— Ba băiatu' s-ar arunca în foc, aprecie Cirnu din Brăneşti, care cine mai ştie cum nimerise şi asta la masa lui Celestin, nea Albeanu şi Mite. Abia acum il observau ei. El cerşeşte pe aproape, la poarta cimitirului Izvorul Tămăduirii, din spatele Văii Dracilor.

  Mite, ca doar despre el era vorba, il întrebă de unde ştie, cum poate fi sigur c-ar fi în stare de una mare ca asta, şi uite ca nu-i chiar aşa de sigur Cirnu.

  Am zis din ochi. Celestin pufneşte:

  Bine ca n-ai zis din nas.

  Cirnu din Brăneşti are doar găurile nărilor pe locul nasului. Acum şi le poarta acoperite cu un peteode piele fixat cu şireturi petrecute pe deasupra urechilor şi legate la ceafa. Când cerşeşte, cel mai adesea il vezi cu petecul fixat pe unul din ochi, sa fie şi chior pe lângă ca n-are nas.

  — Eu va spun, domnilor, ca el e unul din cei aleşi, care s-ar arunca. Scrie pe fata lui şi eu stiu sa citesc. Stiu şi cunosc întreg acest alfabet al chinului şi bejaniei neîncetate. Eu cerşesc, domnilor, sunt un om liber de orice viciu şi orgoliu şi nu depind de nimeni şi de nimic, nici de cei care-mi dau, nici de cei care nu-mi dau, nici de inflaţii, furtuni, cutremure, şi inca va recomand, domnilor, lecţia răbdării, caci doar cei ce vor răbda pina la capăt vor fi mântuiţi, ei şi numai ei vor salva omenirea şi nu sunt departe vremurile noi, soarele libertăţii va'rasari de la vest.

  Singurul având răbdare să-l asculte cit de cit, era seful formaţiei de pompieri. Poate unde se simţea parca agresat de răpăitul ca de motor de elicopter care era glasul Cârnului, şi auzi ca soarele va răsări de la vest, uite unde am fost în stare s-aj ungem plecând de la spirt şi incendii.

  —. dar înainte va veni focul, domnilor. Pirjolui! Cenuşa, intru odihna după care tânjeşte pământul! Spuneaţi de pompierul militar. Ei bine, domnilor, nici chiar el nu se va arunca în foc daca nu-i va fi de aşa ceva, doar din arbitrarul motiv că-i militar, caci cui'ii e scris sa se-arunce, se va arunca, militar sa fie, pompier de formaţie civila ori cetăţean de pe strada, ţigan sau jidan sau roman, pentru ca cenuşa lui sa îngraşe pământul şi să-i dea răgaz să-şi traga răsuflarea.

  — Nu tot matale erai sef de formaţie când a fost incendiul de la Nitro? il întrebă Mite pe nea Albeanu. De atunci mi se pare ca te cunosc, din vedere, n-am stat prea mult în Policolor.

  Albeanu pare insa tot mai captivat de discursul Cârnului, melodia acelui răpăit de motor de avion sau elicopter pare să-l duca tot mai departe. Nu, n-are cum să-l tina minte de atunci, se gândeşte Mite. intre timp l-a văzul de zeci de ori în Valea asta a Dracilor. Cineva ii spusese insa, cit n-apucase el sa vadă cu ochii lui, nu mai era sigur şi nu mai ştia cine, insa ori de cite ori il vedea pe acest sef de formaţie îşi aducea aminte pas cu pas ce s-a întâmplat atunci.

  Era într-o luni şi la schimbul unu, ora treisprezece şi treizeci şi patru de minute, cum s-a anunţat mai apoi, şi-n vârf de vara, la s'firsitul lui iulie. Ti se scrobea salopeta în spinare în şapte rânduri de sudori, când te opinteai prin scăpări de condens amestecat cu tot felul de naţii de gaze. Ei aveau permanent la-ndemână epiclorhidrina, folosita ca materie prima ia fabricarea răşinilor epoxidice, şi căreia doar să-i fi adulmecat în treacăt mirosul de femeie la ciclu şi te asigurai de plâns o zi şi o noapte şi de nesomn, fara sa poţi tine ochii nici închişi şi nici deschişi, şi mai. aveau vapori de acetat de butii, care inhalaţi cu sârg opt ore în sir deşteptau stări de euforie mai ample decât cele pe care le da alcoolul. Veneau din China lăzi de lemn cu calupuri de colofoniu, o răşină naturala secretata de un copac de pe acolo, ce trebuia dezambalata şi mărunţita, cu ranga şi barosul, pentru a încăpea pe gurile recipienţilor, dar înainte de a intra în reacţie cu solvenţii şi leşia de soda, colofoniul asimila calciul din dinţii şi parul celui care-l manevra, şi mai era xilenul, un solvent gras avid de celula hepatica, şi acetona, care vânturata prin cisterne şi butoaie se hrănea mai ales cu globula rosie a sângelui, şi peste toate astea ceata ridicându-se din bazinele cu soda recirculata incontinuu, de care te scărpinai pina curgea sânge şi dădeai de os tot scărpinându-te.

  Pentru vreo jumătate de ora, în lunea aceea, cineva a avut parca grija să-i adune pe toţi la un loc, Celestin, Mite, Grasu, Gică Bălaşa şi inca alti câţiva după care zadarnic ai mai răscoli prin scrumul memoriei, dar atunci au văzut şi au auzit împreună vâlvătaia crescând din pământ dincolo de parcul de solvenţi, mai înaltă decât clădirea cu patru etaje a secţiei Nitro şi dogoarea jupuind dogoarea amiezii şi prima bubuitura a exploziei şi pe urma bubuituri mai mici şi bolboroseli şi troznituri şi butoaie şuierând pe cer cu cozi de flăcări, ca trase din tun, şi fugi la vestiar şi fugi la poarta cu hainele-n braţe şi zbugheşte-o încoace, spre Valea Dracilor şi spre oraş, lăsând pe drum în urma tramvaiele oprite pe şină, fara vatmani şi fara călători şi lumea strânsă în fata blocurilor de pe marginea bulevardului şi neştiind încotro s-o ia şi tocmai apărea primul convoi de maşini de pompieri militari cu cisterne şi tunuri de apa zbierând din sirene.

  Nea Albeanu se foieşte în loc. Nu-i mai cade bine berea sau s-o fi făcut ora sa plece la datorie. Cirnu întinde o bancnota de cincizeci debarasoarei, rândul asta o să-l dea el, dar vrăjitoare asta nu vrea sa ia banii, nu poate, uită-te Cârnule cita coada şi barmanglu' asta ie unu' nou care n-o serveşte. Un rând, adică patru halbe, femeia Lu' Dumnezeu, o lămureşte Cirnu şi ea aaaa, c-a văzut sase. Pai ăilalţi doi care s-au dus la veceu nu erau cu ei, femeia Lu' Dumnezeu. Bine, aşa merge, opt ori patru treisdoi şi-i mai rămân şi ei de doua halbe şi inca doi lei, Cârnule, sa fie ‚naintea la toţi morţii tai.

  E tot mai mohorât şi mai iritat acest sef de formaţie de pompieri.

  — Dacă-l scoatem pe Cirnu din socoteala, Celestine, azi tot eu te-am cinstit. şi azi şi ieri şi-alaltaieri, halal sef ce ma numesc. Da' n-ai nici o grija: te-am notat.

  — Pai primele patru halbe ale noastre le-a dat băiatu' asta, nea Albene.

  — Pai nu le-am dat, c-ai zis că-mi dai banii, spune Mite. Doar daca nu ziceai ti le dădeam, ca te stiu necăjit.

  — Şi al doilea rând.

  — Celestine, las-o aşa cum a picat.

  — N-aţi zis matale, şefu', hai sa bem o bere pina intram? Ca cine da, las' ca vedem, cică la matale, care v-am şi spus de la bun început ca n-am nimica pa mine, toată lumea bea mănâncă numai Celestin se usucă.

  — Celestine, degeaba cauţi sa mă-ncurci., il sâcâie ceva ca un mâncărici pe nea Albeanu. Îşi freacă ochelarii de rădăcina nasului şi pina la urma şi-i da jos.

  Eu il stiu şi fara ochelarii ăştia de orb, insa de fiecare data când il vezi aşa parcă-l vezi pentru prima oara. Aproape jumătate de pomet, până-n sprinceana, e ca ciugulit de vrăbii în carne vie. Oare cum s-o uita în oglinda, având mereu în fata urmele de carne arsa ale focului de la Nitro? il cheama poate chipul acela, dar s-a obişnuit, desigur, i-o fi venit mai greu o vreme, dar cu timpul s-a dus cu focul şi dus a fost chipul acelui bărbat în puterea vârstei, zvelt şi cu bărbia ca o toporişcă de piatra şi cu privirea adâncă şi melancolica aproape, prelinsa ca un vis peste lume, şi totuşi nu s-a schimbat prea mult de atunci, atâta ca poţi să-ţi închipui că-i cârpit tot pe dedesubt cu bucăţi de carne din fesele lui şi ale altora. Poate ca funcţia lui de sef de echipa prevedea, ba nu, pompier ori cetăţean de pe strada, spunea Cirnu şi pe urma a spus ceva despre focul Aceluia care mocneşte m sângele fiecăruia hrănindu-se cu spaime şi placeri pina ii vine ziua, incit de buna seama ca Acela l-a trimis, singur prin treizeci de metri de cimp în flăcări, într-o turma de flăcări pe care s-o păstoreasca, sa izoleze conducta de alimentare a parcului cu rezervoare de solvenţi. Când au venit pompierii militari pericolul cel mare fusese înlăturat, dar ca n-au întârziat prea mult. spre norocul lui ala bont, ca azi se mai poate bucura în tihna de o bere, cu Celestin, în Valea Dracilor. Pe sub bătăile încrucişate ale jeturilor tunurilor cu apa, ei au reuşit sa ajungă la el, şi el – pecete peste rozeta ventilului cit un volan de autobuz, căzut în cruce peste conducta de zece toii, şi ventilul închis, desigur, strâns scrâşnit sub cel căzut la datorie şi care nu şi-a îngăduit sa cada pe drumul prin foc şi nici la capătul drumului, pina n-a izolat conducta.

  Vorbele lui vin din adâncul scorburii săpate în privirea acelui chip de spectru, pe jumătate ai lui şi restul al Aceluia care l-a trimis prin foc. El spune ca i-au dat drept de munca, de la comisie, desi vroia de fapt sa se pensioneze, dar poate că-i mai bine asa. Vorbele lui sunt acompaniate de ritmul sec al ciocăniturilor ramei ochelarilor în buza halbei. Ştie ca ori de cite ori şi-i da jos, se găseşte cineva să-l întrebe, şi nu-i cade chiar rau sa dea amănunte despre cum decurg treburile pe la comisiile de pensionare.

  Auzi dom'ne, nenorociţii! Şi-a făcut şi memorlu'. Aşa-i Celestin în unele momente bine alese. Vorbeşte despre memoriul acela ca despre o fapta în binele obştii, pe care nici salvarea întregii platforme chimice n-ar putea-o pune în umbra. Dar adevărul acesta e, şi numai în gura lui Celestin poate fi aflat în unele momente. Altminteri, pentru seful lui, numai stima şi admiraţie şi devotament nemărginit.

  Da' ma vait ca tot matale eraţi sef când cu referatu' meu de desfacere.

  Tăcerea se prelungeşte în rumoarea încinsă şi lipicioasa a localului, punctata de metronomul ochelarilor în buza halbei. Confirmarea lui nea Albeanu nu mai vine, incit Celestin trebuie să-şi reamintească şi sa le reamintească.

  Da' mare jaf mai era atuncea în uzina.

  Ca şi acuma, spune nea Albeanu, schimbând imediat cu aprecierea berii: mizerabila tare asta la halba, aicea, clocita. Daca mergeam la Ozana găseam la halba şi eram aproape-n drumul nostru la datorie.

  Ridica din umeri Celestin. Şefu' dispune. El gândeşte şi tot el se răzgândeşte, de vreme ce tot el plăteşte. şi după ce ca e mizerabila, numai ce ridici halbă-n tavan şi-o trânteşti goala pe masa.

  — Şi mai las-o, bre, nu mai e acuma ce era atuncea, Acuma-i jafu' lor, ei, numai ei s-apuce şi sa aivă. Atuncea era pentru toată lumea. Pai când ii spuneam io Lu' unu' nea Gică, frigotehnist la viaţa lui, ba nea Gică, ceva spirt pentru diseară. Cică se face, se face, că-i pamintu' baligaros. Asta era vorba lui cu pamintu' baligaros, şi să-|i spună Mite cum o lua peste sosea şi peste linia de tramvai direct la Medicamente şi traversa nebunu' ditamai bulevardu' Sulea prin circulaţie de-a dura cu butolu' de doua sute de kile şi când ajungea la gard ne striga să-l ajutam sa treacă granita şi era nea Gicuta blindat pe dedesubt cu tetracicline, fasconale, scobutile, ori ce vroiai şi le vindea ca pe seminţe prin Policolor cu-n leu o mina. şi frige-o cu toţii pa spinarea Lu' bietu' nea Gicuta, Scoteam sarja după sarja în sticle d-alea de laborator de doua kile, lichioruri pe categorii, de zahar ars, de cacao, de cafea, de ciocolata.

  După câte-şi aminteşte Cirnu, nea Gică Bălaşa ala a fost om al dracului la viaţa lui, iar Celestin il asigura ca inca mai e.

  — E tot frigotehnist. La Abatoru' ala nou din Giina. S-a tras aproape, ca el e de-acolo. Venise săptămâna trecuta prin Policolor c-o geanta de salamuri după el. Vreo cinşpe bucăţi. Le-a dat imediat cu cincizeci de lei pulanu'. Numai pulane d-alea groase de salam Victoria şi Parizar, cincizeci de frângi orsicare, nu conta la el, ca doar nu din porcu' lui le făcuse. Ce mai faci nea Gică şi cit mai ai pân' la pensie? Cică un an mai are şi se liberează.

  — Da-da. Ala a fost om al dracului la viaţa lui, insista Cirnu. Când ii veneau dracii aşa dintr-o data din senin, odata-l vedeai cu; utitu' la beregata ta. Te omor, fir-ar mămicuţa ta. Fiiruca aşa i se făcea lui la ora aia, sa te ia dupe pâine. Er un exemplar de lux, domnilor, în aceasta societate avinc la temelie o masa de deşeuri şi rebuturi, în cenuşă căror” pământul îşi va găsi în sfârşit odihna. El era un om în mijlocul acestui conglomerat de material uman uzabil, degradabil şi perfect înlocuibil. Care va sa zică curajul asumării opiniei în vârful cuţitului.

  Din nou o luase Cirnu pe limba lui, pe care de buna seama ca el singur o înţelegea, după cum el era singurul de aici care de o viaţa trăia numai şi numai din cerşit.

  — Pai după ce a ieşit el afara după prostia aia cu laboranta aia, atunci s-a angajat direct la abatorul din Glina, spune Celestin. Luase cinci ani, nea Albene, şi-au trecut peste el vreo trei decrete acolo fara sa prindă vreunul. Da' tot s-a descurcat, ca el ca-ntotdeauna doar pe post de sef de camera, şi-o ducea şi bine şi era cu fi-su acolo şi-şi aveau de grija unu' de altu' şi mai luau evidenţieri şi reduceri de pedeapsa. S-a liberat după vreo trei ani, şi Ninel a mai stat şi el un an şi ceva.

  — A scăpat ieftin cu cinci ani, e de părere nea Albeanu. Violu-i viol.

  La care Celestin ca a scăpat cu atât c-a avut martori buni. Ne-a avut pe noi martori, o grămadă, pentru care pot sa zic c-ar fi putut să-l şi achite. Ca el nenorocitu' de el se cheama c-o violase după ce trăise cu ea atâţia ani şi daca i-ai fi văzut giugiulindu-se după aceea în pielea goala la dus, fara sa le pese de noi. Da' aia, da femeie, nu s-a lăsat şi a luptat pe toate căile. şi se mai auzea c-ar fi zis mos Gicuta c-o strânge de git când se întoarce şi se duce înapoi de unde a venit, amaritu' ţie el, ca n-o şti cit de bine-i acolo de unde a venit, c-o fi mai rau la abator unde-i acuma, de fura salam şi fleici cu sacu', pe vijulia asta ce ne urla la toţi prin stomacuri, nea Gica-nea Gică.

  Eh, zicea şi el ca face şi drege, ca strânge pe mă-sa de git, ce naiba sa mai fi zis şi el, explica nea Albeanu, şi ca la o aşa chestie poa' sa dea omu' şi-n nebuneala.

  Pai nu, şefu', c-aşa era el de felu' lui. Exemplar de lux, cum zice carnu. Adică sandilo. De cite ori nu se fripsese şi parcă-l trăgea ata tot acolo, la ţurţoi şi la munca la stat pa degeaba, pentru nu contează ce, pentru orice-i ieşea în cale. Şi-acuma pentru ce? Pentru mij, şefu'. Adică pentru aia de se numeşte pizda. Care-ţi aduce-n casa numa' belşug şi sănătate, vai de capu' lui, sa stiu bine ca n-aş vedea-o-n ochi cum arata sute de ani şi tot n-aş face prostia asta. Pai daca nu eram noi, intra cu toţi prostii de la şapte la zece ani, aia ie.

  De fapt io i-am fost martor, spune Mite. Io i-am văzut când i-a rupt toate alea după ea şi s-au tăvălit prin cioburi, şi daca spuneam asta sa fii sigur ca.

  Ca tot aşa ar fi fost, de asta sa fii sigur, Cafane.

  Pai te vad strain, necăjitule.

  Necăjit tare, întăreşte nea Albeanu.

  Pai io., se avânta Mite.

  Tu. M-ai lămurit şi tu. Cirnu barem a băgat nasu-n pizda şi i l-a retezat, da' tu? Pe tine te-a uitat Dumnezeu acolo şi te-ai mozolit degeaba în clăbucii lor.

  Băăăi, proasta dracului, voi ati fugit! A zbierat ala o data la voi şi v-aţi scăpat pe voi de frica.

  Si la ce sa mai fi stat? Toţi ştiam ca la chestii d-astea trebui' sa te fereşti ca de dracu', numai tu erai cu necazurile tale, aparte, necăjitule. Sa te fi-nchinat Diavolului ca ai scăpat, care io şi azi zic bogdaproste ca i-a alungat gindu' cel rau Lu' Reli. Pe ea n-ar fi costat-o şi n-ar fi durut-o chiar nimic sa scrie-n declaraţie ca am făcut-o toţi, tot schimbu', turbaţi de spirt cum eram toţi şi ea l-avea şi pe militianu' ala al ei locotenentii' ei major sau colonelu' ce era, adjunct de comandant de circa, care era mort după pizda ei şi sa fi văzută atunci ce ne-ar fi potcovit. Norocu' mare a fost ca numai cu mos Gicuta avea ea ce-avea. Ma rog, treaba lor, moşu' o-mbirligase de. copila, ii cumpărase apartament şi bani pentru chiuretaje din cit o fi furat la viaţa lui, da' asta nu înseamnă ca te joci cu ea, o femeie. E rasa cea mai data dracului şi cel mai mare pericol, îţi spun io.

  Nu ne-ar fi făcut noua Reli chestia asta. Mite-i foarte sigur, în felu' ei era fata subţire. Ea pe el vroia sa se răzbune. El o crescuse, o spurcase la ceea ce înseamnă şi-i deschisese viitorul, şi mare dragoste mare, tot asa, pina.

  Pina n-a mai avut lapte-n puia să-i dea sa sugă, scurtează Celestin. Nu ma frământă pe mine de ei, înţelegi? Da' când e la o adică, cum a fost atuncea, din calea femeii sa te fereşti.

  Celestin se îneacă. Răguşeala lui da în tuse groasa, scuipa şi iar scuipa şi întinde flegma cu talpa pantofului pe ciment. Mai aprinde o maraseasca.

  Cum oi putea sa fumezi porcăriile astea? întreabă nea Albeanu. şi una de la alta le sudezi. O sa te-mbolnavesti dracu', şi-aşa nu eşti sănătos.

  Cine? Io? se umfla el bătându-se cu pumnul în piept şi înteţindu-şi tusea.

  Abia ieşit din penumbra leşioasă a Văii Dracilor vederea-i pulsează în junghiuri mici, voalându-se pe măsura ce Celestin şi seful sau traversează intersecţia în fuga, zbughind-o pe sub botul unui tramvai urnit din statie către Policolorul lor. Celestin ciocăneşte sub parbriz, vatmanului, cu geanta diplomat, sa întârzie o secunda şi pentru ei. Ei duce geanta sefului sau şi o plasa cu pâini, ca un scutier credincios despre care eşti sigur ca la o adică l-ar urma şi-n foc, şi uite-l cum nu urca pina nu-l ajuta trăgându-i de mina ca pe un copil mototol şi împingându-l prin aglomeraţia de pe scara.

  Mite ieşi în spatele pieţii pe lângă doua containere mari de tabla ruginita, deversând resturi de zarzavat şi fructe intrate în fermentaţie. Miasme acre-dulcege zumzăiau de roiuri de muşte şi pale de vint răscoleau în răstimpuri şi duhoarea WC-ului public de alături, aşezat în rând cu Biroul Pieţei şi alte doua firme de sticla rosie pe care scrie Dormitor Femei şi Dormitor Bărbaţi, deasupra tarifelor respective. Ajunsese în parcarea mirosind a grajd de han, printre câteva Dacii şi o remorca pe doua roate cu lăzi ancorate cu frânghii. 0 luase pe aici ca sa taie prin petecul de cimitir îmbrăţişat de bucla ampla formata din doua blocuri cu zece etaje. O placa de beton a gardului era dislocata şi căzută în bucăţi în crusta de paie şi balega. Intra. Scurtează pe aici, printre morminte, iar la celalalt capăt va ieşi pe poarta. Ba drumul printre morţi e lung şi plin de popasuri. O gospodina lăbărţată ii îndesă în mina un pacheţel cald şi unsuros şi zi! sa fie pentru Vasile şi avea o intonaţie vehementa şi poruncitoare, rimând perfect cu voluptatea umilinţei din glasul sau şi parca se rupea o vraja, bogdaproste mamaie, sa fie pentru Vasile, să-i fie primit pe-acolo pe unde-o fi el acuma, sa fie pentru Vasile, pentru bietul Vasile, aşa să-ţi ajute Dumnezeu, băiete.

  Asa cum? ajunse sa se întrebe mai apoi, dar de fapt s-ar fi vrut întrebat şi n-avea nici macar pe cineva care să-l întrebe şi el să-i spună ca, desigur, după sufletul şi inima reclamantului, care ar avea nevoie de aer curat şi sa mănânce pe saturate şi de bani, da, mai cu seama de foarte multi bani ar avea nevoie, şi toate astea arătau ca venite o data cu focul Aceluia, care se hrănea cu placerile şi spaimele din măruntaiele lui, şi desfă odată pachetul, pe urma se răcesc şi nu mai sunt aşa bune. Gogoşi. Ba langosi. Dăduse de brânză. Pomana tine de cald şi de foame şi-ţi da putere, sa fie pentru Vasile, sa fie pentru stomacul sufletului lui Vasile. Sa fie şi pentru matele lui cele veşnic îngrijorate, înspăimântate, ba sa nu-ţi facă niciodată griji, uită-te la păsările cerului care nu ara şi nu seamănă, şi mai era scris ca omul nu se hrăneşte numai cu aluat fiert în ulei şi un strop de brânză degresata. Aceasta-i azima întristării, vezi, un pui fript sau barem un copanel sa fi pus şi ea acolo. Anul trecut parca, s-a ales cu o jumătate de pui tot pe traseul asta. Care pui, care găină ori curcan, buturi rumene cit pumnul hartanul lui. Dar diavolul din mate nu e niciodată mulţumit, oricât i-ai da, el cere incontinuu. Atunci s-a ospătat pe-ndelete aici, pe băncuta asta de la capul mormântului asta şi şi-a lins toate degetele pe rând pentru unul Gabriel. Şi-a râgâit intru tihna aceluia şi a lui şi nu s-a ridicat de pe banca pina n-a fumat doua ţigări şi era linişte şi răcoare şi parca nici nu-i mai venea sa se scoale de pe banca după ce a băut apa de la cişmeaua asta, iar acuma langosi, o fi post, de unde, la trei săptămâni după Pasti şi-s şi cu brinzica.

  La poarta, Cirnu din Brăneşti bălăngănea capul peste bascul cu monezi. Pe concurenţii lui ii gonise probabil canicula ce se făcea foarte simţită la aceasta ora, sau or fi avut alt program, îşi terminase oricum pauza de masa şi-şi mutase petecul peste ochi, era vai de soarta lui, şi cârn şi chior, atâta ca nu era o zi prea norocoasa pentru el. Femeia oprita lângă el găsea de cuviinţă să-l demaşte, cum ca nu merita nici cit negru, la munca la munca, porcule şi beţivule, şi cit de pornita şuieră aplecându-se peste bascul cu monezi, suie şi şleampăta iar fusta scămoşata aninând crâmpeie de paie ii flutura pe oasele mari. E verde de ura şi rânjetul ei e de sticla, pleacă Matiido, uhu. uhuuhuhuhu. Cirnu o usuie ca pe o răpitoare şi strânge bascul cu monezi la piept, pleacă Matiido când îţi spun, scincesle disperat, eşti beata chioara Matiido, iar ea mândră şi cu llegma dispreţuitoare, către el şi către cei strânşi în jurul lor, am băut banii mei şi munca mea, nu ca tine, beţivule şi cersitorule. Bejivule şi cersitorule beţivule şi cersitorule beţivule şi cersitorule şi-i dădea târcoale croncănind către hăurile mici ale nărilor din mijlocul chipului congestionat de spaima. El strângea bascul la piept şi clipea din ochiul descoperit. Trecătorii se opriseră într-un cerc larg sa comenteze. Sari ca din puşcă printre ei, apoi nebănuit de sprinten se pierdu în fuga printre maşinile din bulevard, înghiţit de viteza lor şi de spahiul verde care desparte cele doua sensuri de circulaţie, în vreme ce Matilda continua sa înjure bătând cu pumnul în cer. Pierduse insa, era prea târziu ca sa mai ajungă bascul cu monezi. E fii-sa, spuse cineva.

  Cit de cald era şi cit de greu putea sa fie aerul! El se străduia sa adulmece adierea răcoroasă a apei. O simţea tot mai aproape şi tot mai puternica pe firul aerului încins şi se apropia pe străzi scurte cit ţineau cele doua blocuri ce le mărgineau, dând una în alta şi dând în sfârşit într-o zare eliberata de depresiunea ovala a parcului. şi de aici se vad blocuri, dar nu aşa aproape, iar lacul de pe fundul depresiunii e destul de întins şi destul de adânc ca sa te poată îneca şi destul de neadânc pentru ca apa sa nu apuce vreodată sa se limpezească. E verde-miloasa cel mai adesea şi vintul împinge pânze de gunoaie plutind în deriva din mal în mal pe drumuri scurte.

  Dar acum era linişte şi aproape pustiu şi apa aproape curata, fiind prea rece pentru bălăceala şi căldura putând fi învinsă şi în casa, la umbra. Văzuse nişte copii doar, bălăcindu-se lângă mal, şi doua bătrâne avide de aer şi soare, care păreau s-o fi luat din pripa, arătând deja tuciurii bine cărnurile lor atirninde şi pulpele cotropite de noduli varicoşi.

  I se dezvăluia tot mai sălciu gustul acesta al lui de solitudine, în timp ce vintul înteţea viscole de ace de lumina tresăltându-i în vine. Se dezbrăcase. Statu lungit în iarba hipnotizând clipocitul apei şi albastrul încordat al cerului, şi apoi se muta pe bordura de beton a malului. Bălăngănea piciorul prin apa şi se stropea pe git şi-şi umezea fruntea şi piatra bordurii era încinsă de soare şi apa foarte rece şi iarăşi se gândea ca venise aici sa se ascundă, ca un animal, ori poate tocmai ca sa scape de gândul acesta venise şi din nou îşi aduse aminte şi din nou uita. I se făcea greata. Toată lumea asta ii tropăia prin ficat veselindu-se în draci şi era tot năclăit de sudori acre. O sa intre în apa şi va fi mult mai bine.

