MAESTRUL DE GO

Yasunari Kawabata

Traducere din japoneză, prefaţă, note şi glosar de

Flavius Florea

Prefaţă

Pentru cititorul nefamiliarizat cu acest joc, un roman „cu go” poate părea mai greu de receptat. Într-adevăr, Kawabata a relatat în calitate de reprezentant al ziarului organizator partida „de adio” desfăşurată în 1938 între Honinbō Shūsai meijin şi challengerul său, Kitani Minoru 7-dan (personajul Ōtake 7-dan din roman), partidă extrem de importantă pentru lumea goului, care a trezit un mare interes în rândurile publicului şi care constituie fundalul cărţii. Şi, desigur, cunoscătorul de go beneficiază de un avantaj, întrucât va putea aprecia şi aspectele tehnice ale partidei. Numai că autorul face aici literatură autentică, iar cititorul, chiar neiniţiat, poate urmări foarte bine dezvoltarea situaţiilor din jurul gobanului, o lume complexă care trece în prim-plan. Am putea crede că goul este ceva pur raţional, obiectiv, evident, dar constatăm repede că mutările au deseori profunde implicaţii culturale: istorice, sociale, morale, etice sau psihologice – sensul structurându-se multistratificat.

Textul romanului Maestrul de go (Meijin) a trecut printr-o lungă perioadă de gestaţie. O primă variantă a fost publicată în serial (în revista Yakumo

Nihon hyōron şi Sekai bunka) între august 1942 şi ianuarie 1948. Nemulţumit, autorul îl rescrie, iar noua variantă, cea aflată actualmente în circulaţie curentă (în 41 de capitole), apare între august 1951 şi mai 1952 în revistele Shinchō şi Sekai. în mai 1954, Kawabata inserează în Sekai un fel de continuare a romanului, cu titlul Meijin yokō (Amintiri nostalgice despre meijin). Iar într-o aşa-zisă „ediţie definitivă” din acelaşi an, ultimul capitol (al 41-lea) din versiunea anterioară este înlăturat şi înlocuit cu Meijin yokō, obţinându-se astfel un text în 47 de capitole, cu titlul Go Seigen kidan. Meijin (Relatări despre go ale lui Go Seigen. Meijin). Se pare însă că însuşi autorul a preferat ulterior, cu ocazia diverselor reeditări, varianta în 41 de capitole, considerată standard şi oferită acum şi cititorilor români. Desigur, ediţiile operelor complete ale lui Kawabata (37 de volume la Editura Shinchōsha) cuprind toate variantele, iar în Japonia există şi o tabără de critici şi istorici literari care operează cu versiunea „lungă”. Comentatorii japonezi şi-au pus şi problema genului literar în care poate fi încadrat Meijin. Unii l-au considerat drept un nikki (jurnal), alţii l-au clasificat ca zuibitsu (însemnări eseistice, „în voia pensulei”), două genuri cu tradiţie milenară în literatura japoneză. A fost numit şi denki bungaku („literatură biografică”), şi kiroku shōsetsu („roman de înseninări”). Dar, fără a intra în amănunte, cu toate că prezintă elemente din categoriile menţionate, este destul de limpede că avem de a face cu un shōsetsu, formă care corespunde în mare măsură (deşi nu total!) romanului european. Kawabata însuşi, bun cunoscător atât al literaturii japoneze, cât şi al literaturii occidentale, îl considera astfel, mai mult, se pare chiar că îl considera cel mai reuşit dintre romanele sale. Iar cititorul va putea judeca singur. Structura narativă, plină de analepse şi prolepse, apare ca modernă europeanului. Viziunea japoneză asupra timpului[1] face însă ca salturile repetate în timp (înainte sau înapoi) să constituie ceva natural. S-ar putea să nu fie doar o coincidenţă faptul că flash-back-ul ca procedeu artistic în cinema a fost impus de un film franco-japonez (Hiroshima mon amour al lui Alain Resnais).

Poate însă că, înainte de a face alte consideraţii, unele precizări generale privind jocul de go în sine ar fi bine-venite pentru neiniţiaţi, în ideea urmăririi mai uşoare a evenimentelor relatate.[2] Spaţiul pentru confruntare este o reţea de 19x19 linii, deci un ansamblu de 361 de intersecţii. Cei doi adversari joacă alternativ, Negrul mutând primul. O piatră aşezată pe goban (tabla de joc) nu se mai deplasează – ea poate fi eventual doar îndepărtată de pe tablă în cazul capturării. Un grup de pietre poate fi „capturat” dacă este complet înconjurat de pietre adverse. Dar nu „luarea de prizonieri” este scopul principal, ci crearea de teritorii înconjurate de propriile pietre, esenţa jocului fiind una constructivă. Câştigă cel care în final are un teritoriu mai mare. În principiu, o partidă evoluează în trei faze. În deschidere, jucătorii încearcă să schiţeze nişte teritorii, dispunându-şi pietrele cât mai eficient. Lupta se duce în primul rând în cele patru colţuri (unde este mai uşor să înconjori o zonă), apoi pe laturi. Succesiunea optimă de mutări într-un colţ se numeşte jōseki şi ar putea corespunde cu o deschidere din jocul de şah. Numai că situaţia din oricare din colţuri le influenţează pe celelalte, iar alegerea continuării trebuie în orice fază să ţină seama nu numai de dispunerea locală a pietrelor, ci şi de cea de pe restul gobanului. Complexitatea aprecierii situaţiei de ansamblu face deci goul mult mai dificil decât şahul. În faza a doua, numită jocul de mijloc, de obicei se produc invazii în teritoriile adverse de pe laturi sau chiar din colţuri, iar lupta se extinde tot mai mult şi către centrul gobanului. Spaţiile rămase încă libere sunt treptat negociate. Dacă situaţia se menţine încă destul de echilibrată, se trece apoi în faza finală (faza de yose), când se definitivează frontierele, încercându-se o ultimă mărire a propriilor teritorii sau erodarea celor adverse.

Desigur, multe partide nu respectă întocmai această dezvoltare. Uneori se produc invazii în faza timpurie a jocului, alteori pierderea unui grup important îl determină pe jucător să cedeze din faza de mijloc. Însă în roman cei doi adversari de forţe sensibil egale îşi duc partida până la capăt.

Deşi preluat din China cu peste o mie de ani în urmă (cam prin secolul al VII-lea), goul s-a dezvoltat intens în Japonia numai de la începutul secolului al XVII-lea, după ce a obţinut sprijinul moral şi financiar al regimului Tokugawa. S-au format patru şcoli (familii, „case” – Honinbō, Yasui, Hayashi, Inoue), care concurau pentru supremaţie. În aceste condiţii, a putut deveni o „Artă” în sine, a căpătat caracteristicile unei „Căi” (michi, dō). Autorul ţine să precizeze: „În Japonia, goul a depăşit noţiunea de joc, de divertisment, pentru a deveni o Cale şi o Artă. Venind din vremuri străvechi, curg în el misterul şi înaltele calităţi ale Orientului” (Capitolul 28). O partidă de go jucată la nivel ridicat prezintă toate elementele creaţiei unei opere artistice, în special o anumită armonie internă, şi asta în ciuda violenţei unora dintre înfruntări. De altfel, tratatele teoretice vorbesc despre „formă frumoasă” (structură eficientă în acelaşi timp) şi folosesc deseori termeni precum gukei („formă proastă”) sau korigatachi (formă supraconcentrată, „ţeapănă”), dispuneri nu numai inestetice, ci mai ales ineficiente ale pietrelor. Opera de artă are însă nu un singur creator, ci doi, care trebuie să rezoneze la acel nivel înalt. Situaţia din go nu este deloc singulară în cultura japoneză, ea se întâlneşte, de exemplu, şi în cazul poeziei de tip renga. Dar, faţă de Europa, această condiţie este mai uşor de îndeplinit în Japonia, zonă caracterizată printr-o cultură esenţialmente intimistă (în termenii lui Kasulis[3]), precum şi prin non-dualismul de sorginte budistă.

Pentru a situa mai bine noţiunea de „Cale” în cultura japoneză, putem să ne referim la clasificarea generală a civilizaţiilor operată de Murakami Yasusuke: transcendente (cazul Europei) şi hermeneutice (de tip oriental). Caracteristica esenţială a civilizaţiei japoneze este importanţa relativă a modului hermeneutic, în comparaţie cu alte societăţi. După cum afirma Maruyama Masao[4] în 1972, basso obstinato-ul culturii japoneze ar fi bizuirea pe „tsugitsugini nariyuku ikioi” (tendinţa/ impulsul de devenire din aproape în aproape). Nariynku (a deveni în mod continuu) este werden, iar nu Sein (fiinţă). Murakami observă că devenirea succesivă sau continuă nu este transcendere succesivă. Ca atare, basso obstinato-ul culturii japoneze nu e nici angajamentul faţă de o ordine complet statică, nici credinţa într-o dezvoltare dialectică rezultând dintr-o transcendere succesivă – deci e diferit de modul transcendent, fie el estic sau vestic.

Japonezii acordă o mare importanţă tradiţiei. În acelaşi timp însă, sunt şi extrem de receptivi faţă de nou şi de schimbări. Explicaţia ar fi faptul că ei nu se prea bazează pe o judecată universalistă (caracteristică pentru transcendentalism), ci pe o expansiune incrementală a reflexiei hermeneutice. Schimbările sunt semnificative şi, în principiu, acceptate. Mujō (tranzienţa, impermanenţa) este aproape o obsesie în cultura japoneză. O consecinţă este faptul că japonezii tind să înţeleagă budismul mai degrabă ca pe o învăţătură a mutabilităţii în lumea fenomenală, decât ca inviolabilitate a legii cosmice.

Într-o astfel de abordare hermeneutică se poate urmări şi formarea culturală (Bildung). Japonezii au conceptualizat această căutare drept Cale (michi, dō). Aceste dō nu sunt teoretizate, ci înţelese ca un nucleu format prin acumularea de experienţe concrete. Interesul, chiar pasiunea pentru activităţi culturale erau şi sunt regăsite frecvent în toate clasele sociale, într-un contrast marcat cu Europa, unde erau în general un apanaj al claselor superioare.

Ca urmare, ar fi o eroare să considerăm jocul de go ca pe un fenomen cultural marginal: el este azi una dintre artele tradiţionale majore. Există în Japonia peste zece milioane (!) de jucători amatori legitimaţi (membri ai unor cluburi sau asociaţii), iar regulile jocului sunt cunoscute de aproape oricine. Statisticile arată cam tot atâţia jucători şi în China, dar la o populaţie de aproximativ zece ori mai mare.

În aceste condiţii, pentru a avea o şansă de a înţelege lumea japoneză, devine aproape obligatoriu să iei contact cu goul, măcar la nivel de iniţiere.

Deşi se referă la un moment dat şi explicit la aceste aspecte, Kawabata nu teoretizează prea mult. În schimb, din tot romanul emană atitudinea japoneză faţă de Cale. O simţim în seriozitatea cu care orice japonez tratează goul (episodul partidelor jucate de autor cu americanul întâlnit în tren are rolul de a o sublinia prin contrast), în eticheta riguroasă şi în respectul profund arătat meijinului şi jucătorilor de rang înalt, în ritualurile recurente, în asocierea goului cu budismul, dar şi în locul ocupat de acest joc în viaţa cotidiană. Goul intră în categoria activităţilor descrise de japonezi prin sintagma muyō no yō, „utilizarea inutilului”, concept pentru care în limbile europene nici măcar nu există un termen consacrat. Dar cum se poate explica gradul înalt de conştientizare a „utilizării inutilului” la un popor esenţialmente pragmatic? Tocmai prin importanţa Căii în cultura japoneză. Iar autorul se întreabă retoric: „Să se fi adâncit oare goul, asemeni teatrului nō sau ceremoniei ceaiului, în misterioasa tradiţie a Japoniei?” (Capitolul 28), răspunsul fiind evident.

Şi totuşi romanul este mai mult unul „cu go” decât „despre go”. Meijin a fost citit de obicei ca o elegie pentru lumea pierdută de japonezi pe măsură ce se modernizau, sau ca expresia confruntării dintre sensibilitatea estetizantă tradiţională şi raţionalismul ştiinţific occidental. Cele două lumi sunt concentrate în exponenţii a două generaţii care, întâmplător, îşi dispută o partidă de go. Iar cei doi protagonişti, deşi au elemente comune, sunt prezentaţi de autor ca personalităţi total diferite.

Bătrânul maestru — şaizeci şi cinci de ani la acea vreme –, fiu al unui vasal al shōgunului, este obişnuit cu vechiul sistem iemoto, marcat de o mentalitate de tip feudal. Arbitrariul deciziilor sale i se pare ceva natural, dar nu din lipsă de caracter, ci pur şi simplu pentru că aşa a fost învăţat. Extrem de calm şi controlat, taciturn, inexpresiv, „distrat” (soţia sa e deseori nevoită să rostească formulele de politeţe în locul său), singuratic (nu are copii, nu mai are discipoli) – Kawabata observă: „Silueta lui, abia ieşit din sala de joc, emana o tristeţe calmă care parcă nu aparţinea acestei lumi. Mi s-a părut o relicvă a epocii Meiji” (Capitolul 14). Din punct de vedere fizic, meijinul este foarte mărunt, cu o constituţie extrem de firavă, ca de copil. Privindu-i o fotografie, autorul comentează: „Mutându-mi apoi privirile către piept, mi s-a părut că doar un cap de păpuşă iese din kimonoul aspru cu motive de carapace de broască ţestoasă. (...) Am avut senzaţia că trupul îi lipseşte de la piept în jos” (Capitolul 8). Cu atât mai surprinzătoare pare deci prestanţa extremă din faţa gobanului, precum şi aura de spiritualitate emanată. Dar titlul de meijin înseamnă în tradiţia japoneză mult mai mult decât stăpânirea perfectă a tehnicii într-un anumit domeniu. Merită să citim cu atenţie precizările lui Suzuki Daisetsu Teitarō: „Un meijin este mai mult decât un expert sau un specialist, el a depăşit şi cel mai înalt nivel de competenţă. Este un geniu creator. Indiferent de arta pe care o practică, personalitatea lui originală îl situează deasupra tuturor. Unui astfel de om îi spun japonezii meijin. Nimeni nu se naşte meijin, ci dobândeşte acest statut numai după ce se va fi supus unei discipline stricte, căci numai printr-o asemenea experienţă poate avea intuiţia profunzimii ascunse a artei, locul de unde izvorăşte aceasta”[5]. Discutând problema în contextul artei mânuirii sabiei japoneze, Suzuki parafrazează ideile faimosului Yagyū Tajima no kami Munemori: „Oricât de bine s-ar fi antrenat, cel care luptă cu sabia nu va fi niciodată pe deplin stăpân pe tehnica sa dacă nu va înlătura toate piedicile psihicului, golindu-şi mintea până şi de cunoştinţele tehnice pe care le-a dobândit. [...] Roadele antrenamentului se află acolo, dar mintea nu trebuie să fie conştientă de acestea. Mintea nu ştie, de fapt, unde se află ele. Odată ce roadele antrenamentului sunt astfel alungate, iar mintea nu mai percepe felul în care funcţionează şi sinele este abolit, arta mânuirii sabiei atinge desăvârşirea, iar cel care o stăpâneşte este numit meijin («geniu»)”[6]. Influenţa unor şcoli budiste precum Tendai sau zen este mai mult decât evidentă, dar dacă înlocuim kendō-ul cu goul, citatul rămâne perfect valabil, iar Kawabata parcă s-ar fi inspirat de aici pentru a-l descrie pe Honinbō Shūsai.

Oponentul său, Otake 7-dan, nu are decât douăzeci şi nouă de ani. Relativ corpolent (dublu ca greutate faţă de meijin), volubil, glumind frecvent, foarte sociabil (familie cu trei copii, mulţi discipoli interni), are o natură extrem de nervoasă, care îl afectează şi somatic. El a trebuit să-şi câştige cu mare dificultate dreptul de a disputa această partidă, înlăturând adversari puternici. In mod natural, apare ca reprezentantul tinerei generaţii, crescute şi formate în condiţii noi, şi deci ca reprezentant al raţionalismului modern, pe cale de răspândire. Şi el este prezentat cu multă simpatie de către autor: respectă riguros eticheta şi regulile jocului, este plin de compasiune faţă de boala maestrului, recită în fiecare dimineaţă Sutra Lotusului. In momentul în care câştigă, nu este deloc fericit, ci se simte mai degrabă stânjenit, trist. De altfel, atitudinea propriu-zisă faţă de go îl apropie cumva de meijin. „Se spune că Otake 7-dan şi Go Seigen 6-dan au fost odată la un spiritist şi l-au întrebat care e starea mentală necesară ca să câştigi la go. Li s-a răspuns că, atunci când adversarul e la mutare, să îşi golească mintea de orice gând.” (Capitolul 10) Otake încearcă să urmeze acest sfat, dar gradul în care reuşeşte nu îl egalează pe cel al maestrului.

Nu Otake este cel care pretinde numeroasele reguli pe baza cărora se desfăşoară înfruntarea. Ele sunt rezultatul tendinţelor din epocă, al transformărilor inerente modernizării generale a ţării. Dar odată stabilite, el nu cere decât respectarea lor – desigur, temându-se de bunul plac al meij inului. Nici măcar nu încearcă să le folosească în avantajul său, aşa cum, după spusele autorului, procedează mulţi. Este însă mai obişnuit cu ele şi se descurcă mai bine în acest cadru decât bătrânul maestru, rămas în faţa noului un neadaptat.

Apare însă problema mutării în plic 121, cea care determină o greşeală gravă din partea meijinului. La prima vedere, pare a fi un fel de kōdate – o mutare cu răspuns aproape obligat, deci previzibil –, menit să-i permită lui Otake să analizeze amănunţit situaţia în perioada de întrerupere. Astfel interpretează atunci meijinul, care, deşi nu o arată, este dezgustat de o astfel de manevră, se înfurie pe moment şi îşi pierde concentrarea. După întrerupere va spune chiar: „Partida asta e ca şi sfârşită. Otake-san a compromis-o cu mutarea lui în plic. Ca şi cum ar fi vărsat tuşul peste o pictură aproape terminată, la care ai pus tot sufletul!” (Capitolul 38). Pentru o clipă are impresia că armonia Artei lui a fost distrusă. Rezultatul este mutarea sa 130, o eroare de apreciere. „Parcă ar fi fost atins de aripa unui geniu rău – am simţit cum mă trec fiorii”, relatează Kawabata. Şi din acest moment, soarta partidei este pecetluită. Dar recurge oare într-adevăr Otake 7-dan la o astfel de stratagemă? După cum spune şi autorul, situaţia este mult prea dificilă pentru ca un amator să îşi poată da cu părerea. Specialiştii apreciază însă că acea mutare trebuia jucată „la un moment dat”, rămânând doar problema timing-ului. Chiar şi meijinul, ulterior, constată că atunci era momentul. Trebuie să îi credem pe experţi.

Nu mă pot însă abţine să observ că „meijinul invincibil” a pierdut conform regulilor din acea vreme. În ziua de azi se ţine cont de avantajul primei mutări pentru Negru, apreciat între cinci şi şase puncte, şi i se acordă automat Albului un komi de 5,5 puncte (pentru a se evita remiza). Socotind după regulile actuale (moderne!), Honinbō Shūsai mei-jin ar fi câştigat totuşi partida cu jumătate de punct.

Dincolo de înfruntarea dintre lumea veche şi cea nouă, de schimbul de generaţii, cititorul va descoperi însă şi alte teme, frecvente la Kawabata, cum ar fi cea a vârstei înaintate şi cea a morţii apropiate. Dar poate că romanul ne mai oferă încă o perspectivă şi o temă de reflecţie. Japonia este cam singura ţară care nu a trecut prin situaţia de colonie străină, căreia să i se impună valori din exterior. Aşa cum au argumentat mulţi autori, mai ales japonezi, dar şi occidentali, caracteristicile esenţiale ale Weltanschauung-ului autohton s-au menţinut practic intacte de cel puţin un mileniu şi jumătate. Japonia ne oferă în mod clar un exemplu de modernitate alternativă, o asimilare a noutăţilor ştiinţifice, tehnologice şi culturale fără o occidentalizare simultană.

Kawabata scria într-o perioadă când valorile tradiţionale erau „invadate” de elemente culturale din Occident, iar rezultatul confruntării nu era limpede. Desigur, din perspectivă actuală, putem spune că Japonia, deşi s-a modernizat profund, nu s-a occidentalizat decât superficial. Ca întotdeauna de-a lungul istoriei, a preluat din exterior doar cele ce i-au convenit, şi le-a apropriat transformându-le („japonizându-le”) şi le-a adăugat celor preexistente, neînlăturând aproape nimic din tradiţie. Şi acest fenomen paradigmatic se petrece la toate nivelele, deci şi la cel al relaţiilor interumane. Aşa se explică menţinerea etichetei şi a ritualurilor, a unui limbaj de politeţe extrem de complex, precum şi a unei societăţi structurate esenţialmente „vertical”, foarte ierarhizată, în ciuda unor coduri de legi „democratice”, egalitariste. Aspectul actual „foarte americanizat” al capitalei nu poate înşela decât ochiul turistului grăbit. Numai că autorul nu a trăit suficient ca să constate toate acestea. Astfel se explică nostalgia (natsukashisa) profundă faţă de tradiţie care învăluie multe dintre scrierile sale. Dar poate că semnalul de alarmă tras de Kawabata în romane precum Senbazuru sau Meijin, sau de Tanizaki în eseul In’ei raisan (Laudă umbrei), pentru a atrage atenţia asupra pericolului alterării culturii tradiţionale nu a fost inutil.

