trăit cinci săptămâni. Deşi organisme inferioare au fost obţinute mai de mult, noul succes reprezintă, fără îndoială, un progres însemnat.

I a luat-o înainte, dar acum s-a oprit şi le face semn cu mâna. Cei doi iuţesc pasul.

— Ce s-a întâmplat’!

— Priviţi!

Şi le arată o stranie mogâldeaţa. Pe măsură ce se apropie, se distinge tot mai bine o siluetă cu trăsături antropomorfice, care stă nemişcată şi pare să-i privească. Costumul îi ascunde proporţiile. Capul, lucitor ca o calotă de astronaut, nu e decât o sferă metalică opacă.

Oamenii se opresc. Apoi, Mel înaintează către ciudata arătare, până la un pas de ea. Mogâldeaţa nu schiţează nici un gest. I îl apucă strâns de braţ pe Son şi se lipeşte de el. Trec câteva clipe.

Mel întinde mâna. Nimic. Apucă porţiunea care ar fi putut fi palmă şi o lasă brusc la loc. Mâna străină cade inertă şi oscilează de câteva ori. Mel se propteşte în călcâie şi împinge cu pumnul în pieptul împietrit. Mogâldeaţa se răstoarnă şi cade cu un zgomot metalic de ceasornic stricat. Se apropie şi ceilalţi. Se apleacă. Pe sub faldurile costumului desfăcut se văd luciri de oţel.

— Parcă ar fi un robot, şopteşte I.

— O păpuşă, adaugă Son.

— Ce glumă sinistră!

Mel e intrigat.

— Uite alta!

— Şi încă una!

— Şi încă… Într-adevăr, la tot pasul întâlnesc asemenea făpturi metalice împietrite, drapate în lungi pelerine cenuşii.

— Eu cred totuşi că sunt nişte roboţi.

Son i-ar spune că e lipsită de sens conceperea unor roboţi cu înfăţişare de om, dar simte şi el că prea ar suna a dădăceală. Şi apoi nu ştie ce anume pot fi păpuşile acestea, cum au ajuns aici şi la ce au folosit. Fiindcă acum, după cât se pare, nu mai folosesc la nimic.

— Tu ce zici?

Mel se face că nu aude. Pur şi simplu, face abstracţie de prezenţa fetei. Ea nu are ce căuta aici şi pentru el nici nu există. Îi spune lui Son de parcă ar continua o discuţie întreruptă:

— Şi acum hai să vedem ce e cu R. U.

*

Blocul de control al „robotului universal” seamănă cu o încăpere rotundă, ai cărei pereţi sunt ocupaţi în întregime de tablouri cu scheme şi sisteme semnalizatoare. Son şi Mel şi-au lepădat costumele şi de câteva ore verifică pe porţiuni starea complicatului organism electric. Totul pare a fi în ordine. Totuşi, R. U. E mort. Reactorul e oprit, curentul întrerupt, creierul doarme, iar mecanismele sunt nemişcate. Trebuie să o ia din nou de la început.

— Ia stai!

Son a întrezărit ceva. Într-adevăr, în circuitul primar intensitatea de control e zero!

— Verifică siguranţele!

Siguranţele sunt decuplate.

— Ei drăcie!

— Asta înseamnă că tensiunea a trecut peste limită!

Son cuplează siguranţele. Intensitatea rămâne zero. De unde se poate deduce că circuitul e întrerupt în altă parte.

— E clar.

Trebuie să găsească porţiunea deteriorată.

— Asta înseamnă câteva ore de chin!

— Poate avem noroc.

*

I rătăceşte la întâmplare printre construcţiile metalice ale straniului orăşel. E tristă. Oricât încearcă Son s-o înveselească, ea nu poate să nu observe ostilitatea lui Mel. Acum îi pare rău că l-a înfruntat. Că li s-a alăturat împotriva voinţei lui. Se simte de prisos. Era mai bine să-şi fi văzut de drum. Să se fi mulţumit cu ceea ce puteau să-i ofere itinerarele expresului cosmic. Era şi asta ceva.

Aici, ce-i drept, a întâlnit lucruri neaşteptate, atrăgătoare. Dar se simte singură, tare singură. Ar dori să le fie de folos. Ar putea face orice. Doar îşi terminase studiile. Simte nevoia să muncească. Orice om este stăpânit de acest impuls către o activitate utilă.