  Lângă bătrânele prosternate la soare poposise un grup de elevi. Fetele nu vroiau sa se dezbrace şi se sfădeau gălăgios într-un jargon de mahala monocord şi precipitat şi parca de dicţionar, daca ciuleai bine urechea la expresii şi intonaţii. Ei inca învaţă, e singurul lucru pe care-l socot demn de învăţat. Poate şi el era asa, el şi inca câţiva. Acum abia îşi da seama, erau foarte putini asa, o minoritate, o infimitate, unii au reuşit sa fuga şi de ceilalţi ce naiba s-a ales? Care s-au spânzurat de cârlige de macara, care s-au rătăcit prin fabrici, prin puşcarii şi porcarii şi cărămidarii. Da, erau foarte-foarte putini, macar ca stând printre ei ti se părea că-s multi. Grosul il formau cei careţi vedeau interesul lor şi rostul lor. Acum el se uita la elevii aceştia şi-şi amintea de toţi cei pe care-i vedea zi de zi pe străzi şi-n tramvaie şi toţi parca erau aşa şi încercau şi învăţau repede sa fie asa, cum erau ei, cei foarte putini de atunci, nemaivrând să-şi vadă rostul şi interesul şi refuzul lor e total şi ca o vâlvătaie lacoma, e ca focul despre care povestea Cirnu din Brăneşti, aducând cenuşa intru odihna pământului. Părinţii i-au lăsat din mina cu buna ştiinţă, fiindcă nu mai au ce sa le dea, e din ce în ce mai greu şi focul se înteţeşte de la sine şi ei sunt din ce în ce mai tineri şi din ce în ce mai multi.

  O fata era dusa spre mal pe sus de doi băieţi, cu ţipete de împotrivire. O aruncară în apa îmbrăcată şi ea înota în larg, cu trena sarafanului umflata în urma. După zece metri de craul în forţă se opri şi ii apostrofa pe agresori călcând apa, cu nişte obscenităţi dezlănţuite şi foarte precise, care i-ar fi ridicat sângele în obraji şi unui camionagiu, în vreme ce alte sarafane erau silite sa sara în apa. El se ridica în picioare pe bordura şi sari cu braţele întinse, cit putu de lung. Un timp înota la fund cu ochii închişi, ii deschise şi-şi văzu braţele ca nişte pete alungite difuz în verdele opalescent ce-l strângea ca un cleşte de gheata. Ieşind la suprafaţă, înota în continuare spre larg, tot mai repede, pentru a se încălzi, craul clasic, eficient şi elegant şi scoţând capul din apa pentru inspiraţie la fiecare a patra bătaie de brat. Pierdu ritmul şi obosi, înainte sa apuce sa se încălzească. Era în mijlocul lacului şi-i amorţiseră vârfurile degetelor. Se cufunda abandonându-se inert, greu, ghemuin-du-se pe fund cu tălpile şi mâinile în mil. Aprecie adâncimea la vreo sase metri, probabil o groapa nu prea larga. Apa ar fi mult mai curata daca peste tot ar fi atât de adânc. Revenind la suprafaţă lua apa în gura şi stropi în jet subţire în timp ce înota pe spate, închipuindu-se o balena, sunt şi eu o mica balena sinucigaşă, da, din nou se scufunda, fara sa se lase la fund de data asta, ci doar cit să-şi poată scoate chilotul pe care-l pastra răsucit pe încheietura mâinii. Plutind pe spate, înainta lent, vâslind rar din braţe. Se gândi ca spârcâiala asta subţire vine mai mult de la răceală apei decât de la berea din Valea Dracilor şi aştepta liniştit sa se golească, cu icnete şi bolboroseli sub apa, depărtându-se cu fata la dâra gălbuie.

  Apa-i ajungea pina la piept lângă malul opus celui pe care-şi lăsase hainele. Cele doua bătrâne luate drept punct de reper plecaseră. Plecaseră şi copiii şi rămăseseră doar elevii. De haine-i era mai ales, şi mai putin de faptul ca ar trebui _sa meargă cinci statii de tramvai pina acasă în chiloţi tetra. Într-un târziu reuşi sa distingă în iarba cămaşa lui în carouri verzi şi rnaron, cu care-şi acoperise pantofii şi pantalonii. Mai ştii cine s-ar bucura la hainele lui care n-arată deloc vechi. Se odihnea în apa, cu palmele întinse pe bordura. Cu răceală apei se obişnuise, afara probabil ca ar îngheţa. Aici era o insula, legata de mal printr-un istm firav pe care l-acoperă apa când ploua mult. Era o pajişte larga cu plopi şi salcii şi având în mijloc doua cocoaşe de dealuri înverzite înconjurate de labirinturi de tufe de soc şi pini pitici. Acum vacile trăseseră aici, sunt vreo sase şi ai zice ca n-au stăpân. Pina da zăpadă pasc sălbăticite prin parc, dând ocol lacului. Odată a văzut o bătrână minându-le orbita prin viul dimineţii, şi altădată a văzut-o mulgându-le şi câţiva din blocurile de primprejur formând lângă ea o coada de sacose cu sticle. E un lux la urma urmei laptele asta nepasteurizat, de vreme ce costa de cinci ori mai mult decât celalalt. În golfuleţul lângă care se oprise, vintul îngrămădise un crâmpei de gunoaie cotropite de mătasea broaştei fermentând în jurul hoitului umflat ca un burduf al unui câine. Dincolo de golf, sub mal, văzuse ultimul înecat al verii trecute. Şi-l amintea distingându-se sub apa, ghemuit sub bordura, cu parul răvăşit de curenţi şi umerii încovoiaţi, incit ai fi zis ca dibuie sub taluz după raci.

  Ieşi săltându-se pe bordura, pentru a sari din nou. Înota fara să-şi controleze direcţia, abandonându-se ameţelii create de succesiunea imaginilor retezate, apa-cer-mal-iarba-pom-pasare-bloc-cer-apa şi doar sa fugi fara sa ştii vreodată încotro, sa fugi sa fugi, de ei, de tine, nu contează, ba contează. Rămăsese fara slujba. Nu era mare lucru să-şi găsească, sa se duca de pilda din nou în uzina, iar de la personal e putin probabil să-l trimită din nou la Fabrica de Motoare. Nu-i cel mai bun loc, dar sunt destule mai rele. Dar şi acolo sunt oameni, doar ştii, peste tot unde sunt oameni e de trăit, dar mai bine sa aştepte, ce anume, niciodată nu ştie ce dracu' mai aşteaptă. şi pe urma a fost sigur ca asta aştepta: văzuse sarafanul plutind, înaintând zvâcnit în arcuiri de bras la vreo zece metri în stânga lui. Schimba direcţia şi schimba pe craul accelerat. Ultima bătaie de brat plescăi peste sarafan, în acelaşi timp cu întoarcerea figurii murate şi ofensate, cu ochi nedesluşiţi, orientali, şi bărbia tremurând de frig şi indignare şi buzele vinete. Pai îngheţase şi lasă-mă-n pace, nene şi strig şi striga. Sa mori de n-oi striga şi el găsi o clipa răgazul de a medita: nene. Ce-ai nene? Nu ţi-e bine şi ea se răstea în timp ce el se cufunda şi era izbit cu pulpele şi genunchii şi bâjbâia cu degetele pe sub marginea chiloţilor, pai nenesi pentru genunchiul în falca făcu un popas prea scurt fata de înverşunarea de obsedat şi leşinat pe care-o vădise de la bun început. Era chiar bărbierită, cu ţepi mici, poate pentru vreun costum special de baie dar e şi mai igienic şi o fi şi ea la fel de obsedata, dar uite ca obsesiile lor nu se potrivesc. Ieşi din zbaterea înspumată când simţi nevoia presanta sa respire. Se desprinse împingând totodată perechea de pulpe şi apăru la oarecare distanta de locul unde se consumase aceasta tentativa de viol subacvatic. Ea il înjura acuma bărbăteşte, dispreţuindu-l totodată şi porcaindu-l ca o femeie ce era, pe deplin conştientă de-acum de condiţia ei. Ce ar fi putut să-i mai spună, de vreme ce ea părea ca le ştie pe toate, nene, ori ţi-ai dat drumu-n apa ca ratolu', hahahaha. Era culmea, ce deşteaptă putea sa fie! Pe toate le ştii, boschetareaso! Ea îşi trase sarafanul peste cap, făcând o tumba înainte şi pentru o secunda ii văzu sinii voinicoşi mulati pe tricoul alb devenit transparent de apa. Arunca sarafanul mototol şi îngreunat, ca o pasa de polo, colegului-prietenului, care o aştepta în urma şi pe care el abia acum il vedea. Aşteptase probabil acolo, liniştit sau neliniştit, să-şi facă nenea damblaua şi sa plece. Cine ştie pina unde ar fi vrut sa meargă nenea asta, insa pentru asta ar fi trebuit sa iasă pe mal sau cel putin sa nimerească un loc unde sa fi stat cu picioarele pe fund.

  Din nou pe mal. frigul răzgâiat de lumina puternica a soarelui il făcea sa tremure. Se slerse cu poalele cămăşii şi se aşeză ghemuit, tremurând inca, cu cămaşa pe umeri, aşteptând sa se usuce. Pe urma se întinse şi gândurile-i fugiră şi se risipiră spre fierbinţeala seninului apos al cerului.

  Cine mai ştie de când adormise? Dogoarea asfinţitului se îngropă într-un nor gros de fum roşu împroşcat de furnalele termocentralei iţindu-se în zarea cea mai îndepărtată şi dominând lanul de blocuri. Trebuia sa se întoarcă acasă.

  Zgomotul paşilor lui era tot mai îndepărtat stingându-se prin cer mâncat de blocuri şi prin vegetaţie prăfuită chemând inserarea şi rotirea oarba a liliecilor. Orăcăiau broaştele, dar era inca prea devreme pentru greieri. Prin frunzişuri se destrămau hohote sardonice, o cucuvea poate, amestecându-şi Cântecul cu alt neam de pasare de noapte, tânguindu-se cu un guiţat ca de porc. În bulevardul de la capătul parcului întunericul era punctat şovăit de luminile blocurilor şi sfârtecat uneori de flamele mari ale pantografelor de troleibuz. Zgomotul paşilor lui şi gândurile lui coborau în noapte.

  Pusese pe fundul unui sertar al dormezei cei o mie cinci sute treizeci şi patru de lei al ultimei lichidări, împachetaţi într-o bucata de ziar, posedat de o grija ritualica, ce nu-l mai încercase de multa vreme, de a trage de banii aceştia cit mai mult posibil. Era un impuls nedesluşit la început şi devenind tot mai limpede, acelaşi care-l năpădise cândva socotind şi echivalând în norme de cărămizi plătite zile şi săptămâni şi anotimpuri întregi. Cel putin pina la toamna, n-o să-i mai trebuiască nimic, daca nu depăşea o suma zilnica ce i se părea oricum prea generoasa. Calculase din nou pe număr de zile, cu calendarul alături, pe o perioada ce depăşea trei luni, şi inca va mai avea de calculat preturi de meniuri şi alimente ieftine şi săţioase. Cartoful şi fasolea uscata în primul rând, şi varza, care avea sa se ieftinească va ajunge la un preţ de nimic, şi totul pregătit cu untura, ceapa cit de multa şi rântaş gros când va reuşi să-şi facă o rezerva de faina.

  Nopţile de iulie gâfâiau învolburate de o dogoare pe care el abia de o mai simţea. Se trezea mereu către prinz şi zăbovea în pat inca o vreme, rumegând zgomotele mici de afara amestecate cu vânzoleala uzinei, şi zgâindu-se la cenuşiul din pereţi fara sa se-ndure sa iasă din cearşaful îmbibat de sudoare. Ziua se scurgea prin crăpăturile storurilor de la fereastra ca miezul unui fruct copt irosindu-se, supt de pământ, şi cit de străine i se dezmeticeau amintirile imaginilor de peste noapte. Visele i se vlăguiau o data cu amorţirea întregului trup.

  Într-un târziu, cobora totuşi. Cumpără un ziar şi ţigări în drum spre lac, şi o pâine pe care o ducea înfăşurată într-un ziar. Nu lua niciodată nimic să-şi aştearnă. Se dezbraca mereu în acelaşi loc şi-şi continua zăcerea lungit pe cămaşa întinsă pe iarba. Uneori citea ziarul cinci minute în timp ce ciugulea bucatele mici de pâine. Vipia il scalda în sudori usturate şi în sfârşit se hotăra sa intre în apa. Cel mai adesea doar se înmuia. Uneori înota pe mijlocul lacului şi de-a lungul lui. Trupul istovit de zăcere se amăgea, se dezmorţea, mecanismul mcercind sa se rodeze, cu poticneli tot mai lungi căutând epuizarea. Oricum, seara adormea devreme, în fata televizorului ce rămânea deschis toată noaptea fara sa reuşească să-l trezească. Deprinsese probabil un soi de ştiinţă a somnului. Dormea cel putin paisprezece ore pe zi. Somnul şi ceasurile moarte de peste zi il făceau sa simtă belşugul hranei puţine şi monotone, pe care de-acum nu mai vroia s-o împartă nici cu hamsterii sai. Lor le erau de ajuns câteva firmituri de pâine, dar ar fi trebuit sa le cumpere mere şi morcovi, caci asta obişnuiau în loc de apa. Un mar şi un morcov pe săptămâna le era prea de ajuns, insa uite ca el nu-şi putea permite, incit într-o zi ii lua cu tot cu borcan şi-i lasă în parc, la umbra unui pin, sigur ca se va găsi cine să-i înfieze. Nu mai erau, după vreo trei ceasuri când se întoarse prin locul acela şi zadarnic i-ar mai fi părut rau ca nu i-a dat prin cap să-i vândă; văzuse o grămadă, în borcane, pe o taraba, în piaţa din spatele Văii Dracilor, şi de buna seama ca preţul lor ar fi însemnat mâncarea lui pe trei zile. Gătea de doua ori pe săptămâna acum şi nu mânca mai mult de o data pe zi, oricât de foame i-ar fi fost. Cu rnare zgârcenie îşi drămuia foamea şi poftele, la fel ca banii şi proviziile de alimente. Către seara întingea cu dumicaţi dintr-o pâine întreagă în sosul gros. ai mâncării de cartofi. Ştergea cu nădejde şi lasa farfuria curata. Pai asta era temelia. Un meşteşug pe care toţi l-au deprins din părinţi, perpetuându-l prin copii şi copiii copiilor. şi pentru el părea lesne de învăţat, chiar daca acasă nu pomenise aşa ceva. La părinţi mâncase şi icre negre, aducea tăticuţul nostru, şi torturi şi felurite feluri de mezeluri şi brânzeturi şi sucuri şi portocale şi cite şi mai cite, se vede ca d-aia crescuse el atât de mare şi frumos. De-acuma insa, gata. Alteori, ca unica variaţie la mâncarea de cartofi cu sos mult, baga la cuptor o cratiţă mare de varza călită cu untura, amestecata cu scirjeie de jumări făcute de el din slănină afumata. Cumpărase odată trei kilograme de slănină, cel mai ieftin mezel de găsit prin alimentare si, după cit văzuse, altceva nu se mai prea găsea, şi el căpătase deja o chibzuiala de gospodina cărpănoasa, aptaisa facă fata tuturor vicisitudinilor.

  Într-o zi a găsit prin sertarele bufetului din bucătărie un plic de hârtie cafenie de ambalaj, inscripţionat cu stampila dreptunghiulara – Ceai Verde, îşi amintea vag ca se mai împiedicase de el cândva, neinvrednicindu-se să-l toloseasca sau să-l arunce. Prinsese de-acum obiceiul sa bea cite o cana de fiertura din aceea la prinz şi seara si, după ce termina zaharul, i se păru inca şi mai buna neîndulcita. N-o fi fost chiar apa fiarta, chioara de-a binelea, iar culoarea verde-cafenie susţinea tihna sorbiturilor însoţite de contemplarea abţibildurilor cu ciuperci în culori vii, şi de ţigări fumate în lant. Fuma ţigări de un leu şi cincisprezece bani pachetul, Naţionale, despre care era sigur că-s cele mai sănătoase, conţinând tutun neprelucrat, în stare naturala şi desi adesea se pomenea aprinzând una de la cealaltă, nu reuşea sa termine mai mult de un pachet pe zi, desigur, fiindcă mai mult de jumătate de zi o petrecea dormind şi dormiund.

  in toamna şi-n iarna aceea a mai vândut din haine şi a vândut şi televizorul, în primăvara abia, a început sa treacă pe la ai lui. Nu-i vizita mai des ca altădată şi nu-i cerea maica-şi mai mult decât p; vremea când lucra. Trecu astfel vreme multa şi inca trxea, iar el continua sa se perfecţioneze în acest so: de ştiinţă de a te rezuma la mai putin decât strictul necesar. Maică-sa ii dădea, aşa cum altădată ii dădea. ui Nicusor să-şi reînnoiască viza pe paşaport, temându-se totodată să-i dea mai mult, ca nu cumva să-şi economisească bani de avion. Nici lui Mite nu-i dădea prea mult, tot în speranţa ca acesta se va hotărî să-şi caute de lucru, într-o buna zi ea il întrebă de fata aceea care era cu ea în urma cu câţiva ani, ce mai ştie de ea, iar Mite tresari iritat şi mai curând curios. Nu-şi dădea seama despre ce vorbeşte mama.

  Era la tine în iarna aia, când a venit Nicusor în tara, şi doar ati fost împreună şi când l-aţi condus la aeroport.

  Nu-rni amintesc, mama, zau nu-mi amintesc. Oricum nu era un lucru de care sa nu-ţi aminteşti, incit ea nu mai insista, înţelegând ca ar fi ceva neplăcut la mijloc, iar Mite se fereste sa aducă vorba despre fata aceea, Norica parca-i zicea el.

  El se uita pe fereastra bucătăriei, sprijinit cu coatele de pervaz. De la etajul sase, unde locuiau ai lui, peste doua străzi şi doua flancuri de blocuri cu patru etaje, se deschidea întreaga perspectiva a depresiunii parcului. Pe lângă lac şi pe meterezele de tufişuri şi pilcuri de pomi din jurul lui, inca nu se rărise pestriteala de trupuri goale. Dogoarea de cuptor a asfinţitului se simţea din plin. Aproape că-i era mila de maică-sa. Ea dintotdeauna l-a vrut în rândul lumii, cu familie, sa aiba nepoţi şi aşa mai departe. Pina într-atât o macina chestia asta incit e în stare să-şi inventeze o nora. Doamna profesoara Aura Cafanu avea insa un nepot, pe fiul fiului ei cel mare, Costel. Gina născuse în siirsit, iar ea trebuia să-i ajute şi pe ei şi nici pe Mite nu putea să-l lase de izbelişte.

  Zăpuşeala mare şi azi, spuse. Răsturnă crăticioara cu ardei umpluţi în farfuria din fata lui Mite. Taică-tu s-a dus să-şi instaleze stupii.

  Mama, tu ai cafea?

  Mai am ceva.

  Fă-mi şi mie te rog o cafea.

  Uite ca ea ii vrea binele în definitiv şi nu-şi prea da seama dincotro trebuie apucat binele asta. Adică n-are habar cam ce fel de femeie i-ar trebui acum. Un fel de infirmiera poate, daca sta el bine sa se gândească la toată experienta lui de familist de pina acuma.

  Tu nu mănânci, mama?

  Am mâncat adineauri, pina s-apari tu. Spuneam de taică-tu, ca s-a dus să-şi instaleze stupii.

  La Pertihani a fost el om însurat, el şi cumnatu' Bajnorica, cine mai ştie ce s-a mai ales şi de capul ăluia. Dar de buna seama ca o femeie ca Amalia i-ar trebui lui acuma, o femeia care sa priceapă cum devine treaba cu un soţ ca şi un copil de la care sa n-ai prea mari pretenţii. Atâta ca vremurile alea s-au dus dracului. Chiar ca dracu' ştie cel mai bine de vremurile alea. Păcat, avea o soacra şi mai cu seama un socru ce i-ar fi fost azi de mare folos, sau cine ştie?

  Mama ofta:

  L-au costat o groaza de bani.

  Ei, lasa. Sa fie într-un ceas bun, spuse Mite, iar ceasul bun invocat pentru taică-su era ca şi coborât pe pământ şi-n soarta.

  Iar ea din nou ofta.

  Ştii şi tu, Mite, mereu i-am spus şi-i spun mereu, doar-doar s-o schimba, sa v-ajute, mai ales pe tine, tu ai nevoie, de cite ori mi-aduc aminte nu stiu ce sa fac.

  Mama! aproape ca striga Mite, iar ea nu-l auzea.

  Nu stiu ce sa fac cu mine şi cu el.

  Se aburise privirea ei şi bâjbâia după pachetul cu ţigări şi degetele ii tremurau. El ii vedea privirea ce şi-o ştia a lui împăienjenita şi căutarea somnoroasa, şi degetele ei erau tot ale lui, lungi şi şovăitoare şi mâinile albe şi frumoase părând a se îndoi de lucrurile spre care se îndreaptă. Ea dintotdeauna se străduise şi nu reuşise niciodată sa ţie o buna gospodina. Mâncărurile ii ieşeau mereu arse sau nesărate, prăjiturile cu aluatul incruzit sau uscate ca pesmeţii, nasturii ii cosea anapoda şi cămăşile calcate de ea aveau urme de pârlituri pe poale şi cit ar fi şters şi curăţat, praful se ţinea în urma ei şi ea mereu ostenita şi fara sa se vadă de ce şi sensibila şi găsind la tot pasul motive de panica şi plâns. Abia daca reuşea Mite sa şi-o amintească altfel. Poate înainte de primul accident al lui Nicu, căzătura aceea de la etajul trei, şi pe urma au fost operaţiile la cap ale lui Nicu şi accidentul lui Nicu la Predeal cu Dacia tăticuţului nostru şi paşaportul şi banii de avion şi poate ca-n tot acest răstimp ea n-a mai avut când să-şi revină cu totul. Acum ea se îndârjea asudând pe râşniţă de cafea. Se pedepsea parca, cuprinsa de un soi de voluptate masochista. Trebuie efort, te osteneşte repede piesa asta cilindrica din tabla de alama cu luciu îndelung şlefuit. Are o suta de ani aproape. A fost a bunicii doamnei Aura.

  — După ce scotea boabele de caffi din cuptor, bunica le stropea cu rom., îşi aminteşte mama.

  Ea ii spusese lui Mite. ca ei erau greci, sânge fanariot sau negustori de coloniale, cine mai ştie, dar în partea bunicului erau nemţi. Pai de cite ori nu-i spusese mama ca din partea lui Poni se trăgeau ei. un neam luminat, care l-a dat pe Petru sau Petre Poni. Tot aşa ştia şi el pe unu' în uzina, ii spunea, un tel de gunoier, cara span cu roaba, şi zice ca bunicu-său a fost frate cu Andreescu, pictorul. Are trei tablouri acasă şi se lauda ca i s-ar fi oferit nu stiu cite sute de mii pe ele, da' el nici mort nu se lăsă de roaba şi nu vrea sa vândă tablourile. In definitiv e şi el un soi de artist cu roaba lui şi spanu' lui, şi totuşi lui Mite i-ar fi plăcut să-l cheme Poni şi Petru sau Petre eventual, şi sa facă nişte cercetări şi descoperiri în chimie. Mama asuda şi aveai impresia ca şi boabele de cafea asudau înăuntru, sfărâmându-se pina sa iasă apa din ele.

  Va ieşi pudra. La granulata zero virgula zero zero, îşi dădu Mite cu părerea. O otrava subtila, inexistenta ca formula chimica. Pa chimie oricum am mâncat-o în Policolor. Sunt un demn urmaş al străbunului Poni.

  Asta-i ultima cafea, doua săptămâni de aici încolo nu stiu ce m-oi face.

  Acuma, dacă-mi faci o cafea, fă-mi-o barem din toată inima. Nu sa mi-o scoţi pe nas.

  Doua săptămâni, da, am uitat să-ţi spun, îşi lua ea seama. A dat frăţiorul tau Nicusor telefon şi a spus că-mi trimite doua sute de dolari iarăşi. Trebuie sa sosească în doua săptămâni. Si, ştii ce am zis? Iau pentru mine cafea, doua kilograme, şi de restul îţi iei tu ce vrei, ii opreşti pentru tine.

  Lasă-i pentru tine, mama, pentru voi, sa aveţi acolo, ca vin vremuri grele.

  De unde ştii tu ce vremuri vin?

  Mi-a spus Cirnu din Brăneşti.

  Cine?

  Un om. un cerşetor fara nas, care miroase schimbarea vremurilor în câţiva ani. D-aia zic, sa vedeţi şi voi cum v-aranjaţi, aveţi nevoie de bani, opriţi voi dolarii de la Nicusor.

  Ea rise:

  — Sa te-audă bietul Cafanu, l-ai unge pe suflet, cred c-ar da sa te înfieze.

  De mai bine de trei luni nu căzuse un strop de ploaie. Oameni şi culori răsfirate difuz unduiau ca o vegetaţie submarina în lumina lichida a zilei. Uneori se distingea vagul ecou al unui anotimp în scădere, rotindu-se din ce în ce mai strâns prin amurguri meticuloase şi prin peisaje de smog şi asfalt topit, înecate în cer pustiu, avid de ploaie, în parcuri cu pajişti opărite şi frunzişuri chircite sub respiraţia de foc a amiezelor.

  Focul il purta cu el pe străzi, lovindu-l de chipuri fara chip albite de colb şi sudoare, gâfâind spre o tinta în continua mişcare în cerc, ca nişte ogari de curse în urmărirea iepurelui de tabla. Plutea ceva ca o aşteptare în boleşniţa verde din aer. Totul era însemnat cu numele aşteptării, chipurile fara chip şi tintele lor nevăzute, faţadele de beton irupând din asfalt şi din tufişuri prăfuite, stolurile de vrăbii scăldându-se în praful dintre sinele de tramvai, a căror sfada cheama desigur ploaia şi poate o vor aduce sa spele totul cu băşici şi bice de fum. Un tramvai se poticnea în statia pustie, deschidea şi închidea uşile şi urma un vacarm de fanfara estompat în vedenii de praf. Toate ceasurile zilei aveau gustul nostalgic şi obsedant al ploii, şi acelaşi gust il aveau visele lui cu înecaţi derulând presimţirea unei erecţii amestecata cu plictiseli şi frustrări de tot felul şi cu rătăcirea în mugetul torid al străzilor.

  Paşii lui redesenau şi îngroşau conturul aceluiaşi semn, ce rămânea în veci nedesluşit. Zi după zi şi an după an şi mâine o va lua negreşit de la capăt, ca stolul acela de grauri inaltinduse compact din tufişuri. Nu prea sunt vii pe o raza de multi kilometri, incit el nu-şi dădea seama ce or fi căutat păsările astea toată vara învârtindu-se pe aici. Poate or mânca şi altceva decât struguri şi s-or simţi în siguranţă în parc. Nu mai ştie când a mâncat carne de graur, dar îşi amintea că-i mai gustoasa decât cea de porumbel, care-i putin aţoasa daca stai sa Iaci o comparaţie. Carnea de graur o mâncau mai ales regii, dar el putea trece foarte repede de la preferinţa pentru un soi anume de carne la foamea de pâine goala, iar postul negru e plin de voluptăţi pe care le întrevedea infinit mai intense decât cele ale meselor nesfârşite, copioase, agrementate cu delicatese cum ar fi friptura de graur, insa ei nu-şi făceau cuiburile în parc, avusese grija sa cerceteze, ar fi fost prea simplu şi pentru ei şi pentru el.

  Era trecut de unsprezece ceasul şi parcul plin de amatori de plaja. Păreau mai degrabă profesionişti după cum stăteau răstigniţi la soare ceasuri în sir, în atmosfera saturata de zumzetul caniculei. Peste cel mult trei săptămâni nu vor mai fi pe aici şi pe urma vor începe sa tânjească după zilele astea prin birouri şi hale friguroase şi prin zloata sărată a străzilor, iar serile lungi şi le vor petrece sub aşternuturi în casele lor friguroase, încălzindu-se la întunericul incandescent al viselor şi făcând dragoste şi bând alcooluri ieftine în aşteptarea altei veri.