FLAVIUS FLOREA

Notă asupra traducerii

Am folosit pentru numele de persoane ordinea normală în limba japoneză, adică numele de familie în prima poziţie. Excepţie face numele autorului pe copertă.

Transliterările cuvintelor japoneze în litere latine se citesc astfel: (1) vocalele se pronunţă practic la fel ca în română, cele marcate cu macron (ō, ū) având o lungime dublă faţă de cele simple; (2) consoanele prezintă următoarele diferenţe faţă de limba română: sh = ş, ts = ţ, j = dj, eh = tş (ca în engleză sau ca în românescul ci), gi = ghi, ge = ghe.

Complexitatea limbajului de politeţe este extrem de greu de redat într-o limbă europeană. Am păstrat însă în limba română nivelul în dan al jucătorilor profesionişti, ataşat ca sufix, şi care serveşte ca o formă de respect în limba scrisă.

Maestrul de go

1

Honinbō Shūsai meijin[7], din a douăzeci şi una generaţie cu acest nume, s-a stins din viaţă în ryokan-ul[8] Urokoya din Atami[9], în dimineaţa de 18 ianuarie a anului 15 Shōwa (1940). Era în vârstă de şaizeci şi şapte de ani.

Ziua de 18 ianuarie se reţine uşor la Atami. În amintirea replicii lui Kan’ichi – personaj din Demonul aurului[10] –, „luna din această noapte”, rostită în scena de pe plaja din Atami, la 17 ianuarie este omagiat aici Kōyō. Comemorarea lui Shūsai cade în ziua următoare.

La sărbătorirea lui Kōyō au loc festivităţi literare, cărora, în anul acela, li s-a dat o deosebită amploare. În afară de Ozaki Kōyō, au fost evocaţi şi alţi doi scriitori dispăruţi având legături puternice cu Atami, Takayama Chogyū[11] şi Tsubouchi Shōyō[12], iar trei romancieri care în cursul anului precedent vorbiseră despre oraş în cărţile lor, Takeda Toshihiko, Osaragi Jiro şi Hayashi Fusao, au primit premii din partea municipalităţii. Deoarece mă aflam acolo, am luat şi eu parte.

În seara de 17, primarul a oferit un banchet chiar în hotelul Juraku, unde locuiam. În zorii zilei de 18, am fost trezit de un telefon care mă anunţa moartea meijinului. Am plecat de îndată la Urokoya ca să-i aduc un ultim omagiu.

Întorcându-mă la hotel, după ce am mâncat ceva, am însoţit scriitorii veniţi la comemorare şi oficialităţile oraşului la mormântul lui Shoyo, unde am depus flori; ne-am îndreptat apoi către o grădină cu pruni şi, în pavilionul Busho, s-a ţinut alt banchet. Pe la mijlocul lui am plecat din nou la Urokoya, l-am fotografiat pe defunct şi am asistat la trimiterea spre Tōkyō a rămăşiţelor lui pământeşti.

Meijinul a sosit la Atami pe 15 ianuarie şi a murit pe 18. Parcă ar fi venit anume ca să moară. Îl vizitasem pe 16 la hotel şi făcusem cu el două partide de shōgi[13]. Seara, imediat după plecarea mea, s-a simţit deodată foarte rău. Cu mine a jucat pentru ultima oară shōgi, distracţia lui favorită. Eu am relatat în ziar mersul ultimei sale partide oficiale de go, eu am fost ultimul său partener de shogi, eu i-am făcut ultimele fotografii după moarte.

Legătura dintre meijin şi mine a pornit de la faptul că ziarul Tōkyō Nichinichi[14] (numit ulterior Mainichi) m-a ales ca reporter pentru partida de adio, care, fie şi luând în considerare că era organizată de un ziar, a fost fără egal prin amploarea ei. Începută la 26 iunie la Kōyōkan în parcul Shiba[15], s-a terminat pe data de 4 decembrie, la Itō[16] în hotelul Dankōen. Deci, aproape o jumătate de an pentru o singură partidă, desfăşurată pe parcursul a paisprezece întâlniri. Am scris în acest răstimp pentru ziar şaizeci şi patru de articole. Deoarece la jumătatea partidei meijinul s-a îmbolnăvit, a intervenit o întrerupere de trei luni, de la mijlocul lui august până la mijlocul lui noiembrie, iar confruntarea a devenit cu atât mai copleşitoare datorită marii lui suferinţe. Şi l-a costat, probabil, viaţa. După terminarea partidei nu şi-a mai revenit la starea de dinainte şi, un an mai târziu, s-a stins.

2

Ca să fiu foarte exact, partida de adio a meijinului s-a terminat în după-amiaza zilei de 4 decembrie anul 13 Shōwa (1938), la ora două şi patruzeci şi două de minute. Ultima mutare a fost Negru 237.

Apoi, cum meijinul umplea tăcut un dame[17], arbitrul Onoda 6-dan a întrebat:

— Ar însemna cinci puncte?...

Glasul îi era plin de respect, încerca să nu-l pună într-o situaţie jenantă, în caz că pietrele ar fi fost re-aranjate şi înfrângerea sa cu cinci puncte ar fi devenit limpede pentru toţi. Din simpatie faţă de el, probabil.

— Mda, cinci puncte... a mormăit meijinul, ridicându-şi pleoapele umflate.

Nu se grăbea deloc să aranjeze pietrele.

Nici unul dintre oficialii care umpleau camera nu putea rosti o vorbă. Ca şi cum ar fi vrut să destindă atmosfera apăsătoare, meijinul a spus calm:

— Dacă n-aş fi fost în spital, am fi terminat încă din august, la Hakone.

S-a interesat apoi de timpul său de joc.

— Albul, 19 ore şi 57 de minute, încă trei minute şi ar fi fost exact jumătate, răspunse tânăra în sarcina căreia revenise notarea partidei. Negrul, 34 de ore şi 19 minute.

Timpul de joc pentru o partidă este, de obicei, în cazul jucătorilor de nivel înalt, de câte 10 ore, dar de data asta fusese stabilit de patru ori mai lung, adică de câte 40 de ore. Chiar şi-aşa însă, cele 34 de ore ale Negrului erau extrem de mult. De când s-au adoptat limitele de timp la go, nu s-a mai întâlnit un caz asemănător.

Deoarece finalul se desfăşurase în preajma orei trei, o servitoare a hotelului a adus o gustare. Toţi rămăseseră tăcuţi, cu ochii îndreptaţi spre goban.

— Nu vreţi nişte sbiruko[18]? şi-a întrebat meijinul partenerul, Ōtake 7-dan.

La terminarea jocului, tânărul 7-dan spusese:

— Sensei[19], vă mulţumesc!

Apoi rămăsese neclintit, cu capul aplecat. Îşi ţinea mâinile corect pe genunchi, iar faţa sa palidă îi devenise şi mai albă. Cum meijinul începuse să strângă pietrele de pe goban, băgă şi el pietrele negre în goke. Fără să facă nici un comentariu asupra partidei, meijinul se ridică şi ieşi cu obişnuitul său aer nepăsător, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bineînţeles, Ōtake nu-şi împărtăşi nici el impresiile. Dacă ar fi pierdut, poate că ar fi găsit ceva de spus.

M-am întors şi eu la mine în cameră şi, privind întâmplător afară, l-am zărit pe Ōtake 7-dan care îşi schimbase hainele la repezeală, îşi pusese un dotera[20] şi stătea de unul singur pe o bancă din capătul opus al grădinii. Stătea cu capul aplecat, în amurgul acela de iarnă, în grădina vastă şi friguroasă, părea cufundat în gânduri.

Am deschis uşa de sticlă de la verandă şi l-am strigat:

— Ōtake-san! Ōtake-san!

Iritat parcă, s-a întors doar o clipă către mine. Avea lacrimi în ochi.

Mi-am ferit privirea şi m-am retras în cameră. Tocmai atunci a intrat soţia meijinului.

— Vă mulţumesc pentru marea dumneavoastră amabilitate...

Cât am schimbat două-trei cuvinte cu doamna, Ōtake a dispărut din grădină, însă la scurt timp după asta, cu o atitudine solemnă, într-un kimono cu însemnele familiei, a făcut turul camerelor împreună cu soţia sa, pentru a mulţumi meijinului şi celor care contribuiseră la buna desfăşurare a partidei. A venit şi la mine în cameră.

La rândul meu, m-am dus să-l salut pe meijin.

3

Chiar a doua zi după încheierea acestei partide de go care durase o jumătate de an, organizatorii ei s-au grăbit să plece acasă. Era în ajunul deschiderii oficiale a căii ferate Itō.

Oraşul Itō, pregătindu-se pentru perioada cea mai animată a unei staţiuni termale – perioada Anului Nou – şi în care tocmai se inaugura şi calea ferată, îşi decorase de sărbătoare bulevardele şi forfotea de lume. Jucătorii de go fuseseră izolaţi ca într-o cutie de conserve şi, deoarece stătusem şi eu închis în hotel împreună cu ei, în autobuzul de întoarcere, când am dat cu ochii de oraşul împodobit, m-am simţit eliberat, de parcă aş fi ieşit dintr-o peşteră. Răvăşeala zonei în construcţie din împrejurimile noii gări, unde se modernizau drumurile de culoarea pământului şi se înălţau clădiri în ritm rapid, mi se părea că exprimă însăşi vitalitatea societăţii.

După ce autobuzul a ieşit din Itō, pe drumul de coastă am întâlnit femei cu legături de vreascuri în spinare şi cu urajiro[21] în mâini, când nu le purtau prinse chiar deasupra vreascurilor. M-am simţit brusc foarte apropiat de semenii mei, ca atunci când, după ce treci un munte, dai în sfârşit cu ochii de fumurile unui sat. Ca să zic aşa, mă cuprinsese nostalgia obiceiurilor vieţii simple, cum erau şi pregătirile pentru întâmpinarea noului an. Eu parcă veneam din cu totul altă lume. Cu lemne de foc, femeile se întorceau acasă pentru cină. Învăluită într-o lumină atât de ştearsă, încât nu-ţi mai dădeai seama în care parte este soarele, marea se cufunda cu repeziciune în întuneric şi totul lua culorile iernii.

Totuşi, chiar şi în autobuz, gândurile mi se îndreptau către meijin. Nu e exclus ca simpatia mea faţă de oameni să se fi datorat şi sentimentelor pe care i le purtam.

Odată cu plecarea până la ultimul a organizatorilor partidei, el şi soţia sa rămăseseră singuri în hotelul din Itō.

Deoarece „meijinul invincibil” pierduse ultima partidă oficială din viaţa lui, n-ar fi fost firesc să-şi dorească mai mult decât oricine altcineva să părăsească locul înfrângerii, mai ales că s-ar fi putut odihni astfel după lupta dusă totodată şi cu boala? Nu-i mai păsa oare de nimic? Pe când noi, organizatorii – până şi eu, martor ocular al înfruntării –, nu ştiuserăm cum să ne întoarcem mai repede acasă, nu mai rezistaserăm să rămânem, doar el, învinsul, stătea mai departe cu aerul absent de totdeauna, cu aceeaşi expresie imperturbabilă, lăsându-i oare pe alţii să-şi imagineze toată tristeţea şi oboseala sa? Adversarul lui, Ōtake 7-dan, plecase fără să piardă nici o clipă. Spre deosebire de meijin, care nu avea copii, familia lui era numeroasă.

La vreo doi-trei ani după această partidă am primit o scrisoare de la doamna Ōtake, în care îmi spunea că la ei acasă au ajuns să fie şaisprezece persoane. Gândindu-mă că în mijlocul atâtor inşi firea lui Ōtake, stilul său de viaţă nu puteau să nu iasă la iveală, am început să doresc să le fac o vizită. Ulterior, când i-a murit tatăl şi cei şaisprezece au rămas doar cincisprezece, m-am dus o dată să le prezint condoleanţe – e un fel de a spune, căci trecuse mai bine de o lună de la înmormântare. Era prima mea vizită acolo şi Ōtake 7-dan lipsea de acasă, dar soţia lui mă întâmpină cu amabilitate şi mă pofti în camera de primire. După formulele de rigoare, se adresă din uşă cuiva:

— Ei, cheamă-i aici pe toţi, te rog!

Se auzi zgomot de paşi iuţi şi vreo cinci adolescenţi intrară în cameră. Se aşezară în rând, ca la raport. Erau probabil discipolii maestrului, având cam între unsprezece-doisprezece şi douăzeci de ani, iar printre ei se afla şi o fată cu obrajii roşii, foarte înaltă.

Doamna mă prezentă şi le spuse:

— Salutaţi-l pe sensei!

Îşi înclinară toţi, scurt, capetele. Am simţit toată căldura acelui cămin. Nu găseam nimic silit, gesturile erau cât se poate de fireşti. După ce tinerii au părăsit camera, i-am auzit alergând zgomotos prin toată casa.

La invitaţia doamnei, am urcat la etaj şi am jucat o partidă cu unul dintre discipoli. Am fost servit apoi, pe rând, cu tot felul de gustări şi vizita a durat mult.

În cei şaisprezece membri ai familiei erau cuprinşi şi discipolii. Nici unul dintre ceilalţi tineri maeştri profesionişti de go nu avea patru sau cinci elevi particulari. Era un semn al popularităţii, precum şi al veniturilor lui Ōtake 7-dan, el era însă un tată îngăduitor şi simţul familiei i se extindea, probabil, şi asupra lor.

Chiar şi în perioada în care, ca partener al mei-jinului în partida de adio, se afla închis în hotel ca într-o cutie de conserve, în zilele în care se juca, seara după terminarea sesiunii, se retrăgea întotdeauna în camera lui şi îi telefona imediat soţiei.

— Astăzi sensei a binevoit să avansăm până la mutarea cutare.

Îi spunea doar atât, fără să-i scape vreo indiscreţie din care să se poată ghici situaţia partidei şi, când îl auzeam vorbind astfel, nu puteam să nu fiu cuprins de simpatie faţă de el.

4

La ceremonia de inaugurare de la Kōyōkan, în parcul Shiba, Negrul şi Albul au jucat doar câte o mutare, iar a doua zi nu au înaintat decât până la Alb 12. Pe urmă, locul de desfăşurare a partidei s-a mutat la Hakone, iar meijinul, Ōtake 7-dan şi organizatorii au plecat împreună. În ziua sosirii la hotelul Taisei de la Dōgashima[22], întrucât lupta urma abia să înceapă, şi între adversari nu exista nici o tensiune, meijinul, pe când îşi bea sake-ul de seară – măsura lui obişnuită –, discuta destins, însoţindu-şi cuvintele de gesturi.

Deoarece masa mare din salonul în care am fost conduşi pentru moment arăta a fi din lac de Tsugaru[23], a venit vorba despre obiecte de lac şi meijinul şi-a amintit:

— Nu ştiu când să fi fost... dar am văzut odată un goban de lac. Nu era doar lăcuit, ci cu totul din lac solidificat, operă a unui meşteşugar din Aomori, care îl făcuse de plăcere şi lucrase la el douăzeci şi cinci de ani. Trebuia să aştepte uscarea fiecărui strat înainte de a-l aplica pe următorul, aşa că o fi durat cam atât. Cele două goke şi cutia erau tot din lac. Îl dusese la o expoziţie şi îi pusese o etichetă cu preţul de 5.000 de yeni, dar, fiindcă nu putuse să-l vândă, venise cu el la Nihon kiin[24] să fie ajutat să-l plaseze cu 3.000 de yeni, dar, oricum... În orice caz, cântărea mult. Mai greu decât mine. Avea 49 de kilograme! Apoi, privindu-l pe Ōtake:

— Ōtake-san, iar v-aţi îngrăşat!

— Şaizeci de kilograme...

— Oho!? Exact dublu faţă de mine. Ca vârstă însă, nici pe jumătate...

— Am împlinit treizeci de ani, sensei. Destul de neplăcut, treizeci... Pe vremea când veneam la dumneavoastră acasă pentru studiu eram cam firav... Începu Ōtake 7-dan cu amintirile din adolescenţă. Eram foarte bolnav pe atunci, când vă tot deranjam, iar soţia dumneavoastră m-a ajutat nespus de mult!

Discuţia a trecut după aceea la izvoarele termale din satul natal al doamnei Ōtake în Shinshū[25], apoi la familie. Ōtake se căsătorise la douăzeci şi trei de ani, pe când era 5-dan. Avea trei copii. Punându-i la socoteală şi pe cei trei elevi particulari, familia lui avea zece membri.

Povesti că fata sa mai mare, în vârstă de şase ani, învăţase go doar privind şi imitând.

— Nu demult, am jucat cu ea cu seimoku şi am notat partida.

— Oho, cu seimoku?! Remarcabil! aprecie însuşi meijinul.

— Şi fata cealaltă, de patru ani, ştie deja ce e un atari. Nu-mi dau încă seama dacă are sau nu talent, dar dacă ar progresa...

Cei de faţă tăceau, puşi în încurcătură.

Se părea că Ōtake 7-dan, figură de prima mărime din lumea goului, jucând cu cele două fetiţe ale sale de şase şi patru ani, se gândea în mod serios să facă din ele jucători profesionişti ca şi el, presupunând că aveau aptitudini. Deşi se spune că talentul la go se manifestă de pe la zece ani şi că, dacă nu se începe încă de atunci, nu se obţin cine ştie ce rezultate, mie spusele lui Ōtake mi-au sunat foarte ciudat[26]. Să fi fost oare tinereţea celor treizeci de ani ai lui, cel posedat de go şi care nu resimţea încă oboseala jocului? Oricum, am avut convingerea că la el în familie domnea fericirea.

În acel moment, meijinul ne-a vorbit despre casa lui din Setagaya, unde pe terenul de 860 de metri pătraţi, suprafaţa construită era de 265 de metri pătraţi, grădina fiind comparativ mică; de aceea, dorea s-o vândă şi să se mute într-un loc cu o grădină ceva mai mare. A pomenit şi despre familie, alcătuită numai din două persoane, el şi soţia. Nu mai avea acum nici un discipol.

5

După o pauză de trei luni, când meijinul a ieşit din spitalul Sf. Luca, partida a fost reluată la hotelul Dankoen din Itō, dar în prima zi nu s-a avansat decât cu cinci mutări, de la Negru 101 până la 105. A apărut apoi o neînţelegere asupra zilei în care să se continue jocul. Ōtake 7-dan nu era de acord cu modificările cerute de meijin din cauza bolii, privind modul de desfăşurare a partidei şi era pe punctul de a abandona lupta. Era o complicaţie mai greu de rezolvat decât cea de la Hakone.

Deoarece şi jucătorii, şi organizatorii stăteau izolaţi în hotel şi zilele se scurgeau apăsătoare, fără rost, o dată meijinul a plecat la Kawana să se mai recreeze. Lucru rar o astfel de plecare din proprie iniţiativă, căci nu-i plăcea deloc să iasă în lume. În afară de mine, l-au mai însoţit discipolul său Murashima 5-dan şi tânăra jucătoare profesionistă care nota partida.

Dar faptul că, odată ajuns la hotelul turistic din Kawana, s-a instalat într-un scaun elegant din sala mare şi n-a mai făcut decât să bea ceai, nu se potrivea câtuşi de puţin cu felul lui de a fi.

Sala avea un perete semicircular de sticlă, ieşit în afară faţă de clădirea principală şi care dădea spre grădină. Arăta a belvedere sau a solariu. La stânga şi la dreapta spaţioasei grădini acoperite cu iarbă se vedeau două terenuri de golf, circuitul Fuji şi circuitul Oshima. Dincolo de grădină şi de terenurile de golf se întindea marea.

Admirasem cândva priveliştea luminoasă şi vastă de la Kawana şi, dorind să i-o arăt meijinului cuprins de o profundă melancolie. Îi observam reacţiile. Distrat, nu avea aerul că ar vedea peisajul. Pe turiştii din jur nici nu-i băga în seamă. Deoarece nu spunea nimic nici despre privelişte, nici despre hotel, soţia sa făcea pe intermediarul, ca de obicei, lăudând ceea ce vedea şi cerându-i părerea. Dar meijinul nici n-o aproba, nici n-o contrazicea.

Am încercat să-l scot afară, la soare, şi l-am invitat în grădină.

— Da, hai să mergem! l-a îndemnat şi soţia, venindu-mi în ajutor. E plăcut afară, ai să te simţi înviorat!

Nu avu nimic împotrivă.

Era o zi senină, liniştită, de toamnă, iar insula Oshima se vedea în zare uşor înceţoşată. La marginea peluzei din grădină, un şir de pini încadra marea – marea călduţă deasupra căreia se roteau ulii. La linia dintre peluză şi mare se aflau ici-colo câteva perechi de tineri căsătoriţi, în călătorie de nuntă. Poate pentru că se găseau în peisajul acela larg şi luminos, nu aveau stinghereala obişnuită, iar aşa cum se zărea de departe, cu kimonourile mirese-lor apărând în relief pe fondul mării şi al pinilor, imaginea transmitea o senzaţie de prospeţime şi de fericire. Cei care veneau aici făceau parte din familii înstărite.

