Adrian Buzdugan

Zănaticii

 

 

 

Lucru ştiut, Adolf Hitler şi Eva Braun nu formaseră tocmai cuplul perfect. Puţini aveau cunoştinţă însa de faptul că înainte de a se sinucide, adoptaseră un copil. Sturmbannführerul Otto Günsche primise de la Führer însărcinarea de a înmâna actele înfierii unui copil oarecare. Acel prunc s-a nimerit să fie o fetiţă miţoasă ce fusese ţinuta ascunsă într-un beci, la nici doi kilometri de Bunkerul Fiarei. Otto Günsche, văzând-o îmbrăcată cu o tunică militară cu grad de Hauptfeldwebel, crezuse că-l o perlă ariană. Cu părul bălai şi ochii niţeluş saşii, dar azurii şi trişti, de orfană, parând să facă parte din Bund Deutscher Mädel îl impresiona pe loc. Juvăţul roşu legat de gât, îl lua drept şnur de Bannmaedelfuehrerin, nu-l remarca strungăreaţa de evreică plodarnică şi nici lipsa banalei insigne cu vulturul prins ca-n insectar. Înainte s-o întrebe cum o cheamă, îi întinse actele şi o rafală de mitralieră le desparţi drumurile pentru totdeauna.

  Asta nu se aflase până în urmacu doi ani, până când Rasela Hitler nu îşi revendicase titlul de nobil moştenitor al Celui de-al Treilea Reich.

  Am lăsat foile pe birou neştiind dacă să mai continui sau nu. Ideea era şocantă, dar termenii nemţeşti mult prea încurcaţi, împiedicând lectura. Nu putea să folosească Hitlerjungend în loc de Bund Deutscher Mädel? Cu siguranţă se documentase temeinic, dar de-asta se cheamă literatură şi nu cercetare ştiinţifică! Poţi să le-nfloresti, să le faci să sune bine! Nu te verifică nimeni la concordantele istorice sau gradele militare! Ce bine mergea Feldwebel, simplu, nu Hauptfeldwebel! Bannmaedelfuehrerin, cât o fi fost el de corect, trebuia să dispară!

  Am dat înapoi la rezumat. Banii necesari internaţionalizării mişcării veniseră de la hunzii lui Hitler care dominau piaţa drogurilor din America de Sud şi de la Juden Erben, grupare israelito-germana ce gestionase uriaşa avere a evreilor deportaţi în timpul celui de-al doilea război mondial şi o înmulţise prin crearea de viruşi şi traficul de organe.

  Al Patrulea Reich cu capitala la Calafat!

  Am închis manuscrisul. Pentru totdeauna. Pe coperta lui era Hexagrama Rafaeliţilor, emblema Sfântului Imperiu Austro-Lsraelian!

  Interesant simbol.

  I-am făcut vânt s-ajunga-n cos.

  Mă enervau la culme volumele de proză scurtă! Toate erau inegale! Povestiri bune şi proaste laolaltă! Cele proaste nu meritau să apară, cele foarte bune mi-ar fi atacat statutul de vârf de lance al literaturii contemporane, iar din cele bune erau cu tonele deja pe piaţă. Le respingeam pe toate la grămadă. Când se adunau 15 – 20 de astfel de manuscrise, le aruncam, iar la direcţia editorială trimiteam invariabil: „Persoana în cauza are talent, numai că această carte nu este publicabila acum. Dat fiind faptul că are o experienţă redusă, nu ne putem permite să riscăm şi să luăm în calcul această carte pentru colecţiile noastre de literatură.”. Experienţa redusă se traducea prin: nu e cunoscut, nu are alte cărţi publicate. Când şi când mai adaugam: „Sugestie: Propuneţi-l publicarea acestei cărţi la o editură mică, apoi să revină la noi cu roman!”.

  Da. Preferam romanele! Un roman se scrie în câteva luni şi se citeşte în câteva ore. Când aveam timp şi chef, adică foarte rar, citeam cu o atenţie diabolică două-trei pagini de la începutul scrierii; chiar dacă scrise foarte bine, TOATE plictisitoare! Cu toţii optau pentru o introducere fastidioasă, neştiind că pentru ochii mei acolo trebuia să se afle punctul culminant care să acţioneze ruginitele pârghii redacţionale!

  La asta începutul era frapant, dar nu mă puteam hazarda să las să treacă o asemenea aberaţie! Mai dădusem o dată peste unul cuIisus! Toată tărăşenia pornea acolo de la Iuda care tot insista pe ideea creării unui nou reper moral prin sacrificiul suprem. Întrucât Iisus ezita (începea să aibă succes ca vraci) şi pentru că semănau foarte bine, Iuda i-a propus să-l dubleze, să realizeze el cascada torturii. Lumea n-avea cum să se prindă de micul şiretlic, Iisus fiind în Ierusalim un cvasinecunoscut. La început, nici apostolii nu şi-au dat seama de ce se întâmpla! Pe jumătate adormiţi, în beznă, cu romanii peste ei, n-au realizat că Iisus îl sărutase pe Iuda trimiţându-l la moarte. Mai apoi acesta le-a spus de planul lui Iuda care-şi asumase martiriul. Aşa se explică de ce Ioan – bun prieten cu Iuda, fusese singurul dintre apostoli care asistase la crucificare şi tot aşa se explică de ce la doar trei zile după „înviere”, Iisus, deşi ar fi avut atâtea de propovăduit despre lumea de-aci şi de dincolo, „se înălţase”, dispăruse. În drum spre Egipt, Ioan îl urmărise şi îl omorâse. Ca pe-un las.

  Atunci mă grăbisem să-l introduc în planul editorial şi Adamovic mă pusese pe liber. O săptămână concediu fără plată.

  — Fugi, Miro! Să nu te văd! Dacă te văd, te concediez!

  Satni Baran m-a ţinut minute în şir la telefon să-mi spună că mai are puţin şi termina volumul doi de la heptalogia „Kakiii”, despre nişte fiinţe care vin de la opt sute de milioane de milioane de ani lumină ca să ne deratizeze planeta!

  După ce dăduseră c-un praf violaceu, iarba devenise albăstruie, iar părul oamenilor galben, în mii de nuanţe, de la galbenul-pai la auriul-roscat, funcţie de bolile de care suferea organismul. În volumul ăsta se procedă la extincţia în masă a tuturor animalelor sălbatice, de la guşter la leopard!

  — Totul se petrece peste noapte!

  Deratizare - demolare. Nu ştiu de ce, dar mă ducea cu gândul la trăsnaia lui Douglas Adams, „Ghidul autostopistului galactic”!

  — După aceasta ultimă şi grandioasa vânătoare, marfa ajunge în depozite u-ri-a-se!

  — Care marfa?

  — Pasta asta din carne, rezultată din malaxarea vânatului! Ei, aceasta pastă începe să fie livrata cetăţenilor.

  Acum îmi veneau în minte imagini din antologicul „Soylent Green”, filmul în care, pe un Pământ tot aşa de suprapopulat, oamenii sunt hrăniţi cu. Oameni procesaţi industrial.

  — Iarba e acum de un bleumarin-închis!

  Oare s-ar fi încumetat cineva să mănânce biscuiţi făcuţi din idiotul ăsta?!