Dacă i-ar spune asta lui Mel? Nu ştie ce i-ar putea răspunde. Că n-a chemat-o. Că a venit singură. El nu se poate ocupa cu instruirea copiilor. A venit aici pentru o treabă importantă, care cere concentrarea tuturor eforturilor. Şi aşa e destul de mult timpul pe care ea i-l răpeşte lui Son.

Îi vine să plece. Să se ducă oriunde. Dar ştie că e cu neputinţă. E legată de ei. Singură s-a legat.

Ce să facă acum? Să se închidă în cabină? Să zacă acolo până la plecare? Să-l roage pe Son s-o ducă până la astronavă? Poate că ăsta ar fi lucrul cel mai bun. Da. Cu prima ocazie o să-l înduplece.

*

Porţiunea întreruptă se află undeva, în apropierea grupului de alimentare a bateriilor de acumulatori. Son se strecoară prin canalele de întreţinere şi cu cât se apropie mai mult de locul accidentului, mirosul înecăcios de izolaţie arsă devine tot mai greu de suportat.
Ar fi fost mai bine să-şi pună costumul. Acum nu se mai întoarce. Încă puţin şi a ajuns. Deschide nişa prin care trec conductorii şi mirosul răbufnit îl înăbuşă. Firele s-au topit şi trebuie înlocuite pe un interval serios.

Treaba se face cu multă migală şi timpul trece chinuitor de încet. Îi e sete. Ar bea pe nerăsuflate o cană de apă.

Gândurile îi fug la paiaţele acelea metalice pe care le întâlniseră peste tot. Să fi fost oare opera lui R.U.? Îşi amintea cuvintele ultimului mesaj: „E necesară o maşină mai adaptată, de dimensiuni reduse şi cu o mare independenţă în mişcări".

Dar de ce să aibă înfăţişarea aceea omenească? Parcă ar fi nişte caricaturi.

Son îşi concentrează din nou atenţia la ceea ce face. Mai are de izolat contactele şi a isprăvit.

De ce să semene cu oamenii?

Acum se furişează din nou prin canalele strâmte. Aerul devine, în sfârşit, respirabil. Răsuflă uşurat. Trebuie să se sfătuiască cu Mel.

Mel îl aşteaptă în sala blocului de control. Îl vede pe Son ieşind din lift, şi faţa lui zâmbitoare, mânjită de ulei îl linişteşte.

— E în ordine.

— Să încercăm.

Mel conectează circuitul motor. Cadranele oscilează. Viaţa pulsează din nou. Releele creierului reintră în funcţiune. Se aprind ecranele.

Cei doi bărbaţi îşi strâng mâinile. Mel are însă o umbră de îndoială. Prea sunt toate simple. Şi, ca o cobe, câteva sclipiri roşii stropesc cadranul de alarmă. Tensiunea creşte vertiginos, oscilaţiile se amplifică haotic; brusc, un zgomot slab stinge totul. Sala arată din nou ca atunci când au intrat aici pentru prima dată.

— S-o luăm de la capăt.

Son a plecat să înlăture noua avarie. Mel vorbeşte de unul singur, cu voce tare:

— Degeaba ne străduim să înlăturăm efectul. Undeva trebuie să fie o pricină. O greşeală care n-a existat de la bun început, dar nici nu s-a ivit din senin. Creierul trebuie verificat. Dar cum să citeşti „gândurile“ unui creier care doarme?

Există aici un cerc vicios: nu pot afla cauza avariei până nu o înlătură şi nu pot s-o înlăture până ce nu-i află cauza. Situaţia pare fără ieşire. Rezolvarea trebuie căutată în altă parte. Dar unde?

Son se întoarce. E murdar din cap până-n picioare. Răsuflă greu. E sfârşit de oboseală.

— Gata!

— Se va întâmpla la fel ca prima dată.

— Încearcă totuşi.

— Inutil. Dar fie!

Aşteaptă amândoi, cu nervii încordaţi. Din nou prind viaţă cadranele. Din nou se trezesc celulele creierului. Apoi, iarăşi aceiaşi stropi roşii, zgomotul sec, şi sub tensiunea uriaşă reţeaua cedează din nou.