  Îşi arunca ochii pe ziarul cu schimburi de locuinţă, vânzări şi cumpărări şi oferte de serviciu. Era ziarul de alaltăieri. Cândva va avea timp şi pentru ziarul de ieri, dar atunci n-o sa mai fie ieri de multa vreme. Îşi lasă ziarul pe fata. Pe iarba şi lângă apa e numai bine, nu se mai simte zăpucul deloc. Numai de n-ar ploua, macar de-ar ploua, şi soarele asta de septembrie e tocmai bun. Citise odată în ziar ca angajează factori poştali, cartatori şi mânuitori de valori, şi-n aceeaşi zi, până-n ora trei, s-a dus glonţ acolo, ca sa afle ca de mai bine de o luna se lucrează cu surplus de personal. Nu e o meserie chiar grea, desi cu multa alergătura prin frig şi ploaie şi zăpadă, dar uite ca nu-i de colea. Daca lucrezi cu bani e imposibil sa n-ai bani, adică ce rămâne de la pensii, abonamente, sume trimise prin posta, d-aia-i zice mânuitor de valori şi numai a aşa ceva mirosi. Cum ai lucra de pilda cu motorina, şi a ce altceva ai putea sa mirosi? Sau citeşti despre o antrepriza de construcţii care angajează zidar, zugravi şi dulgheri şi numai din astea, ceea ce înseamnă un ban câştigat cinstit cu sudoarea frunţii şi sa mirosi a mortar şi var şi tot asa, şi eşti sigur ca şi la un an după ce ai citit anunţul ei nu vor avea surplus de personal.

  O pala de vint ii răcorea fata şi făcea sa foşnească ziarul. Ba făcea cineva curent lângă el întinzând un prosop de plaja. Era Dorina, era vocea ei şi ce poveste palpitanta cu unul care-a pus ochii pe ea şi se tot muta de colo-colo şi nu mai scapă de el şi stai şi tu pe prosop sa ma vadă cu tine. Mite se răsuci o data şi ajunse pe burta pe prosopul Dorinei. După nuanţă de tuciuriu a pielii, ea părea prinsa de alt soare decât asta de aici. A fost de buna seama la mare. Ziarul foşnea la capul lui cu un zgomot ca de flacără, în timp ce făcea din ochi nişte retuşuri formelor ei. Lipsea acea perfecţiune de lux a unei compoziţii sexy anoste, ca un chip fara chip, şters de colb şi sudoare. Ea avea un aer de indianca străduindu-se sa fie ceva mai putin durdulie decât este, cu par cu luciu tăciunos, bătând spre roşu de negru ce este. Se vede ca nu-i ţiganca din conformaţia gurii şi din nasul drept. Mite ştia ca maică-sa e grecoaica din Grecia, refugiata într-o vreme cu grupul ei de ilegalişti comunişti pripăşiţi pe aici. şi la foamea lui, sărmana Dorina cea durdulie doar cit sa se vadă când e ca acum, echipata de strand, şi-s ani şi ani de când se-nvârteşte printre chipuri fara chip şi fara sex, iar ea venise să-i aducă aminte, decât numai ca nu e ea cea care sa aleagă calea asta ocolita, cu stau şi eu aici şi ma tot mut de colo-colo, ori poate s-o fi schimbat de atâta vreme de când n-a mai văzut-o.

  — Nu te-am mai văzut de-o grămadă, Dorina. Pe unde umbli?

  Ce bun e un prosop din asta ca al ei, îşi spunea. Nu te mai înţeapă iarba, nu te mai ciupesc turnicile. Poate la vara o să-şi ia şi el unul şi Dorina se pensa sau se machia sau se demachia încovoiată deasupra unei oglinjoare fixate pe genunchi. Se ştergea cu un şerveţel pe frunte, se ştergea cu grija şi pe git lăsându-şi capul pe spate cu gura întredeschisă şi ochii închişi.

  — Am fost pe litoral, spuse într-un tinziu, când el nu mai aştepta răspunsul ei. Din mai sunt plecata şi am venit alaltăieri.

  El alese la întâmplare o gluma veche, ce ar fi putut condimenta astfel de clipe de plictiseala torida amestecata cu revederi întâmplătoare.

  Si cum stăteai tu acolo pe plaja şi ţi-o mângâiai pe frunte şi o alintai ciufulici-ciufulici tu mi-ai dat servici tu ma iii la mare tu ma tii la soare tu-mi dai de mâncare.

  Ba pardon, cocos, ma confunzi.

  Chiar asta intenţionam, sa te confund.

  Am fost pe litoral, sa muncesc, apasa Dorina.

  Aha.

  El se făcuse ca uitase. De buna seama ca Dorina străbătuse litoralul în lung şi-n lat îmbarcata într-o toneta cu crenvurşti şi pepsi, şi uite-o cum se-ntoarse ea să-şi traga sufletul prin fiordurile astea puturoase, grea de glorie şi de trufie şi de aur, cerceii, lanţugul, inelele.

  in locu' tau, mi-ar fi frica sa ies pe gârlă în halu' asta de blindata.

  Hm! tresari ea încruntându-se. De cin' să-mi fie frica?

  De fomiştii ăştia de pilda, care pun ochii pe tine şi te fac sa te muti de colo-colo pina ameţeşti.

  Dorina scutura din mina a lehamite. E prea hârşiita de fomişti d-ăştia. Precum şi mâncată, ceea ce uite cum omite fara sa clipească, şi ca fomişti d-ăştia ca tine. Mite.

  Pai stiu ca tu poţi zice orice despre oricine. Tu poţi să-l omori pe om şi să-l plăteşti, la care ea izbucni într-un hohot de ris neaşteptat şi se lăsă pe spate şi se întoarse peste el muşcându-l de ceafa. El îşi freca cu degetele locul umed de saliva, o sa rămână semn, m-ai însemnat ca pe un taur cu fierul roşu.

  Chiar asa, sa te vadă nevastă-ta cu semne.

  Care nevasta? Chiar cobeşti aiurea.

  Aia din iarna aia. Eraţi, sau, ma rog, va concubmati ori va pesteaţi unu' p-altu'. Stiu c-ai vrut sa i-o dai Lu' Costel şi p-orma n-ai mai vrut ca era beat, ţi-o fi l'ost mila de ea şi d-aia am zis ca-ntre timp.

  Ce povesti, ce tâmpenii pot da din tine, Dorina.

  Si când l-am dus pe Nicu la aeroport, parca erai.

  Pai parca nu eram. Sau era frati-miu, unui din ei, sau amândoi. Da-mi şi mie o ţigară d-aia, Dorinel.

  De care?

  Hai ca eşti culmea!

  Cinci lei ţigară, mitofomistule! şi mai ridică-te în capul oaselor. Vreau să-ţi admir trupul, apasa ea cu ostentaţie.

  El ii îndeplini dorinţa. Pufăind din Kentul Dorinei aşezai turceşte, îşi bomba pieptul şi bicepşii într-o poza de luptător la bâlci.

  Te rog sa pui mina, o indemna. Vezi? Admira cit ai ocazia. Ce se vede pe firma afara, e viu şi natural înăuntru. Şi-i numai o ţigară intrarea.

  Baaa., il împinse ea cu vârful degetelor în obraz, sucindu-i capul şi malurindu-i privirea din calea privirii ei.

  Adormiseră. Focul diavolului dogorea. Erau lac de sudoare şi prin umbra tălpilor lor treceau doua ţigănci povârnite sub o găleată de tabla zincata din care se ivea un calup de gheata. Bere rece băieţi bere rece băieţi bere rece, măcăneau nazal, cu o însufleţire de spicher ce le sperie somnul. El scutura capul şi-o lovi în umăr pe Dorina. Ridicat în coate se ştergea pe fata cu amândouă palmele. Focul diavolului ii umpluse urechile cu sudoare fierbinte. Dorina întoarse din drum ţigăncile.

  Alo, bere rece!

  Da bere rece băieţi! La chihl!

  Cum? întrebă ea adormita, căutând portofelul în sacoşă.

  La chihl, domnişoară, douascinci de lei sticla.

  La chihl, mai zi o data.

  La chihl la chihl la chihl. repeta ţiganca incontinuu cit timp i se plati cu o suta dintr-un sul cit pumnul de astfel de bancnote, erau poate vreo zece mii acolo, la chihl la chihl, pina dădu restul şi cele doua sticle verzi din găleata şi pe urma se amestecară prin mulţimea de trupuri goale uşuratice; doar una din ele ducea acum găleată în care rămăsese numai calupul de gheata.

  La chihl., relua Dorina cu un fior nostalgic în glas. il mai tii minte pe dom' Sever, Mite?

  Eh, cum naiba?

  Ma trimitea mama la el la bodega duminica, începusem sa ma ridic pe la treispe-paispe ani, şi numai ce ma vedea intrând în bomba aia a lui de lângă şina tramvaiului şi începea sa strige, un chihl de pasta de mici pentru don-soara Dorina, un chihl un chihl un chihl, tot aşa o ţinea pina cântarea şi eu sa mor, făceam feţe-feţe lângă tejghea şi el înadins. şi când ieşeam ii auzeam pe aia aşezaţi pe trotuar, lângă şina. cum pomeneau de chihlu” Vatalii, şi tot ce nu era sau nu se găsea pe vremea aia trecea prin chihlu' glorios al Vatalii, şi Vataia, mai ştii, cum putrezea ea de vie la ea în curte. Mama ma învaţă sa ma tin departe, ala-i ţigan, ala-i jidan, şi chiar aşa şi era, ba mai erau şi zarzavagii bulgari, moldovenii inca nu năvăliseră încoace, şi doar noi eram greci şi trebuia sa ne ţinem cu nasu' pe sus, da' ea tot ma trimitea duminica la dom' Sever.

  Eh, erai şi tu frajeda copila fara nici o vina, stihui Mite fara sa vrea. şi io la fel, eh. S-a dus naibii, îmi vine sa plâng.

  Fumau şi-şi treceau unul altuia sticla aceea de bere speculata la de doua ori şi jumătate preţul scris pe eticheta. Cealaltă sticla era în apa, îngropată în nisipul de sub bordura de beton. Amiaza părea sa se depene într-un plin de împăcare. Erau ani de când el uitase gustul berii. Ultima data parca-n Valea Dracilor băuse doua halbe de bere, cu Celestin şi seful sau, şi socotea cu uimire aproape ca ieşise nu tocmai rau din atâtea ierni şi veri cu apa şi ceai verde, şi cite o cafea la trei-patru săptămâni, la maică-sa. Spuse, toastând parca:

  E rece. Ce mai, îţi merge la casa sufletului. Ei sunt activi, romanii, o fac pa treaba cu berea. Vor aduce şi fripturi pe gârlă şi sa vezi atuncea trai pa capu' nostru. Totuşi pe vremea aia, de care zici tu, ei se mişcau altfel, nu se prea mişcau de fapt. Tu zici de ţigani şi evrei. Da' vezi ca dom' Sever, nu era niciuna nici alta şi nici bulgar.

  Ba chiar ţigan era.

  Ba era alb ca un delfin şi se purta şi ras în cap.

  Ba se ştia ca mă-sa era Vatala. Mie mama mi-a spus şi ea ştia, ea se interesa de toţi. Vatala avea o grămadă de copii, prin tot oraşul risipiţi şi pina şi-n Comitetul Central avea unu'. Mama mi-a spus. O grămadă erau ieşiţi din chihlu' ei şi d-aia il şi tot pomeneau mereu.

  Pai n-o să-mi spui acum ca şi Atanasie Grigeanu, bestia aia de pietrar cit muntele, care umbla cu crucile de beton în spinare pe strada şi-şi făcea veacu' zi de zi ia dom' Sever.

  Asta era evreu, chiar de n-ai fi zis. Făcuse Belle Arte la Paris şi-n Germania şi chiar de cara beton cu spinarea e aşa cum îţi spun. Ei erau muncitori. Cum era Regman croitorul, tatăl lui Valentin boxerul, care doar din croitoria lui ar fi făcut alt cartier peste ala, şi ştii povestea cu ilicitul.

  Da' lustraglu' ala subţirel, cum naiba-l chema, de-l arunca mereu afara dom' Sever din bodega ca pe un căţel.

  Spermenzan bătrânul, da, tatăl spărgătorului Sper-menzan, ii aminti Dorina, care-i avea parca pe toţi înregistraţi ca la primărie. Spermenzanii erau ţigani. Colivarii erau ţigani doar după mama şi tac-su era oltean. Fraţii Cocirlati din Chicago sunt toţi evrei ţigani.

  Da' domnu' Ion, hermafroditu'?

  Asta era jidan-bulgar. Mite îşi ridica mina la gura.

  Tu eşti nebuna, Dorino. şi noi, Cafanii, ce eram?

  Voi eraţi jidani-greci. aşa mi-a spus mama când m-am încurcat prima data cu frati-tu.

  Cu care?

  Pai cu Costel, dac-am zis prima data. şi Lu' mama i-a părut bine, ca doar voi mai aveaţi sânge grec în zona aia.

  Bine dar noi nu prea.

  Mama zicea. Ca va trageţi din Poni evreu-neamt şi Cafanu, jumătate evreu oltenesc şi jumătate grec.

  Mă-ta era şi mai nebuna ca tine.

  Ţi-am mai spus. Ea scormonea prin oameni, prin neamuri, primise azi! politic, fusese închisă şi torturata în puşcăriile guvernului grec capitalist, când m-a făcut pe mine ştia deja bine de tot româneşte. şi pina la urma au uitat-o şi grecii şi comunislii ăştia de aici, dar ea a rămas cu obişnuinţa asta, sa ştie despre oricine. Ei ii pasa de ala şi de ala, şi eu, amărâtă de mine, doar de Costel că-i însurat îmi pasa.

  Eşti culmea, Dorinei. şi berea asta, sa fie ‚naintea la toţi morţii tai greci.

  Chiar e culmea, se gândi Mite. O femeie care a ştiut şi ştie ce vrea, în ciuda atâtor decepţii, nişte mici frecţii la urma urmei. E de admirat pe de-a-ntregul în definitiv. El îşi amintea ca la un moment dat Costel ar fi vrut sa scape de ea şi nu mai putea, idiotul de el. Dorina l-ar fi scos la lumina, desi fierturi amarnice clocoteau în capul ei pe atunci şi orice i-ai fi spus lua drept litera de lege şi continua sa se creadă o frajeda copila fara nici o vina. Dar dintr-o data s-a schimbat şi Gina îşi pierduse răbdarea şi-i făcea zile fripte lui Costel şi Costel sa i-o dea lui şi pina la urma el chiar nu-şi aminteşte cum a ajuns la Nicu, când deja ea nu mai depindea de nimeni şi de nimic. Prinsese un cheag de te ustura la lingurica. şi totul numai din mâinile astea doua şi din mintea ei stăpână pe cele patru operaţii aritmetice.

  Ea se juca cu banul, şi frăţiorul lor cel mic, era el cum era pe atunci, apucat pe cai lăturalnice, dar era şi crud şi n-avea nici un fel de vocaţie de întreţinut. Aia e ca ce era intre ei era chiar o mare iubire, desi ea a continuat sa nu depindă de nimeni şi de nimic, desi el a plecat şi toţi au ştiut ca din tot ce a lăsat aici, cel mai rau i-a părut de Dorina şi de mama.

  Si tocmai ca Dorina il întrebă de Nicusor, daca a mai dat telefon. Ea n-a mai primit nici scrisori în vremea din urma. Pina sa vina în vizita în iarna aia a primit o grămadă de scrisori şi vederi, şi Mite distingea limpede tremurul din glasul ei. Daca nu cumva i se părea, bucăţile astea nu-s genul ei şi mai cu seama acum, în plin apogeu măreţ şi glorios şi mănos, desi s-ar fi legat frumos, ba uite totuşi ca se leagă. Adică ce ar vrea sa insemne asta?

  Mi-e dor de el, oh, Doamne, cit de dor îmi e de el.

  Oh, şi mie mi-e dor, relua Mite amplificat deznădejdea pătimaşă din glasul ei. Daca ar fi fost aici, poate nu ne-ar fi fost atât de dor.

  Dorina se precipita înecată de suspine.

  Ba eu mereu, mereu.

  Daca nu plângi, tot degeaba, o apostrofa el enervat. Şi-n secunda următoare pe el il podidiră lacrimile odată cu un hohot prelung. Icnea isteric, iarăşi şi iarăşi şi pe măsura ce se liniştea continua sa plângă tăcut, muşcându-şi buzele, poate de mila şi de dorul frăţiorului lui cel singur acolo departe ori îşi plângea de mila sieşi şi de mila inca unei zile petrecute aici şi pe care încearcă sa o minta în vreun fel şi-n acelaşi timp e minţit şi peste tot aceeaşi minciuna din trupul sau împotrivindu-se tot mai-istovit minciunii.

  — Bietul meu Mitelus, il compătimi ea. Te-ai îmbătat dintr-o bere.

  — O bere la chihl, preciza ştergându-şi nasul cu dosul palmei, înainte de a-i da veştile pe care le aştepta: le-a dat telefon bătrânilor. A spus că-i trimite doua sute de dolari lui mama. Cred ca a pus şi pentru tine ceva. Stiu ca de cite ori le trimite, îţi trimite şi ţie.

  — Ce am eu nevoie? De nimic n-am nevoie decât de el.

  Si Dorina scrâşnea. Figura ei de grecoaica tuciurie se înroşise pina Ia rădăcina parului. Era rândul ei să-l jelească pe cel plecat şi singur pe pământul tuturor făgăduinţelor. Se strâmbă trăgându-şi nasul ei fin, desenat perfect, se schimonosea, plângea parca de necaz, ce-am io nevoie spune şi tu ce-am io nevoie decât de el şi încercă să-şi stăpânească tremurul inflgindu-şi unghiile în antebraţul lui Mite. Şi-ntr-un târziu se linişti şi i se cuibări înfrigurată la piept.

  Tu semeni atât de mult cu el.

  Ca fraţi, n-avem încotro, trebuie sa semănăm cit de cit.

  Totuşi ei nu semănau chiar deloc. Cu mare greutate ar fi observat cineva ca sunt fraţi, poate din pricina diferenţelor mari de vârstă, iar ea continua sa tremure strângându-l în braţe, mi-e frig şi mi-e rau şi ţine-mă. Întinsul de apa clătinându-se la picioarele lor reverbera umbre uleioase. Se răcorise. Rămăseseră pe malul acela doar câţiva solitari ai acelui amurg retezat de meterezele blocurilor.

  — Mergem şi noi? întrebă Dorina.

  El nu deschidea ochii. Părea sa fi adormit, il zgâlţâi de umăr, hei, mergem?

  Unde sa mergem?

  La mine mai bine, şopti strivindu-şi sinii mari de spatele lui.

  Cum adică la tine mai bine?

  Adică. Atunci mergem la tine. Hai totuşi ca se fact noapte. Ma ia cu frig. ii îmbrăţişă spatele tot, ce cald eşti şi dorinţa ei bâjbâia după un răspuns care nu mai venea. Eşti mare şi cald, eşti. ca o soba. Ce bine-i lângă tine. Hai sa mergem ca nu mai pot.

  N-am venit împreună ca sa plecam împreună. Du-te, Dorina. Eu mai stau.

  Ea abia îşi stăpâni exclamaţia de uimire, întoarse capul şi se strirnba ca lovita de vorbele lui, pe care inca refuza sa le creadă.

  Pai atunci stau şi eu, mai stau. O sa mergem când vrei tu, Mitelus.

  Dorina, du-te acum, te rog.

  Dar ce ai tu, Mitelus? Nu te simţi bine? Arăţi şi slăbit, acuma vad cit de slăbit arăţi. Ai nevoie de ceva? De ce nu-mi spui, ce naiba, ţi-e ruşine de mine? Doar ne cunoaştem de atâta vreme. Chiar daca n-ai chef de mine, doar ma ştii, nu ma supăr, da' spune-mi ce ai şi o sa.

  Du-te, Dorina, te rog, du-te şi lasă-mă.

  La câteva zile după ce-l lasa pe Mite acolo, pe prosopul ei de plaja, Dorina primi telefon de la Nicu. Acesta-i spuse ca va face tot posibilul ca până-n revelion sa vina în tara, şi daca le-o ajuta Dumnezeu se vor căsători şi o va lua acolo cu el. De buna seama ca lui nu-i trebuia vreo confirmare, doar c-o anunţase din timp, sa se bucure o clipa devreme de planul lui şi-al ei, insa ei deja începuse să-i e ciudat aceasta propunere. Aşteptarea o vlăguise poate, poate prea târziu venise vestea ca vor fi din nou împreună, ori prea repede, prea brusc, ceva se frânsese în ea parca şi nici ca ar fi vrut sa afle ce anume. A doua zi dimineaţă il caută acasă pe Mite. Nu era de găsit. După ce suna îndelung se învârti o vreme prin complexul alimentar de la parterul blocului, o fi pe aici, după cumpărături, şi pe urma traversa prin parcare şi peste şină de tramvai spre poarta uzinei. E la lucru, desigur, trebuia să-rni dau seama. Daca va fi întrebata la poarta, o sa spună ca trebuie sa se duca neapărat să-şi anunţe soţul, are un caz grav în familie. Doi portari şi o portăreasă în uniforme maron discutau aprins ai fata vitrinei de sticla a gheretei, neluând-o în seama când trecu prin fata lor. Circula pe linia Olteniţei şi se da jos câteodată la Pertihani, prinse Dorina din mers, şi ca n-a îmbătrânit deloc şi poarta un clop verde de pădurar să-şi ascundă coarnele ca de Juncan de doi ani şi cizme de cauciuc peste copite. În urma Dorinei au intrat doi muncitori cu salopete şi chipurile îmbâcsite de funingine, pe care portarii i-au oprit şi i-au pipăit îndelung la pântece oina să-i lase sa intre, aici o sticla? Nu, doar mâncare luaseră. Ai bea şi matale, nea? rise unul dintre muncitori către portar sfătuindu-l pe urma ca daca te arde pa beregata du-te şi stai la gard, la gaura, pe unde intra sticlele, ba nu mai intra nici o sticla, striga portarul în urma muncitorilor. Aceştia se depărtaseră de poarta şi se apropiaseră de Dorina, iar ea il auzi pe portar strigând parca dintr-un hau adânc, nu mai intra nici o sticla c-avem om şi la gaura! NU mai intra nici şaizeci de sticle pina la ora trei! ii răspunse celalalt, care împreună cu tovarăşul sau ajunsese în dreptul Dorinei, pe aleea larga dintre sirul de hale şi istmul de depozite. O măsurau cu nişte căutături hămesite din dosul reţelei dese de benghiuri de funingine, nu mai intra nici o sticla fara zece lei vama, nu-i aşa domnişoară?

  Ea zimbi cu politeţe stingherita, nu ştie, n-are de unde sa ştie iar privirile străluminând din adâncuri de slin năclăit de sudoare intrau pe sub rochia ei alba din pânză topita, intrau în ea şi ieşeau şi se târau şi-o frământau cu febrilitate, în timp ce unul din muncitori aprecia ca de când cu decretul patru sute se bea în draci.

  Ei erau nişte draci, se gândi. Nişte draci muraţi şi tăvăliţi prin cenuşa şi încercă să-şi amintească unde mai văzuse figurile astea.

  Căutaţi pe cineva, domnişoară?

  Da, caut pe cineva.

  Aici sunt o mulţime, domnişoară. Vad ca nu prea ştiţi încotro s-o apucaţi. La ce fabrica, la ce secţie lucrează?

  Nu stiu.

  Atunci abia îşi dădu seama ca fara nici o adresa i-ar fi imposibil să-l găsească în cătunul asta de hale şi depozite. Sa întrebe la Personal, poate ca cei de-acolo l-ar găsi numai după nume, dar n-ar avea vreun motiv prea întemeiat sa se intereseze de el. Sa le spună poate ca a stat la mine-n gazda ori la mama şi când a plecat ne-a furat butelia. da, şi stiu doar cum il cheama şi ca lucrează în uzina asta şi ei sa mă-ndrume unde pot da de el. Nu suna rau. o butelie barem să-i pun în circa, ar merita, dar i-aş tace poate greutăţi prea mari, pai altceva, ca a furat, ca mi-a furat. şi numai de furturi mi-e capul plin, gustul coclit al vinei ii da ocol, adică iată de cine sa ma simt vinovata, când ei toţi sunt nevinovaţi şi eu o frajeda copila fara nici un Dumnezeu, cum zicea trumosu' aia de pica d-alearga femeile cu limba scoasa după el, aiurea, un drac, ba el avea un drac sau nu mai stiu ce avea de ma frecam de el şi înnebunisem, cum de ani de zile nu mi s-a-ntâmplat ori poate niciodată, şi figurile astea de scăpaţi dintr-un cataclism cu loc privindu-mă cum ma uitam eu la el, şi parca simţind la fel ca mine. Ei sunt bărbaţi, sunt cu totul altceva şi abia acuma parca-i vad şi simt ce simt ei, porniţi sa reguleze tot ce le iese-n cale. tot absolut, femei şi barbatj şi animale şi ape şi păduri şi întreg pământul. Ei cu orgasmul lor însutit şi arata ca nişte mineri ieşind surâzători din gura puţului, care au pus gând rau cameramanilor care-i filmează şi reporteriţei blonde dându-le ghes sa spună ceva despre viaţa lor frumoasa încălecată de cifrele planului de extracţii de cărbune îndeplinit şi depăşit, şi tot ce nu se vede şi nu se aude continua sa se-ntâmple şi sa răzbată cu putere peste tot şi-i vezi şi-i auzi pe ei, cu viriliiatile lor imbobosate, ca nişte maiuri nervoase şi ca nişte săbii străpungând totul în jur şi reporteriţa şi cameramanii cu tot cu aparatele lor de filmat.

  Ei cotiseră pe o alee la stânga, într-un intrând de cale ferata în fâşia de depozit ce marginea aleea principala.

  Dispăreau pe lângă un vagon-platforma, cu strunguri îmbrăcate în huse de polietilena prăfuite şi mânjite de vaselina. Dorina auzea glasul celui cu care vorbise adresându-se celuilalt, suficient de tare pentru a auzi şi ea şi a-şi da eventual cu părerea, cauta pe cineva, Nelule, eh, ce mai pizda fute alţii. şi de cite ori nu se lovise ea de astfel de apostrofări, peste tot o însoţea rânjetul sordid şi agresiv al oraşului. Nu mai aveau cum s-o intimideze şi nici cum sa o revolte. Uneori, când se simţea în siguranţă, răspundea în acelaşi fel şi totul se transforma într-un fel de joc ori competiţie a exhibării unui dispreţ virulent şi pastgs. Cel mai adesea insa se străduia sa rămână indiferenta ori încerca sa se puna în pielea lor, ceea ce n-a reuşit parca niciodată ca astăzi, când a văzut gorilele astea înfierbântate ce vor sa încalece absolut totul, fara vreo deosebire, şi asta simte şi ea acum, cit o fi sa umblu nebuna pe aici căutându-l, şi daca nu stiu în care din halele astea lucrează pot sa caut degeaba şi la noroc pina diseară, ori poate o lucra de noapte săptămâna asta, prea pica de somn acolo, la plaja, adormea vorbind parca.

  Ieşise în alta alee, pavata cu piatra cubica şi tăiată printre doua ziduri de hala. Sub un zid era o pereche de sine pe care se îngrămădea un sir lung de boghiuri, iar sub celalalt un peron acoperit cu tabla ondulata, cu trei linii pe care se urneau doua locomotive mici cu duduit apocaliptic, ah, şi ce zgomot şi fumul asta care parca te mănâncă de viu, ca o camera de gazare în aer liber. Doua femei înhămate cu sorturi jegoase de piele strângeau cabluri de sudura răsfirate peste sine, cu gesturile unor pescari adunându-şi năvoadele. Colacii de cablu îmbrăcaţi în izolaţie alba se îngroşau, se îngreunau povârnind umeri şi antebraţe, lucrează şi femei aici, vai de soarta lor, şi Dorina se întoarse brusc din drum, luând-o grăbită în direcţia porţii, ii era prea de ajuns cit a văzut şi nu are nici o şansă să-l găsească aici pe Mite.