  — Da, da! Am mai punctat şi eu îndatoritor. Nu puteam să-l reped pe vărul directorului de producţie! Când e gata, trimiteţi-l şi se rezolvă imediat! Involuntar, am zâmbit. În alte două luni, Mesic avea să aducă volumul la standardele unei opere literare. Nu era vorba de greşeli de structura – pe care le repara rescriind capitole întregi - individul ăsta era un analfabet! „Profesiia”, „mugilaginos”, „amândoura”, „temnicier” erau doar câteva din cuvintele zărite de mine în urmă cu nici un an pe prima pagină a volumului unu, intitulat atât de sugestiv, „Debarcarea”.

  — Exact când terminăm „Extincţia”, mi-a venit o idee pentru un al optulea volum!

  — Numai bine, iese din sfera medicinei!

  În privinţa jocurilor de cuvinte nu-mi făceam probleme, era cel puţin de două ori mai ignorant decât mine.

  — M-am gândit eu, aşa. Să scriu şi din perspectivele fiinţelor de pe Wodan!

  — Ce idee! Un roman poliedric! Având siguranţă că Lawrence Durrell oricum se răsucea în mormânt, i-am propus să se gândească şi la al nouălea şi la al zecelea volum.

  — Da! Da!

  — Bine! Aştept! Mai vorbim!

  Mesic, Vlatko Mesic era tipul care-ar fi pus într-o lumină negativă orice colectiv. Nu era un stahanovist, dar pur şi simplu îşi făcea TOATĂ treaba în timp util, conştiincios şi cu un interes nedisimulat fata de munca pe care o presta, corectura tuturor tâmpeniilor acceptate. Ne stătea în gât la toţi, dar, la fel, cu toţii eram de acord ca fără el editura n-ar fi scos produse vandabile.

  Noi ăştialalţi eram normali. Orgolioşi, ignoranţi, un pic aroganţi, un pic neglijenţi. La capitolul ăsta, Selim Ruslan, graficianul, era campionul! Lucra efectiv doar trei-patru ore pe săptămână. Atunci când era cât de cât treaz, făcea câteva schiţe pe care fiu-său i le termina acasă. Noroc că tânara-lprogenitura avea talent; reuşisem să vindem astfel „Ultimul Buar”, o porcărie, doar datorită copertei, un gligor rănit pe un fond oliv–rosiatec!

  — Auzi! Utalia! Şi-am azvârlit în coşul pentru reciclare un al doilea manuscris.

  — Stai, mă! Vlatko se ridică şi-l recupera. Tu, dac-ai fi lucrat la Hollywood, i-ai fi respins din start şi scenariul lui Chaplin pentru „Marele Dictator”.

  Am ridicat din umeri. Bruma mea de cultură nu avea rădăcini chiar atât de adânci!

  — Silverberg n-ar mai fi luat Hugo cu „Aripi de noapte”.

  Am început să mă scobesc în nas.

  — Poate ideea-l foarte bună!

  — Daaa! Genială poate!

  — La Utalia poţi să-l adaugi un h şi iese Uthalia. Văd că-l o viitoare metropola pământeană într-o zonă muntoasă. Citise deja în diagonală prima pagină. Transforma-l-l în Uralia! E o pastişă, dar suna mai bine! Ah! Cât îmi plăcea când era Mesic în concediu! Ca să nu mai caut pe internet, l-am întrebat totuşi ce voise să spună cu Chaplin şi Silverberg.

  — România - Tomania, Rome – Roum, Jerusalem – Jorslem, Paris – Perris. S-ar putea să fie chiar foarte bun! Terminase primul capitol! Am ieşit pe balcon să fumez.

  Că aveam o zi proastă mi-a confirmat-o şi venirea intempestivă a lui Mijin Merkava.

  După ce m-a tot bătut la cap ca de ce nu a ajuns la tipar noua lui carte, care sincer să fiu nici nu stiamca ajunsese la mine, mi-am ieşit din fire şi, chiar dacă nu ştiam despre ce e vorba, i-am atras atenţia că ar trebui să renunţe la stilul ăla, descripţio Voievodinae şi să revină în prezent:

  — Altfel am discuta dacă aţi băga patru înjurături pe pagină, un capitol care să înceapă de exemplu cu un junior care trage două jointuri cu fereală în buda şcolii, n-ar strica şi o babă violata-n acţiune! La beţie. De imagini veridice ale societăţii actuale, de astea are nevoie poporul!

  — Nu sunt de aceeaşi părere! Eu cred că linia asta obscenă, mizerabilista spre care mă împingi dumneata, aceste exhibări comune nu sunt decât radiografieri dure ale unei realităţi ce chiar nu are nevoie de asemeni supralicitări!

  Am rămas cu ochii beliţi şi cu sinapsele dând rateuri. Ce mă învârtea-n cuvinte meşteşugite consacratul! I-am mulţumit pentru părerea pe care i-am catalogat-o imediat ca fiind anacronica şi m-am făcut că am treabă. El a trântit uşa.

  Chiar dacă sunt insensibil până la nesimţire aşa cum cere fişa postului, scurtă conversaţie cu Merkava mă deranjase. Am sunat la toţi amicii cunoscuţi de pe la alte edituri, mai mărunte, în caz că-l contactează să-l blocheze cartea invocând varii motive, de la redactori demisionari până la lipsa momentană a hârtiei în tipografiile cu care lucrează! Auzi! Să mă facă pe mine promotor al mizerabilismului! Şi cine? Un boşorog! Se mai luase şi de pregătirea mea! E adevărat că n-aveam cine ştie ce studii, dar ca să fii redactor bun, nu-ţi trebuie nu ştiu câte licenţe sau studii postdoctorale! „Îţi trebuie nas, fler!”, aşa-mi spusese Slaven Adamovic, unchiul meu, Directorul Editurii.

  Singură carte pe care o citisem cap-coadă în ultimii cinci ani fusese traducerea romanului de debut al Catincai Mureşan, „Manevra spaţială”, cu subtitlul „Slobozia, We Have a Problem!”. O carte tare despre caractere tari! Era nominalizata la premiile Hugo, Campbell, Nebula, Eurocon, Nobel, Vladimir Colin şi Noma! Intrigile de la Agenţia Spaţială Româna fac ca prima navă cu combustibil solid (coceni presaţi în ţuica, dacă nu mă-nşel!) să decoleze de la Centrul Spaţial Ion Iliescu având sistemul de reciclare al urinei în apă potabilă sabotat. Echipajul îşi îndeplineşte însa misiunea pe Marte, iar prin sacrificiul suprem al lui Radu Marculescu, care iese în spaţiu fără costum ca să lege cu sârma un colector de vapori improvizat din dresurile colegelor, echipajul reuşeşte să supravieţuiască călătoriei de întoarcere. Un fel de „Apollo 13”, dar cu mult mai dramatic! Ţin minte ca spre final, când capsula este recuperată în largul portului Constantă şi apare văduva întreabând mirată, „Radu nu e cu voi?”, am lăcrimat.

  Am trecut la treburile mele.