Son nu poate pricepe unde greşesc. Rămâne aşa, frânt, în timp ce broboane de sudoare îi mai scaldă tâmplele încă.

— Hai să mergem! Trebuie să te odihneşti. Şi pe drum o să-ţi povestesc la ce m-am gândit în timp ce te căzneai să dregi porţiunile arse.

*

— Ciudată construcţie!

I s-a oprit în faţa unui imens turn cilindric.

— La ce-o fi slujind?

Se roteşte în jurul lui şi curiozitatea brusc stârnită o poartă până la uşa masivă, închisă ermetic.

— Uşa asta duce undeva. Deşi nu văd cum s-ar putea deschide.

Rămâne descumpănită. Ca la un semnal, masivul panou de oţel se dă în lături, atât de lin de parcă ar pluti un fulg. Să intre?

— Ce-o fi o fi!

Uşa se închide la fel de lin şi implacabil. E un întuneric desăvârşit. I îşi aprinde proiectorul portativ şi examinează încăperea în care se află. E strâmtă şi are pereţii netezi. Se aude un şuierat uşor, ca atunci când se dezumflă un balon. O scurtă privire spre cadranul de la braţul drept şi I pricepe că presiunea creşte treptat.

— Sper să se oprească la o limită suportabilă!

Într-adevăr, după atingerea presiunii atmosferice terestre, şuieratul încetează.

— Aer.

Îşi desface casca. Respiră în voie.

Din nou se dă în lături un panou şi I se pomeneşte sub o boltă prelungă, inundată de o lumină aidoma celei solare. Pereţii sunt alcătuiţi dintr-o complicată ţesătură argintie de tuburi, ţevi şi cabluri. Pe stative de forme contorsionate sunt înşirate recipiente transparente conţinând substanţe cu aspect uleios.

În mijlocul sălii, pe un soclu înalt, se află un vas sferic pe jumătate plin cu un lichid incolor. În lichidul acesta pluteşte un corp hidos, cu aspect de meduză. Pluteşte inert la suprafaţă şi din el atârnă prelungiri gelatinoase.

Prima reacţie, de dezgust, o sfătuieşte să iasă imediat de aici. Dar anii de şcoală îşi spun cuvântul. Interesul ştiinţific e mai puternic şi, învingându-şi dezgustul, I se apropie de vasul acela căruia pare să-i fie subordonată întreaga construcţie, cu toată încâlceala ei de forme metalice.

Brusc îşi aduce aminte de unul dintre laboratoarele de sinteză organică, pe care îl vizitase încă în primii ani de studii superioare. Acolo, într-un receptacul asemănător, s-a născut din materie moartă un organism viu; un corp armonios şi perfect adaptat, care a continuat să trăiască apoi alături de exemplarele clădite de natură.

Are şi acum în faţa ochilor imaginea fiinţei aceleia — un crustaceu minuscul şi incolor — cu firele sensibile ale antenelor îndreptate lacom spre căutarea hranei. Dar bulgărele translucid care pluteşte în sfera de cristal nu putea să fi fost niciodată mai mult decât o îngrămădire informă şi dezgustătoare.

I îşi aminteşte roboţii antropomorfi, care zac nemişcaţi la tot pasul. Gândul i se întoarce în urmă, la zilele în care R. U. -707, abia poposit pe aceste meleaguri sterpe, se înălţa singuratic la poalele munţilor. Şi visul o poartă dincolo de realitate, către cele mai năstruşnice jocuri ale fanteziei.

Şi-l închipuie pe R. U. tare singur şi trist, aici, printre stâncile multicolore. Îl ştie dornic să întâlnească din nou oamenii, freamătul vieţii lor pline de muncă neistovită. Îl vede făcându-şi jucării — omuleţii de oţel, înveşmântaţi în costumele lor largi, şi griul faldurilor îi pare liniştitor şi cald în lumea aceasta sclipitoare.

Dar păpuşile sunt simple păpuşi. Satisfacţia e artificială şi searbădă. Şi în visul ei, I îl vede pe R.U. populând planeta cu fiinţele pe care le prepară în ciudatele sale laboratoare cilindrice, sub bolţi inundate de lumina unui soare nevăzut.