  Duduitul acela înghiţind dintr-o data duduitul locomotivelor ii ridica inima la git. I se înmuiară picioarele şi se opri sa se uite în jur. S-ar fi sprijinit cu privirea de ceva, Dorina Beloianis, pina aicea ţi-a fost! Au dat nenorociţii cu ceva, sa ne ia de pe pâine! Piatra cubica trepida sub ea, de unde naiba vine? Venea de departe dar se apropia, se auzea tot mai aproape, sa ne strivească, sa ma strivească! Atunci apăru în fata ei după coltul halei, întunecând zarea, şi apariţia aceea o făcu să-şi revină; ştia cu cine are de-a face, un tanc, coborând spre ea pe mijlocul aleii, săltând mătăhălos şi dislocând piatra macadamului cu senilele şi lăsând scrijelituri albe de sfărâmătura în urma. Din gaura turelei se ivea un bust de motorist în combinezon negru, cu o expresie asprita de placiditate ostenita, de cotropitor sau eliberator. Asta era, jucăreaua, şi picase tocmai pe visul ei de azi-noapte cu soldaţi şi convoaie de tancuri pe străzi, parca treceau peste mine toate, ma striveau, doar ca nu făceau zgomot nici cit un bondar, cică veste, când visezi soldaţi şi război. Ah, şi ce fum da şi din dihania asta scârboasă, mi se-mpletesc matele, de fum, de vesti, de vise, de tot carcaletele asta scârnav mi se zvârcoleşte stomacul, şi veste, de la el ori de la frate-său, tot aia, şi parca tot nu-mi vine sa cred. cum mi-a spus acolo, lângă lac, să-l las şi sa plec şi mie mi se zbăteau toate în mine şi mi se mutase toată viaţa intre picioare şi inca n-am crezut cit am stat acolo la soare şi am băut berea aia şi nici pe urma, până-n ultimul moment, ca nici acum nu cred şi apoi m-am dus acasă şi am stat o ora în cada cu apa fiarta sa ina liniştesc şi tot cu gândul la el, niciodată nu m-am simţit atât de cârpă, nici cu frate-său şi nici cu frate-său celalalt. Ieşea din uzina şi portarii şi portăreasa sporovăiau tot despre tipul acela cu clop de pădurar, cum circulă-n sus şi-n jos pe linia Olteniţei, cu escale la Pertihani unde are pe cineva, pe una care-i cea mai pe sufletu' lui dintre toate, care asta i-a făcut o târlă de copii şi doar doua fete i-au rămas în fiinţa şi restu' intraseră într-o turma de bivoliţe, incit Dorina mai zăbovi putin, să-şi traga sufletul şi mai mult sa audă ca El este Acela care tine de patru luni ploile legate şi sufla pirjolu' pa lume de s-a uscat tot câmpu' şi n-aveam de nici unele, da' sa vezi la iarna.

  Se gândea la Nicu şi la telefonul lui de ieri, şi poate n-o sa ma prindă iarna în tara asta de slugi nemernice, care-şi inventează blestemul şi motivul, diavolul cu clop de pădurar şi cizme de cauciuc. E la-ndemână asa, poate-i mai bine şi uite cum şi eu il caut bezmetica, înţepenise liftul, il caut urcând zece etaje pe scări şi suna şi batu iarăşi şi parca-i venea sa se izbească de usa pina s-ar fi deschis. O fi la plaja, cum de nu mi-am dat seama? O lua repede spre lac, patru statii de tramvai, pe jos nu mai avea răbdare sa aştepte tramvaiul. E douăsprezece, l-aş găsi în acelaşi loc de luni. Probabil ca a plecat cu câteva minute înainte sa sun prima data.

  Găsi dreptunghiul de iarba strivita pe care întinsese luni prosopul, probabil de aseară sau azi-noapte rămăsese asa, ca un semn, iar aerul era pustiit de zarva copiilor ce se bălăceau şi săreau în apa de pe bordura de beton. Sa se adune, să-şi traga sufletul şi se dezbrăca şi se întinse cu spatele pe rochia de pânză topita, cu geanta sub cap. O înţepă iarba şi simţea catarindu-i-se furnici pe pulpe. O mânca tot trupul şi obrajii. O sa se-nverzeasca rochia, se gândi, dar iarba era uscata şi prăfuită. Am să-l aştept aici, trebuie sa vina odată, azi sau mâine, la vara ori în alta vara, trebuie sa vina, trebuie să-l aştept.

  Tipa de durere şi suta cu sete în capul jivinei. Calcase peste craniul ţapului şi i se sucise glezna şi i se frânseseră degetele în coarne. Pielea se învârti în loc iscând praf şi par, cine mi te-a împins încoace peste noapte, diavol lepros?! Se răsucise şi zvârcolise în pat toată noaptea şi toată dimineaţa, şi acum, în loc sa coboare din pat pe spinarea diavolului, i se cocota în cap. Auzise sunând în câteva rânduri Nu dormea, dar nici nu era treaz. Nu era nici viu nici muribund, auzise ori văzuse, ori o visase iarăşi pe Colivareasa. Ea fusese la usa, dar ea n-aj unsese niciodată la usa asta, n-avea cum. Fusese lumina, desigur, n-am bani! Sa mi-o taie! N-am nevoie de lumina! N-am nevoie de nimic! Pa toate ma baleg! Pa toţi! Ticăloşilor! Ticălosule! şi din nou suta cu piciorul gol în căpăţâna ţapului şi urla de durere.

  Dimineaţa-i mai greu. Dimineaţa asta începe mereu după prinz. Pe măsura ce ziua înaintează încerci sa restabileşti un cit de cit echilibru. Puse pe toc ibricul cu apa pentru ceai. Tocanuri şi dulceţuri de ciuperci, şi cit de frumoase şi cit de gustoase şi ceaiul cel verde, fredona în falset fara sa ştie ce, pina ce vorbele se rupseră din el, alba ca zăpada ai ochi verzi ca iarba, nimeni n-o să-ţi şteargă din ochi lacrima şi-l acompaniau prin pereţi, la un radio prin vecini, cotele apelor Dunării, e unu ceasul care va sa zică, bine ca s-a dus şi ziua asta şi Colivareasa şi Dorina, am crescut în ochii ei soasan-diset-santimetr. dar ea mereu purta doliu, era on nu era decât o umbra şi lucra numai de noapte, la Fabrica de Pâine. Ridicându-se peste chiuveta întâlni în oglinda o figura cu barba de-o săptămâna, cu un aer de ocnaş sau nebun sau tebecist în ultima faza. Sa ma bărbieresc totuşi. Barem atâta lucru. Asta îţi da alt chef. Se întoarse în camera sa caute un prosop curat în şifonier. E chiar ultimul, e chiar singurul, ba-l mai am şi p-al Dorinei. Sâmbătă va trebui sa spăl. Daca o fi apa. O sa încălzesc apa în cazan după miezu' nopţii, când creste presiunea gazelor şi-o sa şi gătească mâncărica de cartofi. Cânt la doua ţambale şi ce sârba excitanta, în şifonier, i se împiedică privirea de o canadiana albastra cu dungi albe de-a lungul umerilor şi mânecilor. mai trebuie sa vina şi iarna şi ce foc şi ce amar pe capul nostru. O arunca în pat, a cui o fi? încercă s-o îmbrace, era mica, şi atunci îşi aduse aminte.

  Ce-o mai fi cu Norica? A dispărut aşa urât. Totuşi nu-i era în gând sa fuga, doar m-a rugat sa merg cu ea la Moldova şi pina la gazane şi înapoi tot într-o fuga o ţineam şi ajungeam la ea lac de transpiraţie şi cu bidonul vărsat jumătate pe drum şi gata sa mi se verse şi sufletul diri mine, da' fugişi, băieţaş, ţi-era frica sa nu ma fure cineva de-aici. sa nu ma hărtănească Colivarii. ţi-ar părea rau de mine şi stiu ca tu ma aperi şi tu ma iubeşti şi-ai sa le pui pielea-n bat odată şi-odată şi atunci o sa putem ieşi în lume împreună. După ce bau a doua cana de ceai verde neîndulcit, tot nu reuşea sa se limpezească şi lasa bidonul pe veranda şi încuie usa şi ce rau ai transpirat şi-ţi bate inimioara şi sa ne băgăm sub plapuma sa nu răceşti şi rasul ei care rupe spaima şi mina ei conducându-i mina şi degetele fremătând pe melodia risului eliberator. Poale ca ea l-ar fi salvat, ce altceva aştepta de alita vreme, hibernând drogat de foame în desertul acesta al vieţii lui. Doamne, ai grija de trupul asta al meu nevolnic. Fuma stând pe masa trasa lângă fereastra şi pe blana roşcată a ţapului întinsă în chip de fata de masa, cu picioarele sprijinite pe unul din cele doua taburete din bucătărie. Se mai uita pe geam şi iarăşi îşi lăsă capul în palme. Nu mai mâncase poate de-alaltaieri, dar de-acum nu mai simţea foamea, iar ceaiul verde se dovedea un tovarăş de nădejde în asemenea momente, il dureau dinţii poate, nu era prea sigur, o durere abia perceputa, pe care încerca s-oasculte, atent, rădăcinile susurau în alveolele de apa şi maxilarele erau şi ele de apa şi nu-l slăbea chinul senzaţiei de voma. Chiar n-are ce sa vomite, astea-s gmturi de gravida, o sa dau ceva afara, ori asta o ti glunosul sfiisit al subnutriţilor, da' sa se termine o data! Sa verse tot. Să-şi verse tinerea de minte peste halele şi depozitele alea de acolo de jos, peste fojgăiala aia de electrocare şi motostivuitoare şi transbordoare şi macarale şi clinchete şi ciocănituri şi bubuituri, pârâituri şi dangăte, zi şi noapte, noapte şi zi fara răgaz, aici sub nasul lui şi sub ochii lui, fojgăiala diavolului în agonie neîntreruptă, în care fiecare depinde de fiecare şi nimeni nu se poate lipsi de nimeni. Ar fi vrut sa fuga şi acum trebuie sa mori. Fuga înseamnă moarte. Fuga de moarte înseamnă moarte. Nimeni nu poate ieşi decât mort din Locuinţa Morţilor. Toată lumea sta pe loc. Cine mişca nu mai mişca. Totuşi va trebui sa facă rost de nişte bani şi pe urma abia să-şi găsească de lucru, după ce mănâncă şi-şi revine, o sa se apuce să-şi caute şi nu mai contează ce o sa găsească, important e sa găsească repede, cit mai repede.

  Tot ce trimitea frăţiorul nostru o avea drept destinatar pe doamna Aura Poni Cafanu. Numele de fata al doamnei profesoare, de-acum pensionara, pe care amar de vreme nu-l pomenise nimeni, ar fi fost poate pe cale sa deştepte mândria apartenentei la spiţă acelei figuri de care te împiedicai prin manuale şcolare ori pe pereţi de sali de clasa transformate în laboratoare de fizico-chimie. Frăţiorul nostru insa de buna seama ca n-avusese niciodată habar cine fusese şi cu ce se ocupase acest Poni. Abia când a început să-i vadă numele pe recipise, doamna profesoara a început sa povestească în familie despre înrudirea ei cu o personalitate, al cărui nume era folosit, desigur, ca tot ce-i era adresat mamei sa nu încapă pe mina vreunui alt Cafanu. Intrau în socotelile frăţiorului nostru şi faptul ca mama ii procurase bani de avion îndatorându-se la ceareu, dar dolarii trimişi de el se doreau în primul rând o dovada palpabila, reconfirmata o data la cinci-şase luni, ca Iui nu-i merge chiar rau acolo, aşa ca mama sa nu-şi facă griji.

  Ea îşi întâmpină fiul mijllociu precipitata de un entuziasm dezlănţuit, pe care Mite nu i-l recunoştea. Doar nu era prima data când primea prin Comiunsi înştiinţarea pentru doua sute de dolari. Acum insa, după cum ii mai spusese lui Mite într-un rând, dar el nu prea catadicsise sa ia aminte, va recurge la soluţia unei investiţii extrem de sigure.

  — Ce bine ai picat, Mitelus mama! Alaltăieri a fost ziua ta şi n-ai trecut şi tu pe aici.

  Împlinise treizeci şi trei jde ani şi plecase la aceeaşi ora ca de obicei de acasă, încercase sa se rătăcească pe străzi şi prin parcuri ocolind tot oraşul, pina nu-şi mai simţi picioarele, şi se întorsese târziu, mult după miezul nopţii.

  Au venit, uite, bani de la frăţiorul tau Nicusor. Nu le mai dau nimic lui taică-tu şi lui Costel şi nici pentru mine nu mai opresc nimic. Sunt pentru tine, toţi, să-ţi iei ce vrei.

  Bine, mama, vom merge să-i prăduim!

  Frăţiorul tau. Când a dat telefon i-am spus.

  Ce i-ai spus?

  Ca ţi-i dau ţie, toţi, ca tu eşti mai necăjit decât ceilalţi.

  Oh, şi-ncă ce necăjit!

  Ce spunea ea ii suna lui Mite ca o încurajare, pe cale să-l umple de gânduri bune. Bine-nţeles ca ma bucur, mama, e foarte bine, banii ăştia o să-mi facă foarte bine.

  Si el a spus ca nu contează pentru' cine. Mi-i trimite mie sa fac ce vreau cu ei, dar şi lui ii pare bine ca.

  Da, mama, şi lui şi mie şi ţie. E bine, o sa fie bine, hai ca mai vorbim pe drum.

  Stai putin sa mă-mbrac şi mergem.

  Hai ca te îmbraci şi pe drum.

  Era în capot maică-sa, iar îmbrăcatul ei durează cam mult. Deja ii ardea de gluma, desi ştia ca ea nu prea gusta nici glume mai nevinovate decât asta. Se-nveselise şi veselia maica-şi se potrivise cu a lui. Banii, da, poate şi dolarii frăţiorului, insa în vremea din urma avusese răgaz sa se observe îndeajuns pentru a fi sigur ca nu se putea sustrage acestei stări, ce revenea periodic intre perioadele negre, inlunecindu-le şi mai si. Dincolo de tot ce se-ntâmplă în jurul lui, era el, singur, din ce în ce mai vesel şi din ce în ce mai fara de speranţă.

  Ziua se învioră urmându-şi cursul prin holul recepţiei hotelului Lido. După ce se schimba la toaleta de lângă tejgheaua shop-ului într-un costum de blugi, tricou albastru şi pantofi italieneşti din piele împletită, Mite vându numaidecât cea mai mare parte din lucrurile cumpărate pe contul convertibil. Poate ca nu s-ar fi priceput sa scoată maximum de profit, dar se şi grăbea, fara vreun motiv, mai curând n-avea răbdare şi dispoziţie pentru calcule, desi cu mai mult de o zi nu l-ar fi întârziat vânzarea directa a devizului cu şaizeci-şaptezeci de lei dolarul, ceea ce ar fi însemnat vreo trei mii de lei în plus, atâta paguba din atâta câştig şi ducă-se învârtindu-se şi rostogolindu-se şi s-ar fi putut şi mai rau de-atât: pina sa ajungă la Lido, cutreierase cu maică-sa prin şapte shop-uri gatite cu haine şi artizanat şi coloniale scumpe.

  — Aşa o fi peste tot, se resemna doamna Aura Cafanu. Mai încercăm la Lido, spuse, şi pe urma cred ca nu mai avem încotro. O sa schimbam la Banca.

  La Banca ar fi schimba' pentru noua lei dolarul. La Lido era poate ultimul loc unde mai puteai încropi un profit cit de cit. Peste inca o vreme, când frăţiorul lui va mai da un semn, cine mai ştie ce va mai fi. Pai o sa schimbam la Banca, Mitelus, ori cumpărăm coniac Drobeta, ţigări Snagov, şi rochii unicat cu zece dolari bucata, cine mai ştie. Ei se gândesc bine ca străinii nu vin aici sa cumpere ce au acolo de unde vin, blugi, ţigări străine, cafea şi băuturi de-ale lor. E o invenţie reforma asta. Toată lumea sa fie mulţumită, şi străinii, şi statul care cumpără dolari cu noua lei, şi cetăţeanul care primeşte devize prin Comturist şi se poate folosi legal de aceşti noua lei. Era departe totuşi să-l frământe pe Mite ce va fi când vor primi din nou dolari de la Nicusor. Viitorul, mama, e o invenţie mai data dracului decât orice fel de reforma, de care se ocupa mai ales Cirnu din Brăneşti. Sa nu luam pâinea de la gura unui om sărman, fara nas şi fara un ochi uneori.

  Gnd mama intra la coafor, se gândi ca ar trebui sa se tundă, în oglinda frizeriei avu răgazul sa se găsească mult schimbat în bine. O schimbare de doua sute de dolari ii restituia chipul printre altele, alături şi foindu-se prin spatele lui. Era o figura atinsa de boarea unei spaime care s-a risipit, o privire de apa şi cenuşa, care stătea sa se stingă ori era gata sa se aprindă. Parul i se rărise, dar nu pina într-atât incit sa poată spune ca are chelie. Cicatricea dintre sprincene şi nasul turtit şi strâmb ii conferea un aer de duritate strain, pe care zadarnic s-ar fi străduit sa şi-l recunoască. Dintotdeauna s-a ştiut pasnic pina dincolo de imbecilitate şi incapabil fizic şi sufleteşte sa facă pe cineva sa sufere cit de putin. Acesta era el, o apariţie aproape agreabila pe lângă atâtea figuri permdindu-se prin oglinda mare a frizeriei şi totul pe el era nou şi căzând bine pe acest piept larg, părând puternic inca. Tricoul, geaca, pantalonii, pantofii din împletituri de piele neagra, nu-s prea multi asemenea lui în tot oraşul, iar hainele celelalte le lăsase la toaleta, nemişcate în locul unde le aruncase când le dăduse jos de pe el, de buna seama ca cineva va avea nevoie de ele, el e prea mulţumit cu aceasta schimbare de doua sute de dolari, n-ai la ce sa te plângi, nu mi-e foame, nu mi-e sete, ci mi-e dor de ceaiul verde, ba sa fie pe ţeasta ţapului oacheş şi roşu-n obraz toată fiertura aia cita am băut atâtea ierni şi veri şi primăveri şi-acuma vine toamna iarăşi şi uite-o cum vine şi uite-o cum trece.

  El se vindecase de orice urma de bătături din palme. Acestea erau chiar mâinile lui şi ii plăceau foarte mult. Schimbarea părea mai mare decât de doua sute de dolari, ar fi o chestie să-mi păstrez mâinile asa, chiar şi muncind, sunt destule munci care nu se pretează la tot felul de mutilări, după cum şi destui oameni care, daca nu cumva peste puţine luni frăţiorul nostru ne va avea iarăşi în vedere.

  O aştepta pe maică-sa sa iasă de la coafor, bând cafea la una din mesele scoase pe trotuar în fata restaurantului Dunărea. Avea un gust ciudat cafeaua, de peste parca, ori unde el ii uitase gustul. E totuşi un restaurant cu specific pescăresc. Ce crapi împăiaţi atirna-n năvoadele rasfirate-n amurgul vitrinei. Parca începuse să-l zgândăre foamea. Se aprindeau faruri şi stopuri, clipind roşu murdar peste forfota estompând amiaza senina şi secetoasa de octombrie exalând un ajbur vlăguit.

  Îşi amintea vag ca pe aici treceau tramvaie, şi pe urma îşi amintea Circul Sidoli de pe locul Intercontinentalului şi Teatrului National, un gard albastru şi cortul circului ca un transantlantic albastru, desi dintr-o data a fost foarte sigur de culoarea verde a gardului, vestejita de resturi de afişe suprapuse şi jupuite, iar transatlanticul acela cine ştie unde il văzuse, sau daca il văzuse într-adevăr într-o poza sau într-un film, dar în carne şi oase în nici un caz. Ba ajunsese odată într-un port cu un marfar de sfecla şi erau tot felul de vapoare acolo şi poate ca unul dintre ele era transatlantic, o imagine destrămată şi care i se părea imposibil de fixat şi peste fumul ei se contura la fel de anevoie imaginea unei nopţi de iarna şi a unui restaurant care semăna foarte mult cu asta, poate chiar asta era, doar ca n-avea năvoadele cu pesti împăiaţi în vitrine, iar ei nimeriseră aici aproape de ora închiderii şi nu mai vroia nimeni să-i servească, totul limpezindu-se dintr-o data când o zări prin vitrina şi o recunoscu pe ospătăriţă care le spusese ca ea de azi dimineaţă şi nemâncata şi tot în picioare în vreme ce ei la ora asta sunt aşa şi aşa şi rânjetul ei matern se bucura parca pentru ei, iar el parca daduse-n clocot pe dinăuntru străduindu-se sa nu lase sa se vadă, desi n-ar prea fi avut pentu ce, oraşul era plin şi dădea pe dinafara şi lui nimic nu-i era îndeajuns şi nu tânjea după nimic de fapt, pina într-un moment când se va descoperi iarăşi îndurerat de toate durerile lor, de toate durerile tuturor frăţiorilor lui şi surioarelor lui, când chipurile lor fara chip se vor fi însufleţit de suferinţă şi frumuseţe şi el zadarnic va mai bâjbâi în căutarea lor, fraţii şi surorile lui plecaseră demult, părăsindu-l într-un timp pe care continua să-l rumege în neştire laolaltă cu transatlantice şi garduri verzi şi albastre cu afişe spoite cu bidineaua, cu cercul manejului redesenat de galop de cai sfârtecând pânze de rumeguş în lumina reflectoarelor şi dresura de lei şi tigri de după pauza, când se instala cuşca rotunda cu acoperiş de plasa şi noaptea de afara cu reclame de neon şi erau şi megafoane şi cântece zvâcnind lung prin luminile colorate ale reclamelor şi voci calde înaripând emoţii simple şi viguroase şi fraţii şi surorile lui dispăreau stingându-se în chipuri fara chip albite de colb şi sudoare printre cinematografele acelea înţesate de lumini şi înghiţite de filmul Titanic care era chiar un transatlantic şi mama prinsa de finalul naufragiului uita să-i mai şoptească la ureche traducerea şi orchestra continua sa cânte şi pianul luneca pe punte şi bărcile inciorchinate de groaza chipurilor fara chip se legănau pe hăuri de bezna şi frig în timp ce el o trăgea pe mama de fusta şi se zguduia de plâns murind sa ştie ce spun acele chipuri şi mama il zguduia de umeri enervata, sa tacă sa tacă sa tacă.

  Taci că-i bine. Cu sase mii de lei, aproape ca ar fi putut ieşi din nou în primăvară. Dar în punga de plastic mai are o pereche de blugi pe care nu s-a hotărât inca să-i vândă, o punga de cafea şi cinci cutii de bere. Drumul înapoi de la Dunărea la Lido l-au făcut bând bere Tuborg din cutii. El a insistat şi n-a reuşit s-o convingă pe maică-sa pina nu i-a spus de frăţiorul lui Nicusor, cum în iarna aia amândoi frăţiorii cu Norica şi Dorina au băut în câteva rânduri din cutii, vânturându-se pe străzi şi prin magazine, probabil un vechi obicei americănesc pe care Nicu ţinea să-l exerseze sub ochii lor. Norica, da, ii spuse maică-sa, şi spuneai ca nu-ţi mai aminteşti, da, mama, acum abia mi-am amintit, Norica a plecat la ea în Moldova să-şi scoată un duplicat după certificatul de naştere şi pe urma n-am mai ştiut nimic de ea, probabil a rămas acolo. Uile am ajuns la Lido.

  Ce bine-i, mama, sa nu fii sărac.

  Dar nimeni nu-i bogat, Mitelus. Nici chiar aici, la lido.

  Privirea ei se împotmolea parca în tosgaiala şi zarva din jur, de pe terasa restaurantului Lido. Împestriţată de sclipete emancipate. Ea nu-şi dădea seama de unde-i vine neliniştea, ceea ce era pe cale sa i-o sporească. Tot praful şi arşiţa unei veri fara strop de ploaie au răbufnit parca în acest miez de octombrie, întunericul era greu, încins de un iz fetid, ţinut parca în loc de luminile de aici. Piscina era luminata şi pustie, cu o pânză de apa pe fund. Bănuia răcoarea fara s-o simtă, la fel ca neliniştea ei. Nu-şi mai amintea un astfel de octombrie, ţinând dogoarea în loc. Se îndoia poate de rostul acestei cine scumpe, pentru care insistase Mite, şi care-i lăsa pe limba un damf de înşelăciune confundându-se cu damful de usturoi al cârnăciorilor olteneşti. şi el a insistat din nou sa ia bere, iar berea Azuga şi cârnăciorii olteneşti sunt un lux inimaginabil pentru ea. Sunt ani şi zeci de ani de când n-a mai intrai într-un restaurant. Când nu i se părea scump şi părea pentru veniturile ei de atunci, n-avea timp. Timpul vieţii ei a fost prea plin de Constantin, Dimitrie, de Nicolae mai cu seama, şi n-a vrut sa renunţe nici la slujba ei de profesoara şi uite ca bine a făcut, caci nu i-ar fi fost prea lesne acum sa rămână la mina lui Grigore şi la pensia lui. Vremea aceea nu a lăsat-o sa deprindă obiceiul localurilor şi restaurantelor şi uite ca şi-n privinţa asta a făcut bine, pentru ca acum ar fi din calea afara de costisitor pentru pensia ei din care trebuie să-i ajute şi pe Constantin şi pe Dimitrie. Totuşi vremea aceea s-a dus străbătută de speranţă ca pe Nicusor il va avea lângă sulieiul ei, mereu, şi uite ca odată cu vremea aceea tocmai el s-a dus. şi-atil de departe, Doamne, bine ca i-au rămas Costel şi Mitelus, dar şi ei trec atât de rar s_o vadă. Mitelus o duce mai greu. Ar trebui sa tina mai strâns de bani. Te mai gândeşti şi ca d-aia o duce el greu, pentru ca' risipeşte parca tot de dragul de a risipi, crezându-se, auzi, bogat.

  Vroiam sa spun, spuse ea, ca aici, în tara asta, nu-i nimeni bogat. Atâta ca unii sunt ceva mai putin saraci decât ceilalţi.

  Acum nu m-ar fi împiedicat chiar nimic, mama, sa nu ma simt deloc sărac. Atâta ca tu tii neapărat să-mi bagi asta în cap.

  Să-ţi aduc aminte. Trebuie sa fii mai econom, mai grijuliu cu.

  De ce? Oare trăiesc într-un lux nebun?

  Oh, Mitelus. Miji ochii, iar chipul ei neridat parca se lupta cu somnul, tocmai ca nu trăieşti într-un lux nebun. De aceea trebuie sa fii mai precaut cu viaţa ta. Noi am îmbătrânit, nu te mai putem ajuta prea mult.; în ultima vreme m-aţi ajutat putin, în rest n-am prea apelat, în sfârşit.

  Erau la mese şi câţiva străini, pe care lesne ii puteai deosebi de ceilalţi, în vreme ce ea se străduia să-i explice teoretizând, aprofundând, extinzând, amintindu-i vag de Cirnu din Hrăneşti, atâta ca acela era cu totul altceva, un fel de corcitura de profet şi artist ce înaltă peste lume o aura apocaliptica păstoasa, în vreme ce ei nu-i rămâne decât sa se lege de sărăcie, tocmai acum şi tocmai aici, degeaba ai încerca s-o îndrepţi pe alta cale, are o manie, o obsesie.

  — Diferenţa asta ii pune în mişcare, faptul ca unii sunt saraci şi alţii extrem de saraci. Ei sunt o masa doar aparent amorfa. Sunt ca un organism în febra: pe dinafara zace şi pe dinăuntru sângele infectat se agita, e în panica.

  Asta chiar nu l-a frământat vreodată pe Mite, ce anume ii pune pe ei în mişcare. S-a uitat poate la ei într-o vreme, cum se mişcă, cu tot mai putin interes pe măsura ce înţelegea ca nu exista şanse ca ei sa iasă afara din traseul lor prestabilit.