  Lucram la un roman cu acţiunea plasată în martie 2471 Titlul de lucru, „Crisalida”. Închipuisem o lume în care copiii sunt monitorizaţi de la ovârsta fragedă, iar celor care vădesc înclinaţii artistice li se introduce un UCB (Universal Creativity Blocker) pentru a nu mai supraîncarca spaţiul virtual şi-aşa suprasaturat cu informaţie. Jeff Carson – eu continuam să păstrez cu sfinţenie canoanele anglo-saxone – reuşeşte să-şi scoată cenzorul mental şi distruge întreg sistemul! Lucrăm. Impropriu spus, mai bine zis băteam pasul pe loc. şi asta tot din cauza lui Vlatko! Nu văzuse nimic grandios în efortul lui Carson de a răsturna situaţia. „Nu-ţi dai seama? „îmi spusese el. „Reţeaua de miliarde de terrabiti ar fi contaminata din nou de însemnări futile pe bloguri, mesaje şi texte ridiculizând literatura că arta, nenumărate fotografii şi filmuleţe personale, muzica, filme, emisiuni TV înregistrate. Ideea pe care se bazează romanul e excelentă, ai strica-o cu un act eroic tipic!”. Degeaba îl făcusem chiţibuşar, autodidact retrograd, baba pedantă. Criticele lui rămăseseră!

  Cum stăteam de vreo două ore cu ochii pe „Capitolul 24” şi nu îndrăzneam să tastez nimic dedesubt, l-am stârnit pe Mesic:

  — Măi, Vlatko! Ce-ar mai fi de spus în legătură cu noua mea carte?

  Ridică privirea de pe display şi se îndrepta.

  — Deşi sună bine UCB, eu i-aş spune Universal Creativity Occluder, e mai potrivit!

  — N-ai cumva şi un nume alternativ pentru eroul principal? Am făcut eu indignat.

  Mi-a azvârlit un dosar.

  — Alege de-aici! Sunt nume din manuscrisele respinse şi nepublicate încă de o alta editură.

  Naiba mă pusese să încalc regula tăcerii asupra viitoarei mele scrieri! Am început să răsfoiesc listele. Iacos, Calipa, Denim, Irenim, Öznür, Sheinar, Quisma, Bohun. Jan Goth, Sunja Qumran, Arthur Van Hoya, Vadász Tukac, El Făuri Hanadi.

  — Englezeşti nu ai?

  — Vezi la sfârşit!

  Myrtle Banks, Sarah Longlane, Jim Callington, James Hatterey.

  2 Invazia

  Cum nu aveam vreun microbist cu care să port o discuţie aprinsă pe marginea finalei Supercupei Europei câştigată la penaltiuri de revelaţia galeză Hibernian, mă uitam plictisit pe-o lucrare fantasy. „Ajunse pe vârful colinei. De aici se vedea bine cetatea Ost de pe malul fluviului galben al Edelenului, turnurile crenelate şi acoperişul şubred al citadelei. Îşi strânse gulerul, pipăi mânerul sabiei de alon şi îşi îndemna iapa nărăvaşă să coboareînspre cetate.”

  — Domnu’.

  — Drăgan Módite! Scrie şi pe manuscris, dar puteţi să-mi spuneţi simplu, Drăgan!

  Mi-am ridicat şi eu privirea spre tânărul necopt care-l chinuia pe Mesic şi încerca să-l prindă în corzile unei prietenii nedorite.

  — În primul rând, toţi extratereştrii care apar pe planeta asta a dumneavoastră.

  — Potelia!

  — Toţi încep cu b: benedrazini, bezalii, bodri, bireni.

  — Boşci.

  — Aşa! Boşci, bulturi! Boşcii parcă erau un neam tracic.

  Extrem de scrupulosul Mesic avea liste întregi cu numele inventate ce-l trecuseră prin mâna. Organizate taxonomic! La un rachiu îmi citise din ele. Avea de la invenţii lingvistice inspirate, moloşi, bawhatani, akiri, guamazi, sa’atrali, anuri, camizi şi waldeni la denumiri cu iz culinar, ostropelli, stakeri. Denumiri stupide, zonali, asieni, omeni, ciudate, Ra-angweni, claghini, hartotravengi sau de-a dreptul incredibile: gruanali şi caralii - deşi aceştia din urmă chiar au ceva nepământesc.

  — Nu! Boşii nu boşcii, dar în loc de boşci aş putea pune pri-cossmodilontozauri.

  Privirea stupefiată a lui Mesic o lua drept fermecată. Iniţial m-am gândit că e prea lung. Fie vorba între noi, zâmbea cu toată faţa şi cred că amabilităţile sensibilului Vlatko le lua drept o confirmare a viitoarei publicări, e un loc comun în proza science-fiction ca speciile de extratereştri să fie numite din două-trei silabe.

  Văzând că nu dovedeşte cu el, jovialitatea-l debordanta depăşind cu mult nivelul de decibeli suportabil, am intervenit:

  — Hai dom’le! Nu vezi că mai avem şi alte treburi! Pe masa mea de lucru era doar un jurnal, aşa c-am arătat tot spre biroul ticsit a lui Mesic. Asa-ne să ne vedem şi de proiectele aflate în stadiu de finalizare! L-am scos cu greu din birou, încerca să mă convingă şi pe mine ca „benedrazin” e perfect! L-a obţinut din compunerea lui bene din latina cu drazin care, chiar dacă avea aparenţa unui termen slav, provenea de fapt din dacă şi însemna tovarăş, „tovarăş bun”, deci!

  — Deci pe curând!

  Mesic mi-a mulţumit dând din cap, iar eu m-am dus spre fereastră, „Sabie de alon! Jordie de alun!”. Atunci I-AM VĂZUT! Bruni, mărunţi, cam de două picioare şi cu o mulţime de oameni în jur.

  Au ca un fel de. Şenila naturală, un sistem de locomoţie ca al milipedelor şi. Vin de nicăieri!

  Putin mai sus de mijloc le pornesc în lături cinci braţe cu excrescenţe ciudate, cam ca la steaua de mare. Mesic, care a studiat şi xenobiologie, susţine că unul dintre braţe foloseşte în mod sigur la acuplare. Sus, sub trompita care pare a fi pentru respiraţie sau reglarea temperaturii, pe o umflătură teşită, au o mâna de ochi.

  Pe spate, dacă ăla-l spate, scânteiază o placă cheratinoasa.

  Au început să se materializeze în sediul editurii!

  Dacă nu suntem atenţi, vom ajunge de râsul lumii! În nordul oraşului, un grup de fermieri a încropit la repezeală un taraf, iar ansamblul folcloric „Plava ptita” a încins dansuri populare în reprize lungi, până la epuizare. Din jumătate în jumătate de oră sunt difuzate imagini incredibile, „No comment”. Ţărani de-ai noştri, stârnind colbul în învârtite ameţitoare şi extratereştri mişcându-şi braţele, ca la un concert de muzica rock. La sfârşit apare un conaţional mulţămit, asudat şi rostind sacadat ca un bolnav mintal: „Noi cre - edem că i-am, i-amprimit cum se cu - cuvine!”.

  — Poate că au venit să se documenteze! Au „intrat pe Terra”, cum intra copiii pe internet să-şi facă un referat.

  — Da, aşa ar avea sens!