Ar vrea să le spună asta şi lor, lui Son şi lui Mel. Mai ales lui Mel. Acum a uitat că voise să plece. Acum parcă înţelege asprimea de stâncă a acestuia. Viaţa lor, într-o veşnică singurătate călătoare, e ea însăşi dură şi colţuroasă, şi urmele ei se întipăresc adânc în suflete. Şi cu atât mai mult preţuieşte purtarea caldă a lui Son.

*

Descoperirea lui I l-a făcut pe Mel să-şi îndrepte atenţia spre clădirile pe lângă care trecuseră fără să le bage în seamă. I nu le-a dezvăluit plăsmuirile imaginaţiei sale; între timp şi-a potolit avântul. Nici acum Mel n-o bagă mai mult în seamă. Dar I nu se mai simte de prisos. Contribuise şi ea cu ceva la mersul înainte al cercetărilor, şi asta îi dădea dreptul să păşească alături de ei. Mai ales de când a aflat de la Son în ce fel decurg ciudatele avarii ale lui R. U., ea şi-a pus tot sufletul în a-i ajuta la dezlegarea tainei.

— Să le luăm la rând.

Se opresc toţi trei în faţa unei clădiri scunde; interiorul însă nu prezintă interes: e vorba de un depozit de piese de schimb pentru utilajul minier. Mai departe, într-un hangar, se află aliniate complicatele combine automate, destinate să sape roca şi să prelucreze minereul.

În sfârşit, o construcţie deasupra căreia se înalţă o antenă cu mai multe braţe pare să merite toată atenţia.

O cercetare minuţioasă dovedeşte că aceasta este o centrală teleenergetică.

— Nu ne-a trecut prin cap la nici unul! Dacă paiaţele sunt într-adevăr nişte roboţi, ele trebuie să fie alimentate într-un fel cu energie.

Centrala nu funcţionează. Nicăieri nu există nici o sală, nici un tablou de comandă.

— Era dirijată direct de R. U. — îşi dă cu părerea Son.

— Totuşi, trebuie să aibă undeva un releu, un sistem de pornire.

Căutarea nu durează mult. Până la urmă, releul este găsit şi curând braţele antenei încep să emită fluxuri energetice.

Afară totul a înviat, ca sub o lovitură de baghetă magică. Roboţii mişună care încotro, purtaţi pe traiectorii capricioase şi inexplicabile. Orăşelul pare a fi un furnicar răscolit de băţul unui copil răutăcios, în care bietele vieţuitoare aleargă în toate părţile, neînţelegând ce anume s-a putut întâmpla.

Oamenii au ieşit şi urmăresc nedumeriţi dezlănţuita viermuială a făpturilor metalice. Privite mai cu atenţie, ele îşi dezvăluie noi ciudăţenii.

Cu toate că drumurile le sunt evident necoordonate, nu se ciocnesc niciodată. Ajunşi la câţiva paşi, se ocolesc, îşi pleacă frunţile şi schiţează un gest cu mâna dreaptă, maimuţărind parcă un salut.

Dar punerea în funcţiune a centralei a mai atras după sine o schimbare: de la ultima clădire, singura rămasă necercetată, a început să se audă un zgomot monoton, neîntrerupt. În timp ce se îndreaptă într-acolo, cei trei se opresc uimiţi: la intervale scurte, în faţa lor se deschide o poartă şi îşi fac apariţia noi grupuri de roboţi, care se integrează de îndată în neastâmpărul general.

*

Kan se plimbă cu mişcări agitate, măsurând biroul, în lung şi în lat. B. Tulb îi urmăreşte fiecare gest cu o privire de parcă ar spune: „E uşor să te opui trimiterii lui R. U. -707. Dar e mai greu să…“

Într-adevăr, după primirea mesajului din partea grupului de intervenţie, specialiştii S.D.O.E. au fost puşi în încurcătură. Era clar că nu putea fi vorba de un simplu accident.

— Cred că greşeala e undeva, în programare.

— Crezi? Înainte spuneai ceva despre ordinul de mărime a numărului de celule.

— Şi asta o foarte adevărat. Aşa au apărut premisele: imprevizibilităţii…

Totuşi, deocamdată, lucrurile sunt foarte neclare. Kan simte că lipseşte ceva, nu ştie ce anume, căci datele par insuficiente pentru a se putea trage o concluzie.