— Sunt cu toţii în călătorie de nuntă, i-am spus meijinului, cu un sentiment de invidie foarte asemănător cu regretul.

— Mare plictiseală! a mormăit el.

Mi-am reamintit mai târziu mormăitul lui cu totul inexpresiv.

Aş fi vrut să mă plimb pe peluză, chiar să mă aşez undeva pe iarbă, dar, cum meijinul rămăsese pe loc, în picioare, a trebuit să stau şi eu cu el.

La întoarcere, maşina a ocolit pe la lacul Ippeki, un lac nu prea mare, care, în după-amiaza de toamnă târzie, învăluit într-o atmosferă de sabi[27] profund, era neaşteptat de frumos. Chiar şi meijinul a coborât din maşină şi l-a admirat un timp.

Deoarece era atât de plăcut la hotelul din Kawana, în dimineaţa următoare l-am invitat acolo pe Ōtake 7-dan. Cu solicitudinea excesivă a unei babe, mă gândeam că ar fi bine dacă starea de spirit a acestuia, din ce în ce mai proastă, s-ar putea risipi. I-am mai luat cu noi pe Yawata, secretarul Nihon kiin-ului, şi pe reporterul Sunada de la ziarul Nichinichi. La prânz am mâncat sukiyaki[28] în pavilionul rustic din grădina hotelului şi, până seara, ne-am petrecut timpul cum am vrut. Mai fusesem şi înainte la hotelul din Kawana, invitat de un grup de dansatoare, de Okura Kishichirō şi, de asemenea, venisem şi de unul singur, astfel că am putut să fac pe ghidul.

Şi după întoarcerea de la Kawana, complicaţiile în legătură cu partida au continuat, astfel că, în cele din urmă, până şi un simplu spectator ca mine a fost nevoit să medieze între meijin şi Ōtake 7-dan. Oricum, jocul s-a putut relua pe 25 noiembrie.

Alături de meijin a fost aşezat un hibachi[29] mare din lemn de paulownia, iar la spatele lui încă unul, de formă alungită. S-a pus apă la fiert. La insistenţele lui Ōtake 7-dan, ca să se apere de frig, meijinul şi-a legat un fular la gât şi s-a înfăşurat într-o haină ca un pardesiu, din stofă groasă, căptuşită cu lână, pe care la el în cameră o purta tot timpul. Spunea că are puţină febră în ziua aceea.

— Sensei, cât e temperatura dumneavoastră normală? a întrebat Ōtake 7-dan din faţa gobanului.

— Păi, între 35,7° şi 35,9°, nu atinge 36°, a răspuns meijinul cu voce scăzută, ca şi cum s-ar fi bucurat de ceva.

Cu alt prilej, venind vorba despre înălţimea lui, a replicat:

— La examenul medical, la recrutare, aveam un metru cincizeci şi unu, apoi m-am mai lungit puţin şi am ajuns la un metru cincizeci şi doi. Însă, îmbătrânind, m-am scurtat la loc!

Doctorul care l-a consultat pe meijin, când acesta s-a îmbolnăvit la Hakone în cursul partidei, spunea:

— Are o conformaţie de copil nedezvoltat. Fără nici un pic de carne pe coapse. Aproape că nu are forţa să mai meargă. Nu pot să-i dau dozele normale de medicamente, doar cele pentru un copil de treisprezece-paisprezece ani...

6

Faptul că, aşezat în faţa gobanului, meijinul părea mult mai impunător se explica, desigur, prin forţa şi prestanţa artei lui, prin perfecţiunea dobândită, dar trebuie spus că, din cei un metru cincizeci şi ceva ai săi, partea superioară a trupului era relativ înaltă. În plus, avea o faţă prelungă, iar nasul, gura, urechile îi erau bine dezvoltate. În special bărbia i se reliefa puternic. Toate acestea ieşeau în evidenţă şi în fotografiile făcute de mine după ce murise.

În timp ce se developau, eram îngrijorat gândindu-mă cum va arăta meijinul în ele. Când încredinţasem filmele pentru prelucrare şi copiere studioului Nonomiya din Kudan, le explicasem despre cine este vorba şi le atrăsesem atenţia să lucreze cu mare grijă.

După comemorarea lui Kōyō m-am întors pentru un timp acasă, dar apoi am revenit la Atami, cerându-i răspicat soţiei mele să-mi transmită imediat fotografiile la hotelul Jūraku, atunci când Nonomiya le va trimite la Kamakura, fără să se uite cumva la ele sau să le mai arate cuiva. M-am gândit că, dacă fotografiile mele de amator îl vor înfăţişa pe meijin într-un mod defavorabil, urât sau demn de compasiune, i-aş prejudicia memoria expunându-le comentariilor altora. Hotărâsem să le ard dacă vor fi nereuşite, fără să le arăt nici măcar văduvei sau discipolilor. Cum aparatul meu avusese un defect la obturator, era posibil să le fi ratat.

Tocmai luam masa de prânz, în pavilionul Busho din grădina cu pruni, împreună cu cei care îl comemoraseră pe Kōyō, şi gustam abia nişte sukiyaki de curcan, când am primit un telefon de la soţia mea. Îmi transmitea rugămintea familiei defunctului de a-i face acestuia nişte fotografii. În acea dimineaţă, după vizita de condoleanţe la meijin, îmi venise ideea că poate doreau o ultimă fotografie, pe care aş fi fost în stare s-o fac chiar eu, sau o mască mortuară, şi am pus-o pe nevastă-mea, care urma să meargă şi ea acolo, să-mi ducă mesajul. Văduva mi-a răspuns că n-are nevoie de mască mortuară, dar că mă roagă pentru câteva poze.

Când a sosit momentul însă, n-am mai avut nici o încredere în reuşita acestor fotografii care implicau o grea responsabilitate. Mi-era teamă să nu dau greş şi pentru că obturatorul se agăţa deseori la închidere. Din fericire, la Bushō se afla şi un fotograf profesionist, adus de la Tōkyō pentu festivităţile închinate lui Kōyō, aşa că l-am rugat să facă el pozele meijinului. Fotograful s-a bucurat. Era posibil ca văduvei şi celorlalţi să le displacă faptul că aş fi venit pe neaşteptate cu un intrus, dar era oricum mai bine decât să fotografiez eu. Totuşi, cei care au protestat au fost organizatorii festivităţilor, nemulţumiţi că le pleacă fotograful. Aveau, de fapt, dreptate. Printre cei aflaţi la comemorarea lui Kōyō eu eram singurul îndurerat de moartea meijinului şi în contratimp cu sentimentele celorlalţi. L-am rugat pe fotograf să se uite la defectul obturatorului. El m-a sfătuit să las obturatorul deschis şi să-i realizez funcţia manual. Mi-a introdus şi un film nou în aparat. Am luat o maşină şi m-am dus la Urokoya.

În camera în care zăcea meijinul, ferestrele erau acoperite cu obloane şi ardea o lampă electrică. Am intrat împreună cu văduva şi cu fratele ei mai mic.

— E cam întuneric. Să deschid obloanele? a întrebat acesta.

Am făcut vreo zece poze. Rugându-mă să nu se mai agaţe, am blocat obturatorul în poziţia deschis şi, în locul său, am folosit palma. Aş fi vrut să fotografiez din diferite unghiuri, dar îl stimam prea mult pe meijin ca să mă tot învârt în jurul lui, aşa că am rămas aşezat tot timpul în acelaşi loc.

Pe spatele pachetului de la Nonomiya, în care se aflau fotografiile şi care îmi fusese trimis de acasă, din Kamakura, soţia mea scrisese: „A sosit chiar acum de la Nonomiya. Nu m-am uitat înăuntru. Trebuie să te duci la templu pe 4, la ora 5, pentru mame-maki[30]. Se apropia, într-adevăr, şi setsubun-ul[31], când, la templul Tsurugaoka Hachiman[32], oamenii de litere din Kamakura urmau să fie toshiotoko[33].

Am scos fotografiile la lumină şi am fost imediat captivat. Erau reuşite – redau imaginea unui om viu, adormit, peste care plutea însă liniştea morţii.

Deoarece fotografiasem aşezat în dreptul taliei meijinului, care fusese culcat cu faţa în sus, îi vedeam de astă dată profilul oblic, privind oarecum de jos. Ca semn al morţii, perna lipsea, iar capul îi era uşor lăsat pe spate, astfel că maxilarul puternic şi gura mare, întredeschisă, ieşeau cu atât mai mult în evidenţă. Nasul viguros i se reliefa proeminent, dizgraţios aproape. Şi din ridurile pleoapelor închise, până la fruntea cufundată în umbră, se degaja o adâncă tristeţe.

Lumina de la ferestrele pe jumătate acoperite venea dinspre picioare, iar cea a lămpii electrice din tavan dinspre partea de jos a feţei, astfel că, datorită poziţiei capului, fruntea se afla în umbră. Reflexele cădeau pe bărbie, apoi pe zonele mai proeminente ale orbitelor adâncite, ale sprâncenelor şi ale rădăcinii nasului. La o privire mai atentă, buza inferioară se afla în umbră, cea superioară era luminată, iar între ele, în întunecimea gurii, lucea un dinte de sus. În mustaţa scurtă am observat şi fire albe. Pe obrazul drept avea două aluniţe mari, vizibile în fotografie. Apăreau şi umbrele vaselor de sânge distincte de la tâmple până la fruntea întunecată şi acoperită de riduri. Deasupra frunţii, părul, tuns scurt, îi sclipea într-un singur punct. Meijinul avea un păr foarte aspru.

7

Cele două aluniţe mari de pe obrazul drept săreau în ochi, iar sprânceana de pe aceeaşi parte părea excepţional de lungă, desenând un arc deasupra pleoapei şi ajungând până la ridul din colţul ochiului. Cum de arăta oare atât de lungă? Sprânceana şi aluniţele confereau figurii defunctului un aer mai apropiat.

Aveam totuşi şi un motiv subiectiv pentru care sprânceana aceasta prelungă mă impresiona. Pe 16 ianuarie, cu două zile înainte de moartea meijinului, când l-am vizitat împreună cu nevasta la ryokan-ul Urokoya, soţia sa a zis:

— Da, chiar mă gândeam să vă povestesc de îndată ce ne-am fi întâlnit. Despre sprânceana asta... A aruncat o privire spre meijin, ca şi cum l-ar fi invitat să intervină, apoi mi s-a adresat iar:

— Era în ziua de 12, fără îndoială. O zi mai călduţă. Pentru că pleca la Atami, ne-am gândit că e bine să fie ras proaspăt, aşa că am chemat bărbierul casei şi, pe când îl rădea pe verandă, unde era soare, deodată, ca şi cum şi-ar fi adus aminte, i-a atras atenţia: ei, dom’ bărbier, vezi că în sprânceana stângă e un fir foarte lung, semn de bătrâneţe adâncă, ai grijă, nu cumva să-l tai. Bărbierul s-a oprit din treabă şi a zis: da, este, este, e aşa cum spuneţi, sensei, un fir care aduce fericire, o să trăiţi mult, da, o să am mare grijă de el, am înţeles. Bărbatu-meu s-a întors apoi către mine: ei, n-a scris Uragami-san în relatările lui din ziar şi despre firul ăsta? Uragami-san remarcă orice amănunt, nu-i aşa? – până să citească în ziar, el însuşi nu-l observase câtuşi de puţin. Şi-mi spunea asta cu toată admiraţia...

Meijinul tăcea ca de obicei, dar deodată o umbră îi trecu peste faţă. M-am simţit stânjenit.

Şi totuşi nici nu bănuiam că, la numai două zile după povestea cu firul lung din sprânceană, pe care bărbierul trebuia să nu-l taie, fiind un semn de longevitate, meijinul va muri.

În plus, ceea ce scrisesem despre firul din sprânceana bătrânului era, în fond, neinteresant, dar în acel moment împrejurările erau atât de complicate, încât chiar şi un amănunt ca acesta mi se părea că ar putea fi de folos. Iată cam ce notasem la ryokan-ul Naraya din Hakone despre acea zi:

„Doamna Honinbō îl însoţeşte pe meijin şi locuieşte în hotel. Doamna Ōtake, deoarece are trei copii, dintre care cel mai mare doar de şase ani, face naveta între Hiratsuka şi Hakone. E dureros să urmăreşti frământarea acestor două femei. Pe 10 august, când meijinul continuă să joace dominându-şi boala, amândouă, fără urmă de sânge în obraz, arată complet schimbate la faţă. Până acum soţia meijinului nu a mai asistat la desfăşurarea partidei, dar, de astă dată, îşi urmăreşte tot timpul concentrată bărbatul cu privirea. Nu se uită spre goban. Nici o clipă nu-şi ia ochii de la soţul bolnav.

Pe de altă parte, doamna Ōtake nu intră niciodată în încăperea unde se joacă, dar, cum nu poate sta liniştită, ba se plimbă pe coridor, ba se opreşte, pentru ca, în cele din urmă, probabil nemaiputând rezista, să meargă în camera organizatorilor:

— Ōtake tot se mai gândeşte?

— Mda, pare a fi un moment dificil.

— I-ar fi fost mai uşor dacă ar fi dormit astă-noapte...

Ōtake 7-dan nu a închis ochii de ieri nici un moment, frământându-se întruna dacă să joace sau nu mai departe cu meijinul bolnav, iar dimineaţa a fost nevoit să facă faţă luptei. Pe deasupra, la ora de întrerupere a partidei, douăsprezece şi jumătate, era rândul Negrului şi, deşi ceasul e acum aproape unu şi jumătate, tot nu se hotărăşte asupra mutării în plic. De masa de prânz, nici vorbă. E firesc ca soţia sa să nu poată aştepta liniştită în cameră. Nici ea n-a putut aţipi toată noaptea.

Singurul radios este Ōtake junior. Copilul ăsta de opt luni e într-adevăr reuşit. Dacă m-ar întreba cineva despre firea lui Ōtake 7-dan, cred că ar fi suficient să-i arăt copilul, întruchipare perfectă a spiritului bărbătesc al tatălui. Mie, căruia îmi era greu să mă uit atunci la oricare dintre adulţii de acolo, imaginea acestui mic Momotarō[34] mi-a dat o senzaţie de uşurare.

Azi, pentru prima oară, am descoperit în sprânceana meijinului un fir alb, lung de mai bine de trei centimetri – neaşteptat semn pe chipul lui cu pleoapele umflate şi cu venele albastre în relief.

În camera unde se desfăşoară partida, atmosfera e apăsătoare ca sub aripa unui spirit rău; stând pe coridor, îmi arunc din întâmplare privirile spre grădina inundată de soarele văratic, unde o domnişoară îmbrăcată modern azvârle cu un aer plin de candoare bucăţele de pâine crapilor din lac şi am senzaţia unui lucru bizar, parcă din altă lume.

Şi soţia meijinului, şi doamna Ōtake au feţele răvăşite, palide. La începutul jocului, soţia meijinului a părăsit încăperea, ca de obicei, dar azi a revenit imediat şi, din camera de alături, continuă să-şi privească soţul. Onoda 6-dan stă cu ochii închişi şi capul aplecat. Iar Muramatsu Shōfū[35], aflat şi el în asistenţă, a căpătat o înfăţişare demnă de milă. Chiar Ōtake 7-dan, într-o tăcere deplină, dă impresia că nu se poate uita spre meijin.

Se deschide plicul cu mutarea secretă, Alb 90[36], şi meijinul, clătinându-şi întruna capul, când la stânga, când la dreapta, taie cu 92. Urmează un lung timp de gândire pentru Alb 94[37] – meijinul pare că suferă, ba închizând ochii, ba privind în lături, ba aplecându-se din când în când ca şi cum şi-ar stăpâni o senzaţie de vomă. Nu mai are prestanţa obişnuită. Poate pentru că-l văd în contralumină, conturul figurii lui îmi apare imprecis, fantomatic. Până şi liniştea din încăpere este altfel decât cea de totdeauna. Sunetul pietrelor aşezate una după alta pe goban, 95, 96, 97, are un ecou sumbru, ca într-o vale pustie.

Pentru Alb 98 meijinul se gândeşte din nou mai bine de o jumătate de oră. Cu gura uşor întredeschisă, clipind, îşi foloseşte evantaiul de parcă ar încerca să-şi reînsufleţească flacăra interioară. Trebuie oare să continue cu orice preţ, până la capătul puterilor?

Yasunaga 4-dan tocmai a intrat în cameră şi salută ceremonios din prag, plin de respect. Pare pătruns de evlavie. Nici unul dintre jucători nu-l observă. Când meijinul, sau poate Ōtake 7-dan se întoarce la un moment dat, Yasunaga se înclină din nou cu deferentă, într-adevăr, nu poţi să nu fii plin de veneraţie. Partida pare o încleştare demonică pe viaţă şi pe moarte.

De îndată ce se joacă Alb 98[38], tânărul care notează mutările anunţă că e douăsprezece şi douăzeci şi nouă. Iar după un minut, e ora mutării în plic.

— Sensei, poate că sunteţi obosit, n-aţi vrea să treceţi dincolo să vă odihniţi? se adresează Ōnoda 6-dan meijinului.

— Vă rog, odihniţi-vă dacă doriţi... spune şi Ōtake 7-dan, care tocmai se întorcea de la toaletă. Am să stau singur să mă gândesc şi am să scriu mutarea în plic. N-am să mă consult absolut cu nimeni!

Şi pentru prima oară, râsul tuturor răsună în încăpere.

Simt toţi că a devenit de nesuportat să-l mai ţină pe meijin în faţa gobanului. Ar putea foarte bine să se retragă, deoarece mai urmează doar ca Ōtake 7-dan să decidă mutarea în plic, 99. Cu bărbia în piept, stă la îndoială: să plece, să rămână...

— Am să mai aştept puţin...

Dar se ridică imediat şi se îndreaptă spre toaletă, după care, întors în camera de alături, discută amical cu Muramatsu Shofu şi cu ceilalţi. Departe de goban, pare surprinzător de sănătos.

...Lăsat singur, Ōtake 7-dan a privit îndelung moyō-ul alb din colţul din dreapta jos, ca şi cum ar fi vrut să atace pentru a-l diminua, dar după o oră şi treisprezece minute, când trecuse de mult de ora unu, mutarea în plic, Negru 99, a fost un nozoki în centru[39].

De dimineaţă, organizatorii se duseseră în camera meijinului să-l întrebe dacă preferă să joace în pavilionul izolat sau la etajul clădirii principale.

— Cum nu mai pot să străbat grădina, aş prefera clădirea principală, însă Ōtake-san spunea de curând că acolo zgomotul cascadei e prea puternic, aşa că cereţi-i lui părerea. Voi face cum îşi doreşte el.

Astfel a răspuns meijinul.”

8

Firul despre care scrisesem în articol era un fir alb din sprânceana stângă. Dar în fotografiile pe care le făcusem sprânceana dreaptă apărea şi ea în întregime, foarte lungă. Era greu de crezut că ar fi crescut rapid, după moartea meijinului. Să fi fost sprâncenele lui atât de lungi? Pozele păreau să le exagereze mărimea – reală, fără îndoială.

Nu-mi prea făceam probleme că aş fi ratat fotografiile. Le luasem cu un Contax echipat cu obiectiv Sonner de 1,5 şi, chiar dacă nu mă pricepeam, aparatul, datorită calităţii sale, făcuse treaba singur. Pentru o lentilă nu există persoană vie sau moartă, om sau lucru. Lentila nu manifestă sentimentalism sau veneraţie. Fotografiind cu acel Sonner 1,5 pur şi simplu nu făcusem nici o greşeală importantă. S-ar putea ca, deşi e vorba de un chip fără viaţă, plenitudinea, blândeţea lui să se datoreze obiectivului.

Cu toate acestea, emoţia fotografiilor mi-a copleşit inima. Se afla ea oare pe faţa neînsufleţită a meijinului? Era marcată perfect, cu toate că un cadavru nu mai are sentimente. Dacă mă gândesc bine, pozele nu exprimau nici viaţa, nici moartea. Ar fi putut înfăţişa şi pe cineva viu, dormind. Nu ăsta era însă sensul lor şi, chiar ţinând seama de situaţie, conţin parcă ceva nici viu, nici mort – oare pentru că dăinuie în ele un reflex de pe când trăia încă? Îmi evocă imaginea aceasta tot felul de momente ale existenţei lui? Sau poate din cauză că nu e vorba de chipul fără viaţă în sine, ci numai de nişte fotografii? Era ciudat că surprindeam mai multe lucruri, mai amănunţit, în ele decât pe chipul din realitate. Fotografiile mi s-au părut a fi simbolul unei taine care nu trebuia dată în vileag.

Mai târziu, mi le-am reproşat ca pe o faptă neomenoasă. Asemenea imagini n-ar trebui să rămână. Şi totuşi, nu era mai puţin adevărat că din ele viaţa de excepţie a meijinului răzbătea până la mine.

Fără îndoială, nu fusese un bărbat arătos, nici n-avusese o figură plină de nobleţe, ci de-a dreptul comună. Nu-i puteai găsi nimic frumos în trăsături. Urechile, de pildă, arătau de parcă lobii i-ar fi fost striviţi. Gura îi era mare, ochii – mici. De-a lungul atâtor ani, arta sa le desăvârşise individualitatea, şi atitudinea lui în faţa gobanului ajunsese să aibă în jur o influenţă liniştitoare, care emana ca un parfum şi din fotografii, în linia pleoapelor închise ca în somn se aduna o adâncă tristeţe.