  — Prostii! N-au ei tehnologia necesară pentru a crea o asemenea breşa! Selim susţinu un timp privirea fermă a lui Elan Stellnar, directorul de producţie, apoi adăugă: În fine, poate ca „tehnologie” nu e cel mai potrivit termen, aaa. Forţa, energia, nu ştiu cum să-l zic! La noi răsăreau chiar de lângă secretariat. La început, toate fâţele leşinaseră şi se dăduseră de ceasul morţii. Ca să se facă ceva, că dacă nu, ele-şi dau demisia. Apariţiile lor continuau să o îngrozească doar pe secretara Brukner, Zlana Brukner. Ea avea rolul să-şi arate ţâţele prin decolteuri sofisticate în aşa fel încât să distragă atenţia scriitoraşilor frustraţi care tot veneau să impute editurii faptul că gloria lor întârzie să apară. Acum parcă şi uitase de intenţia ei de-al prinde în mrejele sale obosite pe efeminatul prozator Nr.1 Cartin Mircovic. Îşi tot făcea unghiile, tot bocea, icnea şi sughiţă nervos când mai ţâşnea câte unul din neant.

  — Zân – iac!

  — Hâc – ic!

  Jurai că-l o conversaţie!

  Măcar să le mărească salariile din cauza condiţiilor alienante. Directorul, care de obicei freca strainataturile în căutare de copy-right-uri şi parfumuri noi, venise de urgenţă, nu din cauza lor, ci fiindcă invazia îi perturba sistemul de gândire întemeiat pe precepte crestin-nicasiene. Lor le-a spus doar atât:

  — Fetelor, doar nu căraţi tiparniţa aici! Rolul vostru e similar celui pe care îl au florile! A întins mâna şi-a răsturnat o glastră. Sunteţi dispensabile!

  Au venit cu sutele de-ăştia care mor de grija altuia şi nu le place să stea pe-acasă.

  Iniţial, nu au ştiut care şi cum să intervină, problema fiind delicată, domeniul incert. Cei de la Drepturile Omului sau cei de la Drepturile Animalelor? Până la urmă, cei cu interese financiare majore au trecut prin ONU rapid ETBR-ul, Extraterrestrial Being Rights şi au fondat o organizaţie cu două divizii, pentru animale inferioare şi superioare.

  Ieri ni s-a interzis accesul pentru trei ore în ZonaZero. Vor să stabilească cu exactitate coordonatele, lungimea faliei şi să elimine orice interferenţă.

  Inevitabilul s-a produs! Cum Vlatko Mesic are o rubrică permanentă la „Jutro”, numele dat de el panaramelor aliene, zantiaci, s-a încetăţenit. Sesizasem şi eu, ca oricare alt martor ocular, zgomotul făcut atunci când cădeau de neunde: zân – yac, zân – yac – yac, în doi sau trei timpi, că jucăriile demodate din cauciuc cu chiţăitoare prinsă-n fund, dar.

  Au receptat semnăturile zantiacilor ce veneau de niciunde şi au marcat punctele de incidenta între cele două universuri sau cele două regiuni ale aceluiaşi univers. E un arc de cerc lung de zece mile situat pe paralela 45 Jumătate din poarta-l în Novi Sad, nordul oraşului, jumatate-l pe terenurile agricole din marginea oraşului. Conform tuturor observaţiilor, TOŢI zantiacii se îndreaptă însa spre oraş, spre capătul sudic al arcului, 45°14’3425’ latitudine nordică şi 19°50’1052’ longitudine estică, undeva în apropierea unei pieţe de pe Cara Lazara.

  Ăştia deştepţi veniţi cu aparatura de sute de miliarde de yuani şi care au ocupat spitalul din apropiere -aflat şi el pe pragul dintre cele două lumi - au ajuns la concluzia că two feet sunt rămaşi ca-n nişte saci cu lichid amniotic. O membrană de 473 micrometri îi protejează de orice. Sau îi ajută să supravieţuiască în cea mai bună dintre toate lumile posibile; când au sărit în lumea noastră şi-au păstrat o rezervă minimă din mediul lor primar.

  N-au cu ce să-l momească să intre-n spital, aşa că mare parte din cercetări se desfăşoară pe teren. În stradă sau locuinţe particulare.

  Spre nemulţumirea tuturor, trupele NATO, în marea lor majoritate trupe americane, au împresurat oraşul. Din nou! Cei bătrâni au încă vii în minte imaginile războiului din ’92 cei tineri ştiu şi ei ca sub pretenţioasă titulatura de gardian al lumii nu se ascunde decât un jandar stupid, atins de retard. Armata SUA, cea mai dotată armata din lume, nu e decât o afacere profitabilă dirijată din umbră de industriaşi veroşi. Politicieni şi corporatişti obscuri încep şi întreţin rentabile războaie de uzură; mari consumatoare de resurse umane şi materiale acestea atrag ca un Maelstrom comisioane generoase şi profituri spectaculoase.

  Mesic făcea, ca de obicei, opinie separată. Nu era de acord cu teoria legată de necesitatea întreţinerii unui inamic permanent, indiferent care-ar fi fost acela:

  — Şi în Vietnam, Afganistan, Irak sau în Coreea de Nord n-au ştiut, n-au fost în stare să obţină capitulările ăstora! Dacă n-ar fi utilizat bombele atomice şi-acum ar fi fost în război cu Japonia. Alea au fost afrodiziacele supreme pentru scula lor bleagă!

  Cred că băuse, nu-l stătea în fire să vorbească murdar. M-am dat pe lângă el, dar nu mirosea. Îl mai auzisem ocărând o singură dată, atunci când soţia sa, Milica, fugise cu un aventurier american. Acesta îşi bătuse joc de ea şi acum abia îşi ducea zilele pe undeva pe lângă Baltimore. Şi eu prost! De-abia acum făceam legătura! L-am aprobat şi am făcut semn şi celorlalţi să nu mai pună sare pe rană!

  Am ieşit să fumez şi să mă uit la piticanii.

  Până să se instaleze atât de incomodele cordoane de protecţie făceam zece minute până la muncă. Acum, chiar dacă cei care lucram în zona „porţii” am primit ecusoane galbene cu trei cipuri dispuse ca-n însemnul „radioactiv”, trebuie să ocolesc străzi întregi în drumul spre slujba. E mai obositor, dar e şi-un bun prilej de-a obseva cele două naturi aflate-n contact. Am timpsa mă uit la zantiacii care mişună prin piaţete ca gândacii de bucătărie şi la oamenii care se înghesuie să facă fotografii împreuna cu ei sau să-l filmeze neîntrerupt. Printre ei, profesionişti care aşteaptă ca imortalizarea unui EVENIMENT să le aducă sume fabuloase.

  Când pământenii i-au văzut în preajma Născătoarei pe cei de la NAŞA îmbrăcaţi în costume de protecţie şi încărcaţi de provizii, s-au chitit că-l rost de uşcheala. Burduşiţi cu rănite, sacose, cartuşe de ţigări şi legume proaspete tot săreau linia marcată cu roşu. Făceau un pas în spate şi iar săreau, încercându-şi norocul la nesfârşit.

  Dinspre valul de emigranţi şi excursionsti se auzeau încontinuu replici absurde:

  — Ai luat banii?

  — Îţi dau eu un telefon!

  — Pe mâine – poimâine ne-ntoarcem!

  — Pa! Dacă-l bine acolo, vin să o iau şi pe Mirjana!

  — Şi normal că e aer respirabil şi DINCOLO!

  Au ţopăit aşa vreo trei zile, până când mascarada celui de-al Treilea Salt Uriaş al omenirii s-a transformat în Marele Şirag al Deznădejdii. Poarta acţiona unidirecţional ca o supapă de sens unic.