  Chiar şi aici, Mitelus, cu atâta lux şi mesele pline, nu e nimeni cu adevărat bogat.

  Ai o obsesie, zau asa. Oricum nu-s nişte sărăntoci. Şi-n definitiv ce naiba erau ei? O fi având dreptate ea vorbind astfel despre cioporul asta de bişniţari şi copii de ştab, adolescenţi de buna condiţie, amestecaţi cu cetăţeni respectabili şi pigmentaţi cu tipi care nu-s nimic, dar se băga-n orice şi-i cunoşti de departe, chiar daca au o îndeletnicire care le cere sa fie camuflaţi, anonimi şi purtând o uniforma numita civila, insa lor le e mult mai comod asa, pentru a vedea toată lumea cine sunt şi sa se comporte în consecinţă în preajma lor, sa nu le dea bătaie de cap adică. Ei sunt mereu în timpul serviciului, precum cei patru de la masa din fata, sporovăind şi râzând cu multe sticle şi farfurii dinainte, şi se vede bine ca numai de bătăi de cap n-au nevoie.

  Nu mă-ndoiesc, mama, ca tu ştii mai bine cum devine cu sărăcia şi bogăţia. Stiu ca demult de tot taticutu' nostru te mai lua cu el prin tarile socialiste prietene, parca ati fost şi la Paris odată. Pe urma el a plecat singur pe unde l-a trimis partidul.

  El a fost prin multe locuri, Mitelus. El a văzut şi Viena şi Berlinul şi Adriatica şi Mediterana, pe unde n-a fost el. Eu n-am mai putut să-l însoţesc.

  D-aia nu-şi, găseşte el locul şi liniştea acuma, la pensie, îşi cumpără stupi, aleargă-n colo şi-ncoace, vrea sa fie activ. Doar activist se cheama c-a fost.

  Pentru el a însemnat mult slujba aia din minister, spuse rnama. A însemnat totul. Toată viaţa lui. ii vine foarte greu acum, mai ales când ii vede pe unii ca se prăpădesc la doi-trei ani după ce ies la pensie. n-ai ce-i face, i s-a fixat ca trebuie sa se mişte, sa se agite, sa cheltuiască. Cheltuieşte ca de frica morţii. Cu el semeni iu aşa risipitor. Eu n-am fost asa, ştii bine. Mi-ar fi plăcut poate, dar n-am putut sa ma tin după el în cheltuiala asta a lui şi nici în deplasările lui, din pricina frăţiorului vostru Nicusor. Ştii bine cit am tras şi cit am suferit de pe urma lui, cu atâtea accidente şi operaţii şi apoi cu plecarea, şi oricum eraţi trei. Nu-ţi mai aduci aminte ca tu nu vroiai sa adormi decât citit? îţi citeam ore-n sir, pina mi se usca limba-n gura. Traducerea la filme ţi-am citit-o pina la noua ani. Nici atunci nu reuşeai sa citeşti destul de repede. Daca nu-ţi făceam voia, nu mai aveam trai cu tine, urlai, te tăvăleai pe jos. Tu şi Nicusor ati fost dificili de tot, m-aţi chinuit, eraţi şi greoi la şcoala, ori mai degrabă reticenţi, nu stiu ce sa mai spun. După aproape treizeci de ani de profesorat, uite ca nu-mi dau seama ce era de fapt în capul copiilor mei. Costel a fost altfel, mai cuminte, mai liniştit, şi aplecat spre studiu, da, cu totul altfel a fost Costel. Da' eu aveam răbdare cu toţi, aşa cum eraţi, nu va forţăm, nu va băteam. Oh, cita răbdare am putut sa am. Doamne, tot în nădejdea ca va ieşi ceva din voi.

  A ieşit, mama, ce-a ieşit. N-a ieşit ce-ai fi vrut tu. Nu merita sa te zbuciumi atât, zau nu merita. Eu şi Nicu n-am învăţat, Costel a învăţat şi o cârpeşte şi el de azi pe mâine, ca toată lumea. Te-am dezamăgit, da, acuma nu mai ai ce-i face. Da' cel mai rau l-am dezamăgit pe taticutu nostru.

  Da, pe el într-adevăr l-aţi dezamăgit. D-aia e şi asa. Cum sa spun?

  Mai rece, mama, putin mai rece, o ajuta Mite.

  Da, putin mai rece. El nu s-a putut apropia de voi, el era şi cu problemele lui, cu slujba lui. Dar eu am tot încercat, m-am străduit, mi-a fost greu.

  Daca v-aţi fi putut mândri cu mine, mama, de buna seama ca n-ar fi fost asa. S-a-ntâmplat, ca n-aveaţi cu ce va mândri. A fost normal sa devin un fel de ruda săracă, sa.

  Oh, Mitelus, de ce spui tu asta? Ati crescut şi V-aţi îndepărtat, asta a fost. şi ştii bine ca eu tot ma straduian! sa v-ajut şi va ajut şi acum cit pot. din amărâta mea de pensie şi din ce pot să-l mai conving pe tăticuţul vostru. Mai cu seama după ce a plecat frăţiorul vostru în America Am început sa ma mai limpezesc, sa încerc sa ma gândesc numai la bine, ca sa am parte de bine. Am zis că-i bine ca va am lângă mine, pe tine şi pe Costel, şi-am început sa ma bucur pentru Nicusor ca şi-a făcut un rost, că-i în stare să-şi câştige viaţa acolo.

  Atunci irupse de undeva o înjurătură prelunga ce făcu toate capetele de la mese sa se răsucească, fiecare parca în alta direcţie şi aşteptând parca zgomot de mese răsturnate şi vesela sparta. Din senin se iscase şi fara a lăsa vreo urma în afara capetelor întoarse şi a liniştii aşternute pentru câteva clipe, după care rumoarea de fond a localului îşi relua curgerea egala de dinainte.

  — Ma gândeam, mama, ca ar trebui sa fii cit de cit mulţumită de mine. Sa nu fii atât de nemulţumită cit îmi pari uneori. E destul de tirzm sa ma schimb la vârsta asta, ca sa., şi din nou s-au auzit nişte înjurături foarte repezi. cu vorbe încălecându-se şi ştergându-şi sensul. Unde-o fi asta? se întrebă Mite întorcând capul în toate părţile, o data cu ceilalţi. Pica parca din cer răpăiala aceea de înjurături.

  — Vreun ventriloc, presupuse maică-sa înviorându-se brusc. Spectacolul derizoriu şi deopotrivă fascinant al acelui glas al nimănui şi atât de puternic şi real o trezi pe moment din jelania confesiunilor ei.

  — Ziua judecăţii vânzătorilor de neam se apropie! se auzi apoi, foarte limpede de asta data şi ca un răspuns la înjurături, în pofida coerentei, se cunoştea că-i acelaşi glas.

  Doamna Cafanu a fost cea care a zâmbit prima, iar când fiul ei ii imita zâmbetul îngăduitor, se încruntă. Nu-şi mai revenea, se posomorise acum definitiv parca.

  — Vânzătorii de neam, încerca Mite s-o binedispună, asta-i o meserie bănoasă şi căutată.

  Potopul de înjurături se împletea dezlânat şi viguros şi într-un desăvârşit anonimat cu' vânzătorii de neam şi jos dictatura comunista şi porcii de securişti, într-o zarva ca de manifestaţie, ce declanşa instantaneu mecanismul celor patru inşi de la masa din fata lor. De-acum aproape ca alergau strecurându-se în slalom printre mese agitaţi şi livizi, desfiguraţi de disperare şi inca părea sa se amplifice spaima uriaşă ce ii punea în mişcare. Scotoceau pe sub mese în patru labe şi pe sub farfurii, poate după difuzorul acela nevăzut ce le stricase toată tihna petrecerii, căutând parca vreo jivina scăpată de la circ pe care numai ei ar fi fost în stare s-o anihileze, singurii conştienţi de gravitatea pericolului şi de aceea singurii înfricoşaţi. Trei circulau din ce în ce mai iute şi mai haotiC printre mese, în vreme ce al patrulea scosese un pistol de sub haina şi se învârtea năuc în loc, agonizând ca-n urma unei lovituri experte, menite să-l chinuiască îndelung înainte să-l înţepenească definitiv. Părea oricum ca ameninţa toată lumea din local, iar vuietul dezaprobator punctat cu tipetele câtorva femei il făcu în cele din urma să-şi ascundă pistolul la un loc sub haina şi sa se alăture tovarăşilor sai care arau de la un capăt la altul întreaga scena a terasei Lido. Era un spectacol la urma urmei, pe care lumea de la mese şi o grămadă de ospătari grupaţi într-un colt aproape că-l gustau, în pofida străduinţelor vizibile de a nu părea implicaţi în vreun fel. Totuşi pe doamna Cafanu o întrista foarte tare. Nu de mult ea văzuse ceva asemănător, Mitelus, un tânăr care striga prin aglomeraţie în oraş ca vrea viza pentru RFG, şi-atât de rau mi-a făcut, ma gândeam la Nicusor, cit de îndârjit era el. Daca n-ar fi avut noroc şi ar fi întârziat numai putin, poate ca tot aşa ar fi făcut. Dumnezeu parca m-a îndemnat când am făcut împrumut şi i-am dat bani, şi după aia a fost tot mai greu cu vizele. Încetaseră protestele ventrilocului şi încetase şi fuga Celor patru, care dispăruseră lăsându-şi masa încărcată cu sticle şi farfurii aproape neatinse. De-acum aveau de lucru, aveau bătaie de cap multa. Totuşi nu se zarea nici o urma de care sa se lege cele petrecute cinci minute mai devreme. Prea brusc reintrase totul în normal. Parada sclipetelor emancipate nu arata tulburata deloc şi nimeni nu părea dornic sa comenteze. Doar mama comenta în felul ei, răscolindu-şi neîncetat amintirile, fugind de ele printre ele, ştii bine, stiu, de buna seama ca stiu, ştii ce a însemnat pentru mine plecarea lui, ca m-a terminat, ca mi-a mâncat jumătate de viaţa. Aia e ca pe mama n-ai cum s-o strămuţi din ale ei şi o să-l plângem acum din nou pe frăţiorul nostru şi lui Mite nu-i arde chiar deloc de plâns. A plâns atunci, cu Dorina, la ea am mai auzit chestia asta, mama, ca m-a terminat şi m-a mâncat. Dorina Beloianis, da, mama se gândi mult pina spuse ca o ştie demult, de copila, şi tocmai ca o ştie atil de demult şi pe ea şi pe maică-sa, care nici ea nu i-a făcut o impresie buna. Pai o bârfitoare şi o informatoare, destui se fereau de ea şi ea ii ispitea pe toţi, da' la un moment dat nu-i mai ajungea nimeni la nas, se măritase cu un activist din CC-eu. Era pe atunci moda unor astfel de alianţe, cu căsătorii în numele internaţionalei care sa cimenteze înfrăţirea intre popoare. Ei şi-au mai luat neveste de pe la ruşi şi tot atunci au apărut şi coreence şi cubaneze şi grecoaice, azilante, cum era madam Beloianis. Dar activistul ei a murit la doi ani după căsătorie, şi n-a mai fost nici ea în stare sa se menţină de una singura. Insa pe Dorina ea a crescut-o. Pai cine altcineva, mama, s-o fi crescu?! Pai nu ştiai, putina lume ştie şi nici Dorina nu cred ca a aflat. N-aş fi vrut oricum sa afle de la mine, Mitelus, pe Dorina a infiat-o. când inca trăia activistul ei. Era şi moda asta cu înfierile, şi la ei, dar şi la familiile nevoiaşe: statul plătea o indemnizaţie lunara aproape cit un salariu celor care înfiau copii coreeni sau greci refugiaţi. Insa activiştii cu funcţii mai mari înfiau şi copii de aici, aveau cite opt-nouă unii. Dorina nu-i grecoaica şi se pare ca ea habar n-are, şi poate tocmai d-aia i-a făcut maică-sa capul mare cu rasa şi rosturile fiecăruia din cartier, ca sa nu-şi dea seama ca nu-i ea maică-sa buna. Sau mai ştii la ce s-o fi gândit madam Beloianis, să-i spună mai târziu, şi pina sa apuce să-i spună, fata ei a început sa producă, s-o întreţină şi să-i facă viaţa frumoasa pina într-atât incit poate s-a temut ca Dorina se va gândi şi la maică-sa care a făcut-o şi care nu era chiar aşa departe, era tot acolo în cartier. Cine era mama, mama Dorinei? Nu-ţi spun, Mitelus. De ce, mama?

  — Uite m-a luat gura pe dinainte. Nu ţi-aş spune. Poate ca nici tu n-ar trebui sa ştii, aşa cum nu ştie nici Dorina.

  A luat-o gura pe dinainte, şi Mite s-a cam plictisit ascultând-o despre atâtea alianţe şi încrucişări ducând la un mare mister, uite, inaccesibil lui. Din te miri ce ea se ambalează, se înfricoşează, iar el n-are de lucru sa insiste.

  — Bine mama, nu-mi spui, nu-mi spui, Sunt nişte chestii delicate astea. Oi fi tu mama Dorinei, cea care a trăit şi tu Costel şi cu Nicusor. Ai tu oroare şi noroc de chestii d-astea incestuoase, demult te stiu, de când erai gravida cu Nicusor care trebuia sa fie Nicole.

  — Faci nişte glume, Mitelus, sau nu stiu cum sa le spun. Astea nu-s glume. Şi-atunci m-ai dat peste cap, de-am zis ca lepăd.

  — Atunci n-am glumit, sau naiba ştie ce a fost atunci. Nu mai e chiar nimic din ce a fost, da' bine ca mi-am dat seama de timpuriu ca te dau peste cap şi am început sa ma tin departe de voi şi uite ca nici acum nu suntem prea apropiaţi. Ţie tot ti se pare ca lepezi dacă-mi spui ca tu eşti mama Dorinei, sau mama ta sau mama Lu' taticutu' nostru sau cine ştie care ruda.

  — Şi nici macar nu stiu de ce nu ţi-aş spune. Nu trebuie să-ji spun totuşi…

  — Pai nu-mi spune. m-ai cam ameţit, da-mi face mare placere. Mai vorbim şi noi de una-alta, o sa mai luam cate o jumătate de bere şi pe urma economisim banii. E bine asa, mama?

  — E bine. Mama Dorinei e aceea căreia i se spunea Colivareasa.

  — Ma rog. Colivareasa. şi pe chestia asta cine ar fi trebuit sa se dea peste cap ori sa lepede?

  — Ma gândeam ca tu.

  — Io. da, o sa le dau foc Dorinei şi Colivaresei şi numai din cauza ta, sau ce?

  — Ma gândeam ca tu ai ţinut mult la femeia aceea. Nu la asta ma gândeam. Nu stiu la ce ma gândeam de fapt, de ce nu trebuia să-ţi spun. Când a adus-o Vasile Terente, dascălul, atunci, demult, de la tara, ea o avea pe Dorina de câteva luni. N-o fi avut poate cu cine s-o lase acolo, şi poate n-o fi vrut dascălul copilul ei, fiind prea dezamăgit de ai lui. Pina la urma a dat-o la un leagăn de copii în Bucureşti. De-acolo a luat-o madam Beloianis. De la taică-tu stiu povestea asta, trebuiau s-o publice în Zori Noi, dar nu s-a putut tocmai fiindcă ea era azilanta. Adică în timp ce romanii înfiau copii coreeni ca victime ale războiului, nu se făcea ca refugiaţii greci sa înfieze copii romani, pentru ca la noi comunismul era la putere deja şi au-şi mai abandona nimeni copiii. Dar, nu stiu, n-am schimbat nici o vorba cii femeia aceea, Colivareasa, şi abia daca am zărit-o o data sau de doua ori, desi locuiam atunci foarte aproape de ea.

  — Pai aşa era ea, mai retrasa, şi nici tu nu te prea amestecai cu vecinii. Ţi-aş fi prezentat-o poate. Dar îţi dai seama ca nu-i cădea bine ca eu, un copil de doispe-treispe-paispe-cinspe-saispe ani, sa ţi-o prezint pe ea, o femeie în toată firea şi pe deasupra având şi un copil şi un altul, dat de suflet, cum zici. Şi-n afara de asta, ştiam prea bine ca tu te dai peste cap foarte repede şi din lucruri mult mai nevinovate, aşa ca trebuia sa le scutesc, sa te protejez.

  — Ma gândeam poate ca ea a fost atunci la tine, când erai militar şi nu mai vroiai sa ştii de noi, mi-a spus Costel mai târziu. Eu n-am apucat sa stiu nimic din viaţa ta, şi parcă-mi era interzis, mie, mama ta.

  — Ţi-am spus doar ca trebuia sa te protejez. N-avea rost, tu dintotdeauna ai fost foarte sensibila.

  Se făcuse târziu. El terminase a treia porţie de cârnăciori şi băuse multa bere, iar mama desfăcea al doilea pachet de ţigări şi inca avea o grămadă de lucruri să-i spună. Era o ocazie nesperata, fiindcă ei se vad rar. El vrea, vezi, s-o scutească, s-o protejeze, iar ea n-o sa termine vreodată ce are să-i spună fiului ei mijlociu, ii spunea acum de Dorina, care s-a tot ţinut de capul lui Costel, pina n-ar mai fi avut mult ca să-l despartă de Cina, şi pe urma s-a agăţat de Nicusor, şi ei una nu i-a plăcut deloc fata asta şi plina de bani şi plina de ifose şi inculta, ce mai, o vânzătoare, la care Mite ii spune ca barem o vânzătoare de neam sa fi fost, mama, ba şi-o vânzătoare de crenvurşti, Mitelus, dă-n iarna aceea când a venit frăţiorul vostru în tara, ţinea parca şi mai tare la ea şi mi s-a părut atât de înstrăinat de noi, de ai lui, se agata de aia, o. O vânzătoare, mama, am spus, las-o-ncolo pe Dorina. Povesteşte-mi mai bine despre ala de care-mi spuneai mai devreme, care striga ca vrea viza în RFG. Da, Mitelus, vizavi de Banca Naţională era o' clădire plina de schele pentru renovare şi el striga şi-P alergau prin mulţime nişte secunsti ca ăştia care au fost la masa aia. Pe urma l-am văzut căţărându-se pe schelele acelea ca o pisica şi strigând neîncetat, vreau viza şi vreau viza şi-l urmăreau doi şi apoi mai multi, vreo cinci-şase, dar fata de el ei umblau ca împiedicaţi pe schele.

  La masa din spatele lor cineva se plângea de recolta compromisa de seceta, de luni de zile n-a picat strop de ploaie şi tot asa, iar Mite inca se îndoia daca o fi asta locul în care să-ţi pese de ploaie şi-i dădea inca o data dreptate maica-şi, care spusese ca nici macar aici, ' într-un local de lux din buricul capitalei, nu-i nimeni cu adevărat bogat.

  Se strânsese lumea ca la circ sub schele, spuse ea când Mite întoarse capul şi-L recunoscu pe ce! frarnintat de soarta recoltei, o figura cu pomeţi de culoarea aramei încălzite şi trăsături colţuroase şi suple totodată, şi mustăcioara subţire, ca trasa cu cărbunele, şi privire întunecată şi aprinsa de un licăr de batjocura şi parul negru invirtejat sălbatic pe frunte şi pe ceafa, având luciul şi prospeţimea blănii unui animal tânăr, iar Mite stiu dintr-o data mai mult decât ar fi fost în stare să-şi închipuie despre puterea strălucitoare şi înfricoşătoare, asemenea soarelui, a acelui trup înveşmântat în cămaşa de mătase neagra. Dar se oprise cred pe o cornişă, aproape de acoperiş şi crucificat parca, cu braţele întinse intre doua ferestre de la ultimul etaj şi nu înţelegeam pe ce sta cu picioarele şi striga de acolo şi ciricaia ca un piţigoi gala să-şi verse şi sufletelu din el şi parca n-ar mai fi avui mui. pina sa cada şi inv'1 făcea atât de rau văzându-l căzând sau aruncându-se de acolo de sus, de la etajul cinci sau sase şi făcându-se zob de caldarâm şi uite-L hrănindu-se cu focul întreg al spasmelor şi al urii şi al dorinţelor, acum lăsându-se şi donndu-se văzut şi focul e-n trupul Lui şi-n carnea Lui şi tot ce-i verde rămâne veşted pe unde trece EL într-un ritual al atotputerniciei, Ei râdea mestecând sclipatul ucigaş al danturii, retor izind cu un soi de afectare perversa, ca ce ne facem, punica, păpica,. maimuţărind, parca un Ian nesfârşit de voci disperate care spun aceleaşi vorbe. Pe jumătate se adresează femeii cu care sta la masa şi căreia Mite ii vede doar spatele, umerii frumoşi şi braţele pline, de un arămiu aprins, puternice şi croite pe măsura biciului şi a haturilor şi pe urma Ei i se adresează numai lui Mite, săgetându-l şi parahzindu-i cu risul sau ca un vai înalt ce matura totul în cale în timp ce mina lui Mite se ridica sa lovească inchmindu-se de nenumărate ori, şi totuşi sunt foarte sigura ca n-a căzut fiindcă am auzit zgomote de geam spart după ce m-am întors sa plec el a spart fereastra şi a intrat în clădire, a scăpat, Mitelus, n-auzi ca a scăpat? şi risul lui ca un tunet şi ca un suflu otrăvitor şi Mite se vede inchmindu-se şi apărându-se astfel cu o iuţeală netrebnica pe care şi-o aminteşte a altcuiva şi e mai mult decât o amintire deformata sau împlinită de memorie, spălată de timp, e însuşi prezentul viu împresurându-te din toate părţile, uite-L cum vine şi uite-L cum trece, e oacheş e oacheş e oacheş. Omul aceia i-L arătase, dar el nu văzuse decât spaima şi colbul şi sudoarea lăsată de trecerea lui pe chipuri şi pe aşezările oamenilor, văzuse mina inchmindu-se i iuţeala ei netrebnica înainte de a se ridica streaşină la ichi şi văzuse gropile pline de cenuşa duhorii Lui pe care împrăştie vintul pe vii şi pe cimpun, văzuse toate acestea fara sa tina cont vreodată de El, şi acuma uite-L, e chiar el, vine şi trece jelindu-se şi veselindu-se de seceta Lui şi hohotind napraznic din toate puterile ce I s-au dat, caci El e veşnic tânăr şi mai gândeşte-te că-i o copilărie sa crezi ca ai reuşit sa fugi în ultimul moment, când El dintotdeauna a fost în preajma ta, şi doar ţi-am spus ca a scăpat şi a fugit după ce a spart geamul şi a intrat pe fereastra şi pe urma a ieşit pe alta fereastra în strada Zece Mese şi pe Covaci şi apoi pe Lipscani şi i-au pierdut urma, mama, fereastra avea drugi de fier şi-n fata ei era un zid. cu ochii mei am văzut şi a văzut şi Bajnorica.

  Cheltuise destul şi avea inca destui bani la el. Când a vrut sa plătească taxiul în fata blocului, pe moment a fost sigur ca i-a pierdut, în care dracu' buzunar? Erau în punga, uitasem, ce spaima am tras. Douascinci de bani barem nu pierduse în toată viaţa lui şi tocmai acum când m-a lovit şi pe mine cu copita harmasaru' soacra-mi, Ru-diiii-ho-tiiii-ne-iaaaa-baniiii-Rudieee zbiera în noapte invirtmd deasupra capului ca un bici punga de plastic cu blugi şi cafea şi cutii de bere. Mama Grazielaaaa! nu sunt beat sub nici o forma. Nu ma supără mirosu' de balega şi nici fumu', mama Graziela, nici ca ne regulam în familie sa nu se-nstraineze şi sa nu se subţieze sângele frăţiorilor şi surioarelor noastre şi sa nu se piarda-n veci. Atâta ca nu-mi măreşti leafa, mama Graziela şi cumnalu' Bajnorica se face ca habar n-are de parc-a intrat Satană-n el, n-aude-n-avede, decât numa' banu' din el vorbeşte.

  De buna seama ca Satana. Acesta-i numele Lui, şi-n fata intrării în scara zbiera scurt: fratioru' mieu! Se străduia sa nu se lase în voia ameţelii, plutind în deriva prin bezna. Se împiedică, se agata în cădere cu amândouă mâinile de balustrada scării şi luneca lent pe cimentul primei trepte, fratioru' mieu fratioru' mieu, asta-i ultima bere din cenţii tai şi dolarii tai, lălaia scotocind prin punga şi bâjbâind dupL inelul capacului, pe care-l smulse violent şi teatral, ca şi cum ar fi ţinut în mina o grenada, acolo, în întuneric. O goli dintr-o gâlgâitura lunga şi n-avea un gust anume, era ceva ca un scuipat care vrea sa stânga un foc mare şi fara lumina şi arunca cutia cit putu de tare în geamul uşii pâlpâit de ceţuri lunare, fratioru' mieu fratioru' mieu şi cutia ricoşă din geam strâmbata, rostogolindu-se pe ciment cu susurul anemic al unei pietre de fum, hei, nu e nimeni aici?! Uşile de la parter îşi iveau din întuneric boturile încleştate şi surde ca pământul, milioane de tone de pământ înspăimântat il striveau, nu-i nimeni nu-i nimeni riu-i nimeni, nici mama Graziela, nici iubitul ei de foc cu mustaţă-n furculiţa. Se înecă de răguşeala şi cădea moale din nou pe prima treapta, cu capul intre genunchi şi strângând punga la piept năpădit de frig şi greata.

  Cândva, se trezi acolo plângând. Nu mai lumina luna prin geamul uşii. Se înnorase poate. Poate o sa ploua, dar al cui întuneric o fi asta? Vomita icnind sugrumat şi gemând. Plângea şi varsă. O luminiţă rosie licărea în aureola-i de bezna. Cobora cineva cu liftul.

  De lumina din lift avea să-şi amintească rnai apoi ca de o menghina strângându-i şi pârâindu-i oasele frunţii în timp ce-şi ferea ochii în pieptul ei. Doar după ce au ajuns în casa a recunoscut-o pe Dorina, şi tot atunci a văzut cinci flori galbene cu tijele lungi, chircite şi opărite de aşteptare. Poate ca mireasma lor pătrunzătoare l-a dezmeticit, când au fost puse într-o sticla de lapte cu apa şi dintr-o data au înviat şi atunci a văzut că-s garoafe asudând picături mari, ca de roua. Ieşeau din petale ori poate le stropise. Nu-şi amintea sa fi văzut vreodată flori în casa asta. Au mai fost femei câteodată şi ar fi fost chiar aiurea sa aducă şi flori. ele stau cit stau, pleacă şi vin, vin şi pleacă, nimeni nu le tine şi nu le goneşte nimeni, îşi fac de lucru pe aici, nu aduc nimic şi nici n-au ce lua de aici şi n-ar avea ce sa le facă sa întârzie în acest loc al nimănui, al numitului Cafanu Dimitrie, în care poţi înnopta uneori şi se-ntimpia ca şi găseşti de mâncare, dar totdeauna ele vin fara flori şi îndeobşte vin pentru un lucru anume.