Mutându-mi apoi privirile către piept, mi s-a părut că doar un cap de păpuşă iese din kimonoul aspru cu motive de carapace de broască ţestoasă. Cum meijinul fusese îmbrăcat cu acest kimono de Ōshima după ce murise, nu-i cădea cum trebuie pe corp şi stătea umflat în dreptul umerilor. Am avut senzaţia că trupul îi lipseşte de la piept în jos. Cu picioarele şi coapsele sale, după cum spusese doctorul la Hakone, aproape că nu avea forţa să mai meargă.

Când corpul neînsufleţit a fost scos din Urokoya şi urcat în maşină, parcă se destrămase cu totul în afară de cap. Primul lucru pe care îl remarcasem pe când relatam desfăşurarea partidei fusese subţirimea genunchilor meijinului aşezat. Şi în fotografiile făcute după moarte nu mai era decât chipul – te înfiora impresia de cap retezat. Aceste poze păreau ireale, poate şi pentru că erau ale unui om ajuns la capătul luptei tragice pentru desăvârşire în arta sa, desprins de aproape tot ce era material. Surprinsesem probabil în ele faţa celui predestinat martiriului. După cum arta lui Shūsai meijin a ajuns la capăt odată cu partida de adio, tot aşa i s-a sfârşit parcă şi viaţa.

9

Cred că ceremonia de deschidere a acestei partide de adio a fost un caz fără precedent. Nu s-a jucat decât o mutare a Negrului şi una a Albului, după care a avut loc un banchet.

În ziua de 26 iunie a anului 13 Shōwa (1938), sezonul ploios a fost întrerupt de o zi senină; pe cer pluteau nori uşori de vară. În grădina Kōyōkan din parcul Shiba cu verdele spălat de ploaie, razele de soare sclipeau pe frunzele rare de bambus.

Pe locul de onoare, în faţa nişei tokonoma de la parter, stăteau înşiraţi Honinbō meijin şi adversarul său Ōtake 7-dan, iar la stânga celui dintâi meijinii de shōgi Sekine, al treisprezecelea cu acest nume, şi Kimura şi meijinul de renju[40] Takagi – în total patru cu acest titlu. Meijinii de shōgi şi renju asistau la partida meijinului de go, invitaţi de către ziar. Apoi, la dreapta lui Ōtake 7-dan stăteau directorul şi redactorul-şef ai ziarului organizator, preşedintele şi cu secretarul Nihon kiin-ului, trei maeştri de go în vârstă, toţi trei având 7-dan, arbitrul partidei Onoda 6-dan; mai erau prezenţi, de asemenea, jucători profesionişti, foşti discipoli ai maestrului Honinbō.

Apreciind din ochi atmosfera din rândurile asistenţei, foarte solemnă în hainele de ceremonie cu însemnele de familie, directorul a rostit o scurtă cuvântare de deschidere a partidei. După aceea, toată lumea şi-a ţinut răsuflarea în timp ce în mijlocul sălii mari se pregătea gobanul. Deja meijinul, ca întotdeauna în faţa tablei de joc, se manifesta în felul său şi, în linişte, s-a aşezat cu umărul drept mai coborât. O, şi genunchii lui firavi! Evantaiul îi părea prea mare. Ōtake 7-dan, cu ochii închişi, îşi legăna capul dintr-o parte în alta.

Ridicându-se în picioare, meijinul, aşa cum ţinea evantaiul, luase în mod spontan atitudinea unui vechi samurai cu sabia scurtă în mână. S-a aşezat în faţa gobanului. Cu palma stângă în hakama[41], cu cealaltă uşor strânsă, îşi ţinea capul foarte drept. Ōtake 7-dan şi-a ocupat şi el locul. L-a salutat pe meijin şi a aşezat goke-ul de pe goban la dreapta. S-a înclinat din nou, apoi a închis ochii. A rămas în poziţia asta.

— Să începem, l-a îndemnat meijinul.

Vocea îi era scăzută, dar dură. Doar că nu-l întreba ce face. I-o fi displăcut atitudinea teatrală a lui Ōtake, sau poate îşi manifesta astfel spiritul de luptă? Brusc, Ōtake 7-dan a deschis ochii, dar i-a închis la loc. Ca şi mai târziu la hotelul din Itō, când în zilele de desfăşurare a jocului citea dimineaţa Sutra Lotusului, şi de data asta, cu ochii închişi, încerca să se reculeagă, probabil rugându-se. Imediat însă, a răsunat puternic zgomotul pietrei. Era unsprezece şi patruzeci de minute.

Va fi un fuseki vechi sau unul modern, un hoshi sau un komoku, ce tabără va alege Ōtake 7-dan, pe cea a înnoitorilor sau pe cea a tradiţionaliştilor? se întreba toată lumea. Prima mutare a Negrului a fost însă un komoku în colţul din dreapta sus, la R 16. Astfel s-a lămurit o primă mare dilemă a partidei.

În faţa acestui komoku, meijinul, cu mâinile pe genunchi, a privit îndelung spre goban. Scăldat în lumina puternică în care un număr mare de reporteri fotografiau sau filmau, cu gura atât de strânsă încât buzele îi deveniseră proeminente, pentru el cei din jur parcă dispăruseră. Era a treia partidă a lui la care asistam şi, de fiecare dată când se aşeza în faţa gobanului, totul se limpezea în jur ca sub o adiere de aer proaspăt.

După cinci minute, uitând că urmează o mutare în plic, meijinul a făcut un gest ca şi cum, distrat, ar fi vrut să joace.

— S-a hotărât că va fi o mutare în plic, a spus Ōtake 7-dan şi tot el răspunse: Sensei, într-adevăr, dacă nu pui piatra pe tablă, parcă nu te simţi bine, nu?...

Condus de preşedintele Nihon kiin-ului, meijinul s-a retras singur în camera de alături, închizând uşa glisantă în urma lui. A scris pe diagramă mutarea Alb 2 şi a introdus-o în plic. Dacă măcar o singură altă persoană ar vedea mutarea secretă, ea nu ar mai putea fi considerată astfel.

Diagrama nr. 1

Revenit lângă goban, a exclamat:

— Nu e nici un pic de apă!...

Şi umezindu-şi degetele cu limba, a lipit plicul. Peste partea lipită şi-a pus semnătura. Ōtake 7-dan a semnat dedesubt. Unul dintre organizatori a închis plicul în altul mai mare şi şi-a pus sigiliul, apoi l-a încredinţat seifului de la Kōyōkan.

Cu aceasta, ceremonia s-a terminat.

Spunând că vrea să facă fotografii pentru străinătate, Kimura Ihei i-a readus pe jucători la locul lor. Operaţia odată terminată, asistenţa s-a destins, iar bătrânii maeştri 7-dan s-au apropiat admirativi de goban şi au început să-şi dea cu părerea asupra grosimii pietrelor albe – 11 mm, ba 11,5 mm, ba 11,8 mm. Meijinul de shōgi, Kimura, aflat alături, spuse:

— Ca pietre sunt tot ce poate fi mai bun? Ia să le ţin puţin în palmă! şi luă câteva.

Dacă într-o astfel de partidă se joacă măcar o singură mutare pe el, unui goban îi creşte faima, aşa că fuseseră aduse mai multe gobanuri vestite, cu care posesorii se mândreau.

După o scurtă pauză, începu banchetul festiv.

Cei trei meijini invitaţi la ceremonia de deschidere aveau vârstele următoare: meijinul de sbogi Kimura treizeci şi trei de ani, meijinul Sekine al 13-lea şaptezeci, iar meijinul de renju Takagi cincizeci de ani.

10

Născut în anul 7 Meiji (1874), Honinbō meijin îşi serbase a şaizeci şi patra aniversare doar cu două-trei zile mai înainte, dar, datorită momentului nefavorabil – incidentul japono-chinez –, o făcuse într-un cerc restrâns.

În preajma celei de a doua sesiuni, a spus referindu-se la Kōyōkan:

— Oare o fi fost construit înainte de a mă naşte eu?

Şi a povestit că în epoca Meiji aici jucaseră şi Murase Shuho 8-dan, şi Honinbō Shūsai meijin.

Camera în care a continuat a doua zi partida se afla la etaj şi plutea în ea sabi-ul epocii Meiji. Frunze roşii de arţar[42] se întindeau pe uşile glisante şi deasupra lor, iar pe paravanul auriu aflat într-un colţ erau pictate în stilul lui Korin[43] aceleaşi splendide frunze. În tokonoma era aranjată o ikebana cu yatsude[44] şi dalii. Deoarece încăperea de 18 jō[45] dădea în alta de 15 jō, florile acestea, atât de mari, nu supărau privirea. Daliile erau uşor ofilite. Nimeni nu intra sau ieşea, cu excepţia unei servitoare – pieptănată într-un stil tradiţional pentru adolescente, cu ace lungi împodobite cu flori înfipte în păr –, care aducea din când în când ceai. Mişcările calme ale evantaiului alb al meijinului se reflectau în tava neagră lăcuită, pe care se afla apă cu gheaţă. Eu eram singurul spectator al partidei.

Ōtake 7-dan poartă peste veştmintele negre un haori[46] tot negru, de mătase, cu însemnele familiei. Meijinul, parcă puţin mai destins azi, are şi el un haori brodat cu însemnele familiei. Gobanul este altul decât cel de ieri.

La ceremonia din ajun, Negrul şi Albul au jucat numai câte o mutare, astfel că lupta serioasă începe de abia de acum. Ōtake 7-dan, deşi dă întâi impresia că vrea să-şi facă vânt cu evantaiul, îşi duce în schimb mâinile la spate, apoi îşi pune evantaiul pe picioare şi, cu cotul pe genunchi, îşi sprijină capul în palmă şi, în timp ce el se gândeşte la mutarea Negru 3, deodată, respiraţia meijinului devine mai accentuată, o respiraţie amplă care îi înalţă umerii. Nu e totuşi deloc dezordonată, ci ca o hulă uniformă. O forţă nestăvilită urcă parcă în el din adâncuri, încordându-i spiritul. Deoarece meijinul însuşi nu părea că şi-ar da seama de asta, mi s-a strâns inima. Dar nu după mult, respiraţia i s-a liniştit de la sine. Aproape pe nebăgate de seamă, a redevenit calmă ca mai înainte. M-am întrebat dacă nu asistasem cumva la trecerea unei graniţe spirituale la începutul înfruntării. Era oare un mod inconştient de a-şi primi inspiraţia sau poarta dincolo de care spiritul de luptă urcând ca o flacără se purifica în uitare de sine? Din cauza asta devenise oare „meijinul invincibil”?

Înainte de începerea partidei, Ōtake 7-dan se înclinase politicos în faţa meijinului şi îi spusese:

— Sensei, îmi cer scuze, dar în timpul jocului va trebui din când în când să merg afară...

— Şi eu am astfel de probleme, a mormăit meijinul. Mă scol uneori şi de trei ori pe noapte.

Mi s-a părut ciudat că nu percepea nervozitatea structurală a lui Ōtake 7-dan.

Şi eu, de exemplu, când mă aşez la masa de lucru, beau mult ceai şi merg des la toaletă, ba mă deranjează uneori şi o diaree de natură nervoasă, dar Ōtake 7-dan întrecea orice măsură. La marile turnee de primăvară şi toamnă organizate de Nihon kiin, era singurul care îşi punea alături un ceainic impozant şi bea cu înghiţituri mari un ceai obişnuit. Unul din adversarii lui de valoare din acea vreme, Go Seigen 6-dan, se ducea şi el deseori la toaletă în timp ce juca. În cursul unei partide de patru-cinci ore, am numărat, s-a ridicat de peste zece ori. Deşi Go 6-dan nu bea chiar aşa de mult ceai, era de mirare că fiecare absenţă a sa era însoţită de zgomotul apei. Ōtake 7-dan nu avea probleme numai cu vezica. Era curios să vezi cum îşi desface încă de pe coridor hakama şi obi-ul.

După şase minute de gândire a jucat Negru 3.

— Scuzaţi-mă, a spus şi s-a ridicat repede.

După Negru 5 s-a sculat iar:

— Scuzaţi-mă...

Meijinul a scos din mânecă[47] o ţigară şi a aprins-o fără grabă.

Pe când se gândea la mutarea Negru 5, Ōtake 7-dan ba îşi băga palma în kimono, ba îşi încrucişa braţele, ba îşi lovea cu palmele lateral genunchii, ba îndepărta un fir de praf invizibil de pe goban, ba întorcea pe dos câte o piatră albă a adversarului. De fapt, le întorcea pe faţă. Atunci când pietrele albe au cele două feţe distincte, suprafaţa interioară a scoicii hamaguri din care sunt făcute, netedă şi fără dungi, constituie partea de sus, dar aproape nimeni nu ia în seamă acest amănunt. Cu toate acestea, când meijinul, fără să-i pese, punea o piatră invers, Ōtake 7-dan o reaşeza.

— Sensei, sunteţi atât de tăcut, că mă influenţaţi şi pe mine – nu-mi intru în ritm, a spus el pe jumătate în glumă. Îmi place să fie animaţie în jur, dacă e linişte obosesc.

Ōtake 7-dan are obiceiul ca în timpul partidei să facă des glume, mai proaste sau mai bune, dar, cum meijinul le ignora fără să răspundă în nici un fel, avea senzaţia unor lovituri în gol şi nu se simţea deloc în largul lui. Şi, în afară de asta, faţă de meijin se purta mai respectuos ca de obicei.

Poate că ţinuta demnă din timpul jocului nu vine decât odată cu vârsta, apărând de la sine la maturitate, sau poate că azi manierele sunt mai puţin preţuite, dar tinerii jucători profesionişti manifestă uneori obiceiuri bizare. Un caz văzut chiar de mine la un mare turneu organizat de Nihon kiin şi care m-a contrariat este cel al unui tânăr 4-dan care, în timpul partidelor, de câte ori adversarul era la mutare, începea să citească un roman dintr-o revistă literară deschisă pe genunchi. Când partenerul juca, îşi ridica privirea, se gândea şi muta la rândul lui, pentru ca să-şi lase iarăşi nepăsător ochii pe revistă. Desconsiderat astfel, adversarul se enerva. Ulterior, am auzit că n-a trecut mult şi acel 4-dan a înnebunit. Poate că, din pricina unei nervozităţi maladive, i se părea de nesuportat timpul cât adversarul se gândea.

Se spune că Ōtake 7-dan şi Go Seigen 6-dan au fost odată la un spiritist şi l-au întrebat care e starea mentală necesară ca să câştigi la go. Li s-a răspuns că, atunci când adversarul e la mutare, să îşi golească mintea de orice gând. Onoda 6-dan, la câţiva ani după ce a asistat la partida de adio a lui Honinbō meijin, chiar înainte de a înceta şi el din viaţă, nu numai că a câştigat toate partidele la marele turneu al Nihon kiin-ului, dar a jucat de-a dreptul splendid. Şi atitudinea lui era cu totul alta. În timp ce adversarul se gândea, stătea liniştit cu ochii închişi. Spunea că se eliberase de dorinţa de a câştiga. La sfârşitul turneului a intrat în spital şi a murit fără să ştie măcar că avea cancer la stomac. Şi Kubomatsu 6-dan, unul din profesorii lui Ōtake în vremea adolescenţei sale, la turneul de dinaintea morţii a obţinut nişte rezultate remarcabile.

Tensiunea partidei se manifesta la meijin şi la Ōtake 7-dan într-un contrast total – linişte şi mobilitate, stăpânire şi nervozitate. Când se cufunda în joc, meijinul nu se mai depărta de goban. Îţi poţi da seama de obicei după atitudinea şi expresia jucătorilor de situaţia partidei, doar despre meijin se spunea că nu observă niciodată nimic. Jocul lui Ōtake 7-dan nu avea însă febrilitatea lui caracteristică, ci dimpotrivă, era un go puternic, concentrat pe linii de forţă. El obişnuia să reflecteze îndelung şi timpul nu îi ajungea niciodată, astfel că, pe măsură ce începea să-l preseze, cerea cronometrorului să-i anunţe secundele rămase şi, în ultimul minut, juca o sută sau chiar o sută cincizeci de mutări, impresionându-şi cu formidabila sa hotărâre adversarul.

Faptul că se ridica de la locul său tocmai când credeai că s-a aşezat însemna probabil un fel de pregătire pentru luptă, cum era şi accelerarea respiraţiei în cazul meijinului. Ceea ce m-a tulburat totuşi a fost unduirea umerilor înguşti ai acestuia. Mi s-a părut că am surprins pe furiş apariţia tainică, fără durere, fără violenţă, a inspiraţiei, apariţie insesizabilă atât pentru meijin, cât şi pentru cei din jurul său.

Însă, când m-am gândit mai bine după aceea, mi-am spus că nu era, poate, decât un renghi pe care mi-l jucase imaginaţia. Era posibil ca meijinul să fi simţit doar o durere în piept şi, după două zile succesive de joc, boala de inimă să i se fi înrăutăţit şi atunci să fi avut pentru prima oară un uşor atac. Nu ştiam că suferă de inimă şi, datorită respectului pe care i-l purtam, am tras o concluzie greşită. Însă poate că în momentul acela el însuşi nu-şi dădea seama de boala sa, nici de felul cum respira. Nu-l trădase nici expresia feţei şi nici n-a făcut vreun gest semnificativ.

Pentru mutarea Negru 5, lui Ōtake 7-dan i-au trebuit douăzeci de minute, iar meijinului patruzeci şi unu pentru Alb 6. A fost primul timp lung de gândire al partidei. Se hotărâse ca jucătorul aflat la mutare la ora patru după-masa să dea mutarea în plic. Deoarece Ōtake 7-dan a jucat Negru 11 la patru fără două minute, dacă meijinul nu răspundea în cele două minute rămase, urma ca mutarea sa să fie secretă. Şi a dat în plic Alb 12 la ora patru şi douăzeci şi două.

Diagrama nr. 2

Cerul senin de dimineaţă începuse să se întunece. Erau primele semne ale ploilor torenţiale ce aveau să provoace marile inundaţii din Kantō până în Kansai.

11

A doua zi la Kōyōkan, jocul trebuia să se reia la zece dimineaţa, dar, pentru că au şi apărut nişte neînţelegeri, a fost amânat până la ora două. Eu, ca ziarist şi simplu spectator, nu eram implicat, însă confuzia organizatorilor sărea în ochi, iar câţiva jucători profesionişti de la Nihon kiin, veniţi în grabă, ţineau o consfătuire în altă cameră.

În acea dimineaţă, în holul de la intrare, am dat peste Ōtake 7-dan care tocmai sosise cu un geamantan mare.

— Bagajul dumneavoastră, Ōtake-san? l-am întrebat.

— Da. Astăzi plecăm de aici la Hakone, unde vom sta izolaţi, a răspuns el, cu tonul iritat de dinaintea jocului.

Deşi auzisem că în cursul zilei jucătorii urmau să plece de la Kōyōkan la hotelul din Hakone, fără să mai treacă pe acasă, dimensiunile bagajului lui Ōtake mi s-au părut exagerate.

Dar meijinul nu făcuse nici o pregătire pentru Hakone.

— Ah, aşa s-a stabilit? înseamnă că trebuie să merg şi la frizer...

Ōtake 7-dan, care ştia că până la sfârşitul partidei, timp de vreo trei luni, nu va mai da pe acasă şi se pregătise sufleteşte, nu numai că se simţea scos din ritm, dar considera că nici înţelegerea nu era respectată. În plus, îl nemulţumea profund faptul că nimeni nu putea spune cu certitudine dacă meiji-nului i se comunicaseră sau nu condiţiile stabilite. Se temea apoi ca nu cumva încălcarea de la bun început a regulilor stricte convenite să nu constituie un precedent. Că nu i se atrăsese din vreme atenţia meijinului era, fără îndoială, o neglijenţă a organizatorilor. Totuşi, întrucât nu se încumeta nimeni să-i adreseze reproşuri unui om de excepţie ca el, probabil că încercaseră să-l facă pe tânărul 7-dan să înţeleagă şi să accepte situaţia. Iar Ōtake 7-dan rămăsese ferm pe poziţie.

În caz că meijinul nu ştiuse de plecarea la Hakone, nu se mai putea face nimic; în timp ce în camera alăturată se ţinea sfat şi pe coridor era un necontenit du-te-vino, iar Ōtake 7-dan se retrăsese, am rămas să aştept de unul singur în sala de joc. Se întârziase deja cu masa de prânz când s-a găsit o soluţie, şi anume să se joace de la două la patru, urmând ca după două zile de pauză să se meargă la Hakone.

— În două ore n-o să jucăm cine ştie ce. Ar fi mai bine dacă am continua în linişte după ce ajungem la Hakone, a spus meijinul.

Fără îndoială că avea dreptate, dar nu s-a procedat aşa. Părerile lui puteau isca incidente ca acesta, astfel că nu erau admisibile capricii de genul schimbării zilei de joc după dispoziţia jucătorilor.

Acum goul are o mulţime de reguli. Faptul că la partida de adio se stabilise un acord exagerat ţintea să tempereze atitudinea de modă veche, toanele meijinului, refuzându-i orice privilegiu, în ideea ca întrecerea să se desfăşoare în condiţii de deplină egalitate.