  Mesic mi-a făcut semn să vin lângă fereastră.

  Un cerc extraterestru se înfiripa în jurul bisericuţei de vis-à-vis. Zantiaci de pretutindeni veneau încoace să se alipească la construcţia yoghină. Nu ştiu de ce, dar în minte îmi veneau imagini cu formele abstracte realizate de-aiurea prin lanurile de grâu sau cu cele ale credincioşilor sufocându-se în spirală din jurul pietrei Kaaba.

  — Se roagă!

  M-am uitat peste umăr. Era Selim, acum sprijinindu-se de mine, beat mort.

  — Sii-gur se roagă!

  Am dat drumul la plasmă pe nouă dintre cele mai bune canale de ştiri. Imaginile surprinse cu zantiacii dispuşi într-un cerc perfect făcură ocolul lumii în câteva minute.

  — Dacă mai era necesară o probă a spiritualităţii lor!

  Părintele Goran Gojanovic, pe care-l ştiam, năduşit tot în anteriul lui greoi peste care mai zvârlise şi-un patrafir, bătea matanii într-un ritm grăbit, nefiresc. În curând apăru şi în cadrele luate de reporteri. Închinăciunile lui se opriră. Acum îndrepta ameninţător o cruce masivă de argint înspre alieni. Prim-planuri pe faţa lui îmbrobonata de sudoare, „Mai mulţi, dar păstoriţi de un SINGUR Dumnezeu!”.

  Un dangăt de clopot scutura întreaga Europă punându-l la-ndoială bătrâneţea înţeleaptă, ateismul.

  Patriarhul Vikentije Grujic somase Vaticanul să adopte o poziţie oficială în maximum 24 de ore, să n-o mai tărăgăneze atâta, aşa cum o făcuse şi cu actele teroriste ale americanilor şi cu crimele naziştilor şi cu atâtea altele! Papa Clement al XV-lea a preferat însa să urmărească cursul evenimentelor ciudate în umbra unei tăceri diplomatice. De altfel aşa procedau cam toţi din G4 Preşedintele Chinei, Împăratul Japoniei şi Preşedintele ales pe viaţă al Rusiei nu făcuseră nici o declaraţie oficială. Doar Prinţul Consort Andréas al Germaniei şi Emst Wunderziel, Preşedintele în exerciţiu al ONU riscaseră să iasă la rampa asumându-şi fără ambiguitate implicarea şi poziţia pro-zantiaca. O figură aparte făcea Generalul Brian Winthrop Jr, comandantul trupelor NATO dislocate pentru asigurarea securităţii contactului. Ca într-un „Stargate” de cea mai proastă calitate, se lansa zilnic în afirmaţii aiuritoare şi contradictorii năucind mulţimea.

  Contrar tuturor aşteptărilor şi împotriva oricărei obişnuinţe omeneşti, al doilea cerc format de extratereştri fu ridicat peste primul, nu alături!

  — Poate n-au loc, mă!

  Unul din braţe se încolăcea în jurul vecinului din stânga, iar celelalte patru, ridicate, se îmbucau perfect în senilele zantiacului de deasupra.

  — Vor să vadă şi ei ceva! Ca la teatru.

  La unul, ciorchinele de ochi rămânea în interiorul cercului fixând într-adevăr spaţiul sacru, la următorul însa, bulele alea ca nişte icre imense clocite rămâneau să vegheze exteriorul şi tot aşa, fără excepţie! Un ciucure pe fată, unu’ pe dos. Această observaţie simplă infirma, cel puţin pe jumătate, brusca lor fervoare religioasă.

  Fascinat, am îndrăznit şi am întins mâna. Am pipăit zidul făcut de creaturile endoterme. Da, spusele celorlalţi se confirmau! Erau reci. Reci ca moartea! Doi E. T. mi-au trecut pe lângă piciorul stâng pe care n-am mai avut timp să mi-l feresc, dezgustat. S-au înclinat pe o parte, iar manuţele desfăşurate ca nişte spiţe au început să escaladeze construcţia. Şenila întâiului ajuns a fost ancorata instantaneu de tentaculele celui de dedesubt. Nişte căngi, fixare retractilă. Mâna celui fixat deja s-a răsucit în jurul următorului care îşi potrivea locul. Construiau al cincilea nivel. Într-o aliniere surprinzătoare, zantiacii formau straturi perfect orizontale, diferenţele de nivel fiind reglate din braţele de prindere.

  Când cele 37 de straturi au depăşit în înălţime biserica, a fost clar că aveau în intenţie să construiască un turn uriaş; că vor face şi altele sau îi vor pune o cupolă ăstuia nu erau decât simple speculaţii. Cert era ca structură organică avea un diametru fluctuant, între 9837 şi 10102 metri. Bineînţeles că asta a dat naştere la o groază de interpretări numerologice şi ar fi reaprins multe superstiţii, dacă nu s-ar fidescoperit imediat cauza reală. Aceeaşi ca la maree, forţa gravitaţională a Lunii. Se bănuia că mai era ceva legat şi de un ciclu biologic al acestor vietăţi.

  Pentru cei care mai aveau vreo îndoiala că zantiacii nu ţin cu tot dinadinsul să asiste la slujbele din ce în ce mai disperatului Gojanovic, s-a dovedit atunci când au construit primul cerc în jurul cilindrului gros ajuns la al cincizecisisaptelea nivel.

  Pentru al doilea, apoi al treilea, al patrulea şi al cincilea sir concentric modalitatea de construcţie era aceeaşi: patru braţe deasupra şi unu-n lateral, de asta data-nspre cercul interior.

  Ca să prevină apariţia unor ipoteze nefondate, Strohm – Ekhdal, o echipă de arhitecţi norvegieni celebri, a explicat că e firesc să fie aşa. Benzile de zantiaci de la baza acţionau ca nişte contraforturi pentru turnul aflat în construcţie!

  3 Avanpostul

  — Ieşi! Miro, ieşi repede!

  Am dat cearşaful la o parte şi m-am uitat pe fereastră. Zeci de zantiaci stăteau cu trompele şi punguţele de ochi aţintite spre casa mea.

  — Sssiio! Ssssiiiooo! Am încercat să îi alung ca pe găini. Am auzit că un bang sonic şi. Locuinţa mi-a dispărut, iar eu am rămas suspendat în aer. Gol şi crăcit. Eu, Miro Mircovic, vestitul scriitor, dramaturg, scenarist, jurnalist, senior-editor, consilier editorial şi redactor de bază al Editurii Polivoida eram expus naked în fata vecinilor, trecătorilor curioşi şi insolenţilor zan-yaci!

  M-am trezit transpirat tot. O transpiraţie rece! Mi-am pus o pijama şi mi-am tras cearşaful până sub bărbie. Sigur era urmarea discuţiei avute peste zi cu Zoran Radovic! „Eu cred că dacă-mi daţi o şansă, aş putea deveni un scriitor bun sau unul chiar foarte bun!”, mă exasperase tonul lui amar şi superior totodată. I-am zis că din cauza invaziei editura şi-a reconsiderat multe dintre proiecte, între care şi culegerea sa de texte funambuleşti şi l-am respins. Cu satisfacţie! Am încercat să mă culc din nou, dar nu-mi ieşea din minte umilinţa visată.