  Cunzstatea pe marginea patului şi ea în fata lui, în picioare pe blana ţapului, el ii trase peste cap fusta şi bluza cu un singur gest de o secunda, înainte ca vreunul din ei sa spună ceva ori sa însăileze vreo intenţie. Doar la ce i se întâmplă acum se gândise ea în vremea din urma căutându-l acasă şi prin uzina şi asteplindu-l şi urcând şi coborând cu liftul, pina ce mai curând de mila şi dezgustata aproape l-a adus acum în casa lui în starea de plâns în care l-a aflat pina în urma cu o secunda şi tot nu-şi dădea seama cum a ajuns complet goala peste creştetul Iui şi imediat rostogolin-du-se înlănţuiţi peste pielea ţapului şi dintr-un capăt în celalalt al camerei stârnind praful din covorul de iuta ros şi grunjuros, zgâria ca asfaltul de cit era. de uzat şi nematurai probabil de ani de zile şi mi-a făcut o mulţime de zgârieturi pe genunchi şi pe pulpe, dar imediat n-am simţit nimic altceva decât focul răcoros al buzelor şi dinţilor lui eliberându-mă din propriu-nu trup şi peste tot era doar, el străbătându-mă din creştet până-n talpi şi căutându-mă neîncetat şi gasmdu-mă incontinuu pina ce eu sa fi apucai să-i arat drumul. A fost exact cum mi-am închipuit, desi îmi închipuisem ceva care nu rai se întâmplase niciodată şi cu neputinţă de închipuit, dar de care eram foarte sigura ca mi se va întâmpla cu el, şi după al treilea sau al patrulea orgasm n-am mai putut tine minte nimic din ce se petrece cu mine, pentru ca nu a existat într-adevăr un sfârşit şi după aceea mereu l-am simţit în mine şi l-am purtat în mine peste tot incontinuu. El era într-adevăr un băiat zdravăn, în pofida aparentelor din vremea din urma ce-i dădeau un aer de prigonit, fiind totodată unui ca atâţia şi atâţia alţii la fel ca şi fraţii lui pe care soarta mea a vrut să-i cunosc în aceeaşi împrejurare în care i-am cunoscut pe el, şi totuşi el a însemnat pentru mine mult mai mult decât un băiat zdravăn pur şi simplu, fiind aşa cum bănuisem şi pe urma fusesem sigura când am început să-l caut pentru a fi împreună acum, dar tot ce a fost înainte de asta şi tot ce va fi pe urma mi-e cu totul şi cu totul strain. Copilărisem câţiva ani împreună şi asta n-avea nici o legătură cu ce se întâmplă acum, fiindcă eram cu totul alţii decât cei de atunci sau de oricând şi ceea ce ni se întâmplă acum era singurul Sucru cu adevărat important din toată viaţa noastră, care avea sa ma însoţească peste lot şi ma şi însoţise, fara sa stiu, dar acum în sfârşit ştiam şi-mi promiteam sa nu uit trupul lui desteptindu-mi amintirea propriului meu trup şi a trupului din care ieşise trupul meu, o spaima şi o bucurie îndoită şi întreita în trupul animalului care eram şi altceva nici ca eram cutremurându-mă de uimire.

  Când s-au trezit au luat-o de la capăt, la început fiindcă n-aveau altceva mai bun de făcut şi pe urma înţelegând treptat, din nou, ca acesta-i într-adevăr cel mai important lucru. Nu era nimic de mlncare în casa aceea şi el părea ca n-are nici un chef sa se duca sa cumpere. El mănâncă o data pe zi, cel mult o data pe zi, extrem de putin, şi-i prieşte şi o sfătuieşte şi pe ea sa facă la fel. Ei totuşi ii era foame, ar trebui sa mă-nvăţ treptat cu regimul tau, pina să-i constat binefacerile şi deja nu ma mai simt prea sigura pe picioarele mele. Probabil ca nu doar din pricina foamei, şi l-a rugat s-o ajute sa meargă pina la baie. Se ţinea de el pe drumul de trei metri de la pat pina la baie, şchiopătând, ca ranita, am o rana aici, pune mina, şi eu am aici o rana şi amândouă rănile atinse zvâcneau.

  Eram sigura ca aseară sau alaltăseară îmi rupsese bluza şi fusta şi tocmai vroiam sa i-o spun când mi-am văzut hainele strânse ordonat pe spătarul singurului scaun din camera. M-am îmbrăcat şi am coborât sa cumpăr ceva de mâncare. Era spre seara, a doua sau a treia zi, după cit imj era de foame. Singurul lucru pe care-l avusesem în cap fusese el, dar acum trebuia sa mănânc. Am mâncat în pat salam cu pâine vorbind de una şi de alta, în sfârşit nemailuându-ne în seama goliciunile şi aproape împăcaţi. În timp ce el îmi spunea ca ar vrea sa schimbe vechitura asta de covor de iuta, să-şi cumpere zilele astea o mocheta, la care eu am fost de părere ca un persan s-ar potrivi cel mai bine aici, la spaţiul asta mare şi cu mobila putina, se găsesc acum, şi la patru mii chiar, ba nu, el ar vrea o mocheta, ceva mai ieftin, dar eu am rămas la părerea ca mai rau se rupe daca se cârpeşte în felul asta şi as putea să-l împrumut daca n-are bani de ajuns şi va trebui neapărat sa zugrăvească şi de la asta a pornit să-mi spună ca nu mai lucrează demult şi daca i-aş putea găsi ceva convenabil pe la mine prin alimentaţia publica, vreun loc de ajutor de ospătar sau vânzător de răcoritoare, pai cum naiba, chiar n-are de lucru, pai într-adevăr n-are, da' vreau sa zic de ce sa se lege la cap şi pentru ce, să-i spun eu ce înseamnă sa tremuri cu sufletu' la gura cu miliţia economica în spinare şi sa le dai la toţi şi să-i saturi şi sa nu ştii cum sa te mai împarţi ca să-i mulţumeşti şi tot cu frica-n sin ca se răzgândesc şi de data asta chiar ţi-o fac, mai bine-n fabrica de o mie de ori, cit oi lua acolo putin ori nimic, cit să-ţi tii zilele, da' după opt ore ştii ca dormi liniştit pe perna ta, după care mi-a spus ca deocamdată nu-şi face probleme fiindcă a primit nişte bani de la frăţiorul lui Nicusor şi daca vreau o pereche de blugi, vrea să-i vândă, să-i probez, nu-mi trebuie Mitelus, doar ştii ca am destule perechi, opreşte-i pentru tine şi daca ai nevoie de bani îţi dau eu oricâţi ai nevoie, iar el tăcea şi mi-ar fi dat de înţeles şi eu înţelegeam ca i-ar fi picat oarecum sa profite de pe urma mea, ma rog, de când il stiu el e delicat în unele privinţe, ce naiba sa mai zic, aşa bărbat mai rar, da' cu atât mai rau pentru el, fiindcă în ziua de azi, ce mai, nu prea trăieşte el în ziua de azi, chiar daca la prima vedere pare tocmai invers, ca sa zic aşa o secătură simpatica; care pot spune ca pentru mine a însemnat infinit mai mult în zilele acelea şi cu toate astea parca ma umilisem îndeajuns asleptindu-l şi căutându-L incit îmi venea foarte greu sa mai ma umilesc spunându-i şi altele care-mi stăteau pe limba, sa se mute la mine de pilda, insa ce m-a reţinut e ca el nu prea arata ca ar gândi ce gândeam eu, adică sa lase naiba mizeria asta de aici în care sta şi sa vina la mine şi sa vadă ce bine o sa fie, cu toate ca maică-sa şi toată familia iui ma ştie cum ma ştie ca i-am înşirat şi pe Coste! şi pe Nicu şi acum mi-a'cazui zor nevoie pe el, dar ce-avem noi în definitiv cu părinţii lui, ditamai intelectualii cu funcţii şi pretenţii şi el tot de azi pe mime trage barca pe uscat pe unde se nimereşte fiindcă uite ca n-au fost în stare nici să-l îndrume şi nici să-l ajute, dar de-acum, daca el mai mult tăcea, poate n-aştepta altceva decât sa plec, mă-nse! am poate, pentru ca apoi iar m-a dorit şi-mi era imposibil să-mi amintesc pentru a cita oara în acele trei sau patru zile şi asta a însemnat din nou totul pentru mine şi n-am mai putut şi i-am spus-o, s-o luam de la un capăt amândoi acuma cit o mai fi timp s-alegem ce-o mai fi de-ales din jafu' asta de viaţa iar atunci l-am descoperit iarăşi aşa cum mi se părea că-l stiu demult, rnai las adică decât ii sta bine unui bărbat sa fie şi neavând nimic să-mi ofere şi necatadicsind sa mişte un deget pentru a fi în stare să-mi ofere ceva cit de cit, desi eu chiar n-aş fi avut nevoie, ştiam şi i-am şi spus-o ca n-am nevoie decât de el pentru ca-n rest am de toate şi el cică sa nu ne gândim acuma şi om mai vedea noi, deocamdată să-şi caute slujba şi pe urma şi tot felul de chestii din astea care-mi întorceau stomacul pe dos, om vedea noi şi om făcea şi om dregea şi se zbătea carnea pe mine, să-l scuip şi sa plec şi ce dracului m-ar mai fi ţinut acolo atât de străină şi umilita, nu stiu ce urmăreşti poate să-ţi cad în genunchi, sa te rog, c-oi fi tu cine-oi fi, ca tine pe toate drumurile şi mai du-te-n de putoare nemernica şi de jegos şi trebuie ca i-am spus destule sau poate doar am vrut, pur şi simplu nu mai avea vreo importanta, iar el continua sa tacă cu ochii în tavan. Aerul din camera era încins şi dospit de mirosul trupurilor lor. Stătuseră numai cu lumina aprinsa, cu fereastra închisă şi storurile trase. Când au deschis sa aerisească, afara era din nou noapte şi începuse sa ploua.

  in sfârşit ne-am apucat sa decojim tabla de pe ultimele acoperişuri, tot cu răngile, coborând dinspre vârfuri spre streşini într-un echilibru sfiit, când pe vine, când în picioare şi frânţi de mijloc şi sprijinindu-ne mai mult cu tinjetul privirilor de văile abrupte ale foisoareior. Chiar daca prea putini dintre noi mai făcuseră pina atunci o astfel de treaba, după numai câteva zile ajunseserăm sa ne plimbam ca nişte pisici pe coamele lunecoase linse de ceţuri, trăgeam de răngi fluierând în urma sulurilor de tabla şi doar trei săptămâni a durat. Tabla cădea ca şuviţele de par în urma maşinii de tuns, în timp ce alta echipa o aştepta la poalele clădirii s-o încarce în basculante, şi imediat după aceea am desprins o parte din scândura tavanelor, căpriorii şi grinzile podurilor, pe care le-am aruncat în curte, lemn de stejar fasonat în urma cu cincizeci dt ani când s-a făcut ultima restaurare, neputrezit un milimetru şi parca jilav inca de seva, incit ai fi zis ca asta vara fusese ales din pădure şi băgat în gater şi putea fi întrebuinţat ca nou şi doar grinzile tavanelor au rămas la locul lor fiindcă pentru ele n-a fost vreme, aveam sa le alegem mai tirzm din moloz, dar deocamdată terminasem cu ultimele acoperişuri, cum nu se poate mai bine terminasem, caci a doua zi s-a pus pe ninsoare şi s-a lăsat un ger cum niciunul dintre noi nu-şi amintea sa fi apucat vreodată. Scuipam şi vedeam cum ies din noi gloanţe de gheata şi tocmai se anunţaseră minus treizeci şi cinci de grade, tocuri de gr nzi trosneau prin cabinete şi prin saloanele de fiziote. apie şi pufoaicele ne miroseau a fum şi ger şi cărămidă muceda şi sticlele treceau din mână-n rnina în timp ce se descopereau cunoştinţe comune, parca-n iarna Lu' 76 a venit Spermenzan la Rahova, îşi forţa Dolinga memoria, pai sigur ca da, finea tiu minte ca-n anu' următor, în martie, la cutremur, în seara aia ne-a lăsat spurcatii-nchisi în dormitor şi-a fugit să-şi scape pielea. După ce s-a liniştii, la un minut, Spermenzan a deschis şi zavoru' şi lacatu' pus pe-afară co bucata de sirma şi doua bete de chibrit. Da, în iarna Iu 76. Cine mai era Doamne în perioada aia acolo? Gică Bălaşa parca, ala de-a lucrat el mai mult pe la Policolor frigotehnist, de e el de fel din Glina. şi mai era şi ala, zi să-i zic, matahala aia, de trăia el cu Gică şi-n civilie, de-au lucrat ei într-o vreme amândoi în Policolor. aşa bre, Petrică Grasu, ala de se-ncarcase într-o vreme de peste zece coti pentru furaciuni cu acte-n regula din gestiune, de era el contabil la viaţa lui. asa, şi mai era şi unu' din fraţii Colivaru din Dudeşti şi tot din Dudeşti mai era şi unu' din fraţii Cocirlati, care-s acum toţi în Chicago. N-aveam altceva de făcut decât sa stam de povesti aşteptând sa se potolească prăpădul. Nu mai desluşeai nimic la trei metri în fata, iar pe cimpul dintre ruinele proaspete ale Aşezămintelor Brâncoveneşti şi Dealul Mitropoliei intrai în zăpadă pina la brâu, de unde numai cu trei zile înainte il vedeai siluit de vinturi de seceta încrucişate şi vărgat de rânjetul prafului de cărămidă şi zorile inca mai scuturau din ceata stoluri de ciori, dar de-acum şi ciorile pieriseră, s-a ales bules de ciori, spunea unul, Celestin il chema şi era pompier la viaţa lui şi neam de bulgari din Dudeşti zicea el ca este, dar să-l ia dracu' ce naţie de om o mai fi fost şi ala, a tot întins capcane pentru ciori cit a fost vremea buna, pe cimp, prin locurile unde se răreau brazdele de moloz, numai ce-l vedeai cum o zbugheşte dintre noi în direcţia Mitropoliei şi cum îngenunchează sa scormone pământul, întorcându-se agale în pas glorios cu-n porumbel d-ăla taciuniu fâlfâindu-i la piept ca o inima zbătându-se să-l ridice la cer, incit prima data aşa am crezut toţi, fiindcă altceva n-ar fi fost de crezut decât ca vrea sa se joace cu ea, s-o chinuiască şi să-i dea drumul sau s-o omoare, insa distracţia n-ar fi făcut poate cit efortul şi cheltuiala, caci capcanele acelea de sirma le ungea în fiecare zi cu un litru de ujei de motor de la buldozere ca sa nu le atace umezeala şi pentru a lucra fara greş, cu multa delicateţe şi neîndurare în aceeaşi măsura, şi pe lângă bobul de porumb ce-l punea înăuntru mai risipea de jur împrejur câţiva ştiuleţi, astfel incit l-am privit mai degrabă stupefiaţi decât chiorâş când i-a retezat gâtul cu un gest sumar şi firesc în cleştele unghiilor arătătorului şi degetului mare, nu fara o anume tandreţe şi pe urma a jumulit-o şi i-a dat afara matele aburinde ca un pumn de lava incandescenta, a înfipt-o în ţepuşa şi a început s-o răsucească prin flăcări, sfârâia şi picura untura din ea, e dolofana, e şi frajeda, nu poa' sa aivă mai mult de saij' de ani şi poate c-aţi vrea, da pofta, da' mai mult de-o aripa nu va dau, sa va vad leşinaţi şi nu va dau şi pina la urma a mâncat-o singur, şi chiar daca niciunul dintre noi n-am vrut sa gustam din prima cioara prinsa printre ruinele Aşezămintelor Brâncoveneşti şi desi mai apoi s-aii găsit destui care sa poftească şi să-şi astimperc policle. doar ăstuia, lui Celestin, i-a rămas firma de mâncător de ciori. Acuma insa, de când cu vijelia ce-i speriase şi-i alungase vânatul, îşi cumpără şi el salam şi-l frigea, mesteca felioare subţiri gândindu-se parca din carnea cărui frate e făcut salamul acela, definitiv parca amuţit într-o melancolie inerta, desi se mai găsea cite unul să-l consoleze ca doar n-o sa tina cit lumea prăpădul asta, ori să-i zgândăre speranţa arătându-i vulturul acela uriaş de fonta de pe una din cupolele Mitropoliei, dac-o prinzi pa cioara aia, moşule, face cit tot ce-ai căsăpit la viaţa ta şi nu mai ai nevoie nici de porc şi nici de curcan de Crăciun.

  Curgea apele da pa el de ‚ceai ce-i aia şi io atuncea am zis ca de frica, şi el ca şi noi cam la cin'zeci de hoţi care ne vedeam făcuţi terci sub zid de puşcărie. Da' nu. Ce făcea el atuncea cu lacatu' şi zavoru' puse pe-afară uşii dormitorului era ca şi cum ai fi speriat fieru' răstindu-te la el. Atuncea l-am văzut şi io ce-i poate pielea Lu' Spermenzan. Cică cel mai mare spărgător din Europa. Pân' la ora aia adunase şaizeci şi ceva de ani pedeapsa. intre timp buldozerele reuşiseră sa cureţe zăpadă din jurul ruinelor deschizând crâmpeie de front de lucru şi viscolul se mai liniştise, aşa ca am început sa petrecem cabluri prin găvanele ferestrelor scobite de tocuri şi pervaze, pe care le ancoram de buldozere ce patinau şi morfoleau zăpadă amestecata cu ciosvârte şi măruntaie de zid şi accelerau gata să-şi scuipe sufletul sub ziduri trainice, neclintite de trei cutremure mari, armate temeinic şi-n tihna cu belşug de lemn şi fier şi plasa de sirma, incit cablurile groase ca pe mina zbârnâiau surd şi se mai şi rupeau frecând opt straturi de cărămidă şi vibrând cu cite un buldozer la ambele capete pentru a pătrunde adânc în carnea palpitândă a fortificaţiei, pina ce tendoanele şi arterele erau retezate pe rând şi se surpau într-un nor de praf de moloz care imediat începea sa crească în tote părţile ca un întuneric roşu împroşcat de o haita de sepii şi care nu se risipea definitiv nici ziua şi nici noaptea, caci toată ruina aceea era pritocita şi nivelata continuu de fadrome şi excavatoare al căror fum se amesteca cu praful şi gazele basculantelor aflate într-un du-te-vino neîncetat în vreme ce noi mai alegeam cărămidă şi cu mina, alegeam din moloz şi grinzile şi tot ce era lemn, cu multa tragere, fiindcă nu toate basculantele luau drumul depozitelor, cel putin una din cinci o pregăteam pentru vreun client rămas pe drojdie cu lemnele în iarna aia, amarnica vreme ne-a fost dala, da' uite c-avem de toate iarna asta, în afara de foc şi d-ale gurii, da, în afara de foc şi d-ale gurii nu ne lipseşte nimica. Nimica-nimicuta, după cum va spui, spune Doiinga, şi c-a ieşit Spermenzan al meu curat ca floarea şi fara cazier şi s-auzea ca i s-a dat ceva, un fel de post pe la Miliţie ori Securitate. Giani Bajnorica ştie mai bine: i-a făcut consilier tehnic. Pe urma cică ar fi vrut să-l cumpere americanii şi ăştia ar fi vrut să-l facă scăpat cu paşaport în regula ca lua valuta multa pe el, da' n-a vrut el idiotu' de el. In 80 Spermenzan al meu era tot la paidamos, cu nouajdoi de coti, tot la Rahova, ca dacă-l ducea prin alte parti nu era mare lucru s-auzi c-a evadai şi se prezenta singur la Rahova la poarta dac-ar fi vrut sa se odihnească, iar dac-ar fi avut pofta de lucru ieşea pe tren şi făcea ravagii. Acuma intrase cu sase luni înaintea mea. Chiar în ajun de Crăciun, pe douajpatru decembrie 79 m-a arestat pe mine. Ehhhh. Pe-ntii februarie am ajuns la Rahova cu pericol social pe dosar. Prin munţii proaspeţi de moloz aburinzi sub ninsoare cutreierau cârduri de ţigănci cu saci năclăiţi de jeg rânced altădată folosiţi pentru sticle goale. Multe veneau direct de la curăţatul zăpezii de pe străzi, înhămate peste canadiene şi pufoaice cu ilice portocalii şi opintindu-se la tomberoane umplute cu chituci şi căpătâie de scândură, la sânii şi cărucioare de butelie, şi apăruseră şi câţiva miliţieni sa le alunge şi sa le răstoarne sacii şi tomberoanele, fara convingere şi osteniţi şi scârbiţi de ger şi de căţăratul pe mormanele de moloz, dar mult nu mai avea sa dureze, cit de curând aveam sa iasam cimpul ca-n palma şi aveau sa vina alţii sa sape alta fundaţie.

  Multi o uitsera poate pe maică-sa, Vatala, dar pe taică-su destui şi-l aminteau de vreme ce pina vara trecuta l-ai fi putut vedea pe Spermenzan cel bătrân în intersecţia aceea, a treia pe linia tramvaiului nouăsprezece, cum treci de Crucea de Piatra. El îşi chema clienţii cântând şi pocnind din doua cutii de crema, cu atâta inima incit erai sigur că-i tin şi de foame şi de sete cântecele acelea, caci prea rar vedeai pe cineva oprindu-se să-şi lustruiască pantofii la el. La ora doua punct lua lada cu perii sub brat şi o pornea cu pas deşelat şi deopotrivă băţos, hotărât şi aureolat de un soi de osteneala împăcată, cu figura subţire şi tuciurie luminata de ceea ce s-ar putea numi sentimentul datoriei împlinite. II vedeai traversând linia de tramvai şi intrând în birtul de pesle strada şi aşezându-se la o masa si, tot asa, cântând şi acompaniindu-se frenetic din cutiile de crema, îşi depana răbdător prezenta aşteptând să-i dea unul şi altul cite o halba de bere de pomana, caci dom' Sever, barmanul, căruia Spermenzan cel bătrân i-ar fi putut veni tata vitreg de vreme ce o ţinuse câţiva ani pe maică-sa, Vatala, arareori il baga în seama şi îndeobşte când se hotăra să-i înfigă gheara în ceafa pentru a-l conduce afara ţinându-l la oarecare distanta şi mai mult pe sus pina la usa, ca pe un animal mic şi murdar, ca mi-ajunge cu-atâta balamuc şi-mi ţăcăne creierii-n cap de cutiile alea ale tale. Era uriaş dom' Sever şi încins peste pântecul revărsat cu o fata de masa scrortita de sosuri vechi şi zemuri verzui de carne şi cu figura rubiconda şi ras în cap şi cu sprincene stufoase şi răsucite ca nişte mustăţi şi numai ce-l auzeai smiorcăindu-se pe la mese că-i singur în toată prăvălia, el ia comenzile, el la bar sa umple halbele şi tot el la grătar sa întoarcă micii şi tot el la usa sa le taie calea ălora care pleacă neplătiţi şi multi pleacă neplătiţi daca ma vede singurel cu atâtea pe cap de nu-mi mai vad capu' de-atâta alergătura şi-am şi tensiune şi-ntr-o buna zi am sa cad sa nu ma mai ridic, o sa fac o ditamai gaura în duşumeaua asta putreda care auzi cum se vaita sub mine din toate scândurelele, auziţi-o, o sa cad în pivniţa sa ma mănânce şobolanii acolo-sa, asuda dom' Sever smiorcăindu-se, asuda neîncetat şi iarna şi vara şi când servea şi când se aşeză să-şi traga sufletul şi vedeai cum ii ţâşneşte sudoarea din rădăcinile ţepilor scăfârliei abia încolţiţi, curgându-i în pâraie groase peste chip, într-un voal de sticla topita, oh, bietu' nostru dom' Sever, te vom scoate cu macaraua din pivniţă, nu te vom lăsa şobolanilor.

  Pe data de 12 martie 1985 am plecat, şi era ca şi cum nimic nu fusese vreodată pe locul acela. Speriasem deja ultima piatra din Aşezămintele Brâncoveneşti lăsând în urma o arătură de moloz vesteda-cretoasa şi mutându-ne în Titan, unde până-n mai am rupt zece kilometri de cablu demolând Moara de Ciment pe locul căreia avea sa se extindă Fabrica de Maşini-Unelte şi Agregate. Pe urma am intrat în Institutul Medico-Legal. Noi dărâmăm şi ei lucrau de zor, pentru ca nimeni nu le dăduse inca veste unde se vor duce cu tot cu morţii lor. Devenisem foarte buni prieteni cu morghistii, droghişti de fapt, aşa îşi ziceau ei, fiindcă toţi se ţineau că-s farmacişti de formaţie, specialişti şi crema cremelor acestei branşe şi oricum erau nişte oameni de excepţie în ceea ce ne privea pe noi, oameni de vreo mie de lei pe zi, chiar daca nu prea ţi-ar fi dat mina să-i invidiezi şi am căzut de acord ca aici nu-i de stat nici pentru de zece ori mai mult, adică sa dai borhotul afara din morţi şi pe lângă asta cite nu făceau robotind toată ziulica ca nişte furnici, spălând şi cărându-i de acolo colo unde era nevoie şi bărbierindu-i şi îmbrăcându-i şi pregătind totul de la a la zet pentru drumul cel de pe urma, o sumedenie de munci necalificate adică, pentru care nu se-nduplecau sa tina pe lângă ei alti oameni, numai pentru a nu le ştirbi dintr-un câştig pe care-l sporeau şi prin înmulţirea substanţelor de îmbălsămare care se ştie cit de scumpe sunt, şi pe urma gândeşte-te ca morţii aduc noroc la orice pe lumea asta daca, ie-nvirlesu zi de zi în preajma lor, drept pentru care nici rudele nu se prea uita la bani, dorinţa lor fiind aceeaşi cu ultima lor dorinţă şi chiar şi cei mai nevoiaşi visează la o moarte proprie, aşa cum altădată a visat la o viaţa proprie, adunând zile neasemănătoare cu ai te zile ale altor vieţi. La Morga mâncaseră o pâine şi cei trei care, cu un an în urma, aprovizionaseră cu ficat vreme de câteva luni restaurantul Budapesta, şi pe care colegii lor ii socoteau pe buna dreptate cretini cu acte-n regula, caci o bucata din aceea de ficat de mort putea oricând sa ajunga-intr-un laborator, ceea ce s-a şi întâmplat şi se ştie ca asta-i mai ceva decât orice altceva şi de aceea ii şi zice atentat la sănătatea sau viaţa nu mai stiu cui, pai pe buna seama ca a cui s-o hrăni cu măruntaiele frăţiorilor şi surioarelor sale, pai toi atât pedeapsa au luat ei cit inginerele alea de la Fabrica de Lapte, e imposibil sa nu fi auzit, care rămânea ele singure după program, când pleca şi tot schimbu' doi şi se scalda în recipientele cu lapte sa li se fajezeasca carnea şi sa se-ndulceasa dracu' sa le ia cum îţi spun, ca cine-a dat peste ele e tocmai un consătean de-al meu paznic acolo care era schimbu' trei la poarta şi daca n-avea somn hai sa facă şi el o tura prin secţii să-şi ia pân' la ziua dreptu' de unt şi caşcaval şi-acuma daca le-a găsit balacindu-se-n lapte ca la'strand decât numai ca era-n pieile goale, ştoarfele, nu ca le spune daca nu sta şi ele o data ca, doar nu le-o face alta gaura, cică doar o data fiecare pân' la ziua, ca ele era patru, stajiare, şi el un ditamai mocofanu' cit muntele şi mai vinos decât un măgar, fincă se ştie ca doar ăştia are parte de lucru pe la poarta, la Lactate ori la Antefrig, la Abator ori la Vinalcool ori la Fabrica de Bomboane, doar n-o sa vina aicea să-şi verse sufletu' pe matele morţilor şi cică la mine-n ghereta că-i cald sau mai bine-n căzile astea sa ne zbenguim şi sa ne bălăcim ca nişte boboci de rata, ui mamale-tatale cita foamea-n gâtu' taranului, da' vezi ca ele a zis că-i vorbă-n vint, ca cine ce poa' sa le facă şi n-au vrut să-şi spurce carnea lor frajezita şi-ndulcita cu mocofanu' ala, c-altminteri ar fi scăpat, vai de tinerelele lor. Aia e, vezi, fiecare după cum il frământa priceperea, şi mai ciumeţi şi mai făcuţi grămadă, cu ficat de mort ori cu bai de lapte da' ce sa mai zici de nea Silvian al nostru care nici în afara legii nu calca cu vila lui pe lângă care şi-njghebat o crescătorie de dobermani hrăniţi împărăteşte cu măruntaie de cadavre şi spune ca n-are nevoie sa tina mai mult de cinci femele şi un mascul şi n-are la ce sa se omoare de vreme ce vinde doar căţeii numaidecât ce-i înţarca cu cinci mii bucata, bravo nea Silviene.