— Trebuie să plecăm de la faptul că programul principal a fost obţinerea de legături cu fiinţe raţionale, şi încă într-un mod specific acestora.

— Da, dar programul auxiliar…

Kan îl întrerupe:

— Tocmai asta e. Programul secundar de cercetare a suferit alterări din cauza celui principal.

— Nu văd cum.

— Nu crezi că ăsta e singurul motiv pentru care roboţii lui R. U. -707 aduc ca înfăţişare cu nişte oameni? A încercat să conceapă maşini miniere şi au rezultat păpuşile acelea caraghioase cu pelerinele lor cenuşii!

— Ar fi o ipoteză.

— Auzi: se salută! Pur şi simplu se maimuţăresc, imită purtarea oamenilor.

— Asta însă nu explică rostul laboratorului de sinteză organică. Să fi încercat, într-adevăr, R. U. să creeze fiinţe vii?

— Pare absurd. Şi, totuşi, e singura explicaţie. Îmi amintesc că unul dintre sectoarele speciale ale memoriei lui a fost prelucrat într-un institut de cercetări biologice. Dar datele de care dispunea ar fi fost cu totul insuficiente pentru o încercare de sinteză a materiei vii. Probabil că de aceea nici nu a reuşit.

Discuţia mai continuă multă vreme pe acelaşi ton. Pare-se că vechile neînţelegeri dintre cele două personalităţi marcante ale S.D.O.E. s-au aplanat pentru moment, sub imperiul unor necesităţi vitale. De rezultatul cercetărilor depinde soarta orientării ulterioare a tuturor eforturilor. Va fi oare necesar să se limiteze capacitatea R. U.? O nouă proporţionare în stabilirea programărilor iniţiale? Sau poate renunţarea totală…

Deocamdată nu se poate stabili nimic sigur. După încă o oră de dezbateri B. Tulb dictează secretarului automat un mesaj de răspuns către echipa de intervenţie. Esenţa conţinutului se rezumă în următoarea frază cu care mesajul se încheie:„ Repuneţi în funcţiune, cu orice preţ, creierul lui R.U. T707“.

*

În micul adăpost pneumatic domneşte o linişte apăsătoare. Judecând după chipul lui Son, toate încercările au eşuat. Oricât s-au străduit, îndată ce era repus în funcţiune R.U. -707 se defecta din nou. Şi cauza rămânea de nepătruns.

Pe chipul lui Mel nu se poate citi nimic. Doar trăsăturile feţei i s-au conturat mai puternic. Ochii de culoarea oţelului i s-au făcut mici, iar pleoapele nici nu clipesc.

I nu face nici cel mai mic zgomot. În ultimul timp şi-a asumat, rând pe rând, toate atribuţiile unui secretar: ţine la curent rapoartele orare, se îngrijeşte de funcţionarea aparatelor, verifică înregistrările şi stă de veghe pe recepţie. Mel i-a aruncat o singură dată o privire, dar nu era săgeata aceea de gheaţă, pe care o cunoştea şi, neînţelegând ce anume s-a schimbat, I a roşit. A simţit numai că trebuie să ducă mai departe tot ceea ce începuse, şi ori de câte ori Son îşi punea costumul şi o lua razna pe platou ea îl înlocuia cu multă conştiinciozitate.

Acum stau toţi trei şi tac. De afară începe să se audă un bâzâit slab, care creşte treptat în intensitate. I se ridică şi se apropie de geam. În neîntrerupta forfotă a roboţilor a intervenit o schimbare: tind să se organizeze în grupuri.

— Priviţi!

Son s-a ridicat şi el. Afară, grupurile de roboţi încep parcă să capete o orientare şi se îndreaptă într-o direcţie din ce în ce mai precisă.

— Mel! Să ieşim!

Se îmbracă şi ies în grabă. Roboţii s-au îndepărtat. Oamenii se ţin pe urmele lor. În faţă, roboţii fac un zgomot confuz. Din toată aşezarea, grupuri, grupuri, ei se strâng în centrul platoului. S-au adunat cu toţii.