  Am ajuns târziu la serviciu. Adormisem greu şi mă trezisem devreme, ratând orele de somn odihnitor din zori. M-am uitat pe agenda de lucru. Treaba de-o oră.

  Am dat la retipărit tot ce aveam legat de invaziile extraterestre, Arthur C. Clarke, „Sfârşitul copilăriei”, H. G. Wells, „Războiul lumilor”, Arkadi şi Boris Strugatki cu a lor „A doua invazie a marţienilor”, Dean Devlin şi Roland Emmerich cu Seria „Ziua Independenţei”, „Invazia neagră” a lui Bernard Bow şi am dat la tradus „Skin n’ Bones Lullaby” al Irenei Neumann şi „Paint Parrot and Black Barron” de revelaţia australiană James Bit. Pe copertele vechi am adăugat pe cotor şi în colţul din dreapta sus fotografia unui zantiac. Colecţia „Zantiacs”, sugerată de Mesic, fireşte!

  Eram cu toţii aşezaţi în fotoliile din salonul editurii. Ţigări de foi şi baturi răcoritoare. După ŞASE ZILE! Se transmitea primul comunicat ştiinţific oficial. Până şi „plantele” erau prezente în fata holoplasmei.

  — Toate aceste fiinţe au o înălţime cuprinsă între un picior nouazecisiunu şi doi virgulă şapte inchi. Am reuşit să cântărim şi câteva sute de exemplare. Greutatea lor variază între 25 şi 35 de livre.

  — Ăştia n-au trecut nici acum la sistemul internaţional al unităţilor de măsură? Făcu mirat Selim.

  — Nu, mă! Americanii e speciali! Şi Vlatko mai bodogăni ceva. Îi durea gura să spună că au în jur de saij’de centimetri şi vreo cinşpe kile!

  — Nu ne putem pronunţa încă, dar diferenţa de înălţime şi greutate poate indica sexul sau vârsta acestor fiinţe.

  — Adică nu ştiu care-l mascul, care-l femela, dacă exista printre ei copii. Nici măcar nu pomenesc de varianta unisexualităţii!

  — Mai taci, ba, Mesic! Oameni ăştia ştiu ce spun!

  — Presupunem că vin de pe o planetă cu o acceleraţie gravitaţională de trei ori mai mare, acolo înălţimea reducându-li-se simţitor, sub un picior. Dacă aici ajung să depăşească zece mile pe oră, acolo se deplasează cu o viteză mult mai mică, solul planetei fiind ori clisos ori acoperit în proporţie mare cu un lichid dens, maroniu.

  — De ce tocmai maroniu? Izbucni contrariata o ziaristă.

  — Vă rugăm nu întrerupeţi! Puteţi adresa câte două întrebarila conferinţa de presă care va urma!

  — Uite că sunt şi ca Vlatko în sală! Zâmbi Drujo, Abdulah Drujo, P. R.- Ul şi băiatul de mingi al editurii.

  — Nu, lăsaţi! Voi răspunde! Făcu amabila Stokes. Dacă aţi observat, de când au venit, zantiacii şi-au schimbat uşor culoarea spre gri, culoarea betonului, a oraşului.

  Cu certitudine nu observase nimeni! Doar aparatele lor şmechere!

  — Iar acest lucru denota mimetism.

  — Asta înseamnă că au duşmani! Se dezlănţui din nou jurnalista incomoda.

  — Cu siguranţă! Şi spatele lor cheratinos indica prezenţa prădătorilor! Rumoare în sală.

  Noi am amuţit cu toţii. Pe inofensivii zantiaci îi văzuserăm, însa cum arătau vânătorii lor? Deşi nu ne gândiserăm o clipă la ei, aflam ca o vizită de-a lor era iminentă!

  Miodrag Penac de la Apărare i-a şoptit ceva la ureche, iar Miriam Stokes schimbată la faţă, a mai spus doar atât:

  — Vă vom prezenta în continuare cum considerăm că arată în condiţiile lor naturale de mediu!

  Au urmat imagini animate pe computer. Zantiaci fericiţi, aplatizaţi ca nişte turte, baltacaiau prin ceva căcăniu. Ca nişte periscoape, trompele lor unduitoare amuşinau pericolul!

  — Zân – yac – yac!

  Speriaţi, ne-am întors privirile spre proaspătul azilant. Cu îngrijorare. Stokes n-a mai răspuns la întrebări, aşa că problema turnului a rămas interpretabila. Oricum, dacă iniţial super-analistii lu’ peşte vehiculaseră numai porcării de genul, „minaret al ereticilor”, „turn eretic”, „încercare de hipnoză în masa”, „mijloc de comunicare” etc, acum era limpede că-l vorba de-un avanpost, de vreun fort ceva.

  — Clar! Sunt fiinţe inteligente! Declama Selim.

  Am pufnit:

  — Sigur mai inteligente decât tine!

  Atmosfera s-a mai relaxat şi ne-am împrăştiat.

  Veniseră după adăpost deci! Un post de radio organizase un concurs, „Ce vor zantiacii? Intuiţi corect şi câştigaţi o limuzină!”. Pe internet erau zeci de pagini cu potenţialele cerinţe. Metale preţioase, cârnaţi tradiţionali, jucării, suflete, cherestea, oi, semnalizatoare, o cheie de douăzeci, un treafat, atenţie. Chiar şi eu mă gândisem să sun şi să propun ca varianta plauzibilă informaţia, dar nimănui nu-l trecuse prin cap un Pământ Crucea Rosie!

  Pe la prânz am ieşit cu toţii afară să vedem cum îl ia cu forţa pe Gojanovic. Un elicopter greu, rusesc, i-a ridicat din interiorul turnului pe preot şi pe descreieratiicu care începuse să se ciondănească. Ăştia rămăseseră pe vechi cu sloganul „Nu ne luaţi biserica!”, pe când Zoran deja era în direct făcând apel la calm: „Oameni şi zantiaci nu sunt pregătiţi să meargă pe propriile lor picioare! Doar o religie unică ne mai poate scăpa de ameninţarea anarhiei şi a globului anomic, a Universului anomic!”

  Singura armă pe care le-o cunoşteam era acel bumerang senzitiv. Dacă dădeai să-ntepi unu’ c-un bold, într-un braţ spre exemplu, resimţeai o durere insuportabilă, ca o şurubelniţă înroşită care-ţi străpunge antebraţul. Dacă-l trăgeai cu putere de trompa, o durere puternică îţi exploda în întreg capul; buze, nas, ochi, tot îţi amorţea de durere! În mod sigur această inducere a „empatiei intenţionale” era dublata şi de un simţ extraordinar al distingerii pornirilor agresive de cele paşnice. Extraordinara era şi sesizarea imediată a nuanţelor. Această reacţie de apărare nu era provocată de o lovitură involuntară, de o mimare a comportamentului violent ori de apucăturile jucăuşe ale copiilor. Pe puii de om îi lăsau să le tragă şi să le-nnoade braţele, să-l îmbrâncească şi să-l arunce de colo-colo fără să le facă nimic, asta atâta timp cât nu depistau vreo urmă de violenta gratuită, patologică. Caz în care şi părinţii le erau recunoscători!