Ca să se poată respecta „sistemul conservei” adoptat, trebuia ca jucătorii să plece de la Kōyōkan la Hakone fără a mai da pe acasă. „Conserva” însemna că până la sfârşitul partidei cei doi adversari nu puteau să părăsească locul unde se juca, nici să se vadă cu alţi jucători de go, ceea ce pe de o parte prevenea sfaturile din afară şi proteja sacralitatea întrecerii, dar pe de alta făcea să se piardă ceva din respectul faţă de personalitatea fiecăruia. Era totuşi un mod de a păstra corectitudinea înfruntării. Cu atât mai mult cu cât într-o astfel de partidă, care se desfăşura o dată la cinci zile şi urma să dureze vreo trei luni, indiferent dacă jucătorii ar fi cerut sau nu sfaturi, nu exista doar un simplu dubiu, ci de-a dreptul teama de amestecul unei inteligenţe străine. Desigur, în rândurile jucătorilor profesionişti se manifestă o conştiinţă etică şi o politeţe a artei lor, care îi face să se reţină de la a comenta o partidă întreruptă, şi cu atât mai mult faţă de cei care o joacă; dacă regula ar fi însă încălcată o dată, lucrurile s-ar repeta la nesfârşit.

În ultima parte a vieţii meijinului, în peste zece ani nu s-au disputat decât trei partide pentru titlu, el căzând bolnav cu prilejul fiecăreia din ele. Ca urmare a celei dintâi s-a îmbolnăvit, după a treia a murit. Le-a jucat pe toate până la capăt, dar, din cauza întreruperilor, cea dintâi a durat două luni, a doua patru, iar cea de adio şapte luni.

A doua a avut loc cu cinci ani înainte de partida de adio, în anul 8 Shōwa (1933), contra lui Go Seigen 5-dan şi, în faza de mijloc, pe la mutarea 150, deşi jocul era foarte strâns, Albul nu părea că stă prea bine; meijin-ul a găsit însă o mutare excelentă, Alb 160, şi a câştigat cu două puncte. A circulat totuşi zvonul că mutarea asta atât de inspirată fusese găsită de Maeda 6-dan, discipolul lui. Nu se ştie dacă era adevărat sau nu. Maeda a negat. Fiindcă a durat patru luni, între timp elevii i-au analizat probabil partida. Şi e posibil să fi descoperit acel Alb 160. Întrucât era o mutare remarcabilă, nu e exclus să i-o fi propus. Dar se putea tot atât de bine şi ca meijinul însuşi s-o fi găsit. Nimeni nu putea şti, cu excepţia lui şi a discipolilor săi.

Prima dintre cele trei partide s-a desfăşurat în anul 15 Taisho (1926), între Nihon kiin şi gruparea rivală Kiseisha. Cei doi „comandanţi supremi”, meijinul şi Karigane 7-dan, s-au înfruntat în faţa propriilor oştiri, iar în cele două luni, fără nici o îndoială, jucătorii ambelor tabere au studiat partida în detaliu, nu ştiu însă dacă au dat sau nu sfaturi generalilor lor. Presupun că nu le-au dat. Nu era meijinul omul care să ceară şi cu atât mai puţin să primească sugestii. Arta lui impunea într-o asemenea măsură, încât îi reducea pe ceilalţi la tăcere.

Cu toate acestea, şi cu ocazia celei de a treia partide, cea de adio, întreruptă din cauza bolii meijinului, nu au lipsit zvonurile despre o presupusă manevră subterană din partea acestuia. Fiind de faţă de la începutul până la sfârşitul partidei, am fost stupefiat să aud una ca asta.

După pauza de trei luni, în prima zi când partida s-a reluat la Itō, Ōtake 7-dan s-a gândit îndelung la prima mutare, două sute unsprezece minute, trei ore şi jumătate, uimindu-i chiar şi pe organizatori. A început să reflecteze la zece şi jumătate dimineaţa; a venit apoi şi pauza de prânz de aproximativ o oră, soarele de toamnă a început să coboare, deasupra gobanului s-a aprins lumina electrică. La trei fără douăzeci s-a jucat în sfârşit Negru 101[48].

— Pentru saltul de aici îmi era de ajuns un minut, prost mai sunt!... Ah, ce nehotărât am devenit! a exclamat Ōtake 7-dan şi a început să râdă. M-am gândit trei ore şi jumătate dacă să fac un tobi[49] sau să mă extind cu o casă....

Meijinul a zâmbit trist, fără să răspundă. După cum afirmase chiar Ōtake 7-dan, mutarea Negru 101 era evidentă pentru toţi. Partida intrase în faza de yose şi venise momentul ca negrul să invadeze moyo-ul alb din dreapta jos, iar singura mutare bună nu era decât aici. În afară de acest tobi la S7, se mai putea lua în consideraţie şi S8, dar chiar dacă şovăia, între cele două alternative nu era o diferenţă esenţială.

De ce nu se decidea Ōtake 7-dan mai repede? Tot aşteptând, a început să mi se pară ciudat şi m-au cuprins îndoielile. Nu cumva o făcea intenţionat? Vrea să scoată omul din sărite, joacă oare teatru? Şi aveam motive să-l suspectez, chiar dacă bănuielile erau nefondate. Altfel spus, în cele trei luni cât partida fusese întreruptă, nu o analizase? Până la mutarea 100 se ajunsese la o situaţie foarte echilibrată. Deşi se putea aprecia partida ca fiind de abia în faza de yose mare, oare nu o examinase atent până la final? Poate că nu ajunsese la o concluzie, oricâte variante ar fi pus pe goban, şi analiza se eterniza. Oricum, era greu de crezut că Ōtake 7-dan nu studiase în acest răstimp o partidă atât de importantă. Doar avusese trei luni la dispoziţie. A medita trei ore şi jumătate la o mutare, cum făcea acum, nu era tocmai o disimulare a analizei din perioada întreruperii? Nu numai eu, ci şi organizatorii priveau cu suspiciune îndelungul timp de gândire al lui Ōtake 7-dan şi nutreau bănuieli. Chiar şi meijinul, când Ōtake 7-dan ieşise la un moment dat din încăpere, a mormăit:

— Da’ trebuie să ai răbdare, nu glumă...

Nu ştiu cum stăteau lucrurile în cazul partidelor de antrenament, dar în cursul celor oficiale nu se întâmplase vreodată ca meijinul să facă vreun comentariu asupra adversarului.

Însă Yasunaga 4-dan, care era foarte apropiat şi de meijin, şi de Ōtake 7-dan, mi-a spus:

— Se pare că nici unul, nici altul n-au analizat partida aproape deloc în timpul întreruperii. Lui Ōtake, excesiv de scrupulos, i-ar fi repugnat să profite astfel, ştiind că meijinul era bolnav.

Probabil că aşa era. În cele trei ore şi jumătate, Ōtake 7-dan nu se gândise doar la mutarea Negru 101, ci, după trei luni de detaşare faţă de partidă, încerca să se concentreze din nou asupra ei, să-şi dea seama de situaţie şi să-şi imagineze toate variantele până la final.

12

Meijinul avea de-a face pentru prima oară cu regula mutării în plic. În a doua zi de joc, plicul a fost scos din seiful Kōyōkan-ului, secretarul Nihon kiin-ului a venit şi a verificat sigiliile, apoi cel care notase mutarea secretă a arătat diagrama adversarului şi a aşezat piatra pe goban. Şi la Hakone, şi la Itō, s-a repetat aceeaşi ceremonie. Pe scurt, mutarea secretă e cea care rămâne ascunsă adversarului pe durata întreruperii.

După un obicei din vechime, o partidă neterminată trebuia să se întrerupă cu o mutare a Negrului. Aceasta din respect pentru jucătorul mai bun. Totuşi, deoarece jucătorul mai valoros era astfel avantajat, recent, pentru a înlătura inechitatea, s-a hotărât ca acela căruia îi venea rândul la o oră stabilită, de exemplu cinci după-masă, să facă ultima mutare. Continuând în acelaşi sens, a apărut ideea mutării în plic. Sistemul se practica deja în cazul shōgi-ului şi goul l-a preluat. Regula urmărea să elimine anomalia neincluderii în timpul de gândire a perioadei dintre sesiuni – uneori chiar de câteva zile – în care unul dintre jucători, cunoscând mutarea adversarului, putea să se ocupe liniştit de propria-i mutare.

Nu se poate spune că meijinul nu a fost afectat în ultima partidă din viaţă de principiile raţionale de azi, pline de reguli amănunţite, care ignorau spiritul rafinat al artei, respectul faţă de cei mai în vârstă şi duceau la o lipsă de consideraţie reciprocă. Calea goului începea să-şi piardă frumuseţea şi eleganţa avute odinioară în Japonia, în Orient, de când totul se rezuma la calcul şi reguli. Avansarea din dan în dan, hotărâtoare pentru viaţa unui jucător profesionist, decurge dintr-un sistem de punctaj amănunţit – deci nu se mai ia în considerare decât strategia de a câştiga cu orice preţ şi nimeni nu mai ţine cont de rafinamentul şi bunul-gust al goului ca artă. Iată cum e epoca actuală, când se merge pe ideea de egalitate până la capăt, chiar în cazul unui adversar ca meijinul – şi asta nu numai din cauza lui Ota-ke 7-dan. Fapt firesc, poate, pentru go, care e o competiţie, o întrecere.

Honinbō Shūsai meijin nu mai jucase cu Negrul de mai bine de treizeci de ani. Era numărul unu, fără „rival pe locul doi”. În timpul vieţii lui nimeni n-a atins nivelul de 8-dan. Cât a trăit, a ţinut la distanţă orice adversar şi nimeni nu a mai ajuns apoi la rangul său. Faptul că şi acum, la zece ani de la dispariţia sa, încă nu se găsise o metodă de a transmite titlul suprem la go se datora probabil şi marelui prestigiu al lui Shūsai meijin. El a fost, se pare, ultimul „meijin” care a respectat tradiţia goului considerat drept Cale.

După cum se poate vedea în întrecerea pentru supremaţie la shōgi, titlul de meijin semnifică doar întâietatea învingătorului, la fel ca fanionul unui campion, şi a devenit o marfă pentru cei ce transformă competiţia în spectacol. De fapt, s-ar putea spune că şi meijinul a vândut ziarului partida de adio pentru o sumă fără precedent, dar lucrurile n-au pornit de la el, ci au fost urmarea propunerii acestei publicaţii. Păstrarea până la moarte a rangului de meijin, sistemul de clasificare pe dan şi kyū şi transmiterea de la maestru la discipol a secretelor fiecărei şcoli în diversele arte japoneze sunt o moştenire a epocii feudale. Dacă ar fi trebuit să-şi apere an de an titlul, cum se face astăzi la shōgi, poate că Shūsai meijin ar fi murit mult mai repede.

Odinioară, se pare că acela căruia i se acorda, temându-se să nu dăuneze autorităţii rangului, evita chiar şi partidele de antrenament. Nu se mai văzuse până atunci vreun meijin care să susţină o partidă oficială la vârsta înaintată de şaizeci şi cinci de ani, după cum nu se va mai vedea de acum înainte vreunul căruia să i se permită să nu mai joace. În foarte multe sensuri, Shūsai meijin s-a situat la graniţa dintre epoca veche şi cea nouă. S-a bucurat atât de cinstirea acordată pe vremuri demnităţii lui, cât şi de avantajele materiale de azi. În zilele acelea, când veneraţia şi spiritul de distrugere se amestecau, meijinul a apărut la ultima sa partidă ca un vestigiu al idolilor de altădată.

Apoi, el a avut şi şansa de a se naşte în perioada de progres rapid şi de prosperitate a erei Meiji. Go Seigen, de exemplu, nu a cunoscut greutăţile din timpul uceniciei meijinului şi, chiar dacă l-a depăşit ca geniu al goului, el nu reprezintă o perspectivă vastă asupra istoriei ca acesta. Meijinul, cu un trecut strălucit de luptă de-a lungul erelor Meiji, Taishō şi Shōwa, are meritul de a fi adus goul la înflorirea de azi, devenind un adevărat simbol al acestuia. Întrucât bătrânul maestru îşi încununa cariera cu această ultimă partidă, ca să i se dea posibilitatea unei creaţii de valoare, ar fi trebuit să fie înconjurat de menajamentele celor mai tineri, de eticheta bushidō-ului, de eleganţa artei goului, dar nici măcar el nu a putut fi exceptat de la principiile stabilite de egalitate.

De îndată ce apare o lege, se şi află căi viclene de a o ocoli. Cum se stabilesc reguli împotriva tacticilor incorecte, unii tineri jucători inventează stratageme care se servesc abil chiar de acele reguli. Găsesc mijlocul de a folosi drept arme limita de timp, întreruperea partidelor, mutările în plic. Astfel îşi pierde puritatea partida de go ca operă de artă. În faţa gobanului, meijinul era un „om din alte vremuri”, îi erau străine măruntele tertipuri din ziua de azi. Mult timp jucase go părându-i-se absolut firesc ca superiorul în rang să profite de momentele favorabile, să decidă în situaţie avantajoasă întreruperea partidei după mutarea adversarului, precum şi ziua reluării ei. Nu cunoscuse limitarea timpului. Şi liberul-arbitru care îl dezvoltase era departe de stilul de astăzi, cu atâtea norme riguroase.

Meijinul rămânea mai obişnuit cu prerogativele de odinioară decât cu regulamentele imparţiale. Deoarece, poate şi din cauza bolii lui, cu ocazia partidei contra lui Go Seigen 5-dan lucrurile nu merseseră tocmai bine şi circulaseră zvonuri suspecte, cu prilejul acestei partide de adio cei mai tineri, tocmai ca să evite capriciile maestrului, au cerut condiţii stricte de joc – condiţii ce nu fuseseră decise nici de Ōtake 7-dan, nici de meijin. Pentru a desemna challenger-ul, jucătorii puternici ai Nihon kiin-ului participaseră la un turneu, regulamentul fiind stabilit de dinainte. Ōtake 7-dan, ca reprezentant al jucătorilor de rang înalt, încerca să-l determine şi pe meijin să respecte înţelegerea.

Mai târziu, ca urmare a îmbolnăvirii meijinului, au apărut diverse diferende, iar Ōtake 7-dan, ameninţând din când în când că va abandona partida, fără să-i mai pese de politeţea datorată celui mai în vârstă, se arăta uneori lipsit de milă şi de înţelegere faţă de bolnav şi îi punea pe organizatori într-o mare încurcătură, deşi plângerile sale erau întotdeauna cât se poate de întemeiate. Îl îngrijora şi ideea că, dacă ar fi cedat un pas, ar fi ajuns să cedeze o sută, fără să fie deloc sigur că relaxarea care l-ar fi făcut să dea înapoi cu acel prim pas n-ar fi stat la originea înfrângerii. Una ca asta nu trebuia să se întâmple într-o partidă disputată pe viaţă şi pe moarte. Hotărât să învingă cu orice preţ, Ōtake 7-dan nu putea juca după cum îi cânta adversarul. Si, deoarece acesta era tocmai meijinul, capricios după cum te puteai aştepta, cu atât mai mult Ōtake 7-dan stăruia să fie respectat regulamentul, sau, cel puţin, aşa mi se părea mie.

Desigur, condiţiile unei asemenea partide sunt diferite de cele ale goului obişnuit. În privinţa locului şi timpului de joc s-ar putea avea o oarecare consideraţie faţă de situaţia adversarului şi s-ar putea lupta cu mai puţină încrâncenare. Sunt şi astfel de jucători. În acest sens, e posibil ca meijinul să fi înfruntat un adversar nepotrivit.

13

În lumea competiţiilor, spectatorilor le place, de obicei, să-şi idealizeze eroii. Înfruntarea unor adversari de aceeaşi talie trezeşte interesul publicului, dar nu doresc toţi mai degrabă o supervedetă? Figura măreaţă a „meijinului invincibil” se înălţa ca un pisc deasupra jucătorilor profesionişti de go. Avusese în viaţă câteva bătălii hotărâtoare pentru destinul lui, fără să piardă însă nici o rundă. Până să dobândească titlul de meijin luptase cu vigoare, ca după aceasta, în special în confruntările din ultima parte a vieţii, să fie considerat de neînvins; faptul că şi el însuşi trebuia să o creadă era mai degrabă tragic. În comparaţie cu Sekine, meijinul de shōgi, care pierdea cu inima uşoară, Shūsai meijin se afla într-o situaţie dureroasă. Se zice că la go cel care mută primul trebuie să câştige, având şapte şanse din zece, şi era normal ca el să piardă cu Albul în faţa lui Ōtake 7-dan, dar amatorii nu ştiu asta.

Meijinul nu intrase în joc numai datorită influenţei unui ziar important, nici nu se lăsase tentat doar de onorariu, ci considera ca foarte important să evolueze pe calea artei sale, şi ceea ce-l însufleţea era, fără îndoială, spiritul de luptă. Poate că nu s-ar fi angajat dacă ar fi bănuit că va fi înfrânt. Şi, odată cu prăbuşirea mitului invincibilităţii lui, parcă i s-a stins şi viaţa. El a trecut prin existenţă urmându-şi soarta ieşită din comun; se putea însă spune acum că-şi contrazicea destinul?

Deoarece „meijinul invincibil”, supervedeta, îşi făcea prima apariţie publică după cinci ani, se stabiliseră condiţii de joc neobişnuite pentru epocă. M-am gândit mai târziu că înseşi condiţiile ieşite din comun fuseseră ca nişte semne prevestitoare, ca prezenţa unui zeu al morţii.

Ele au fost, pe deasupra, şi încălcate de către meijin în a doua zi la Kōyōkan si, de asemenea, imediat după ce s-a ajuns la Hakone.

Pe 30 iunie urma să se plece de la Kōyōkan la Hakone, dar, din cauza ravagiilor provocate de ploi, s-a amânat pentru 3 iulie, apoi pentru 8 iulie. Provincia Kantō era inundată, regiunea oraşului Kōbe fusese şi ea devastată. Pe data de 8, linia Tōkaidō încă nu fusese reparată complet. Venind de la Kamakura, trebuia să schimb trenul în gara Ofuna şi să mă urc în cel cu care soseau meijinul şi suita sa. Acceleratul de 15:15 de la Tōkyō pentru Maibara avea o întârziere de nouă minute.

Deoarece trenul nu oprea la Hiratsuka, oraşul lui Ōtake 7-dan, el ne aştepta în gara de la Odawara şi şi-a făcut apariţia într-o haină de vară bleumarin, cu o pălărie de panama cu borul din faţă coborât. Pentru că urma o perioadă de izolare, purta cu el valiza mare pe care o adusese şi la Kōyōkan. Tocmai fusese să vadă distrugerile provocate de inundaţii.

— Aproape de mine e un spital de boli nervoase unde acum se ajunge cu barca. La început s-au folosit plute, ne-a spus el.

Ne-am urcat în funicularul care cobora de la Miyanoshita spre Dōgashima şi chiar sub noi râul Hayakawa îşi rostogolea apele învolburate, pline de noroi. Ryokan-ul Taiseikan se înălţa ca pe o insulă în mijlocul râului. Când să ne retragem în camerele noastre, Ōtake 7-dan s-a ridicat de la locul lui şi l-a salutat pe meijin conform etichetei:

— Sensei, vă mulţumesc pentru osteneala pe care v-aţi dat-o. Primiţi, vă rog, respectele mele!

Pe seară, uşor ameţit de sake, meijinul s-a întreţinut cu ceilalţi binedispus şi gesticulând, iar Ōtake 7-dan ne-a vorbit despre adolescenţa şi despre familia sa. Apoi, bătrânul maestru m-a provocat la o partidă de shogi, însă eu ezitam.

— Dar dumneata, Ōtake-san?...

Partida a durat aproape trei ore şi Ōtake 7-dan a câştigat.

În dimineaţa următoare, meijinul a cerut să fie bărbierit pe culoarul de lângă sala de baie. Îşi îngrijea oare ţinuta pentru lupta de a doua zi? Pentru că nu se găsise pe acolo un scaun cu suport pentru cap, soţia sa a stat în spatele lui şi i-a sprijinit ceafa.

Seara aceea, deoarece arbitrul Onoda 6-dan şi secretarul Yawata ajunseseră şi ei la Taiseikan, a fost însufleţită de partidele de shōgi şi de ninuki ale meijinului. La ninuki – numit şi gomoku coreean –, acesta a pierdut în şir în faţa lui Onoda 6-dan.

— Onoda-san e foarte puternic! a constatat el cu surprindere.

Partida de go dintre Goi, ziaristul care avea în grijă rubrica de go de la Nichinichi shinbun, şi mine a fost notată de Onoda 6-dan. O partidă notată de un 6-dan era o onoare care nu se făcea nici meijinului! Am jucat cu Negrul şi am câştigat cu cinci puncte, iar partida a apărut în Kidō, revista Nihon kiin-ului.

Cu o zi de odihnă după oboseala drumului la Hakone, 10 iulie a fost data convenită pentru reluarea în sfârşit a confruntării. În dimineţile când se joacă, înfăţişarea lui Ōtake 7-dan e cu totul alta. Cu buzele strânse a nemulţumire, cu umerii parcă tremurând, uşor mai ridicaţi ca de obicei, se plimbă pe coridor cu un aer războinic. O lucire de cutezanţă îi scapără pe sub pleoapele umflate, cu pielea netedă. Însă meijinul a început să se plângă: pentru a doua noapte consecutiv nu putuse să doarmă bine din cauza zgomotului râului din vale. A cerut să se transporte gobanul în camera cea mai depărtată de râu şi s-a aşezat în silă în faţa lui numai pentru fotografii, pentru ca apoi să-şi declare nemulţumirea faţă de alegerea acelui ryokan ca loc de joc.