  Iar luna iulie părea doar ca trece. Atunci a fost când n-am mai mişcat nimic din Morga. Zilele înţepeniseră fixale-n piroane de dogoreala, i'rigea aerul împletindu-se şi despietindu se în efluvii de formol şi-n damfurile măruntaielor frăţiorilor şi surioarelor noastre pe care le mâncau câinii. Niciunul din noi nu catadicseam sa adulmecam vreo împotrivire prin delirul caniculei, nemaiamintiridu-ne cum munceam altădată şi nu scăpăm ocazia de a fura orice ne-ar fi căzut la-ndemână, munceam şi furam azi, numai pentru ziua de azi şi ca sa avem ce mânca azi, pentru ca nu exista nici un mâine şi cu atât mai putjn un ieri şi de-acum dispăruse şi azi, ori rămăsese doar pentru leşinaţii de morghisti trăgând de morţi în disperare la gândul ca le vom strica rostul cit de curând făcându-le zob şandramaua de buncăr de beton ce ne amara viaţa tocind cabluri de otel ca pe mina şi gripând motoarele buldozerelor, ii vedeai în sorturi şi-n slapi apărând în capetele culoarelor cu morţii în spinare ca nişte gladiatori, umblând tot scăldaţi în sudori şi-ntr-o veşnică stare de semitrezie şi pe măsura ce înaintau în ceasurile amiezii arătau ca purtaţi de un al şaselea şi al şaptelea simt, din ce în ce mai năuci şi din ce în ce mai lucizi şi spălându-se din creştet până-n talpi cu vodca poloneza şi trimiţând după bere Randenberg şi calupuri de gheata în vreme ce noi degeaba ne-am fi îmbătat acolo şi-n definitiv noi nu ne puteam compara cu ei, iar bere la halba se-ntâmpla ca se găsea în vara aceea prin toate bodegile oraşului, trezita şi calda, clocita şi cu gust de borş sau Dero, asta nu conta chiar deloc pentru măruntaiele noastre ce vor hrăni câinii lui nea Silvian, fiindcă băutura-i din belşug mai cu seama atuncea când este ieftina, ca şi mâncarea şi toate celelalte, şi daca nici belşugul nu ne-ar fi priit atuncea ce dracu' altceva sa ne priască prin focul Aceluia suflând peste lume pustiitor şi lăsând brazde de cimp vested-cretos pe unde trece şi toată cenuşa duhorii Lui intru odihna pământului, incit primele cinci halbe le beai de sete şi următoarele cinci ca sa te binedispui şi pe urma tot aşa pina ai fi reuşit sa te-mbeti, de pompierul ala rnincalor de ciori vroiam sa spunem, care asta s-a îndeletnicit într-o buna zi cu treizeci şi ceva de halbe de la zece dimineaţa pina la cinci şi n-ar fi fost mare lucru c-a luat-o printre dărâmături pe calea Cauzaşi pina a căzut secerat de vipie în fata ruinelor cinematografului Tomis. sub botul tramvaiului 19. da' ai fi putut sa dai inir-o coma alcoolica Celestine tata, l-a mustrat părinteşte un morghist a doua zi, şi cite cazuri şi cite nenorociri şi s-am io d-aia de cite un leu în buzunar acuma din citi am scos borhot de tescovina, decât numai ca nu prea avea habar celestin cum arata aia o coma alcoolica, desi poate trecuse de sute de ori pe lângă ea pe strada şi de cate ori nu dăduse nas în nas, da' uite ca nu luase amite să-i retina chipul, pentru ca la un caz de doamne fereste sa se ferească din calea ei.

  Într-o vreme, lui bajnorica mai mult pericol social ajunsesem să-i spunem şi drept eca îşi simţea orgoliul alintat oricât de ranjit ar fi fost tonul nostru. Altminteri, el era o stârpitură blonda încărunţită, unu' din aia doi la metru şi lat în spate cat un bilet de tramvai. Era cică şofer pe o autoutilitara în ajunul acela de crăciun când l-a oprit un ofiţer de circulaţie să-i arate ce are sub bancheta, direct la bancheta a pus botu' spurcatu' şi fara să-l mai încurce altcum, încât de buna seama ca fusese dat în primire. Avea sub bancheta doua pungi cu ceasuri electronice care nici macar nu erau ale lui, doar le ducea la cineva în Bucureşti, ca sa vezi de unde ti se poate trage când e sa se aleagă prafu'. şi tot targguindu-se cu gaborul ala, cică din vorbă-n vorba i-ar fi tras peste gura de câteva ori cu o bucata de fier şi i-a dat afara toată dantura… Ba mai degrabă s-o fi întâmplat invers, ai crede când vezi ce orga devastata de vijelii amarnice deapănă pătimirile lui Bajnorica, dar fie şi asa, Pericol Social. El clipea des când înfigea ranga în pervaze şi-n uşori şi când se prăbuşeau grinzile il vedeai gata s-o ia la fuga. Era în schimb un excelent comisionar. In fiecare dimineaţă il trimiteam sa vadă ce a mai băgat în hala la Unirea, fiindcă pentru el nu existau cozi mai lungi de cinci minute şi-n afara de asta dobândise pe atunci o dexteritate rara de a se aproviziona de prin autoserviri. Ciordea privind drept în ochii femeilor ce patrulau printre rafturi, zâmbindu-le şi dezvelindu-şi gingiile vinete peste sufletele lor şi tocmai când se strângeau în ele de dezgust cărăbănea sub pufoaica sticle sau cutii de conserva. Se mai întâmpla că-l prindeau, mai lua omor de la vânzători şi-n drum spre miliţie i se făcea rau şi se zvârcolea pe jos ca o găină tăiată, scuturat de boala aia reaua sa fie acolo la el şi vai de steaua lui de nenorocit şi nu pare sa aivă mai mult de patruzeci şi ceva de ani, incit orice specialist în boala aia reaua ar fi lăcrimat peste spasmele lui, caci în aceasta direcţie avea un geniu de necuprins în vorbe şi numai să-l fi văzut cum devenea pe rând surdo-mut, orb, cretin, paralitic şi cum ii curgea sânge din nas la comanda şi cum i se-ntindeau balele şi mucii pina la genunchi şi i se prăvălea vederea în fundul capului şi-i dispăreau pupilele şi i se umfla limba cit o cărămidă, cum i se-nmuiau şi i se-mpleteau picioarele şi cum i se rupeau încheieturile apropiind vârful degetelor picioarelor către genunchi şi-i înfloreau sub fălci noduli cit oul de porumbel, iar uneori când povestea glasu-i era străbătut ue o gâtuire smiorcăită, nici nu vrea să-şi aducă aminte, da' nu pot, e un fel de spurcaciune-n mine care nu ma lasa şi nu ma lasa şi iar nu ma lasa sa uit. Am stat la Rahova nici o saptamma, ca m-au trimis pachet la stuf. Când am ajuns acolo era ca-n filme: de la autobuz la dormitoare am mers prin culoar de caralii, din cinci în cinci metri carallu' cu câinele lup şi cu pistolu' mitraliera de git şi noi zdranga-zdranga cu lanţuri la picioare şi câinii latră ca la balamuc, sa sara pe noi sa ne halească şi mai mult nimic. Era unu' care zbiera, baaaaa, la stâna ba cu câinii, baaaaaa! La oi, ciobanilor, ghelbanilor, tu-va-n gura de jigodii împuţite, baaaaa! şi gaborii făcea spume la gura cotrobăind printre noi şi nu dădea de el deloc. Era unu' care vorbea din burta şi tot aşa şi urla când l-apuca pandaliile alea amare. Fusese cică tehnician veterinar şi unii spunea c-a intrat politic finea zbiera din burta lozinci contra partidului prin localuri. Da' vezi ca asta n-ai fi avut cum sa ştii din dosar. Alţii spunea ca după dosar ar fi intrat pentru viol zootehnic, chiar aşa ii zice, auzi nenorocire care sa te tina ani grei la ocna, care pentru noi oricum era mai la-ndemână decât ca se bate-n parte cu comuniştii şi cu Ceauşescu, cu lozincile lui strigate din burta, de care şi hoţii şi nu mai zic gaborii se fereau la fel ca şi cei de-afară, şi mai bine spune cite turme de vaci ai impulat, moşule? şi el te fixa fara sa deschidă gura, am impulat-o pa mă-ta, pa vaca da mă-ta, pa mă-ta, pa mă-ta, de făceai pe tine de ris când il vedeai cum vorbeşte.

  Pe 7 mai 1984 am intrat în Aşezămintele Brâncoveneşti cu răngi şi furnicaţi de frenezia distrugerii. Am scos mai întâi uşile din balamale şi tocurile ferestrelor după ce am spart geamurile, am smuls din ziduri pervazele şi uşorii şi pe urma am jupuit de pe pereţii laboratoarelor, bailor şi culoarelor pogoane de faianţă ce putea fi folosita, ca şi noua, din care o parte am reuşit s-o vindem, pe fuga şi tocmită-n graba, la nici un sfert din preţul ei din magazin, ferindu-ne unul de altul, dar mai ales ferindu-ne de cei care-şi luau dreptul ia lumina zilei şi cu acte-n regula, dat fiind ca sarcina lor era sa vegheze ca tot ce iese pe poarta spitalului sa ia drumul depozitelor ICRAL-ului. Ma tot gândeam io, Giani-Giani, ce dracu' caut io aicea cu şerpii şi lipitorile calare pe mine şi cu norma aia de-ţi venea să-ţi iei gâtu' şi pina la urma am mâncat doi pumni de var de pe zidu' dormitorului şi-am ieşit la raport într-o dimineaţă cu febra mare, ca cer sa fiu trimis înapoi la Rahova de unde-am venit ori oriunde altundeva, numai sa ma dea de aicea de la stuf. Cică bine cetăţene, face gaboru'. Hai la pedagog. Ce nu-ţi convine, cetăţene? face pedagogu'. Permiteţi sa raportez, cetăţene pedagog, io am febra mare de-abia ma tin pe picioare şi nu mai rezist aicea. Cetăţene Bajnorica Gmni, face spurcatu', de-aici n-avem unde sa te dam. Daca ii-e peste poate, ia cuţitu' asta şi taie-te, şi-mi da un ditamai sisu', d-ăla de vânătoare cu care se beleşte ursi şi mistreţi. Vezi ca ma citise bine spurcăciunea, ştia ca nu sunt din aia care şi c-o juma' de lama se taie de face sa zboare sângele din ei în toate părţile, care nu şi-ar fi băgat în cir cu ei în felu' asta. Mie doar ca mi-a venit dracii şi i-am trântit cuţitu' pe masa să-i sară-n ochi, ia-l tu şi tai-o pe mă-ta, ca daca era ceva de capu' tau nu stăteai aicea sa dai educaţie la hoţi şi la pizdari! şi el, zece zile d-arest de gradu' zero pentru cetateanu' Bajnorica Giani. şi iar mi-au pus lanţuri la picioare şi de la zece la cinci dormeam pe pat de scândură care-n restu' zilei se-ncuia cu lacăt pe perete şi zăceam pe ciment şi o zi trecea acceleratu' şi o zi personal u', adică o zi trecea mai repejor cu doua sute de grame de pune şi apa şi a doua zi trecea mai greu cu apa numai. Ce sa mai, ca rn-au făcut spurcăciunile. M-au scos de-acoio înainte de termen. M-au scos târâş. Mort m-au scos. Decedat la Poarta Alba în arest de gradu' zero. şi pe urma am dislocat bucata cu bucata plăcile de marmura ale treptelor holurilor principale şi le-am încărcat în basculante împreună cu balustradele din popiei de gresie alungiţi şi de forma unor amfore zvelte, iar primele calorifere, cazi, bideuri şi vase de closet le-am coborât pe scări şi cu frânghia pe ferestre, insa celor mai multe, presaţi de timp, le-am făcut vint de la etaje direct în curte. Din zidurile holurilor principale am scos zece placi de marmura înalte de doi metri şi late de unu, inscripţionate cu texte chirilice, folosindu-ne de dalta şi ciocan şi unde nu s-a putut altfel am băgat picamerele, dar pina sa ne apucam de lucru a venit o echipa de filmare de la nu stiu ce studio şi şi-a făcut de lucru pe lângă ele câteva zile, ceea ce iarăşi ne-a întârziat şi iarăşi a trebuit sa intram în viteza, incit pe toate le-am încărcat în basculante ştirbite pe margini şi patru din ele făcute bucăţi, da' sa zic acuma ca nu se făcea s-o mierlesc în felu' asta, c-aveam şi pedeapsa mica şi nici politic nu eram şi poate ca de frica ori cu a nu stiu cui aprobare m-au dus nu la spital la Jilava, ci direct la Spitalu' de Urgenta în oraş şi p-orma la Garitas. Ori ca m-au confundat cu altu', finea nu se prea ştiau unu' de altu' care cu ce e nici chiar din dosar şi fiecare era cu soarta lui scrisa sus de tot, care pina s-ajungă la respectivu' se mai întâmplă sa cada pe altu', adică aşa a vrut Dumnezeu pina la urma sa stau o luna şi mai bine la Caritas, la păpica buna şi la căldurică şi vizite şi pachete ca şi-n civilie şi nevastă-mea aia cu care eram atuncea putea sa vina oricând şi-o băgăm în toaleta şi-i trăgeam la buci în picioare ca câinii şi trai pe capu' meu şi când m-am întors la Rahova pentru cit mai aveam, Spermenzan era tot acolo, acolo o sa putrezească daca n-o fi şi putrezit deja. Tot acolo era şi-n 83, îşi amintea Dimitrie Cafanu, care asta nimerise acolo dintr-o razie a miliţiei aflându-l de ani de zile neîncadrat în cimpul muncii şi corespunzând decretului respectiv cu pedeapsa de la trei la sase ani, şi Spermenzan asta, il baga seara la arest cu lanţuri la picioare şi dimineaţă il vedeai cum se plimba prin curte ca pe moşia Lu' tac-su. Tăia amaritu' de el tot ce-i ieşea în cale, şi lanţuri şi gratii şi lacăte c-o jumătate de lama de ras, hir-hir-hir toată noaptea daca n-o fi avut somn şi altceva n-avea de făcut. Ţinea bucata aia de lama ascunsa sub limba, dar toţi gaborii ştiau de ea şi zbiera mereu la ei când i se părea ca se-apropie sa i-o ia, nu v-apropiaţi ca-nghit lama! nu v-apropiaţi ca-nghit lama! Da' mai înghite-o odată dracului, moşule, ca ni s-a gaganit de când o tot înghiţi şi n-o mai înghiţi. Cel mai mare spărgător. ii căzuse tot păru' şi-avea bibilica opărită şi buburoasa, ca la scalpaţi. Avea gaozu' făcut ferfeniţă în ultimu' hal. Era fetiţă oricui, pentru-o ţigara stătea cum il puneai, oh, cel mai mare spărgător din Europa, la care Dolinga meditează, pai ceva-ceva tot a fost de capu' lui.

  Căutătura lui şi mersul lui de elefant suferind printre mese emanau o duhoare dulceaga, domestica, dominând rumoarea anemica din localul în care n-ar fi încăput mai mult de zece clienţi, incit după prinz pe multi ii vedeai aciuindu-se pe afara, aşezaţi pe bordura trotuarului cu halbele intre picioare, la o jumătate de pas de şină, iar când trecea tramvaiul 19 halbele pline clipoceau debordând pe caldarâm, dar oricât de aglomerat ar fi fost, la cinci fara un sfert se elibera un scaun şi jumătate din masa de la geam, pe care apărea un platou cu treizeci de mici şi cinci halbe, una cu vodca şi restul cu bere, asta pentru o prima repriza de încălzire şi intrare în mina, caci la ora cinci punct, când piuia ora exacta ia difuzorul agăţat deasupra afişului cu Nu servim persoanele aflate în stare de ebrietate, descindea acolo unul cit doi dom' Sever pusi cap la cap, daca ati putea sa va închipuiţi pe acel Atanasie Grigenu, liber-profesionist şi proprietarul unui minuscul atelier de ipsosarie şi monumente funerare, unicul proprietar şi lucrător al acestui atelier, căruia i se mai spunea şi domnul Tona şi domnul Roman Diesel, deoarece adesea era văzut în drum spre domiciliul clienţilor sai ducând cite o cruce de marmura pe fiecare umăr, cu pârghiile antebraţelor frânte pe stâlpii paralelipipedici îngropaţi adânc i' grămezile de muşchi ale umerilor sai şi ţinând pumnii încleştaţi la nivelul privirii într-o prea afectuoasa şi interminabila strângere de mina în timp ce deasupra capului ivit din jugul de piatra mult deasupra capetelor din jur, braţele crucilor se loveau încălecându-şi ecourile în văzduh şi se legănau şi se zbăteau învolburând înălţimile, incit cineva a fost curios odată, reuşind după multe staruinti să-i înduplece şi lui curiozitatea însoţindu-l de-a lungul a patru statii pe linia lui 19, gâfâind cică în aşa hal ca domnul Tona i-ar fi spus să-şi întindă un hamac acolo, intre braţele crucilor, iar în piaţa Decebal aii făcut o halta la un cântar pentru lăzi de fructe, o suta optzeci şi doua de kilograme cântăreau cele doua cruci, iar domnul Tona dor 0,14 tone, gândiţi-vă numai, strănepot, nepot, şi fiu de pietrar, el purta ca un orgoliu ostentativ sortul acela de piele argăsită grosolan şi cit un aşternut fara sfârşit încropit din nenumărate bucăţi de sorici poros şi tapan şi pudrat din belşug cu sfărâmătura de piatra, nici duminica nu-i dădea jos şi se spunea ca nici duminica nu lasa lucrul şi ciocăneşte păcătosul de el ca un apucat, zi de zi fara răgaz, din viul nopţii pina când poposeşte la dom' Sever să-şi facă plinul. – neinvrednicindu-se nici macar atunci sa se schimbe, incit nimeni n-ar fi crezut ca mai are şi alte haine în afara de hartanitura aia cusvua din pieile unei turme de porci care-l. Înhama peste carura de mister univers năpădită pe alocuri de grăsimea întreruperii antrenamentelor, dar nu, e mai putin adevărat ca nu era prea uşoară nici povara celor cincizeci şi ceva de ani pe care o ducea o data cu crucile sale şi totuşi el nu-şi îngăduise vreodată clipe de răgaz mai lungi tocmai pentru ca dintotdeauna se înverşunase de unul singur şi n-avusese nicicând vreun asociat şi nici nu-şi dorea, şi nici vreun suflet pe lângă ei, un căţel sau o pisica barem, astfei ca din capul locului crucile lui le deosebeai de oricare altele făcute în acest oraş prin aceea ca erau foarte lungi, partea care intra în pământ fiind inca şi mai lunga decât cea care se vede, şi sprijinin-du-se aproape pe fruntea odihnitului, daca ati mai pomenit aşa ceva, şi tocmai de aceea ar fi fost şi greu de transportat cu roaba, iar un căruţ pe măsura acelor cruci fara îndoială ca ar fi încurcat traficul, în vreme ce un camion de buna seama ca ar fi întinat firma domnului Roman Diesel, care defilând cu crucile sale prin lume îşi făcea reclama, economisind totodată şi preţul transportului, şi totuşi dincolo de ce-ar fi fost de văzut şi de cumpănit, tot ce ieşea din mina lui ii purta marca şi renumele.

  in acelaşi timp se dărâmă pe Cauzaşi. Acolo mergea mult mai repede şi nu era nevoie de cabluri şi buldozerele lucrau doar la nivelat în urma excavatoarelor ce întindeau braţele prin coşmaruri de pâclă purpurie, bătând în zid cu pumnul cupei, cioc, cioc, e cineva acasă, şi la următoarea ciocănitura nu mai era nici casa şi nu mai era nimic. Noi insa aveam viaţa grea cu buncărul, de marmura şi beton care era Morga. Plesneau cablurile de parca ar fi fost din cânepă putreda şi n-aveam decât sa împletim cite doua şi cite trei şi sa punem cite doua buldozere la capetele împletiturii. Scurmau senilele în neştire şi esapamentii şi carterele motoarelor se încingeau pina la a deveni transparente, incit vedeai ca într-o radioscopie în măruntaiele diavolului bielele zbătându-se în capul pistoanelor prin limfa de ulei.

  Spre sfârşitul lui septembrie abia, am teminat şi noi cu Morga. La vremea aceea, intre cheiul Dâmboviţei pina dincolo de Calea Dudeşti şi de-alungul Cauzasilorpina spre Podul Mărăşeşti, pământul scurmat de senile fumega prin craterele fundaţiilor şi pivniţelor şi peste văile de cenuşă şi moloz risipite în dire de tocătura de grinzi de lemn şi fier pritocita cu cioburi şi garduri din plasa de sirma şi fier forjat şi cu vrafuri de tabla de acoperiş terciuite sub rotile basculantelor şi copaci smulşi din rădăcină, cu trupurile scobite de rani mari ce se cicatrizau instantaneu în atmosfera saturata de praf, înfăşuraţi cu fire electrice peste frunzişuri laolaltă cu fragmente de stâlpi de beton, iar pe cioturile pitice de ziduri ramase în picioare se vedea culoarea intima a zugrăvelii şi urmele tablourilor şi afumătura de pe pereţii bucătăriilor şi pe duşumele se distingeau urmele mobilelor şi covoarelor şi totul se străduia sa amintească despre un trecut demult lăsat în urma, atât de îndepărtat şi atât de incert incit nu mai avea cum sa aparţină cuiva şi uite-l cum vine şi uite-l cum trece stârnind viermuiala celor care căutau şi scurmau solitari, alegând tot ce ar mai fi fost bun de ceva şi ducând cu sacul, cu spinarea şi cu toate neamurile de camioane trase de cai în vreme ce basculantele erau încărcate de-a valma cu lot ce apucau cupele excavatoarelor, zi şi noapte într-un du-te-vino furibund cărând oraşul la gropile de gunoi de la marginea oraşului.

  in ultimele zile ale lunii noiembrie evacuaserăm tot molozul din zona. Rămăsese un pilc de clădiri, pe o fâşie lăţindu-se treptat în forma de piinie de la Biserica Sfântă Vineri pina spre magazinul Unirea, în care am intrat în prima zi a lunii decembrie mcepind prin a dărâma proprietăţi ale comunităţii evreieşti, o biblioteca şi un depozit de alimente şi materiale de construcţii, o crescătorie de păsări şi abatorul ei, clădiri joase şi cenuşii smerite la poalele sinagogii de un alb de gheata inflamat de inscripţiile roşii sapate-n tencuiala faţadei, după care am desfiinţat adăposturile pionierilor speculei cu ţigări, caci acolo crescuseră preturile într-un tempo de tot leşinat, cu nici o suta de lei de-a lungul a vreo douăzeci de ani, acolo agonizase pulsul bursei, în casele acelea de periferie meridionala înghesuite şi străbătute de scuaruri scorburoase, întortocheate, cu terase lungi, legate prin frmghii de rufe, incit doar mergând din apartament în apartament şi din gang în gang, fara sa vezi cerul, puteai ajunge în strada Mămulari şi-n strada Sfântul Ion Nou. Noi am ajuns în Mămulari în zece zile, lăsând în urma o jumătate de pogon de cimp arat de ‚buldozere şi intrând în case negustoreşti cu balcoane şi garduri de fier forjat irupând gheare şi ciocuri, căngi şi profile de halebarda şi deasupra intrărilor felinare ornamentate cu circei spiralaţi migălos şi pe copertinele din vitralii în culori crepusculare străjuiau câini cu capete de diavol şi aripi de liliac şi-n tencuiala faţadelor erau dăltuite blazoane cu Bucureşci 1896 sub numele arhitectului şi primului proprietar.

  Unii dintre ultimii proprietari locuiau acolo de patruzeci şi ceva de ani. Bâjbâiam turmentaţi printre ingeri avântându-se către cerul tavanelor în fâlfâit de aripi iscând degradeuri azurii-purpurii şi printre nimfe grasalane despletite hârjonindu-se la scalda şi brâie împletite de ipsos suflat cu bronz şi sobe suple de teracota cu luciu opalescent, iar tavanele holurilor închipuiau ceruri împăienjenite de frunziş şi rinduneie planând spre cuiburi cu pui căscând ciocurile, uite, nu s-a clintit nimic la nici un cutremur. Dumnezeu a avut grija de noi, şi-am fotografiat casa colţişor cu colţişor, totul am fotografiat, mai spunea proprietara alungindu-şi parca unele mustrări de conştiinţă, nimic-nimic nu mi-a scăpat, e toată agoniseala mea de-o viaţa aici, de când m-am măritat, din 40, şi mobila am mai dus-o la consignaţia ca n-a încăput toată la neamuri şi geamurile uşilor de la livinguri sunt cristale sculptate şi şlefuite, uite, cristale unicat, fiecare are pe el semnătura artistului, le las aici, n-am ce face cu ele acolo, oh, doua camere-n Baba Novac cu paliere lungi ca la spital şi ciment şi linoleum pe jos şi pereţi din prefabricate de beton, cum zicea barbata-miu Dumnezeu să-l odihnească care a fost conferenţiar la Medicina Veterinara, ca blocurile astea noi nu-s ca grajdurile, făcute ori din cărămidă arsa ori din paianta, dar niciodată din beton ca se-mbolnavesc animalele, şi nici nu dăduseră drumul la gaze şi la căldură când am trecut pe-acolo săptămâna trecuta şi bine ca n-am vândut butelia mai spunea bătrână şi aici mereu am făcut focul cu lemne, cu multe lemne fiindcă se-ncalzesc greu camerele astea mari şi picturile de pe pereţi tin rece şi nu ne-am indurat sa le-acoperim cu huma, n-a vrut barbata-miu, Dumnezeu să-l odihnească.

  Mdam, au stat bine jigodiile aici, murmura cite im tovarăş prim de la sector măturând pereţii cu priviri mari, mdam, au dus-o ca-n filme jigodiile. Mereu apăreau de la sectoare şi de la municipiu tovarăşi primi şi tovarăşi vice şi haite de tot felul de neamuri de tovarăşi echipaţi ca pentru expediţii lungi pe vreme vitrega, în bocanci de alpinişti, în canadiene şi combinezoane matlasate şi pelerine cauciucate şi doar gentile diplomat aminteau de apartenenta lor la ultima generaţie de tovarăşi care veneau sa pipăie pulsul lucrării şi sa impulsioneze, caci pina la revelion trebuia păpata şi felia asta de oraş, şi tocmai trecuse şi tovarăşul care purta în geanta sa diplomat o pereche de cătuşe, şi toată lumea ştia despre el ca are dreptul sa aresteze pe oricine crede de cuviinţă, în cazul când constata ca sabotează ori întârzie lucrarea o secunda.

