GHEORGHE SĂSĂRMAN
răsăritul lunii
Apele deltei mureau aici. Fluviul îşi încheia călătoria, amestecându-se cu verdele salin şi clar al talazurilor. Nisipurile ţărmului contemplau nepăsătoare ultimele lui zvârcoliri tulburi.
Hotelul era dincolo de far, departe de vechiul oraş de pe malul fluviului. Când am ajuns se însera. Mi-am luat în primire camera şi, cu o curiozitate firească, am ieşit în balcon. De la înălţimea etajului şapte puteam privi până dincolo de locul unde valurile modelau faţa umedă a nisipului. Lumina se sfârşea şi, mai mult pe ghicite, încercam să desluşesc limita dintre apă şi cer. Am rămas aşa multă vreme, scăldat de răcoarea serii, privind în zare.
Într-un târziu, răsări luna. Oglinda mării sclipi, spulberând întunericul.
Atunci l-am văzut pentru prima dată. Stătea nemişcat, chiar lângă mal, silueta lui profilându-se difuz pe luciul frământat al apei. Privea şi el tabloul vrăjit al răsăritului de lună. Ne despărţeau câteva sute de metri.
Făptura aceea nebuloasă exercita asupra mea o inexplicabilă atracţie. Am coborât şi am străbătut aproape în fugă distanţa care ne separa. Deşi nu-l mai puteam vedea, mă liniştea gândul că îl voi găsi pe mal, aşteptându-mă. Dar când am ajuns acolo, dispăruse. Am rătăcit o vreme, singuratic. Să fi fost, oare, o simplă vedenie, o iluzie provocată de interferenţa negurilor? Forme bizare, proaspăt întipărite în nisip, îmi risipiră curând orice îndoială: dreptunghiulare, late şi nu prea adânci, ele păreau ciudate urme de paşi.
M-am oprit. Ideea îmi părea cu totul absurdă şi, totuşi, asemenea urme nu puteau fi lăsate decât de tălpile unei maşini umblătoare, poate ale unui robot. Un val mai puternic, gata să mă ude, le şterse conturul. Urmă îndată, altul, şi încă unul, iar când apa se retrase, urmele pieriseră cu totul.
Eram tulburat. În noaptea aceea, m-am culcat târziu şi n-am izbutit să adorm. Mi-am amintit o discuţie purtată cu puţin timp în urmă. Mă întâlnisem, într-un club, cu un vechi prieten, care deşi lucra într-un important institut de cercetări, rămăsese un visător. Susţinea că un creier electronic va putea dobândi, prin creşterea masivă a numărului de celule, proprietăţi noi, care să-l apropie, să-l identifice chiar, cu creierul omenesc. L-am contrazis, aducându-i toate argumentele posibile. I-am declarat că nu cred în posibilitatea maşinilor capabile să gândească şi am încheiat spunându-i că un robot nu se va îndrăgosti niciodată. A zâmbit într-un fel al lui, care însemna că n-am reuşit decât să-l amuz.
Mi-am amintit de această discuţie deoarece împrejurările prin care trecusem veneau să confirme ipotezele formulate de prietenul meu: un robot care admiră răsăritul lunii pare să nutrească sentimente… Or, eu nu voiam să admit în nici un caz una ca asta.
La un moment dat mi-am zis că, desigur, mă înşelasem: urmele pe care le-am văzut aveau, probabil, o cu totul altă provenienţă. Ori poate că silueta aceea confuză n-a existat decât în închipuirea mea. Ajuns la acest punct, am izbutit să adorm şi cred că aş fi dat uitării toate frământările mele dacă peste câteva zile nu l-aş fi întâlnit din nou.
Urcam pe terasa hotelului, cu gândul de a înregistra câteva imagini panoramice. Când am păşit pe ultima treaptă, am ridicat ochii şi, uimit, am descoperit o făptură metalică, întrucâtva asemănătoare roboţilor de ultimul tip. Stătea neclintit, rezemat de balustradă şi privea. Era el.
Nu ştiu dacă mă băgase în seamă; eu însă eram hotărât să-l cercetez cu atenţie. Părea un robot ca oricare altul, şi de la bun început mă îndoiam că el fusese atunci pe malul mării. Totuşi, prezenţa lui pe terasă în această atitudine era ciudată.
M-am apropiat încet, cu gândul de a-i afla identitatea. Dar obişnuita inscripţie de pe umăr lipsea.
S-a întors pe jumătate spre mine şi m-a măsurat din cap până în picioare. Avea o uşurinţă deosebită în mişcări. Două lucruri mi-au reţinut însă atenţia în mod deosebit: mâinile şi ochii. Avea mâinile minuţios alcătuite, cu numeroase articulaţii, care le asigurau o extraordinară mobilitate. Ochii erau ceva mai apropiaţi decât la alţi roboţi şi păreau să aibă o structură complicată.