Insomniile lui nu erau un motiv suficient pentru amânarea reluării partidei. Intra în legile nescrise şi în tradiţia jucătorilor de go respectarea zilei fixate, chiar dacă asta i-ar fi împiedicat să se afle la căpătâiul părinţilor lor în clipa morţii, chiar dacă din cauza unei boli ar fi fost gata să se prăbuşească peste goban. Până şi azi, principiul e adesea respectat. În plus, a-ţi manifesta insatisfacţia tocmai în dimineaţa sesiunii, fie că era vorba de meijin, dovedea un capriciu cu totul deplasat. Era o partidă importantă pentru el, dar şi mai importantă pentru Ōtake 7-dan.

Deoarece nici la Kōyōkan şi nici aici, când la reluarea partidei înţelegerea n-a fost respectată, nu s-a găsit nimeni dintre organizatori cu destulă autoritate ca să arbitreze, să ia o decizie şi să i-o impună meijinului, Ōtake 7-dan se temea probabil de evoluţia ulterioară a lucrurilor. Totuşi, i-a făcut o concesie. Chipul nu l-a trădat cu nimic.

— Eu sunt cel care a ales acest ryokan şi sunt dezolat, sensei, că n-aţi putut să dormiţi, a spus el. Vă propun să ne mutăm într-un loc liniştit, unde să vă odihniţi bine o noapte, şi mâine să reluăm.

Ōtake 7-dan mai fusese în hanul din Dōgashima şi se pare că îl recomandase, considerându-l potrivit pentru a juca go. Dar, din nenorocire, din cauza ploilor torenţiale, apele crescuseră şi rostogoleau la vale chiar şi bolovani mari; Hayakawa făcea un zgomot atât de mare, încât în clădirea aflată în mijlocul său era de-a dreptul greu să dormi. Ōtake 7-dan îi ceruse scuze meijinului, deoarece se simţea probabil răspunzător.

L-am văzut cum pleca îmbrăcat doar într-un yukata[50], însoţit de ziaristul Goi, în căutarea unui ryokan liniştit.

14

Imediat înainte de amiază ne-am mutat la ryokan-ul Naraya. Şi a doua zi, pe 11, într-un pavilion separat de la Naraya, partida s-a reluat după o întrerupere de aproape două săptămâni. Din acest moment, meijinul s-a cufundat în joc şi, fără alte capricii, a devenit docil, ca şi cum s-ar fi lăsat în grija celor din jur.

Partida avea doi arbitri, Onoda 6-dan şi Iwamoto 6-dan. Iwamoto 6-dan a sosit de la Tōkyō pe 11, la ora unu după-masa şi, aşezându-se pe un scaun în verandă, a început să contemple munţii. În ziua în care calendarul anunţa sfârşitul sezonului ploios, în cursul dimineţii s-a arătat într-adevăr, după multă vreme, soarele. Frunzele copacilor îşi conturau umbra pe pământul umed, crapii coloraţi luceau în iaz, dar când partida a început, cerul s-a înnorat uşor din nou. O adiere făcea să tremure slab ramurile din ikebana aşezată în tokonoma. În afara zgomotului cascadei din grădină şi al bulboanelor din Hayakawa, din depărtare se auzea doar dalta unui cioplitor în piatră. Parfumul crinilor portocalii punctaţi cu negru ajungea din grădină până înăuntru. În liniştea profundă a camerei de joc, o pasăre s-a avântat în zbor de pe marginea streaşinii. În ziua aceea s-a progresat cu şaisprezece mutări, de la mutarea în plic Alb 12 până la mutarea în plic Negru 27[51].

După patru zile de odihnă, pe 16 iulie, s-a ţinut a doua sesiune de joc de la Hakone. Tânăra care nota mutările, îmbrăcată până atunci într-un kimono albastru-închis cu puncte albe, a apărut în altul alb, de vară, din fir de mătase cu cânepă.

„Pavilionul separat”, deşi se numea aşa, se găsea în aceeaşi grădină, la vreo sută de metri de clădirea principală. Pe neaşteptate, silueta văzută din spate a meijinului care se întorcea pe cărare pentru masa de prânz mi-a atras privirile. Aplecat de şale, urca de unul singur panta lină de dincolo de poarta pavilionului. Mâinile mici, ţinute la spate, nu se zăreau bine, dar se puteau bănui cutele extrem de fine ale pielii. Strângea în ele un evantai închis. Deşi înclinat puţin de mijloc, îşi ţinea partea superioară a corpului perfect dreaptă, ceea ce făcea ca picioarele să-i pară fragile. Poteca era largă şi, din şanţul de alături, de sub bambuşii pitici, se auzea susurul apei. Doar atât – dar, văzându-l, am simţit cum mi se umezesc ochii. Mă cuprinsese o emoţie profundă. Silueta lui, abia ieşit din sala de joc, emana o tristeţe calmă care parcă nu aparţinea acestei lumi. Mi s-a părut o relicvă a epocii Meiji.

— O rândunică, o rândunică! murmură el cu vocea răguşită, oprindu-se să privească spre cer. Se afla lângă o stela cu inscripţia: „Aici a descins din Caleaşca Imperială şi ne-a onorat cu prezenţa Sa Marele împărat Meiji”. Deasupra pietrei îşi întindea ramurile un sarusuberi[52], încă neînflorit. Pe vremuri, Naraya fusese cartier general militar.

Onoda 6-dan l-a ajuns din urmă şi a mers apoi la un pas în spatele lui, ca şi cum ar fi avut grijă de el. La podul de piatră de peste iazul din faţa camerei, meijinului îi ieşi în întâmpinare soţia. Atât dimineaţa, cât şi după-amiaza, ea îl conducea întotdeauna până în camera unde se desfăşura partida şi se retrăgea de îndată ce îl vedea aşezat. Apoi, în pauza de prânz şi la întreruperea partidei, ieşea negreşit să-l întâmpine.

Zărit din spate, meijinul dădea impresia că-şi menţine mai greu echilibrul. Nu se dezmeticise încă din concentrarea jocului şi îşi ţinea trunchiul drept ca în faţa gobanului, astfel că picioarele îi păreau nesigure. Arăta ca şi cum spiritul i-ar fi plutit sus în spaţiu. Gândurile îi rătăceau în altă parte, dar ţinuta de dinaintea gobanului şi-o păstrase. Avea o aură de eleganţă.

Când vocea cu care a spus „O rândunică, o rândunică!” i s-a poticnit datorită răguşelii, e posibil să-şi fi dat pentru prima dată seama că nu revenise la starea obişnuită. I se întâmplau deseori astfel de lucruri bătrânului meijin. Afecţiunea mea faţă de el se datora poate şi acestui moment, când imaginea sa m-a mişcat profund.

15

Soţia meijinului s-a arătat prima oară vizibil îngrijorată de starea proastă a sănătăţii lui la a treia sesiune de joc de la Hakone, pe 21 iulie.

— Spune că îl doare aici... explica ea atingându-şi pieptul cu mâna.

Se pare că asta i se întâmpla uneori, din primăvara acelui an.

În plus, aproape că-şi pierduse şi pofta de mâncare ; în ajun, de exemplu, sărise masa de dimineaţă, iar la prânz nu mâncase decât o felie subţire de pâine prăjită şi un pahar cu lapte.

În acea zi am observat cum sub maxilarul proeminent îi tresărea uşor, din când în când, pielea descărnată şi căzută a obrajilor. Credeam însă că era doar oboseala pricinuită de căldură.

Sezonul ploios cu umezeala lui a ţinut anul acela mai mult ca de obicei, astfel că şi vara a venit cu întârziere, dar încă înainte de 20 iulie, zi în care calendarul vechi indică începutul caniculei, s-a făcut brusc foarte cald. Pe 21, o ceaţă uşoară acoperea piscul Myōjō, iar pe crinii portocalii punctaţi din faţa galeriei exterioare poposeau fluturi mari, negri. Era o căldură plină de umezeală. Fiecare tulpină de crin avea cincisprezece-şaisprezece flori. Ciorile adunate în grădină croncăneau din cauza arşiţei. Până şi tânăra care nota mutările folosea un evantai. A fost prima zi toridă din timpul partidei.

— Cald mai e! a exclamat Ōtake 7-dan, ştergându-şi fruntea cu un prosop. Apoi şi-a înfăşurat cu el părul şi şi-a şters şi transpiraţia de pe cap.

— Şi goul e fierbinte aici! „Pe munte am urcat, pe muntele Hakone... Muntele Hakone, cel mai abrupt din lume...”[53]

Pentru mutarea Negru 59[54], lui Ōtake 7-dan i-au trebuit trei ore şi treizeci şi cinci de minute, înainte şi după pauza de masă.

Însă meijinul, cu mâna dreaptă la spate, îşi făcea absent vânt cu evantaiul ţinut în stânga sprijinită de kyōsoku[55], iar din când în când îşi întorcea ochii spre grădină. Se simţea în largul lui, avea un aer plin de prospeţime. Până şi eu, simplu privitor, mă implicam în eforturile tânărului 7-dan, dar meijinul rămânea liniştit, de parcă centrul forţei sale s-ar fi aflat în cu totul altă parte.

Totuşi, îi apăruseră şi lui pe frunte broboane de sudoare unsuroasă. Şi-a ridicat deodată mâinile spre cap, apoi si-a apăsat obrajii cu ele.

— La Tōkyō trebuie să fie cumplit! şi spunând asta, a rămas un timp cu gura întredeschisă, de parcă şi-ar fi amintit zăpuşeala unei veri de altădată, ca şi cum ar fi încercat să şi-o închipuie pe cea de acolo.

— Da, a început brusc, cam de a doua zi după ce am fost la lac... a completat Onoda 6-dan.

El de abia venise de la Tōkyō. La lac se mersese pe 17, o zi după sesiunea precedentă, când meijinul, Ōtake 7-dan, Onoda 6-dan şi alţii fuseseră la Ashinoko să pescuiască.

După lungul răstimp de gândire la capătul căruia Ōtake 7-dan a jucat Negru 59, următoarele trei mutări erau inevitabile, astfel că fiecare se suprapunea parcă pe ecoul celei precedente. Cu aceasta, pe latura de sus situaţia s-a stabilizat deocamdată, în continuare, Negrul avea diverse variante la dispoziţie şi momentul era dificil, dar Ōtake 7-dan s-a întors către latura de jos şi a jucat Negru 63 după numai un minut. Se vede că o calculase în prealabil. Obiectivul următor – ca după lansarea unor pietre de recunoaştere în moyo-ul alb de jos să revină în zona de sus şi să-şi îndrepte într-acolo atacul violent în stilul lui caracteristic – îi domina probabil gândurile. Până şi în sunetul pietrelor sale se simţea o hotărâre plină de nerăbdare.

— S-a făcut puţin mai răcoare, a spus şi s-a ridicat imediat.

Si-a scos hakama pe coridor, iar la întoarcere o avea pusă cu faţa în spate.

— Hakama a ajuns ma-ka-ha, a râs el şi şi-a îmbrăcat-o corect, legând îndemânatic şnurul în cruce. Dar imediat s-a dus din nou până afară.

— Numai când joc go îmi dau cel mai bine seama cât e de cald, a zis după ce s-a întors, şi şi-a şters energic ochelarii cu prosopul.

Meijinul mânca o prăjitură de orez cu gheaţă. Era trei după-masa. Mutarea Negru 63[56] fiind oarecum neaşteptată, s-a gândit douăzeci de minute.

Diagrama nr. 3

Încă de la început, la Kōyōkan în Shiba, Ōtake 7-dan îi ceruse meijinului scuze şi permisiunea de a merge des afară în timpul partidei, dar ultima dată, pe 16 iulie, o făcuse de atâtea ori, încât şi acesta fusese surprins:

— Ceva în neregulă cu sănătatea?

— Cu rinichii. Epuizarea nervoasă... În timp ce mă gândesc simt nevoia...

— Ar fi bine să nu bei atâta ceai.

— Aşa e, dar tot gândindu-mă, îmi vine să beau. Vă rog să mă scuzaţi... a zis, şi a ieşit iar.

Acest obicei al lui Ōtake 7-dan devenise un subiect favorit al rubricilor de cancanuri şi al caricaturilor din revistele de go. Se scrisese chiar că plimbările lui din cursul unei singure partide i-ar permite să ajungă până la staţia de la Mishima de peTokaido[57].

16

La întreruperea partidei, înainte de a părăsi gobanul, jucătorii se interesau de numărul de mutări din ziua aceea şi de timpul consumat. Meijinul nu prea înţelegea asemenea lucruri.

Pe 16 iulie, la ora patru şi trei minute, după ce Ōtake 7-dan a închis în plic mutarea Negru 43, auzind că în acea zi se avansase cu şaisprezece mutări, bătrânul maestru şi-a arătat nedumerirea:

— Şaisprezece mutări?... Aşa mult am jucat? Tânăra care înregistra partida i-a explicat din nou că de la Alb 28 până la mutarea secretă Negru 43 erau şaisprezece mutări. Ōtake 7-dan i-a întărit spusele. Partida de-abia începuse şi pe goban nu se aflau decât patruzeci şi două de pietre. Se putea vedea dintr-o singură privire. Tot neconvins, deşi doi oameni îi explicaseră, a numărat una câte una pietrele jucate atunci, apăsându-le uşor cu degetul, dar fără să arate că s-a lămurit.

— Să le jucăm din nou, ca să fie mai clar! Şi, împreună cu adversarul lui, a adunat de pe goban pietrele aşezate în cursul zilei.

—Una.

— Două.

— Trei.

Şi aşa mai departe până la şaisprezece, au refăcut jocul.

— Şaisprezece?... Ce mult am avansat! a mormăit mirat meijinul.

— Pentru că jucaţi repede, sensei! a spus Ōtake 7-dan.

— Da’ de unde!...

Rămăsese în faţa gobanului cu un aer distrat, fără să dea nici un semn că ar avea intenţia să se ridice, astfel că nici ceilalţi nu puteau pleca. După un timp, Onoda 6-dan a propus:

— Dacă am trece dincolo? Poate că asta v-ar schimba dispoziţia...

— Ce-ar fi să începem o partidă de shōgi? a exclamat meijinul, de parcă atunci s-ar fi trezit. Nu-şi mimase nici nedumerirea, nici aerul distrat.

Cele abia cincisprezece sau şaisprezece mutări nu aveau nevoie să mai fie verificate, căci jucătorii poartă permanent în minte situaţia întregii partide şi ea îi urmăreşte chiar şi în timpul meselor sau în somn. Faptul că nu s-a lămurit până nu le-a refăcut el însuşi arăta poate dorinţa de exactitate, meticulozitatea bătrânului maestru, sau firea sa mai puţin directă. În toate aceste ciudăţenii ale lui se simţea înclinaţia către o însingurare bântuită de tristeţe.

După alte patru zile, la reluarea partidei pe 21 iulie, s-a progresat cu douăzeci şi două de mutări, de la Alb 44 până la Negru 65[58], mutare secretă.

La întrerupere, meijinul a întrebat-o pe tânăra care nota:

— Azi cât timp am folosit?

— O oră şi douăzeci şi nouă de minute.

— Atât de mult? s-a mirat el. Surprinzător. Timpul total al celor unsprezece mutări ale sale era oricum cu şase minute mai scurt decât cel consumat de adversarul său numai pentru mutarea Negru 59, dar se pare că meijinul îşi închipuia că jucase mai rapid.

— Nu s-ar zice că a fost atât... Jucaţi aşa de repede... a adăugat şi Ōtake 7-dan.

— Cât mi-a luat pentru boshi[59]? s-a întors meijinul către tânără.

— Şaisprezece minute.

— Pentru tsukiatari?[60]

— Douăzeci de minute.

— Conexiunea v-a luat mai mult, a intervenit Ōtake 7-dan de alături.

— Vreţi să spuneţi Alb 58, a răspuns fata, privind foaia de înregistrare a timpului. Treizeci şi cinci de minute.

Ca şi cum tot n-ar fi înţeles, meijinul a luat foaia din mâna fetei şi s-a uitat şi el.

Fiindcă îmi place să fac baie şi era vară, la fiecare întrerupere a partidei mă îndreptam fără întârziere într-acolo; în ziua aceea, aproape odată cu mine, a venit în sala băilor şi Ōtake 7-dan, binedispus.

— Azi aţi progresat mult, am spus eu.

— Sensei joacă repede şi face mutări bune, ce îi mai lipseşte? Partida e ca şi terminată, a râs el fără veselie.

Emana încă forţă. Cu puţin înainte sau imediat după partidă e stânjenitor să te întâlneşti cu jucătorii în afara sălii de concurs. Dârzenia lui Ōtake din acele clipe îl făcea să arate ca şi cum tocmai ar fi luat o hotărâre importantă. Cumpănea probabil în minte planul unui atac violent.

— Ce rapid la joc e meijinul! s-a arătat surprins şi Onoda 6-dan. Cu viteza lui, la marele turneu al Nihon kiin-ului nouă ne-ar ajunge pe deplin cele unsprezece ore... Mda, e un moment dificil. Acel boshi alb nu e o mutare pe care s-o joci atât de prompt...

Timpul total al celor doi jucători era pe 16 iulie, la a patra sesiune, de patru ore şi treizeci şi opt de minute pentru Alb şi de şase ore şi cincizeci şi două de minute pentru Negru. La a cincea sesiune, pe 21 iulie, a devenit cinci ore şi cincizeci şi şapte de minute pentru Alb, faţă de zece ore şi douăzeci şi opt de minute pentru Negru, astfel că diferenţa s-a mărit.

Ulterior, pe 31 iulie, la a şasea sesiune, Albul avea opt ore şi treizeci şi două de minute, faţă de douăsprezece ore şi patruzeci de minute ale Negrului, iar la a şaptea sesiune, pe 5 august, Albul folosise zece ore şi treizeci şi unu de minute, iar Negrul cincisprezece ore şi patruzeci şi cinci de minute.

Totuşi, la sesiunea a zecea, din 14 august, Albul ajunsese la paisprezece ore şi cincizeci şi opt de minute, iar Negrul la şaptesprezece ore şi patruzeci şi şapte de minute, diferenţa reducându-se. În această zi când meijinul a dat în plic mutarea Alb 100[61], după care a intrat în spitalul Sf. Luca. În timpul sesiunii din 5 august, la mutarea Alb 90[62], meijinul, înfruntându-şi curajos suferinţa, se gândise două ore şi şapte minute.

La sfârşitul partidei, pe 4 decembrie, timpul total al lui Shūsai meijin era de nouăsprezece ore şi cincizeci şi şapte de minute, iar cel al lui Ōtake 7-dan de treizeci şi patru de ore şi nouăsprezece minute, ceea ce însemna o diferenţă jenantă de mai mult de paisprezece ore.

17

Nouăsprezece ore şi cincizeci şi şapte de minute e aproape dublu faţă de timpul unei partide obişnuite, dar, cu toate acestea, meijinului îi mai rămăseseră mai mult de douăzeci de ore.

Lui Ōtake 7-dan, cu cele treizeci şi patru de ore şi nouăsprezece minute ale sale, nu-i rămăseseră decât vreo şase ore.

Pentru Alb, mutarea 130[63] a meijinului, o greşeală din neatenţie, a fost o rană mortală. Poate că fără ea situaţia ar fi evoluat nedecis sau la o diferenţă minimă şi Ōtake 7-dan s-ar fi gândit mai departe, perseverând până la capătul celor patruzeci de ore. După Alb 130, Negrul şi-a dat seama de victorie.

Atât meijinul, cât şi Ōtake 7-dan erau tipul de jucător care reflectează îndelung, cu o răbdare stăruitoare. De multe ori, Ōtake 7-dan, intrat în criză de timp spre sfârşitul partidei, reuşea să facă în ultimul minut chiar şi o sută de mutări, cu o hotărâre impresionantă. Dar meijinul, nefamiliarizat cu sistemul restricţiei duratei de joc, nu era capabil de asemenea performanţe ieşite din comun. Tocmai ca să nu fie incomodat de acest sistem la ultima sa partidă oficială din viaţă, se convenise asupra unei limite de patruzeci de ore.

Şi la partidele lui oficiale anterioare, timpul de joc fusese foarte lung: şaisprezece ore la cea din anul 15 Taishō (1926) contra lui Karigane 7-dan. Acesta a pierdut prin depăşirea limitei de timp, dar, oricum, meijinul conducea clar cu vreo cinci-şase puncte. Karigane 7-dan – s-a spus atunci – ar fi trebuit să lupte cu mai mult curaj şi să nu lase minutele să i se scurgă. În partida împotriva lui Go Seigen 5-dan, durata stabilită a fost de douăzeci şi patru de ore. În comparaţie chiar şi cu asemenea cazuri ieşite din comun, cele patruzeci de ore de la partida de adio însemnau cam dublu. Era de patru ori mai mult decât avea de obicei un jucător la dispoziţie. Aproape că nu se mai putea vorbi de o restricţie.

Dacă admitem că această condiţie a duratei de joc de patruzeci de ore a fost urmarea dorinţei meijinului, ea a constituit totuşi o grea povară pentru el, fiindcă a trebuit să îndure cu răbdare nu numai suferinţa cauzată de boală, ci şi nesfârşitele perioade de gândire ale adversarului. Cele treizeci şi patru de ore consumate de Ōtake 7-dan o arată cu prisosinţă.