Comportarea lor este surprinzătoare. De la repunerea în funcţiune a centralei teleenergetice, roboţii îşi văzuseră de inexplicabilele lor traiectorii, fără să se întâlnească şi fără să scoată vreun sunet. Nu se apropiau, nu intrau în legătură, nu schimbau nici o informaţie. Procedau ca şi cum fiecare ar fi fost absolut singur.

Mel le face tovarăşilor săi semn să se oprească. E riscant să te apropii prea mult de grupul compact al maşinilor cenuşii. Masa lor enormă de făpturi metalice te face să te înfiori fără să vrei.

Brusc se lasă o linişte deplină. Apoi, ca la un semnal, roboţii încep să vorbească. Toţi. Repetă acelaşi lucru, dar sunt atâţia şi atât de dezordonat rostesc cuvintele, încât nu se poate distinge nimic. Treptat, vuietul se înteţeşte, devenind din ce în ce mai greu de suportat. Roboţii au rămas nemişcaţi. Deasupra făpturilor împietrite se înalţă un vacarm de uragan dezlănţuit

Son şi-a pus mâinile în şold şi priveşte intrigat. Îi strigă ceva lui I, dar e imposibil să se înţeleagă. Mel ridică un deget. Simte că acum trebuie să se întâmple ceva deosebit. Iată că începe să desluşească câteva cuvinte: „formă… noi… materie. Şi deodată vocile stranii, aduse, în sfârşit, la unison, prin cine ştie ce operaţie de acordare, scandează răspicat, cu bubuituri de trăsnet:

— Noi suntem forma cea mai înaltă de organizare a materiei!

Fraza aceasta se repetă obsedantă, de zeci de ori. Ai putea crede că ai în faţa ochilor o adunătură de maniaci. Nervii încordaţi se apropie de capătul răbdării.

I îl zgâlţâie de umăr pe Mel care a încremenit parcă, cu ochii la acest tablou de coşmar. Son o ia la fugă spre centrală. La câteva clipe după ce pătrunde în clădire, vacarmul încetează. Trec momente grele de linişte mormântală. Parcă amuzat, Son cuplează din nou releul.

— Noi suntem forma cea mai înaltă…

Şi din nou tăcere desăvârşită. Orăşelul e cufundat în nemişcare. Alimentarea cu energie e întreruptă definitiv. Son apare şi se apropie.

— Ce-o mai fi şi asta…

— Creaturi idioate!

Mel îşi întoarce privirea spre silueta mută a lui R.U.-707. Oare îi vor putea sili să-şi dezvăluie taina?

I se opreşte. A întrezărit o idee. Nu prea îndrăzneşte să vorbească. Îi e teamă să nu se râdă de ea.

— Ştiţi, mie mi se pare…

Şi tace. Mel o priveşte.

— Spune!

— Cred că înţeleg ce rost avea laboratorul.

Son se repede la ea:

— Dar zi odată!

— Voia să le demonstreze practic că nu au dreptate. Să le dovedească existenţa unei forme superioare: materia vie.

— Unor maşini?

— Unor maşini care imitau oamenii. Doar misiunea lui R.U. era sa stabilească legături logice cu oamenii… Iar aceştia nu veneau, Cred că tânjea pur şi simplu după oameni.

Son înţelege ce vrea ea să spună. Îşi aminteşte conţinutul ultimului mesaj trimis de B. Tulb. De fapt, pentru îndeplinirea programului principal, R.U. avea o nevoie imperioasă de oameni şi se pare că el n-a făcut altceva decât să ia măsuri pentru satisfacerea acestei nevoi.

— Asta numeşte Kan dominare necontrolabilă a programului principal!

— La început credeam că R.U.-707 avea de gând să populeze planeta cu organisme vii. Că se simţea singur printre stâncile acestea colţuroase. Dar era un vis.

Mel zâmbeşte. E pentru prima oară când îl vede zâmbind. I simte o bucurie ciudată. Şi izbucnind intr-un hohot vesel, o ia la fugă către aparatul de zbor, care îi aşteaptă la marginea orăşelului.

*

În salonul trei al cursei de Soare e gălăgie. Un grup de tineri, care se reîntorc probabil dintr-o excursie, s-au adunat în jurul unei mese şi discută zgomotos. Se aud râsete şi, din când în când, o voce încearcă un acelaşi început de cântec.

Într-un ungher, la o măsuţă retrasă, doi oameni stau faţă în faţă. Privesc amândoi în fundul paharului gol şi tac. N-am putea spune care tace mai adânc.