— Frumoase locuri…
Vorbele acestea sunau de parcă ar fi contemplat în că răsăritul lunii. Aş fi vrut să-l întreb, dar îmi părea ridicol. Fusesem obişnuit să consider că orice apreciere estetică presupune prezenţa psihicului, a conştiinţei. Iar în faţa mea stătea o maşină.
O fi una dintre formulele lui de politeţe — mi-am zis. Abia atunci am observat că ţinea în mână o floare.
O garoafă roşie, proaspătă şi înfoiată. Mi-o întinse:
— Vrei să-mi faci un serviciu?
Tot mai mirat, am luat floarea şi i-am răspuns maşinal:
— Cu plăcere…
— Miroase-o!
M-am lăsat condus de vocea aceasta, inexpresivă, rece şi, apropiindu-mi garoafa de nări, i-am inspirat îndelung parfumul.
— Te rog să-mi descrii ce simţi!
În clipa aceea o înfiorare îmi străbătu tot trupul. Mi se părea că robotul tânjeşte după o viaţă adevărată, că e conştient de nenorocirea lui de a nu se fi născut om. Am început să vorbesc. Nu mai ţin minte ce i-am spus, dar am adunat în cuvintele mele toată emoţia de care eram în stare.
Am tăcut. I-am înapoiat garoafa; el s-a apropiat de scară şi a început să coboare. Înainte de a dispare şi-a întors capul spre mine:
— Erau florile mele preferate…
Am încremenit. El şi-a continuat drumul şi în curând am auzit uşa liftului trântindu-se. Mi-am amintit un străvechi basm oriental: un împărat se reîncarna într-un câine. De astă dată, însă, sufletul părea să-şi fi găsit noul lăcaş nu într-un animal, ci într-o simplă maşină.
Prostii!
Îmi dădeam seama că îi pierd urma pentru a doua oară şi am luat-o la goană. Am intrat în cel de-al doilea lift, cu gândul să cobor. Nu ştiam la ce etaj să mă opresc. Am căutat zadarnic să aflu unde locuia: portarul nu-l văzuse şi nu ştia nimic despre el sau nu voia să spună. Un fel de presimţire mă făcea să mă tem că nu-l voi mai vedea niciodată.
Totuşi, în aceeaşi zi l-am reîntâlnit. Mă întorceam la hotel, venind dinspre plajă. Mergeam, ca de obicei, pe un drum ocolit, care trecea pe lângă ultimele bălţi ale deltei. Pe apă pluteau nuferi; broaştele nu începuseră să-şi cânte încă melopeea nocturnă.
Retras de la drum, îndărătul unui şevalet, cineva picta. Se auzea o melodie. M-am îndreptat într-acolo: era chiar el, cel pe care îl căutam. M-a salutat şi m-a invitat să iau loc pe un trunchi de salcie. Picta în picioare, uşor aplecat spre pânză, fredonând mai departe.
Eu tăceam. Acum nu m-ar mai fi putut mira nimic. Ştiam că de astă dată voi afla totul.
Priveam formele din care se năştea viitorul tablou. După toate probabilităţile, robotul picta răsăritul lunii…
Am devenit mai atent. Îi urmăream mâinile cum poartă cu precizie şi îndemânare penelul, răspândind pe suprafaţa pânzei pete de culoare care se interferau în tonuri sublime, ţesute parcă de-a dreptul din lumină. Căpăta viaţă o a treia dimensiune. Ceva mi se părea cunoscut, extrem de cunoscut.
Brusc, mi-am dat seama ce anume: robotul folosea maniera unui pictor celebru, care murise cu puţin timp în urmă într-un accident stupid. O vagă bănuială mi se strecură în suflet. Îmi amintii ştirile publicate atunci în legătură cu încercările medicilor de a-l smulge din ghearele morţii. Din nenorocire, trupul îi fusese complet zdrobit. Urmărisem, ca într-un coşmar, strădaniile specialiştilor, lupta dusă pentru a salva creierul artistului, zecile de propuneri, sosite din toate colţurile lumii. Până când, prins în vârtejul grijilor zilnice, pierdusem şirul ştirilor.
Am reconstituit acum, în imaginaţie, căutările neobosite, eşecurile, nopţile de veghe, primele succese. Eforturile uriaşe de acomodare la un cu totul alt mod de a trăi. Întrezărisem răspunsul tuturor nedumeririlor. În faţa mea, sub luciul metalic, vieţuia, probabil, un om.
Am înălţat privirea. El îşi feri ochii.
Şi n-am mai întrebat nimic.