  Un amic îmi spunea că a văzut cum zece-doisprezece laboranţi au vrut să-l ţină să le proiecteze polinucleotida ADN, secvenţe din genomul uman, imagini despre formarea Terrei şi derivă continentelor, să-l bombaredeze cu numere prime şi coordonate spaţiale, dar le-ntepeneau mâinile în lături când dădeau să-l ţină în loc sau să-l prindă din nou.

  Am aflat că şi noi aveam o „victimă”. Selim se internase în spital îngrijorat că-şi va pierde vederea de tot. Băut fiind, încercase să dea cu lipici peste ochii unei mogâldeţe ce părea că se uită dezaprobator la o schiţă de-a lui. Imediat privirea i se înceţoşase şi începuse să urle de spaimă. Bine ca, cel puţin din punctul ăsta de vedere, eram ferit! Mie îmi provocau repulsie, aşa cum îmi provocau şi reptilele. Până acum nici măcar nu atinsesem vreunul!

  Ah, ce n-ar fi dat Mengelii ăştia de prin organizaţiile secrete ascunse sub inocentele acronime NAŞA, SETI, NATO, ESA etc. Să-l ciopârtească, să le măsoare măruntaiele, să le excite creierii cu electrozi şi să le monitorizeze reacţiile, să le smulgă rând pe rând membrele în căutarea vreunui lichid seminal sau să le sufle-n trompa vid!

  Dacă ieri era o demonstraţie a ecumeniştilor, o contrademonstraţie şi câteva sute de poliţişti, azi abia m-am putut strecura spre editură. O manifestaţie scapată de sub control bloca străzile Atenei sârbeşti. Huiduieli, scandări împotriva venirii zantiacilor şi placarde: „Go Home!”, „Aliens = Americans”, „Don’t land onour Land!”. Mi-am adus aminte de idilicele plăcute instalate iniţial de municipalitate: „Welcome!”, „Novi Sad. Dobrodošli na Zantiak Park!”, „Don’t feed zantiacs!” sau „Don’t eat zantiacs!”.

  S-a trecut la indexarea lor.

  Navigatorii stau cu braţele rasfirate-n sus ca scheletul unui radiotelescop, prospectorii sunt cei care încă mai par că rătăcesc fără rost, iar cei care-l lăsa pe plozii inconştienţi să se joace cu ei, care-l fermecă pe adulţi cu mişcările hipnotice ale extremităţilor sau cu mersul lor grăbit în zig-zag, distractorii, organizează de fapt diversiuni pentru ca ceilalţi să-şi facă treaba în linişte!

  Trebuiau depistaţi coordonatorii! Sunt suspectaţi că s-ar ascunde printre pionieri, cei care merg puţin, se-opresc, mai merg puţin, iarăşi se-opresc.

  4 Pliarul şi vuabul

  Din înaltul cerului se năpusti ca o caracatiţă roşie spre turn. În apropierea lui îşi deschise tentaculele, iar membranele uriaşe dintre ele o făcură să plutească uşor. Se aşeză cuminte pe vârful turnului încheind astfel construcţia.

  — Uau!

  — Halal prădător şi pliarul ăsta!

  M-am uitat aproape cu ură la Mesic. Cum naiba de-l veneau aşa pe loc?

  Un huruit ca de cutremur.

  Nici nu ştiam ce să facem, să ne adăpostim, să ieşim. Ne-am uitat cu toţii la Vlatko. Neputându-şi stăpâni curiozitatea, acesta stătea pe vine lângă fereastră. I-am văzut privirea înmărmurită şi ne-am apropiat şi noi. Turnul plutea!

  — Hm? Parcă se ridica uşurel?

  N-a mai apucat nimeni să-l răspundă. Un şuierat asurzitor ne făcu să ne-acoperim în graba urechile. În câteva clipe racheta zantiaca ajunse la trei-patru mii de metri, apoi dispăru.

  Şi din faţa ochilor noştri şi de pe ecranele aparatelor. Plecaseră. Eram singuri. Din nou.

  Unii jurau că renunţaseră la fumat, băutură sau droguri în urma atingerii zantiacilor, alţii că scăpaseră de cancer, surzenie, bâlbâiala sau paralizie.

  Unii se jurau că i-au văzut mâncând insecte. În sprijinul acestei afirmaţii stătea şi un filmuleţ jalnic postat pe YouTube cu o libelulă dispărând în spatele unui zantiac.

  Din cauza asta se şi estimă că avea să dureze timp îndelungat colectarea şi corelarea informaţiilor verificate, multe din evenimentele bizare semnalate bazându-se pe mărturii nesusţinute sau înregistrări îndoielnice.

  După vizionarul Mesic, Colecţia „Zantiacs” va mai aduce profit doar câteva luni. Vrea să-l propună lui Adamovic înfiinţarea unei noi colecţii care să cuprindă rezultatele examinărilor, interpretări, studii etologice, interviuri şi documentare pe DVD. Am să-l întreb şi ce nume crede el c-ar fi potrivit, apoi am să-l propun eu proiectul lui unchiu.

  Se aflau lucruri noi:

  La trei zile de la Contact, Armata SUA voise să captureze un zantiac, să-l închidă într-o cutie metalică blindata protejată de un câmp Hutchinson. Toţi militarii care participaseră la operaţiune se aleseseră cu o claustrofobie netratabilă, iar maiorul care manipulase cutia şi politicianul care dăduse ordinul paralizaseră.

  Că au sângele galben a fost infirmat. Celebra pisica Angelina, care sărise să zgârie un zantiac şi picase curentata, nu reuşise să-l zgârie de fapt! Complexele analize de laborator arătaseră că zantiacul se murdărise cu o vopsea galbenă ordinară, pentru garduri.

  Nu a fost văzut niciunul complet inactiv, adormit. Cu toţii văzuserăm că pleoapele negre se lăsau alternativ în ciucurul de ochi, dar asta nu însemna că nu dormeau! Poate că trăiau cinci mii de ani ca pinii, iar cele opt zile pământene nu reprezentaseră pentru ei nici două-trei ore de-ale lor! Chiar dacă nu se ştia nimic despre metabolismul lor, în mod clar era diferit de al nostru! Dacă se hrăniseră vreodată cu ceva aici, singura ipoteză viabilă părea să fie sinteza moleculelor de gaz din atmosfera terestră. De excreţii nici nu putea fi vorba!

  În ceea ce priveşte limbajul zantiac, modul lor de comunicare, degeaba se chinuiseră o groază de tehnicieni să capteze unde ciudate pe benzi de frecvenţă înguste sau late. Nadine Scauliaux demonstrase că „senilele” lor acţionau ca receptoare deosebit de sensibile pentru vibraţiile terestre produse de miile de cheţi. Estimă că traducerea înregistrărilor va dura câteva zeci de ani.

  Savanţii de modă veche, wellsieni nostalgici, au declarat că, artificială sau naturală, breşa nu poate fi decât o maşină a timpului. Două gigantice corzi-mama, dirijate sau nu, interferaseră şi se realizase un arc temporal. Zantiacii erau de fapt urmaşii noştri!

  Chiar dacă teoria găurii de vierme atipice rămânea susţinută de un bun simţ elementar şi aici curentul general de opinie era spart de voci singulare: fereastra fusese deschisă şi în trecut, când milioane de saurofagi ne curăţaseră Pământul de uriaşele reptile, ea se va mai deschide, Pământul trebuind deci securizat, militarizat.