I-aţi recunoscut, nu-i aşa, pe Son şi pe Mel? Son stă nemişcat şi pleoapele i-au încremenit întredeschise. E posomorât şi grav. Mel zâmbeşte, abia perceptibil, ca unei amintiri. Din când în când, bate cu degetele darabana pe tăblia mesei, fără să tulbure, bineînţeles, liniştea celuilalt.

Am fi în stare să jurăm că nici unul nu se gândeşte la rezultatele intervenţiei lor pe planeta de stâncă şi cristal. Ba chiar mai mult, s-ar părea că pentru ei nu mai prezintă nici o importanţă faptul că straniile defecţiuni ale lui R.U.-707 rămăseseră tot atât de nelămurite ca şi la început. De altfel, strădaniile lor s-au dovedit infructuoase. Au cules toate datele care ar putea prezenta interes şi se reîntorc, chemaţi de consiliul tehnic al S.D.O.E., pentru a participa la dezbateri. Aduc cu ei cele şase sectoare speciale ale memoriei lui R. U.-707. Ele vor fi descifrate, întrucât se bănuieşte că în imprimarea lor s-a strecurat o eroare.

Ar fi inutil s-o căutaţi în salon pe I. Făptura ei e purtată pe cu totul alte traiectorii, spre descoperirea lumii care i se pare, mai mult ca niciodată, de necuprins.

Son şi Mel stau în faţa paharelor goale şi vă lăsăm pe dumneavoastră să ghiciţi de ce tac şi la ce se gândesc.

În mijlocul salonului, grupul gălăgios de tineri, adunaţi în jurul mesei mari, îşi spun glume, schimbă impresii şi amintiri, croiesc planuri. Nici prin cap nu le trece că ar putea să mai existe ceva important pe lume în afară de gândurile lor nestrunite.

Iar expresul cosmic îşi continuă cursa, absolut nepăsător, la tot ce se petrece în saloanele sale.

*

Descifrarea sectoarelor speciale se desfăşoară fără surprize. A mai rămas sectorul de biologie, unde Kan presupune că s-ar putea să se fi strecurat o eroare, înregistrarea se făcuse pe cale magneto-acustică, iar acum un descifrator automat triază materialul înmagazinat de memoria lui R.U.-707, pentru a selecta toate elementele parazite. La urmă, aceste elemente — zgomote de fond sau accidentale, cuvinte sau propoziţii neconforme programului — sunt studiate cu atenţie.

Pe măsură ce parcurgerea materialului se apropie de sfârşit, creşte şi încordarea celor de faţă. Dacă nici aici nu s-a întâmplat vreo încurcătură, înseamnă că singura soluţie valabilă cade, şi ipoteza lui Kan rămâne în picioare, înseamnă că oamenii au ajuns să nu mai poată stăpâni şi prevedea reacţiile maşinilor pe care le creează.

Trec câteva clipe în care se desfăşoară un şir de zgomote cunoscute. Deodată, în difuzor, răsună două voci antrenate într-un dialog aprins. B. Tulb devine atent şi le face celorlalţi semn să tacă.

— Ce facem acum noi e un fleac, afirmă, pe un ton superior, o voce piţigăiată. Organisme inferioare…

— Unde a avut loc această discuţie? întrerupe Kan.

— La laboratorul de biosinteză animală.

— Continuaţi, spune B. Tulb.

— Totuşi, e o realizare să creezi organisme vii în laborator, se aude replica unui glas mai grav. Cu un secol, două în urmă, asta ar fi ţinut de domeniul fantasticului.

— Aşa s-a zis despre fiecare realizare a ştiinţei.

— Şi era adevărat.

— Când vom reuşi să creăm omul în laborator, atunci voi recunoaşte şi eu…

— M-ar mira să recunoşti. În orice caz, o să mai ai mult de aşteptat…

— Crezi că e imposibil?

— Aproape. În laborator… Să parcurgi în câteva zile, luni să zicem, hai, fie chiar ani, o cale pe care natura a parcurs-o în sute de mii de milenii!

— Bine, dar…

— Mai degrabă aş accepta că vom ajunge să obţinem modelul unui om prin continua perfecţionare a creierilor electronici.