Tot cu intenţia de a-l menaja pe bătrânul maestru fusese luată şi hotărârea de a continua partida din cinci în cinci zile, dar s-a văzut apoi limpede că rezultatul a fost complet contrar. Presupunând că ambii adversari ar fi folosit întregul timp de joc, în total optzeci de ore, cum fiecare sesiune dura aproximativ cinci ore, asta însemna un număr de şaisprezece sesiuni. Deoarece se juca la fiecare a cincea zi, chiar dacă totul s-ar fi desfăşurat normal, partida ar fi cerut cam trei luni. Din punctul de vedere al spiritului unei partide de go, e abuziv să fii nevoit să-ţi concentrezi forţa combativă un interval atât de lung, într-o continuă tensiune, jucătorii măcinându-se fără rost. Fie treji, fie în somn, n-aveau linişte, obsedaţi de situaţia de pe goban, astfel că, mai degrabă decât o destindere, pauza de patru zile producea un plus de oboseală.

După îmbolnăvirea meijinului, intervalele lungi au devenit cu atât mai greu de suportat. Sigur că şi el, dar în special organizatorii doreau ca partida să se termine mai repede, nu numai ca să-i uşureze starea, ci şi din teama că s-ar putea prăbuşi în orice clipă.

La Hakone, meijinului i-a scăpat faţă de soţie că ar dori, oricum, să se vadă ajuns odată la capătul înfruntării.

— Deşi, până acum, niciodată nu i s-a întâmplat să spună aşa ceva... se întristase soţia sa.

Se pare că, altă dată, meijinul i-ar fi mărturisit unuia dintre organizatori, plecându-şi îndurerat fruntea:

— Cât ţine partida asta, nu mă mai fac bine... Mi-a tot trecut prin minte că, dacă o abandonez acum, o să mă simt altfel. Da, însă nu-mi pot trăda arta... Bineînţeles, nu mi-am propus serios să fac aşa ceva. Doar că, atunci când mi-e rău, îmi vine-n gând...

Chiar dacă o luai numai ca o mărturisire făcută în cerc restrâns, nu însemna deloc puţin lucru. În nici o împrejurare, meijinul nu s-ar fi plâns, nu şi-ar fi dat la iveală slăbiciunile. Probabil că în cei cincizeci de ani de go nu puţine fuseseră partidele în care câştigase doar pentru că avusese ceva mai multă răbdare decât adversarul lui. Şi, de altfel, nu era el omul care să-şi manifeste zgomotos suferinţa.

18

Într-o zi, imediat după reluarea jocului la Itō, l-am întrebat pe meijin dacă, la terminarea partidei, va intra din nou în spital sau va evita frigul iernii mergând ca în fiecare an la Atami. Mi-a răspuns luând deodată un ton confesiv:

— E... De fapt, problema e dacă apuc sau nu să trăiesc până atunci... Mă mir eu însumi că, în general, am reuşit să o duc până acum. Nu mă gândesc la nimic profund, nu am nici ceea ce se cheamă credinţă, şi nu cred că m-ar fi ajutat să rezist numai răspunderile mele de jucător de go. Mă gândesc şi la vreun fel de forţă spirituală, dar nu, nici asta...

Vorbea rar, cu capul uşor plecat.

— La urma urmei, poate că sunt eu apatic. Distrat... Dar cred că asta e mai degrabă în favoarea mea. Distrat înseamnă altceva la Tōkyō decât la Osaka, nu? La Tōkyō are sensul de puţin cam nătărău, dar la Osaka se foloseşte cu ideea de vag... mda, la un tablou, de exemplu, uite, aici e pictat vag, sau la go, uite, mutarea asta e vagă... n-ar fi cam ăsta sensul?...

Ascultam şi prindeam tâlcul cuvintelor lui pline de subînţelesuri.

Surprinzător era că se destăinuia chiar şi atât. Meijinul nu îşi trăda sentimentele nici prin expresia feţei, nici prin cuvinte. Urmărind partida în calitatea mea de ziarist, îl observasem îndelung, cu atenţie, şi, deodată, am simţit un înţeles profund în atitudinea şi în spusele lui aparent indiferente.

Hirotsuki Zekken, care, începând din anul 41 Meiji (1908), când Shūsai a moştenit numele de Honinbō, l-a sprijinit pe acesta în toate momentele grele şi l-a ajutat să-şi redacteze lucrările, a scris undeva că de-a lungul a peste treizeci de ani de se-condare credincioasă meijinul nu i-a adresat niciodată măcar un „te rog” sau un „mulţumesc”. De aceea, adăuga el, se înşelase în privinţa lui şi-l luase drept un om rece. Meijinul se arăta nepăsător, ca şi cum n-ar fi fost vorba de el, când auzea că circulă zvonul că l-ar exploata pe Zekken. Iar la afirmaţia falsă că n-ar fi fost tocmai nepătat în problemele băneşti, Zekken susţinea că poate oferi suficiente probe contrare.

Nici în cursul partidei de adio, meijinul n-a rostit o dată un cuvânt de mulţumire. Soţia sa se ocupa în locul lui de etichetă, căci el se purta fără pretenţii. Aşa îi era felul.

Când vine cineva din lumea goului să-i ceară sfatul, rosteşte un „Mda” din vârful buzelor, apoi tace distrat, aşa încât e greu să-ţi dai seama ce părere are, şi, cum nu poţi să stărui cu întrebările în cazul unei persoane de rangul lui, se ajunge uneori la situaţii jenante, cred. Soţia sa joacă deseori în faţa oaspeţilor rolul de asistent şi intermediar şi, când el ia un aer absent, ea se frământă şi încearcă să repare lucrurile.

Această faţetă a meijinului, lipsa lui de fler, de reacţii rapide, dificultatea de a pricepe în unele împrejurări – ceea ce el însuşi numea „a fi distrat” –, toate ieşeau la lumină şi în jocurile sale favorite. La shogi şi la renju era de la sine înţeles, dar chiar şi la biliard sau la majong se gândea îndelung, iritându-şi partenerii.

La Hakone a jucat de câteva ori biliard cu Ōtake 7-dan şi cu mine. Abia reuşea să facă şaptezeci de puncte. Ōtake 7-dan ţinea evidenţa punctelor cu minuţiozitate, de parcă ar fi fost la go: „Eu patruzeci şi două, Go Seigen-san paisprezece...”

La fiecare lovitură, meijinul se gândea îndelung şi, pe deasupra, după ce-şi lua poziţia necesară, mişca tacul înainte şi înapoi cu mare grijă, de nenumărate ori. Se poate spune că, şi în cazul biliardului, armonia jocului rezultă din rapiditatea deplasării bilei şi a corpului uman, dar meijinului îi lipsea elanul şi era iritant să-i priveşti acel du-te-vino al tacului. Continuând să mă uit la el, am fost totuşi cuprins de un sentiment de duioşie amestecată cu tristeţe.

La majong, îşi alinia piesele pe o fâşie îngustă şi lungă de hârtie pliată. Atâta meticulozitate în felul cum îndoia hârtia şi cum îşi aranja piesele mi-a sugerat că ar avea mania exactităţii, aşa că i-am adresat o întrebare în legătură cu aceasta.

— He... se văd mai bine când le aşezi pe hârtie albă, mi-a răspuns. Încercaţi să faceţi o dată la fel!

Şi majong-ul este un joc animat, plin de nerv şi rapiditate, însă bătrânul maestru se gândea prea mult şi juca încet, astfel că, după ce depăşeau faza de enervare, adversarii sfârşeau prin a-şi ieşi complet din ritm. Dar, fără să le remarce starea de spirit, el se cufunda în meditaţie. N-a bănuit niciodată nimic, nici chiar atunci când ceilalţi jucau cu el împotriva propriei lor dorinţe.

19

— Nu poţi cunoaşte caracterul adversarului jucând go sau shōgi. Din punctul de vedere al spiritului goului, a încerca să-l desluşeşti în timpul partidei e mai degrabă o cale greşită, s-a referit o dată meijinul la jocul amatorilor.

Îl scoseseră probabil din sărite nişte comentatori semidocţi.

— Eu, de exemplu, decât să mă preocup de adversar, prefer să mă cufund în jocul propriu-zis.

Pe 2 ianuarie 1940, deci cu cincisprezece zile înainte de a se sfârşi, meijinul a fost de faţă la ceremonia deschiderii anului de go de la Nihon kiin şi a participat la o partidă-ştafetă. Cei prezenţi îşi căutau un partener şi fiecare făcea câte cinci mutări – ca un echivalent simbolic al cărţii de vizită care se lasă cu ocazia prezentării felicitărilor de Anul Nou. Pentru că se aştepta mult la rând, s-a mai început încă o partidă. Când aceasta a ajuns la mutarea 20, Seo 1-dan n-avea partener şi meijinul s-a aşezat în faţa sa. Trebuiau să joace câte cinci mutări, de la 21 la 30. Alţi jucători care să continue nu mai erau, deci după Alb 30, ultima mutare a meijinului, urmau să se oprească. Si cu toate acestea, s-a gândit la ea patruzeci de minute. Nu era decât o formalitate şi, cum spuneam, alţi participanţi nu mai erau, aşa că ar fi putut juca fără grijă.

M-am dus să-i fac o vizită la spitalul Sf. Luca, în timpul întreruperii de la mijlocul partidei de adio. Mobila din camerele spitalului era foarte mare, pe măsura americanilor. În vârful patului înalt, meijinul, cu trupul lui mărunt, dădea impresia că n-ar fi în siguranţă. Edemele feţei se resorbiseră în mare măsură, i se mai împliniseră obrajii, însă înainte de toate bătrânul arăta binedispus, cu totul altfel decât în timpul partidei, de parcă i s-ar fi luat o greutate de pe suflet.

Unul din redactorii ziarului în care apărea partida de adio, aflat acolo din întâmplare, a povestit că până şi concursul săptămânal cu premii dobândise o popularitate remarcabilă. În fiecare sâmbătă cititorilor li se cerea să indice care va fi mutarea următoare. M-am alăturat şi eu ziaristului:

— Problema de săptămâna asta e Negru 91.

— Negru 91?..., şi brusc meijinul şi-a luat expresia din faţa gobanului.

Mi-am dat pe loc seama de gafă – nu trebuia să aduc vorba de go –, dar am continuat:

— Albul tocmai a făcut un ikken tobi, iar Negrul un hane cu 91.

— A, păi acolo nu sunt decât două posibilităţi, sau hane, sau nobi, aşa că foarte mulţi vor găsi soluţia, şi spunând asta, meijinul şi-a îndreptat spontan spinarea, şi-a corectat poziţia genunchilor şi şi-a înălţat capul. Era postura din timpul jocului, severă şi demnă. Cu privirea în gol, a părut un timp căzut în transă.

Şi de astă dată, şi cu ocazia jocului de Anul Nou, fusese vorba probabil de o comportare cu totul firească, mai degrabă decât de refuzul de a face mutări vulgare, datorat fervoarei faţă de arta lui, sau de respectul pentru responsabilitatea lui ca meijin.

Cei mai tineri scăpau buimăciţi când erau prinşi de el ca parteneri la shōgi. Ca să amintesc doar de unul sau două cazuri la care am asistat, jucând odată la Hakone cu Ōtake 7-dan, cu un kyoska[64] handicap, a început la zece dimineaţa şi n-a terminat până la şase seara. Iar altă dată, după partida de adio, în timpul unei confruntări de trei runde organizată de ziarul Tōkyō Nichinichi între Ōtake 7-dan şi Go Seigen 6-dan, la care meijinul făcea comentariul, iar eu am relatat partida a doua, l-a luat pentru un shōgi pe Fujisawa Kuranosuke 5-dan, venit să asiste. Au început înainte de amiază, i-a apucat noaptea şi au continuat să joace până în zori. Iar în dimineaţa următoare, cum l-a zărit pe Fujisawa 5-dan, a şi scos tabla de shōgi.

După ce partida de adio a fost reluată pe 11 iulie la Hakone, Sunada, reporterul de go de la Tōkyō Nichinichi, care trăsese la Naraya şi care se ocupa şi de bătrânul maestru, în ajunul sesiunii următoare de pe 16, ne-a spus:

— Meijinul m-a dat gata. În astea patru zile, cum se scula dimineaţa, venea să mă cheme să jucăm biliard şi altceva nu mai făceam. S-o ţină aşa, până seara târziu, şi asta zilnic... nu, nu e un geniu, ci un supraom!

Nu i s-a plâns niciodată nici măcar soţiei că ar fi obosit sau că s-ar fi plictisit de joc. Un exemplu pentru cât de adânc se concentra este şi ceea ce povestea ea adesea:

— Locuiam pe atunci la Azabu, în cartierul Kogai. Cum casa nu era prea mare, el juca sau studia go într-o încăpere de 10 jō, dar, din păcate, cea de alături de 8 jō servea drept cameră de primire. Unii dintre musafirii care veneau aici râdeau zgomotos sau vorbeau tare. Odată, tocmai pe când juca o partidă cu cineva, m-a vizitat sora mea mai mică să-mi arate copilul ei nou-născut, care nici o clipă nu s-a oprit din plâns. Eram foarte îngrijorată şi aş fi preferat s-o văd plecată, şovăind totuşi s-o trimit acasă, căci n-o mai văzusem de câtăva vreme, iar venirea ei avea un motiv deosebit. După ce s-a întors înapoi, când m-am dus să mă scuz pentru tot zgomotul acela, el mi-a răspuns că nu-şi dăduse câtuşi de puţin seama nici de prezenţa surorii mele, nici de plânsul copilului!

Apoi a adăugat:

— Bietul Ogishi spunea că doreşte să devină cât mai repede ca sensei şi, în fiecare seară, înainte de culcare, medita aşezat pe pat.

Era vorba de Ogishi Sōji 6-dan, discipolul lui favorit, singurul în care avea încredere şi pe care se gândea să-l desemneze ca succesor al numelui Honinbō, dar care murise tânăr, în luna ianuarie a anului 13 Taishō (1924), la douăzeci şi şapte de ani.

Către sfârşitul vieţii, meijinul îşi amintea cu orice prilej de Ogishi 6-dan.

Ceva asemănător povesteşte şi Nozawa Takeasa că s-a întâmplat pe când era 4-dan, jucând o dată cu maestrul în casa acestuia. Deoarece gălăgia pe care o făceau tinerii discipoli răzbătea până în camera unde se desfăşura partida, Nozawa s-a dus să le atragă atenţia că vor fi certaţi de meijin. Dar acesta nu sesizase nimic.

20

— În pauza de la prânz, în timpul mesei, a rămas cu privirea în gol, fără să scoată o vorbă... Era probabil absorbit de o mutare dificilă, povestea soţia sa la Hakone, la a patra sesiune de joc din 26 iulie. Când i-am spus că, dacă mănâncă distrat, stomacul nu-i mai funcţionează cum trebuie şi lipsa de poftă de mâncare e ca o otravă pentru el, a părut nemulţumit. Şi a continuat să se uite în gol...

Meijinul nu se aşteptase la atacul violent Negru 69 şi şi-a frământat mintea o oră şi patruzeci şi patru de minute ca să-i răspundă. De la începutul partidei a fost prima dată când s-a gândit îndelung.

Dar Ōtake 7-dan probabil urmărea mutarea încă de acum cinci zile. De dimineaţă, la reluare, stăpânindu-şi nerăbdarea, a calculat din nou vreo douăzeci de minute, însă în tot acest timp deborda de forţă, se balansa puternic, cu un genunchi ridicat spre goban. După Negru 67, la Negru 69[65] a trântit energic piatra pe tablă, a exclamat: „Ploaie sau furtună?” şi a râs zgomotos.

Chiar atunci, cerul acoperit de nori negri s-a dezlănţuit şi apa a şi inundat peluza din grădină, iar ploaia a început să bată în geamul uşilor închise în grabă. Ōtake 7-dan lansase o glumă în stilul său caracteristic, dar ea fusese totodată un strigăt de satisfacţie.

Când meijinul a văzut Negru 69, pe faţă i-a trecut brusc o umbră. Prefăcându-se uşor surprins, a luat o expresie admirativă. Chiar şi atât, în cazul lui însemna mare lucru.

Ulterior, la Itō, când a bănuit că o mutare în plic neaşteptată a Negrului fusese jucată astfel tocmai pentru că fusese secretă, meijinul s-a înfuriat, considerând că partida era compromisă, că venise momentul s-o abandoneze, şi a aşteptat cu greu până la pauză ca să-şi exprime revolta, totuşi chiar şi atunci, în faţa gobanului nu s-a trădat cu nimic. Nimeni nu şi-a dat seama de frământarea din sufletul său.

Negru 69 a fost ca sclipirea lamei unui pumnal. Imediat meijinul s-a cufundat în meditaţie, care a durat până la pauza de prânz. După ce a părăsit încăperea, Ōtake 7-dan a rămas mai departe în picioare lângă goban.

— Am ajuns într-un punct dificil... Aici e trecătoarea! Şi privea situaţia de pe tabla de joc ca şi cum i-ar fi venit greu să se depărteze.

— Violentă mutare, i-am spus.

— Cum tot timpul eu sunt cel obligat să se gândească... şi a râs din toată inima.

După masă, meijinul nici nu s-a aşezat bine, că a şi jucat Alb 70. Era limpede că se gândise în continuare şi în pauza de prânz, interval care nu se lua în considerare la timpul de joc, dar n-a încercat în nici un fel să o ascundă, să simuleze de exemplu că ar reflecta puţin la prima mutare. În schimb, în tot timpul mesei de prânz, se uitase în gol.

21

Atacul Negru 69 a fost numit „o mutare diabolică”. Meijinul însuşi, comentând după aceea, a afirmat că este o mutare tăioasă, caracteristică lui Ōtake 7-dan. Şi, întrucât ar fi ajuns într-o situaţie foarte grea dacă s-ar fi apărat greşit, s-a gândit o oră şi patruzeci şi şase de minute pentru Alb 70. Zece zile mai târziu, pe 5 august, a consacrat două ore şi şapte minute pentru Alb 90, ceea ce a însemnat timpul lui cel mai lung de gândire din întreaga partidă. Cel consumat pentru Alb 70 se plasează pe locul al doilea.

Dar, dacă Negru 69 a fost o mutare diabolică, răspunsul Albului a constituit o paradă splendidă, care i-a umplut de admiraţie pe Onoda 6-dan şi pe ceilalţi din asistenţă. Meijinul a suportat şi a depăşit momentul dificil. A cedat un pas şi a evitat criza printr-o mutare de maestru, greu de jucat, care a domolit dintr-odată vehemenţa cu care pătrunsese Negrul. Acesta lupta cu toate forţele, însă Albul şi-a ignorat rănile şi s-a eschivat cu supleţe.

Datorită aversei pe care Ōtake 7-dan o anunţase cu „Ploaie sau furtună?”, cerul s-a întunecat o vreme şi în cameră a fost aprinsă lumina. Reflexia pietrelor albe pe suprafaţa ca oglinda a gobanului se contopea cu imaginea meijinului, iar furia vântului şi a ploii în grădină accentua liniştea încăperii.

Ploaia de vară trecu repede. Negura se scurse de pe versantul muntelui, iar cerul se însenină treptat dinspre Odawara, aflat în aval. Razele soarelui luminară înălţimile de dincolo de vale, greierii reîncepură să se audă. Cineva deschise uşile cu geamuri dinspre verandă. Pe când Ōtake 7-dan juca Negru 73, pe pajişte se hârjoneau patru căţei negri ca tăciunele. Apoi, cerul s-a înnorat din nou uşor.

Şi dis-de-dimineaţă plouase torenţial. Aşezat pe un scaun pe verandă, înainte de prânz, Kume Masao[66] a murmurat cu încântare în glas:

— Ce minunat e să stai aici! Îţi limpezeşte sufletul!

Kume, numit de curând şef al departamentului ştiinţific şi artistic al ziarului Tōkyō Nichinichi, fiind doar în trecere, în seara din ajun trăsese la hotel ca să urmărească partida. Nu se mai văzuse în ultima vreme ca un romancier să ocupe un astfel de post. Goul intra în sarcinile departamentului condus de el.

Deoarece nu se pricepea aproape deloc la go, Kume stătea afară şi privea când spre munţi, când spre jucători. Tensiunea celor doi adversari i se transmitea şi lui, şi când meijinul s-a adâncit în gânduri cu o expresie de suferinţă, faţa zâmbitoare şi deschisă a lui Kume a căpătat acelaşi aer sfâşietor.

Nu-i mare diferenţă între el şi mine în privinţa priceperii la go, însă, cu toate astea, tot privindu-le de aproape, simt cum pietrele nemişcate încep să-mi vorbească de parcă ar fi vii. Când sunt aşezate pe goban, sunetul lor parcă umple universul.

Locul de joc era un pavilion separat, format din trei camere, una de 10 jō şi alte două de câte 9 jō. În tokonoma din cea de 10 jō fuseseră aranjate ramuri de nemu[67].

— Florile stau gata să cadă, a remarcat Ōtake 7-dan.

În ziua aceea s-a avansat cu cincisprezece mutări, iar Alb 80 a fost dată în plic.

Meijinul păru că n-o aude pe tânăra jucătoare, care îl anunţa că se apropie ora 4, ora întreruperii. Ea ezita, uşor aplecată către el. În locul ei, Ōtake 7-dan a spus cu tonul cu care trezeşti un copil din somn:

— Sensei, daţi mutarea în plic, nu?