  Ei îşi scoteau ultimele bagaje din saloanele lor pictate în ulei cu câteva ceasuri pina sa apară excavatorul sa bata cu pumnul în perete, desi fuseseră anunţaţi şi presaţi cu multe săptămâni înainte şi parca tot nu le venea sa creadă şi parca tot asteptatu o minune care nu se mai arata şi rămâneau în urma lor borcane cu murături şi farfurii cu restul mâncării de aseară, borcane şi cutii cu tot ce e nevoie la bucătărie, şi bocancii noştri fojgăiau prin dire de gris şi cacao şi se-nnoroiau prin baligi rubinii de dulceţuri, dar nu ne mai îmbia nimic, ciori mâncasem la Brâncovenesc şi totuşi nu eram chiar atât de leşinaţi pe cit am fi părut, iar meseria noastră fusese dintotdeauna căutată fiindcă vezi bine ca ranga nu-i pe potriva oricui şi reverberau în hohote reci cristalele livingurilor cu dragoni împletiţi printre tije de crini nesfârşite, pocnind cu numele artistului şi cu tot cu artist şi teancuri de ziare şi reviste şi romane franţuzeşti şi doxuri şi atlase şi albume de pictura cu reproduceri băşicate de umezeala şi terfelite sub bocanci şi doua reviste pornografice pe care ne-am încăierat cinci inşi smulgându-le paginile în timp ce nimfele conteneau pentru o clipa fara sfârşit zbenguiala lor pe malul lacului pentru a cobori priviri melancolice spre pubisurile scobite de ciocuri de ranga şi şupurind de praf de tencuiala peste pândă virilitatilor imbobosate desenate cu colturi de cărămidă, şi inca scoteam parchetul de esenţă tare pentru depozite o parte, iar ce puteam dosi pentru vândut şi pentru focurile noastre de acasă şi dărâmăm cu ranga sobele care luau drumul depozitelor şi le dislocam placa cu placa pe cele pentru care găsisem clienţi, răzuind de pe fiecare placa stratul de funingine gros de-o palma, zile-n sir orb'ecaind plini de zel prin nori de funingine şi praful şi pulberea ni se zbăteau în priviri însetate şi înfometate dibuind clanţe de bronz butucănoase terminate-n capete, de leu, vezi ca umbla unu' pe jos care cumpără bronz şi arama, cinci lei kilu' de arama şi cinşpe lei bronzu' a zis şi zi-i sa aducă un kil de coniac şi sa vina sa şi le scoată singur pe toate şi zice că-i e frica ca umbla presa pe jos şi-i cauta-n genţi pa toţi care trece pe strada şi mai zice ca sa i le duci în fata la Unirea şi sa mergeţi sa le cmtariti şi atunci s-o fută pe mă-sa şi tot Dolinga-i tatăl lor, al clanţelor, şi Dolinga aduna clanţele şi aveau toate cinci kilograme, caci Dolinga aduna şi plumbul izolaţiilor electrice şi toată ţevăraia de plumb a instalaţiilor sanitare, fiindcă-i doi lei kilogramul de plumb, el rupea sau ardea izolaţia cablurilor de cupru, la Morga jupuise cositorul de pe tabla căzilor unde se spălau morţii, la Brâncovenesc arestase toate vergelele de alama care ţineau covoarele pe trepte şi adunase mercurul din termometre şi scormonise prin gunoaie după cleşti şi chiurete de nichel, pentru ca el a lucrat în toată viaţa lui, de ani patruzeci şi trei, în douăzeci şi patru de întreprinderi ajungând sa stăpânească la perfecţie nu mai putin de saptisprezece meserii, şi din pricina faptului ca a făcut cinci ani de ţuhaus pentru furt de argint industrial a ajuns sa se descurce prin hăţişurile dreptului penal mai bine decât orice licenţiat în drept, şi nu-i mai putin adevărat ca şi la medicina se pricepe de vreme ce a fost într-o vreme supus la cure de şocuri electrice la Spitalul Central, drept pentru care el nu funieaza şi nu pune pe limba lui nici un fel de alcool şi mănâncă doar o jumătate de pâine într-o zi întreagă, viciul vieţii sale fiind metalele, sa scormonească după ele oriunde, sa le aiba, sa le vândă, sa le cumpere, insa peste aceasta nenorocire Doiinga se pricepe sa repare absolut orice, are înclinaţii spre limbi străine şi a făcut cincizeci şi doua de invenţii în curs de brevetare, cândva a avut un strung făcut de el din pinioane de maşini de scris şi diferite subansamble culese de prin gunoaie şi din sonetele de fier vechi şi a avut şi o casa a lui meticulos antifonata şi terasonata şi cu tabla acoperişului izolata împotriva ploilor cu vopsea de dat pe cala vapoarelor şi armata cu patru tone de metale împotriva oricărui fel de calamitate a naturii, dar a fost şi el demolat cândva, de buna seama ca o data cu casa şi în prezent e chiriaş într-o camera de trei pe trei în Bariera Vergului, unde sta cu o femeie mai vârstnică cu doisprezece ani decât el, pensionata pe caz de boala spune uneori iaf alteori ca n-a început inca să-i vina pensia şi el trebuie sa umble cu ea pe la comisii de medici şi alergătura după fara de număr adeverinţe şi dovezi de prin fabricile în care a lucrat nevastă-sa.

  Nicăieri în tot oraşul nu se făcea cruci din acelea. Peste tot aveai parte de zeama aia de ciment sporita cu lapte de var şi nisip din belşug, vărsata în forma de fier în care se aranjau câţiva bolovani drept armatura şi totul garnisit pe deasupra cu trei canciocuri de pietriş de mozaic, cu multa economie, incit dintr-un sac să-ţi ajungă pentru vreo zece cruci care încep sa se destrame în ploile primei toamne înainte sa putrezească mortul bine. Atanasie Grigeanu nu avea insa habar ca şi aşa se poate mânca o pâine şi pina la urma nici nu-l interesa, pentru ca el aşa învăţase de la tatăl sau şi mai apoi se perfecţionase de unul singur ca stâlpii crucilor să-i conceapă ca grinzile de rezistenta ai unei clădiri, punând în forme armaturi stas de fier-beton din care avea permanent la-ndemână un stoc de câteva duzini, iar înainte de a turna cimentul asambla o căptuşeală din plăcuţe de marmura îmbucate trainic cu ciment alb şi lapte de var, şi pentru cine-i procura materiale şi-i dădea mina să-i onoreze manopera făcea şi cruci din marmura masiva şi busturi şi orice fel de grup statuar, la preturi neclintite şi oricând de găsit pe afişele de pe pereţii prăvăliei sale, asupra cărora nu se tocmea niciodată, fiind de telul lui foarte scump la vorba, pina şi acolo în birtul lui dom' Sever, deoarece era absolvent al Scolii de Arte Frumoase din Pomerania şi se cuvenea să-şi facă plinul în tăcere şi tot cu gândul la lucrul sau.

  De-acum se stricase şi vremea şi noua mai mult de bârfă şi povesti ne ardea. Adevărul este ca daca ne-am fi mişcat cit de cit mai vioi ara fi scos pe putin doua sute de căciulă pe zi din placi de teracota şi parchet. Ninsese mult şi abia de se mai cunoştea. Se topise şi o săptămâna încheiată a plouat şi ziua şi noaptea în bătaie de joc. Uneori ti se părea ca încetează, burniţa preţ de un ceas şi iar o lua de la capăt. Cu sufletele murate de o umezeala acra ne târam ca nişte umbre prin ruine, înotăm pân' la boaşe prin noroaie şi moloz, tuşeam pe lângă focuri înteţite în mijlocul camerelor în butoaie de tabla tăiate la gura, Giani Bajnorica se zgribulea frisonat, cu privirea tulburindu-i-se roşu de febra, brrrrr, şi-odată şi-odată tot o sa treacă şi n-o veni ea vara şi sa stau cu burta la soare la mare şi la mămicuţa mea la Techirghiol şi-şi sugea gingiile îndârjit şi scuipa, mămicuţa mea, mămicuţa mea, ce de singe-mi curge din gingii. Dolinga ii dădea o consultaţie sumara, gingivita, cică, ba poa' sa fie şi paradentoza şi anemie şi sa nu mai fumezi şi de băutură sa nu te mai atingi şi sa freci pa gingii cu sare şi sa te cam fereşti de soare şi sa te speli pe dinţi cu săpun cheia. Sa nu mai fumez, brrrr, mămicuţa mea mămicuţa ea, am pufoaica uda-n spinare şi nici focu' asta nu mai arde ca lumea. Uite-l cum vine şi parc-a intrat un drac în mine, ba nu te gândi ca era ditamai Diavolul cit casa de mare şi cum se mai zbenguia în flăcări îndrăcitul de el. Dolinga parcă-l ucidea şi boala focului pe loc o dibuia: n-are tiraju' reglat ca lumea, şi numaidecât ii găsea şi leacul: izbea cu ciocul răngii în butoi impestritindu-l cu gauri de jur-împrejur şi vâlvătaia se repezea eliberata spre tavan. Ei, nici chiar asa, Dolinga tata, dă-o-n pisu' mă-si da treaba c-ardem aicea ca şobolanii. Dar nici că-i pasa lui Celestin, aşezat pe doua cărămizi şi răsfoind un fascicol smuls dintr-o revista pornografica, viersuicd şi el ia rându-i grav, încolţit de o muza plângăreaţă, doar tu şi numai tu şi iarăşi tu cu rânjita ta, nnjita cu ai trei floei care tine cârma pisatului. Da' nu-l mai întreba de-aşa ceva p-asta care nu mai ştie cite ciori a raincat la viaţa lui şi mai zice c-a fost pompier la Policolor, iar gândul şi vederea lui se îngreunau învinse de un crâmpei de iluzie şi dintr-o data se dorea mai tandru şi mai pudic şi făcea inventarul fotografiilor şi recapitula şi uite-l ca nu mai termina. Ba asta da, şi-i ca şi trucata şi nu mai înţelegi nimic din aceasta îmbârligătura de craci şi te rog sa ma crezi, moşule, c-am avut într-o iarna una exact cum se vede aicea şi ea era studenta şi bătrâna ma tot pisa ca vezi de treaba băiete ca nu sta asta cu tine şi frumoasa frumoasa cu draci pa ea şi la o adică de ce sa nu fi stat, care ea ar fi mâncat ciorile cu tot cu pene de cita foame făcea ea prin căminuri, iar la mine era şi mâncare la discreţie în iarna aia şi căldură de dormeai la pielea goala. şi crezi că-i mare lucru cincizeci de bascule de moloz. Nu mâine, poimiine-i Crăciunul. Da' sa fie ea a dracului daca ar fi plecat când ar fi vrut ea. Le-au carat în doua nopţi de-aici şi-am terminat aşa cum au zis ei până-n revelion, adică pân' la coada io am gonit-o şi unii zice c-ar fi gaboru' ala sau ala, poate unde şi-a dat prea tare-n petec când a-nceput sa ma pupe pe toate părţile, cică atâta de drag am ajuns să-i fiu*T>iserica Sfânta Vineri s-aude c-au s-o lase la urma, iar sinagoga s-aude ca nu, dă-ţi spun io cumnate ca altcineva s-ascundea sub Numele Lui de vreme ce-i puteau picioarele şi gura şi nu era-n stare sa lege trei vorbe ca lumea, şi nici magazinul Unirea c-asta-i nou şi tot ei l-au făcut, da' şi-n ziua de azi daca vrei sa ma crezi as fi fost cu ea. sau alţii L-aseamănă cu-n şofer de taxi sau c-o baborniţa smochinita sau cu una din alea de mesteca din buci de te ia ameţeală, ba trăsnea a balega şi a fum de te lua ameţeala. Nu contează. Macar de-aş fi ţinut-o legata, dar când se-ntâmplă să-şi depăşească raţia zilnica de douăzeci de halbe de bere împănate la fiecare a cincea cu una de votca, el deborda instantaneu într-un torent dezlânat de idei şi concepte, din antichitate până-n Michelangeio şi până-n Rodin, ajungând pina Ia Paciurea şi nescăpându-i nimic pe traseu pornea să-l rumege pe Brâncuşi cu fervoare dezgustata şi pentru ca era anevoie de înţeles ei il respectau, dar de o vreme nu-l mai lua nimeni în seama, în afara de dom' Sever, desigur, pentru care era un client solid şi foarte stabil şi se mai spunea despre el ca într-o buna zi, după mai bine de patruzeci de halbe însoţite de prelegeri epuizante şi-a scos diploma de Arte Frumoase căpătata la Pomerania împreună cu un vraf de tot felul de atestate de care era nedespărţit şi le-a mototolit în pumni şi mare noroc cu dom' Sever care a adunat toată salata aia de hârtii din birt şi de pe strada şi i-a înapoiat-o a doua zi în buna stare, şi tocmai apărea, da, după sase şi jumătate apărea şi domnul Ion, în pardesiul lui baitat de i osaturi prin care curgea căptuşeală, în pardesiul lui de toate anotimpurile şi cu sacoşa aia de muşama cu toartele cusute cu ata de cizmărie, cu ceva pâine în ea. ceva peste sărat ori oase afumate şi o jumătate de tărie din cea mai ieftina, hohoho, alta lume la dom' Sever, caci domnul Ion apărea cam la săptămâna, sa ne trăiţi domnu' Ion şi i se onora îndelung apariţia şi cei de pe scaune se ridicau în picioare pentru a-l saluta, iar el răspundea fiecăruia în parte înclinând figura prelunga de înger ascet conturata de par argintiu cu luciu şoricesc, umil şi zâmbind stingherit şi emoţionat de atâta popularitate, pai femeia s-o ştii s-o struneşti, s-o dresezi, ca pe orice animal, ca şi pe o cioara, într-o iarna, alta iarna, prinseseră una şi zic s-o tin şi nu o femeie moşule eşti nebun io zic de-o cioara, da' ce-aţi mai găsit domnu' Ion? Iaca, neşte d-astea şi desfăcea pachetul pe masa şi răscolea prin bucăţelele sângerânde, avea degete foarte lungi, cum au cei infirmi din naştere, doar c-ar fi trebuit să-şi taie unghiile, iar mâinile lui erau nişte mâini de taran, de culoarea pământului şi crăpate şi cu pământ în crăpături şi patate de zemuri de buruieni, da' ce naiba mai ie şi astea, domnu' Ion? Aia este c-am ţinut-o vreo jumătate de an la mine-n camera şi dormea pe capul patului şi ce mâncăm io mânca şi ea şi tocăniţă de cartofi şi biscuiţi şi compoturi şi gemuri şi salam şi orez cu lapte, decât numai la coniac n-am putut s-o învăţ sub nici o forma. Iaca. zi-i să-i zic. Beregăţi, ghicea cineva. C-aşa-i bre, beregusuri, am mai luat o data anu' trecut şi-am făcut un borş cu morcov mult şi orez, îngroşat de ceai că-i terci şi-l haleai cu furculiţa de vârtos ce era, da' acuma avea şi fudulii, oh, Dumnezeule, o fudulie barem as fi luat, da' nu mi-ajunseră banii, vai-vai-vai, domnu' Ion tocmai dumneavoastră va văitaţi de bani care bani are toţi ţiganii, domnu' Ion, ce dracului, aia ie ca cu nici un chip n-am putut s-o învăţ la băutură şi când ma matoleam fugea de lângă mine şi ma craunea toată noaptea şi dădea fuga la geam, vezi ca ma certa ca şi-o femeie de cum ma mirosea, la care domnu' Ion se răţoia atins în mândrie ca io nu-s ţigan şi ca ai mei au fost bulgari din ţâţă-n fiu get-beget şi nu din aia mâncători de ciori şi-a avutara pogoane de zarzavate, pogoane peste pogoane, uite-l pe domnu' Ion, Fulg de Nea ii ziceam de frumoasa ce era şi pina la urma s-a învăţat sa zică şi ea şi toată ziua craunea, Fulg de Nea Fulg de Nea, uite-l i se explica vreunui client nimerit ocazional la dom' Sever, domnu' Ion e o luna femeie şi luna următoare este bărbat şi pentru o suma de nimic el putea arata cum devine aceasta pe viu, dezbrăcându-se şi aşteaptă numai să-l prinzi în toane bune şi care mai de care se îngrămădeau să-l cinstească pe domnu' Ion şi să-i asculte povestea teribila şi incredibila ca însuşi adevărul, caci Anca Ion il chema în buletin, dar pina sa se mărite fusese domnişoara Anca, iar după aceea a născut un băiat care a trăit sase ani, pentru ca apoi toată lumea să-l ştie tatăl altui băiat, care-i seamănă mult, fara insa a-i moşteni indecizia sexului şi stai sa vezi cum craunea toată ziua prin casa şi prin curte Fulg de Nea şi tot asa, era ceva de toată frumuseţea. Era ca-n desene animate când o vedeai şi-o auzeai. Pina ce-ntr-o zi, a fugit. Sălbăticiunea dracului! Prinsesem drag de ea, sălbăticiunea dracului! şi ea a fugit. O auzeam pe-afară pe câmpuri craunind prin stoluri. Fulg de Nea, Fulg de Nea, Fulg de Nea. Eram ca bolnav când o auzeam. N-a mai rămas nimic întreg pe aici. N-a mai rămas mai nimic în picioare. E a treia zi de Crăciun. Sălbăticiunea dracului, d-aia zic, sa nu-ţi laşi niciodată sufletu' pe mina lor. Au avut ei dreptate ca până-n revelion sa fie ca-n palma. La vreo sase luni am prins-o iar, tot cu-n bob de porumb. Excavatoarele mai cădeau prin pivniţe, se surpau într-o rina cu braţul frânt în noroaie ca un grumaz de cal căzut sub oişte. Poate a şi trecut, n-ai de unde sa ştii daca habar n-ai cum arata. El vine şi trece şi doar vezi câmpu' gol în urma lui. Eram ca bolnav. Eram bolnav, eram pa moarte. Le ancoram cu cabluri de buldozere sa le tragem afara din pivniţe. Da' de data asta n-am mai iertat-o pe Fulg de Nea. D~aia zic. Au avut ei dreptate. Am făcut-o ostropel într-o duminica. D-aia zic. Cu doua zile până-n Anul Nou n-a mai fost decât cimp, de la Biserica Sfântă Vineri ramasa-n picioare pentru câteva luni, pina spre posta Vitan, de la posta Vitan pina dincolo de Podul Mărăşeşti, din cheiul Dâmboviţei pina dincolo de Cauzaşi şi toată Calea Dudeşti şi toată Calea Văcăreşti, cimp, cimp, cimp cit vezi cu ochii, o gura căscată sa înghită cerul, rânjita nămolos cu cioturile câtorva ziduri.

  Din primăvara până-n toamna, întreg personalul spitalului s-a înghesuit cu tot cu bolnavi către corpurile mari ale Aşezămintelor, cele dinţii construite şi aruncându-şi umbrele scuarurilor peste biserica Domniţă Bălaşa într-un amurg stingher de-acum şi nedrept. -

  Mai greu şi decât înăuntru este la arestu' miliţiei, spunea Mite. Acolo daca nu eşti tare de pizda, te-ncarca de te cocoşează, spunea Bajnorica, la care Celestin ca te-ncarca cu mortul şi trage glet viu peste tine ca la consolidări, da' mulţumesc Lu' Dumnezeu ca m-a ferit de treburi d-astea. Bajnorica era tare, chiar daca nu arata, finea asta n-are cum sa se vadă pe om: oricare-şi da arama pe fata când te-aştepţi mai-putin. Am văzut om cit muntele, care când a luat o palma s-a pus pe smiorcăit şi tremurat şi-a spus şi pe mă-sa şi pe tac-su şi tot ce-a vrut anchetatoru'. Finea de ce, explica Dolinga, finea ei are interes sa rezolve cit mai multe cazuri pe spinarea cui de-o duce, sa le iasă lor primele. Pai când m-a pus sa scriu declaraţia, spunea Bajnorica, mi-a dictat anchetatoru', c-am spart în hala la Obor, c-am spart magazinu' Galeria Modei care nici nu ştiam bine pe unde venea, c-am spart un complex în Drumul Sării. Zic stai aşa ca nu-i chiar asa. Zice tu scrie acoio că-ţi spunem noi p-orma. Ce să-mi mai spui după ce şi scrii? Nu scriu. Nu? Nu. Şi-a chemat doi specialişti şi da-i şi da-i şi da-i, de suflau ca nişte locomotive şi curgea toate apele de pe ei şi p-orma ia de-ncinge-mă cu bulanele pe spate. După primele zece bulane nu mai simţi nimic, ii amintea cumnatu-său Mite. Amorţeşte carnea când iese singele-n piele şi poa' sa dea ca-n lemn. Doar prima data te doare, ca şi pe-o femeie, şi p-orma ai zice că-ţi place. Pe Bajnorica l-au lăsat o zi, şi-atuncea începi sa simţi usturimea, când încep sa coaca beliturile. Ti se pune la inima din ce în ce. – faci pe tine de-atâta usturime, şi-ntre timp anchetatoru' scrisese el declaraţia: Subsemnatu' Bajnorica Giani, am spart în data de, şi-n data de, am furat, am vândut, am regulat-o pe mă-sa-n gura. În sfârşit. Ma pune sa semnez. Uite-mă unde-am intrat gentru doua pungi de ceasuri şi-un spurcat de la circulaţie, în sfârşit. Iar l-am luat pe nu. Zdrang! îmi baga un pumn în ficat de ma retează. Am zis c-a dat cu cuţitu', aşa de tare ce-a dat. De ce dai ba?! Tea-o-ai pa mă-ta de jeg şi-am luat maşina aia de scris de pe birou sj, zvirrr, după el. S-a ferit, şi-a sărit maşina ţăndări de perete şi iar a chemat specialiştii. Asudau de ‚ceai ca bate la baroase-n fierărie. P-orma au luat o bucata de pefeleu şi-au pus-o pe mine şi s-au suit cu picioarele pe ea sa ma facă terci dedesubt ca pe-o broasca. şi medicii şi infirmierii se grăbeau, dar nimeni nu aflase inca încotro. Semnează! Semnează! Semnează, tu-ţi pamintu' jna-ţi de hot! Ei au plecat în ultimul moment, luând cu ei paturile şi numai o parte din mobilier şi aparatura. Mama mea moarta de pe data de trei martie saijdoi care numai pe ea, numai şi numai pe ea şi semnează, semnează şi lasă-l că-i mort n-o sa mai dea cu ţeava cite zile o avea. Am trecut-o şi p-asta. M-am ales cu trei coti. Daca era „după ei luam pe putin zece, iar hirtiiie mai importante le-au pus în saci şi le-au dus într-un depozit unde aveau sa zacă multa vreme de atunci încolo. Cinci luni după aia am rămas cu-n fel de soc din atâta bătaie. Vreo tona de hârtie a ieşit pe poarta spitalului şi tot o tona a rămas înşirata în dire discontinue pe culoare, prin saloane, prin încăperile birourilor, era ca un fel de legănătura, ma legănam de mijloc toată ziua, şi când stăteam jos şi-n picioare şi-n somn ma visam ca o beldie beata bătută de vint şi uite-l cum vine şi cum trece, vrafuri de fise ale pacienţilor, cursuri xeroxate, broşuri şi colecţii de reviste, mormane de suluri de hârtie de calc mâzgălite de electrocardiograme, cumnate, bine c-a trecut şi mi-am revenit, şi inca trecea şi inca venea cu teancuri de clişee radiografice şi sute de registre cu nume şi adrese, cu diagnostice şi procese verbale de şedinţe şi dări de seama, eram bolnav, eram pa moarte când o auzeam şi tot felul de afişe şi calendare şi pliante, da' nu te gândi cumnate, ca cele mai mari reduceri le ia aia care intra la morţi. Fulg de Nea, Fulg de Nea. zbiera pe cimp şi prin pomi, finea de ce. Ii baga la morţi şi li se reduce mult ca risca trăgându-i pe morţi de limba, da' nici acuma nu stiu cine mi-a făcut mie treaba cu referatu'. Azi aşa şi miine-asa şi pân' la coada nu-i mare. lucru ca morţii sa te citească şi sa te miroase ca nu puţi a mort, insa nici de scrisorile tale n-aveam nevoie, poate doar de tine, vie, de tine în carne şi oase, şi chiar daca nu-şi da seama, ei şi aşa-s înrăiţi şi nici nu ie-ntregi la bibilica, finea sta acolo şi nu iese nici la munca şi nici la plimbare, unii şi trei-patru ani pina le vine sorocu' şi-i auzi cum se bate-ntre ei şi zbiară mortule mortule te-n naştere de mortaciune-mputita şi tu sa intri la ei şi să-i tragi de limba sa afli ce-a mai făcut în afara de ce avea în condamnare. Prinsesem drag de ea, sălbăticiunea dracului! Ba li se-mplineste şi lor, ca la orişicare, da mai întâi ii pregăteşte câteva săptămâni, pentru ca ei ştie ca li s-a dat grăuntele, glonţu' adică, da' nu şi când, asta n-are de unde s-o ştie. Mai bine sa regreţi decât să-ţi para rau şi ai procedat înţelept ca-ntotdeauna, aşa că-l cheama azi sa dea o decteratie, şi când il trimite înapoi il baga în alta celula şi-n acelaşi timp ii baga pe alţii în alta parte şi după câteva zile il cheama din nou şi iar ii schimba locul. Ştii bine cit te doresc. şi tot aşa il pritoceşte de-l zăpăceşte vreo trei-patru săptămâni pina când e chemat pentru ultima data, din nou pentru contrainterogatoriu şi pentru comutarea pedepsei, aşa i se spune. Taci. Şi-l duce la specialist. Nimeni nu-l ştie cine face treaba asta, doar zvonuri care se maninca-ntre ele, c-ar fi gaboru' ala sau ala, ori o fi cineva care doar de aşa ceva se ocupa, asta-i singura lui munca, morţii, asa, răsuceşte cheia de doua ori, şi care zice ca l-a văzut zice c-apare în penitenciar cu putin pina sa se lumineze de ziua ori cu putin după miezu' nopţii şi vrafuri de tabele cu programări în concediu ale personalului spitalului şi fotografii ce stătuseră sub geamurile de pe birouri, da' apare de fiecare data altfel costumat şi cu alta figura, da' care l-a văzut zice că-i mereu unu' şi-acelaşi, doar ambalajele ie altele şi cutii cu zahar şi cafea şi Borcane de iaurt şi crătiţi în care ultimul sos se pietrificase dimpreună cu praful. de moloz şi d-aia încearcă mereu să-l asemene cu un gabor de-acolo ori din alta parte, finea apare uneori ca o baborniţă smochinita plina de negi păroşi, molfăind şi gonticaind din baston, ori n-ai decât sa vezi un şofer de taximetru în costumaţia lui de pe traseu sau o bagaboanta machiata-nrujata-nspreiata şi mestecând din buci de te ia ameţeală, aia e cumnate ca altcineva se ascunde sub numele Lui şi ploşti de tot felul şi vase de sticla şi porţelan şi fragmente de scuipători ce reverberau prin culoare schelălăieli lungi din suturile bocancilor, stiu ca tu ma iubeşti şi ma aperi şi-o sa ieşim împreună în lume, da' nici macar asta sa nu te-nsele finea el e tot ala, plin peste tot de cutii şi fiole şi tablete şi pachete cu fese noi şi pungi cu perfuzii şi termometre şi seringi şi seturi de ace nefolosite ruginite în ambalajul lor de polietilena, pentru ca tot el este de fiecare data, iar când apare, de cum s-a dat deşteptarea numaidecât se răspândeşte vestea în toată puşcăria, azi a venit sa ia un mort. Ştii bine cit te doresc şi plin peste tot de recipienţi pântecoşi şi eprubete boite de sânge închegat şi cioburi, cioburi, grămezi de cioburi amestecate cu stative de placaj tocate-n picioare în vânzoleala plecării, toţi ştie în afara de mortu' ala, stiu şi-am sa profit din plin de asta, iar ei plecaseră definitiv când patru cincimi din pavilioane fuseseră dărâmate şi locul curăţat de moloz, da' abia acolo-şi da el seama cu cine are de-a face şi se pune pe zbierat de se cutremura toată puşcăria auauauaua-mă omorâţi-mă omoriti-ma-tu-va-n-gura-baga-mi-as-facea-v-aş. Aşa-i mereu, guiţa ca un porc când il tai, şi ala doar atunci se lasa cum e el cu-adevărat, se demachiază în fata mortului când ie să-i dea grăuntele, da' ce folos. Aşa-i, vine şi trece. Era pe-ntii noiembrie 84. Ai s-o conduci pe Colivareasa ta. Pe douăzeci şi cinci noiembrie terminam cu acoperişurile ultimelor corpuri de clădire. Adică el ştie în sfârşit cu cine are de-a face, da' ce folos. Dreapta, Mite! El se machiază la loc şi dispare aşa cum a apărut, la o ora când toată puşcăria doarme. Pe doisprezece martie 85 lăsăm cimpul gol în urma şi ne mutam la o fabrica de ciment. Am o rana aici, pune mina, şi amândouă rănile zvâcneau. şi totuşi se găsesc mereu câţiva care să-l vadă şi sa povestească, fara sa se poată pune de acord intre ei, pentru ca fiecare spune că-i altcineva. Eram bolnav. Risul ei ostenise, iar el tăcea privind în tavan. Eram bolnav, eram pa moarte! Fiecare are alta bănuiala şi-n acelaşi timp toţi sunt siguri că-i unul şi-acelaşi şi fugi de-acolo Mugur şi dreapta tot acolo Mite, mereu unul şi-acelaşi da' de fiecare data altu', nu ştii de unde să-l iei şi el îţi sta mereu în fata şi degetele lor fremătau pe melodia risului eliberator.

 

 

          SFÂRŞIT