Aici discuţia ia sfârşit. Kan nu se poate opri să nu izbucnească:

— Ce neglijenţă! Au uitat butonul deschis şi au pornit să trăncănească.

Lucrurile încep să se clarifice. Acum pare mai de înţeles de ce roboţii creaţi de R.U. au o înfăţişare căutat omenească.

— Maşina noastră n-a avut o idee exactă despre ceea ce reprezintă în esenţă omul, conchide B. Tulb.

— Am putea merge acum pe urmele gândirii lui R.U.-707, propune cineva.

— La început, pentru el totul se reducea la asemănări morfologice. Având nevoie de maşini pentru exploatarea zăcământului descoperit, le-a conferit treptat o formă umană.

— V-am spus eu, intervine Kan. E drept că discuţia parazită explică modul în care R.U.-707 a izbutit să producă maşini cu aspect omenesc şi cum de a ajuns să încerce sinteza vieţii. Mai rămâne, totuşi, deschisă problema echilibrării şi a intercondiţionării celor două programe.

— Dar parcă e singura problemă care a mai rămas, exclamă B. Tulb. De pildă, cum s-a putut ca R.U.-707 să le imprime roboţilor ideea superiorităţii lor, pentru ca după aceea să-i combată, în felul pe care-l cunoaştem?

— Referitor la prima chestiune, spune zâmbind Kan, am eu bănuielile mele.

— Doar nu-ţi închipui că…

— Ba da, prietene Tulb. După câte îmi amintesc, în cuvântarea pe care ai rostit-o cu prilejul lansării, n-ai uitat să subliniezi atributele materiei ajunsă în forma ei cea mai înaltă de existenţă.

— Cred că ai dreptate. Recunoşti deci că mult trâmbiţata imprevizibilitate cu care ne asurzeai nu-i o problemă de principiu.

— Într-adevăr, nu e. Totul putea fi prevăzut. Oricum, din păţaniile lui R.U.-707 reiese clar că fiecare element informativ poate avea consecinţe dintre cele mai însemnate.

— Într-un cuvânt, reia Tulb, după ce roboţii au primit pomenita caracterizare a omului, ei s-au şi socotit oameni, lăsându-se înşelaţi chiar de eroarea lui R.U.-707. Acesta însă, după ce şi-a văzut „creaturile“, şi-a dat seama că ele n-au nimic uman.

Cu tot progresul vădit pe care-l înregistra discuţia, încăpăţânarea lui R.U. de a se defecta rămâne o „scrânteală“ inexplicabilă.

— Să consultăm părerea unei maşini pentru calculul probabilităţilor, propune Kan.

Un panou se dă în lături, scoţând la iveală obişnuitul tablou de comandă şi programare. Câţiva specialişti se ocupă cu introducerea datelor în calculator.

Kan este dus pe gânduri. Oare ce l-o fi preocupând? Să presupunem că i-am putea asculta reflecţiile şi să fim atenţi:

„Oricât s-ar fi străduit R.U.-707 să le dea roboţilor săi o înfăţişare sau o comportare omenească, ei n-ar fi ajuns niciodată să fie altceva decât nişte maşini. În acelaşi timp, cu tot aspectul său de colos metalic, prin nimic asemănător corpului omenesc, el s-a dovedit mult mai apropiat de om decât am fi putut-o bănui noi, cei care l-am conceput.

Într-adevăr, esenţa umană nu ţine de forma exterioară. Trebuie să fim pregătiţi pentru a întâmpina oameni pe care nici nu ni-i putem imagina. Căci e mult mai probabil să se deosebească de înfăţişarea noastră decât să-i semene. Esenţa noastră însă va fi comună prin aceea că vom fi posesori ai conştiinţei, ca manifestare a materiei ajunsă la cea mai înaltă…

Ei, fir-ar să fie! Acum o să încep şi eu cu fraza aceea…"

Aici gândul se frânge brusc, căci difuzoarele lansează semnalul „Atenţiune". Calculatorul urmează să dea rezultatul. Toată lumea aşteaptă, plină de încordare. Şi iată că glasul sonor se aude limpede:

— Pe baza datelor existente, se poate presupune cu o probabilitate de 71.38% că defectarea lui R.U.-707 este o încercare de autodistrugere.