  O greşeală majoră a fost încercarea de a-l înţelege folosind tiparele umane rigide. Aşa au fost considerate la început fiinţe lipsite de inteligentă, deoarece nu manipulau realitatea utilizând abstracţii! Şi cred că persistam în aceeaşi greşeală! Nu se gândeşte nimeni ca zantiacii n-au vrut nimic altceva decât să se întoarcă acasă! Dar aşa suntem noi, complicam totul, schimbăm şi teoriile numai să ne iasă miza antropica. Exact ca materia neagră care nu ne iese la socoteală. Poate că pur şi simplu nu se afla ÎN universul nostru observabil, ci dincolo de orizontul cosmic! Dacă aici, în alveola cunoscută, densitatea este mică, poate că dincolo sunt bucăţi inimaginabile de materie hiperdensă.

  Nu! Nu-l bine până nu intra în şablonul nostru!

  Contact eşuat. Având în vedere fragilitatea corpului uman care nu ne permite călătorii spaţiale îndelungate, poate singurul. Ca specie trecusem cu nesimţire peste Borodino, Verdun, Auschwitz ori Hiroshima, neînvăţând mare lucru. Dacă uităm cu atâta uşurinţă lucrurile rele, atât de neutră vizită a zantiacilor în mod sigur nu avea să ne schimbe în vreun fel!

  Oare ce le povesteau alor lor? „Nu a meritat efortul! Nişte fiinţe primitive! Au vrut să ne închidă, să ne taie, ne-au pus şi nişte stavile-n drum.”. Pentru a le măsura IQ-ul, Doctorul Narbach construise la repezeală labirinturi din prefabricate blocându-le astfel drumul spre Turn. „. Ţopăiau încontinuu pe-o dungă şi ne tot băgau flash-uri în ochi!”. Puteam fi consideraţi nişte sălbatici! Cu destulă îndreptăţire.

  S-a descoperit o pereche a arcului sârbesc! Cel puţin asta susţin toate ziarele din Italia. Lângă Gerfalco, Montieri, provincia Grosseto din Toscana, în fine, undeva în vestul peninsulei, într-o regiune colinară puţin circulată, sub Cornate di Gerfalco în timpul celor opt zile avuseseră loc o serie de dispariţii misterioase. Două bătrânele se jurau că văzuseră cum doi turişti se mistuiseră ca-n ceata ziua-n amiaza mare pe Via di Mezzo din Gerfalco. Un camionagiu dispăruse cu tot cu camion. Cam de la plecarea zantiacilor nu era de găsit nici Carla Dosio, o tânără dintr-o aşezare învecinata. „Esportatione di uomini”, „Conquistare l’universo!”. Nu se făcea nici un prognostic în privinţa şanselor lor reale de supravieţuire. În continuare erau detalii despre restul exploratorilor fără de voie. Am studiat cu atenţie lista publicată.

  Prin urmare, cu puţin noroc şi noi le expediaserăm râme, cârtite şi iepuri. Patru oameni, zeci de mii de insecte şi-un camion cu marmură roz extrasă din zona!

  Ştire de scandal sau nu (de cei doi turişti nimeni nu ştia nimic, proprietarul camionului era bănuit că mai incediase o dată un Fiat pentru a beneficia de asigurare, iar adolescenta avea intenţia declarată de a fugi de-acasă pentru că nu se înţelegea cu tată-său vitreg.) la scurt timp toate canalele informative au fost potopite de analişti, scheme şi grafice. Discuţii despre simetria radială, cercuri punctate pe hărţi virtuale având notate dimensiuni şi variabile. Echipe de reporteri cutreierând colinele metalifere din Toscana, o gâsculiţă exaltată într-o barcă lângă Insula Otok Pag de la Adriatica, „Mă aflu exact în Centrul Cercului şi simt o energie extraordinară!”. Apoi au apărut sfere, sfere intersectând Pământul şi două bucăţi ca două felii de pepene, una trecând pe la noi, una prin Gerfalco.

  În nordul Novi Sadului s-a excavat o groapă imensă. Toţi spun că-l o nouă groapa de gunoi ecologică! Cu diametrul de trei kilometri şi care a necesitat sute de expropieri! E delimitata de balize şi foreze cum nimeni n-a mai văzut. Se spune că introduc ţevi conectate la 40 000 de volţi pentru a captura un vuab (Mesic) scanat deja şi care s-ar îndrepta spre miezul metalic al Pământului. Parcă-l un SF din alea din care tot arunc eu. Unii, mai nebuni, susţin că vuabul a făcut legătura cu miezul Terrei şi s-a autodistrus fumizând energia necesară lansării turnului.

  — Sunt de acord că pledoaria pentru umanitate ce prinde viaţă în mâinile unui artist, nu avansează posibile soluţionări, dar oferă totuşi nişte modele etice! Din câte ştiu eu, îi spunea unchiu-meu lui Vlatko, metafizică, odată ce nu se face cu patima sau râzând, se depărtează de oameni, de nevoile lor imediate.

  — Parcă satira sau angajarea fac vreo ceva! Atacă fără a rezolva contradicţiile societăţii organizate ineficient. Atât!

  Încet, am dat să închid uşa.

  — Nu! Intră, Miro! Intră!

  — E gata coperta pentru „Extincţia”.

  — Ştiai că Mesic ne părăseşte?

  Am rămas interzis.

  — Va deveni Directorul Institutului Intercultural „A Doua Lume”! La propunerea partenerei noastre de afaceri de la „Store Forfattere”, Anne-Grethe Jørgensen şi a lui Christian Alejandro Valdez de Tavera de la. N-am mai ascultat.

  — Asistăm la o prăbuşire a religiilor greoaie, a academismului scrobit şi perimat, la sfârşitul „celei mai bune dintre toate lumile leibniziene posibile”!

  Vlatko şi discursul sau inaugural. Închid plasma şi-mi întorc privirea spre tânărul intrus. Are faţa îmbujorata.

  — Cum se numeşte?

  — Milan Gregovic.

  Mă uit ţinta la el.

  — Aşa se numeşte cartea?

  — Mă scuzaţi! „Întoarcerea zantiacilor”.

  Foile îi tremura-n mâini. Câteva îi cad pe birou şi, cerându-mi permisiunea, le strânge grăbit, stângaci. Da peste prespapierul lăsat de Mesic. O navă spaţială grea cu inscripţia „There’s no frontier, there’s just an edge of our minds!”.

  Mă gândesc să delimitez strict graniţa dintre noi.

  — Ba, tu ştii cine-s eu? În zona ăsta şi-am maturat cumana o suprafaţă imensă pe harta de pe birou, eu sunt Dumnezeul Scriitorilor! Asta şi reprezenta funcţia mea de coordonator de colecţie şi referent principal. Eu eram zidul de care se loveau toţi. De sârma ghimpată înşirata de mine scăpau doar cărţile prietenilor mei şi ale celor care aveau bunul simţ să ataşeze la potenţială opera cadouri consistente! Eram printre Cei Aleşi, printre cei care fac istoria literară a unei naţii. Cei câţiva critici constipaţi care se fandoseau cu asta se înşelau amarnic, ei cerneau doar ce lăsăm noi să treacă!

  Martie – iunie 2009

 

 

          SFÂRŞIT