Ca şi cum, în sfârşit, ar fi auzit, meijinul a mormăit ceva. Dar vocea îi era răguşită şi neinteligibilă. Crezând că poate s-a hotărât, secretarul Yawata de la Nihon kiin a pregătit plicul, el însă a continuat să privească distrat, de parcă ar fi fost vorba de altcineva. A rostit cu aerul că nu se putea întoarce imediat la realitate:

— Nu m-am decis încă...

După care s-a mai gândit şaisprezece minute. Alb 80 a durat patruzeci de minute.

Diagrama nr. 4

22

Pentru continuarea partidei pe 31 iulie, locul de desfăşurare a fost mutat în aşa-numitele „noile camere de sus”. Era un şir de trei încăperi de 8 jō, 8 jō şi respectiv 6 jō, fiecare având pe perete câte o caligrafie de Rai Sanyō[68], Yamaoka Tesshū[69] şi Yoda Gakkai[70]. Se aflau chiar deasupra camerei meijinului.

În dreptul ei, la marginea verandei, tufele înflorite de hortensia se măreau de la o zi la alta. Şi de astă dată, fluturi mari, negri, se opreau din zbor pe ele, reflectându-şi clar imaginea în bazin. Lângă streaşină, frunzele de glicină încărcau grilajul.

Pe când meijinul se gândea la Alb 82, în cameră se auzi un clipocit. M-am uitat afară şi am zărit-o pe soţia sa aruncând pâine de pe podul de piatră. Zgomotul era făcut de crapii care se îngrămădeau acolo.

De dimineaţă, doamna îmi spusese:

— Am avut musafiri de la Kyōto şi a trebuit să mă întorc acasă. Era răcoare şi la Tōkyō – o vreme plăcută. Dar, pe de altă parte, am fost îngrijorată ca nu cumva el să răcească aici...

În timp ce ea stătea pe podul de piatră, s-a pornit o ploaie măruntă. Nu după mult au început să cadă picături mari. Ōtake 7-dan n-a băgat de seamă, dar auzindu-i pe ceilalţi, a spus privind spre grădină:

— Se pare că şi cerul suferă de rinichi!...

E într-adevăr o vară ploioasă. De când am venit la Hakone, n-am avut nici măcar o singură dată o zi de partidă cu vreme frumoasă. Timpul era şi capricios pe deasupra, de exemplu, ploaia de azi a încetat pe când Ōtake 7-dan medita la mutarea Negru 83, soarele a luminat florile de hortensia şi a făcut să sclipească verdele proaspăt spălat al muntelui; dar curând s-a înnorat din nou.

Negru 83 a durat mai mult chiar decât Alb 70, o oră şi patruzeci şi opt de minute. Ōtake 7-dan şi-a coborât un genunchi de pe pernă, s-a aplecat înainte sprijinindu-se în mâini şi a fixat cu privirea partea dreaptă a gobanului. Apoi, puţin după aceea, şi-a încrucişat pe burtă braţele băgate în mâneci – semn că urma un lung timp de gândire.

Partida intrase în faza de mijloc şi fiecare mutare era dificilă. Teritoriile Albului şi ale Negrului începuseră să se contureze şi, deşi încă nu se putea face o evaluare precisă a punctajului, nu mai era mult până atunci. Venise momentul de a lua în consideraţie situaţia în ansamblu şi, în funcţie de aprecierea făcută, să se decidă linia de joc: dacă să se intre imediat în yose, dacă să se invadeze vreo zonă a adversarului sau dacă să se provoace undeva o confruntare.

Un anume dr Felix Düball, care învăţase go în Japonia şi, întors în ţară, era numit „Honinbō al Germaniei”, îi trimisese o telegramă de felicitări meijinului cu ocazia partidei de adio. Fotografia celor doi jucători uitându-se la telegrama primită apăruse în numărul de dimineaţă al ziarului.

Apoi, cum mutarea în plic s-a nimerit să fie Alb 88, secretarul Yawata a exclamat prompt:

— Sensei, un număr de bun augur![71]

Deşi gâtul şi obrajii i se uscaseră şi mai mult – mai descărnaţi decât erau nu putea fi –, maestrul arăta totuşi mai puţin suferind decât în ziua aceea dogorâtoare de 16 iulie. Are rost să mai repet că i se vedeau oasele prin piele? Starea de spirit îi era excelentă.

Nimeni nu bănuia măcar că cinci zile mai târziu avea să fie chinuit de boală.

Diagrama nr. 5

Totuşi, când s-a jucat Negru 83, s-a ridicat brusc, ca şi cum n-ar mai fi putut aştepta. Toată oboseala îi ieşise la iveală. Cum se făcuse douăsprezece şi douăzeci şi şapte de minute, era desigur ora pauzei de prânz, până atunci însă nu se mai întâmplase ca meijinul să se scoale astfel, de parcă ar fi abandonat.

23

— Atât m-am rugat să nu i se întâmple aşa ceva, dar se pare că nu cu destulă convingere, mi-a spus soţia lui în dimineaţa zilei de 5 august. De ce mi-era teamă n-am scăpat, oricâtă grijă am avut, ba dimpotrivă... Acum, nu-mi mai rămâne decât să implor zeii, a mai zis ea.

Deşi eram avid să observ totul, atenţia îmi fusese atrasă de meijin ca erou al înfruntării pe care trebuia s-o relatez şi, luat prin surprindere de cuvintele soţiei, omul care-i stătuse alături atâţia ani, n-am ştiut ce să-i răspund.

Din cauza partidei, boala lui cronică de inimă se agravase şi, de câtva timp, se manifesta cu dureri în piept, însă nu suflase o vorbă despre asta nimănui.

Cam de pe 2 august, pe faţă i-a apărut un edem, pe lângă toate celelalte.

5 august era zi stabilită pentru partidă. S-a hotărât să se joace numai două ore, în cursul dimineţii. În prealabil, urma să fie văzut de medic.

— Domnul doctor? s-a interesat el, şi, când a aflat că plecase pentru o urgenţă la Sengokuhara, i-a îndemnat pe ceilalţi: Ei, atunci să începem!

Odată aşezat în faţa gobanului, bău liniştit ceai fierbinte, ţinând ceaşca cu amândouă mâinile. Apoi îşi împreună palmele pe genunchi şi îşi îndreptă trunchiul. Avea totuşi expresia unui copil gata să izbucnească în plâns, căci îşi ţuguiase buzele strânse, obrajii îi erau tumefiaţi, iar pleoapele umflate.

Partida s-a reluat la zece şi şaptesprezece minute, aproape de ora stabilită. Şi iarăşi, ceaţa de dimineaţă s-a transformat şi azi în ploaie violentă, iar nu după mult s-a luminat treptat din josul râului.

S-a deschis mutarea secretă Alb 88, după care Ōtake 7-dan a jucat Negru 89 la zece şi patruzeci şi opt de minute. A trecut apoi de douăsprezece, deci cam o oră şi jumătate, fără ca meijinul să se decidă pentru Alb 90. A fost cel mai lung timp de gândire, două ore şi şapte minute, în care, cu toate că îl chinuia boala, ţinuta i-a rămas fără cusur. Edemul feţei i se mai retrăsese. În sfârşit, se hotărâră să facă pauza de prânz.

Diagrama nr. 6

Întreruperea obişnuită de o oră a durat două de astă dată şi meijinul a fost consultat de doctor.

Ōtake 7-dan s-a plâns şi el că are necazuri cu digestia şi a înghiţit unul după altul trei feluri de medicamente. A mai luat şi unul contra anemiei cerebrale. I se întâmplase deja să leşine şi să cadă în timpul unei partide.

— Trebuie să se combine trei condiţii, în general, ca să-mi provoace anemia cerebrală: să joc slab, să fiu în criză de timp şi să am o stare fizică proastă.

Apoi, à propos de starea meijinului, zise:

— Eu nu ţin în special, dar sensei vrea să jucăm neapărat.

După pauza de prânz, înainte de revenirea în camera de joc, s-a hotărât ca Alb 90 să fie mutare în plic.

— Sensei, v-aţi obosit foarte mult, i-a spus Ōtake 7-dan.

— Regret că am fost aşa de inconstant!

Era neobişnuit ca meijinul să-şi ceară scuze. Cu toate acestea, partida s-a întrerupt.

— Edemul feţei nu mă deranjează, dar mă îngrijorează ce se întâmplă aici, îşi explică meijinul suferinţa ziaristului Kume şi celorlalţi, arătând cu mâna o zonă circulară pe piept. Când mi se taie respiraţia, când am palpitaţii, când simt durerea ca o gheară... Tare aş vrea să mai fiu tânăr! A început să mă apese vârsta de pe la cincizeci de ani!

— Cu un asemenea spirit de luptă, ar trebui să puteţi învinge anii, a spus Kume.

— Sensei, eu deja îmi simt anii, deşi am doar treizeci, a adăugat şi Ōtake 7-dan.

— E cam devreme! a replicat meijinul.

A mai rămas după aceea un timp împreună cu Kume şi alţi câţiva în camera alăturată şi şi-a amintit cum odinioară, în prima tinereţe, când fusese la Kōbe, a văzut pentru prima dată lumini electrice, pe vasele de război, cu ocazia unei parade navale.

— Spre regretul meu, biliardul îmi e interzis din cauza bolii. Dar puţin shōgi am voie. Haidem! a exclamat pe urmă şi s-a ridicat râzând.

„Puţinul” meijinului nu însemna chiar atât de puţin. La noua lui provocare, Kume i-a ripostat:

— Ar fi poate mai bine să jucăm majong, nu solicită mintea atât!

La prânz, meijinul n-a mâncat decât nişte prune uscate şi fiertură de orez.

24

Kume, şeful departamentului ştiinţific şi artistic al ziarului, îşi făcuse probabil apariţia deoarece vestea bolii meijinului ajunsese până la Tōkyō. Venise şi unul din discipolii maestrului, Maeda Nobuaki 6-dan. Pe 5 august erau de faţă amândoi arbitrii, Onoda 6-dan şi Iwamoto 6-dan. S-a abătut pe acolo în cursul unei călătorii şi Takagi, meijinul de renju, iar Dōi, 8-dan în shōgi, care stătea la Miyanoshita, a venit de asemenea în vizită. Se aflau acolo reprezentanţii fiecăruia dintre jocuri.

Datorită lui Kume, meijinul s-a hotărât pentru majong în loc de shōgi, luându-i ca parteneri pe Kume, pe Iwamoto 6-dan şi pe ziaristul Sunada. Deşi toţi trei se purtau foarte prevenitor, se detaşa total şi se cufunda în lungi perioade de gândire.

— Dacă iei lucrurile prea în serios, iar ţi se va umfla faţa, i-a spus îngrijorată soţia la ureche, dar el nu avea aerul că aude.

Alături, Takagi Rakusan meijin mă învăţa o variantă de renju, numit şi ugoki komoku. Takagi meijin, care răspândea în jurul lui buna dispoziţie, nu numai că era expert în tot felul de jocuri, dar concepea cu multă ingeniozitate şi altele noi.

Şi cu ocazia asta mi-a vorbit de invenţia unui joc numit „fata claustrată”.

După cină, de asemenea, meijinul a continuat să stea până seara târziu, la nişte partide de ninuki renju cu secretarul Yawata şi cu jurnalistul Goi.

Maeda 6-dan a schimbat doar câteva vorbe în cursul zilei cu soţia maestrului, după care a părăsit imediat hotelul. Îl avusese pe meijin ca profesor şi era cumnat cu Ōtake 7-dan, dar se temea de eventualele interpretări şi bârfe, astfel că a evitat să-i întâlnească pe combatanţi. Şi-a amintit poate de zvonurile care circulaseră cu ocazia partidei dintre meijin şi Go Seigen 5-dan, potrivit cărora el, Maeda 6-dan, ar fi descoperit de fapt extraordinara mutare Alb 160.

În dimineaţa zilei următoare, 6 august, a sosit de la Tōkyō, trimis de ziarul Nichinichi, doctorul Kawashima, ca să-l consulte pe bătrânul maestru. Diagnosticul a fost închiderea imperfectă a valvei aortei.

Îndată ce examenul medical a luat sfârşit, meijinul s-a aşezat pe pat şi a început un shōgi contra lui Onoda 6-dan. Au adoptat sistemul cu generali de argint netransformabili. După aceea, în timp ce privea cum jucau shōgi coreean Takagi meijin cu Onoda 6-dan, a spus nerăbdător, sprijinindu-se de kyosoku:

— Haideţi să facem un majong!

Dar cum eu nu prea ştiam, nu erau destui jucători.

— Kume-san...? a întrebat meijinul.

— Kume-sensei l-a condus pe domnul doctor şi a plecat acasă.

— Iwamoto-san...?

— A plecat şi el.

— Aşa...? A plecat...? a murmurat meijinul. Tristeţea lui m-a mişcat profund.

M-am întors şi eu la Karuizawa.

25

În urma consultării cu reprezentanţii ziarului şi ai Nihon kiin-ului şi respectând dorinţa meijinului, doctorii Kawashima din Tōkyō şi Okajima din Miyanoshita au permis continuarea partidei. Ca să-l mai scutească de oboseală, au cerut însă ca, în loc de cinci ore o dată la cinci zile, să se joace numai câte două ore şi jumătate la fiecare trei sau patru zile; pe deasupra, au pretins ca înainte şi după fiecare sesiune un medic să îl vadă şi să-şi dea consimţământul.

În împrejurările acestea, scurtarea duratei partidei era poate ultimul mijloc de a o încheia şi de a-i micşora meijinului suferinţa. Să stai la hotel într-o staţiune termală două-trei luni pentru o partidă de go poate părea un lux exorbitant, însă, potrivit termenului de „sistem al conservei”, jucătorii erau conservaţi în go. Dacă în cele patru zile de pauză ar fi putut să se întoarcă acasă, s-ar fi detaşat de partidă, şi-ar fi petrecut altfel timpul şi s-ar fi destins, dar aşa, fiind claustraţi în camerele hotelului, nimic nu le schimba starea de spirit. Dacă totul ar fi durat două-trei zile sau chiar o săptămână, n-ar fi fost nici o problemă, însă două sau trei luni erau prea mult pentru cei şaizeci şi cinci de ani ai bătrânului meijin. Cum în ziua de azi „conserva” e un lucru obişnuit, probabil că nici atunci n-o considerase nimeni în mod serios drept o incorectitudine faţă de un om în vârstă, obligat să suporte un răstimp atât de lung. Poate că meijinul însuşi socotea condiţiile exagerate ale partidei un semn distinctiv al rangului său.

Şi în mai puţin de o lună s-a prăbuşit.

În acel moment, regulile de desfăşurare au fost modificate. Pentru Ōtake 7-dan problema devenise foarte gravă. Dacă meijinul nu putea respecta înţelegerea iniţială, normal ar fi fost să abandoneze. Desigur, n-a spus aşa ceva, dar din când în când se plângea:

— Nu mă pot odihni suficient doar în trei zile! În numai două ore şi jumătate nu-mi intru în ritm!

Cu toate concesiile făcute, având un adversar vârstnic şi bolnav, se simţea pus într-o situaţie delicată.

— M-ar deranja să aud pe urmă că l-am obligat pe sensei să joace în starea în care e... Deşi eu nu vreau, el insistă, dar lumea care nu ştie asta o să-şi închipuie cu totul altceva. Pe deasupra, tot eu o să fiu învinuit dacă i se agravează boala din cauza continuării partidei. Ar fi teribil – o pată în istoria goului, pe care n-aş putea-o spăla în vecii vecilor! N-ar fi mai omeneşte ca sensei să se odihnească întâi şi de abia după aceea să reluăm?

Dorea să se înţeleagă astfel cât de greu îi venea să lupte cu un adversar vizibil suferind. Nu i-ar fi plăcut să se spună, în caz că ar fi câştigat, că a profitat de starea acestuia, iar dacă ar fi pierdut, situaţia ar fi fost şi mai penibilă. Rezultatul încă nu se putea prevedea limpede. Aflat în faţa gobanului, meijinul uita spontan de boală, iar dezavantajat era mai degrabă tot Ōtake 7-dan, cu toate sforţările lui de a ignora suferinţa adversarului. Bătrânul maestru devenise un adevărat erou de tragedie. Spusele lui, anume că dorinţa cea mai mare a unui jucător profesionist de go este să continue să joace până se prăbuşeşte lângă goban, apăruseră şi în ziare, iar lumea considera că şi-a sacrificat viaţa pentru arta sa. Cu toată natura sa nervoasă, Ōtake 7-dan trebuia să lupte fără să-şi compătimească partenerul.

Până şi jurnaliştii specializaţi în go afirmau că a obliga un bolnav să joace devine o problemă umanitară. Totuşi, ziarul organizator al partidei de adio dorea ca ea să-şi urmeze cursul. Seria de articole despre desfăşurarea ei dobândise o popularitate enormă. Şi relatările mele avuseseră succes, erau citite până şi de persoane care nu ştiau go. Se găseau şi unii care îmi dădeau de înţeles că meijinul se temea ca, în cazul suspendării partidei, să nu piardă suma enormă oferită de ziar, însă presupunerea mi s-a părut hazardată şi nedreaptă.

În orice caz, în seara din ajunul sesiunii de pe 10 august, toţi au încercat să-l facă pe Ōtake 7-dan să fie de acord cu reluarea jocului. El însă avea replică la orice argument, ca un copil dificil, şi, încăpăţânat cum era, când credeai că acceptă, se răzgândea iar. Cum nici ziariştii sau oficialii de la Nihon kiin nu se arătau prea diplomaţi, situaţia se complica. Bun prieten şi cunoscător al firii lui Ōtake, Yasunaga Hajime 4-dan, obişnuit să găsească soluţii în astfel de cazuri, şi-a asumat sarcina să-l convingă, dar n-a avut nici un succes.

Seara târziu a sosit de la Hiratsuka doamna Ōtake, cu copilul. Nici ea nu şi-a putut îndupleca soţul şi a izbucnit în plâns. Cu ochii plini de lacrimi, continua să-i spună totuşi cu căldură, cu blândeţe, lucruri pline de bun-simţ, fără să pozeze în femeie înţeleaptă când îl dojenea. O priveam cu admiraţie cum pleda din toată inima, cu ochii în lacrimi.

Tatăl ei avea un ryokan în staţiunea termală Jigokudani, în provincia Shinshū. În lumea goului e faimoasă povestea despre Ōtake 7-dan şi Go Seigen, care se închiseseră acolo ca să pună la punct noi fuseki-uri, iar eu auzisem despre frumuseţea doamnei Ōtake încă de pe când nu era măritată. Îmi vorbise despre atrăgătoarele surori de la Jigokudani şi un tânăr poet ce coborâse pe la han din platoul Shiga.

M-a dezamăgit oarecum, când am întâlnit-o la Hakone, aspectul ei de femeie oarecare, dedicată căminului, însă, deşi obosită de grijile gospodăriei, cu copilul în braţe şi într-o ţinută neglijentă, doamna Ōtake îşi păstra aceeaşi prospeţime ca în satul său de munte. Am simţit imediat blânda ei înţelepciune. Apoi mi-am dat seama că nu mai văzusem un copil la fel de splendid ca al ei. La numai opt luni avea o uimitoare prestanţă, fiind evident înzestrat cu spiritul de luptător al tatălui. Pielea îi era albă şi proaspătă.

Şi acum, după doisprezece-treisprezece ani, doamna Ōtake îmi vorbeşte despre copilul de altădată astfel:

— Pe el aţi binevoit să-l lăudaţi...

Şi îi reaminteşte deseori adolescentului:

— Nu te-a lăudat Uragami-sensei în ziar, când erai mic?...

Rugăminţile soţiei sale, care plângea, ţinând copilul în braţe, au înfrânt împotrivirea lui Ōtake 7-dan. Era devotat familiei.

Dar, deşi acceptase să continue, s-a zbuciumat toată noaptea fără somn, iar în zori, pe la cinci sau şase, se plimba de colo-colo cu paşi mari, pe verandă. S-a lungit apoi pe o canapea din salonul de la intrare – se-mbrăcase devreme într-un kimono cu însemnele familiei – şi stătea acolo, uşor îmbufnat.

26

Starea sănătăţii meijinului a rămas neschimbată şi în dimineaţa zilei de 10 august, aşa că doctorul a permis continuarea partidei. Obrajii îi erau totuşi destul de inflamaţi, iar slăbiciunea lui îţi sărea în ochi. Întrebat încă de dimineaţă unde doreşte să joace, în clădirea principală sau în pavilionul izolat, a răspuns că nu mai poate să se deplaseze, dar, de vreme ce Ōtake 7-dan se plânsese înainte că în clădirea principală îl deranjează zgomotul cascadei, să aleagă el. Cascada era artificială, şi a fost oprită. S-a decis ca sesiunea să se ţină totuşi în clădirea principală, dar, auzind cuvintele meijinului, am fost cuprins de o amărăciune vecină cu furia.

Odată cufundat în partidă, bătrânul maestru uita cu totul de sine şi, fără alte toane, se lăsa complet în grija organizatorilor. Chiar şi atunci când din cauza bolii sale se iveau dificultăţi în privinţa evoluţiei partidei, lua un aer absent, ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva.

În noaptea spre 10 august a fost o lună strălucitoare, iar dimineaţă un soare puternic, umbrele erau clar conturate, norii albi şi luminoşi – cu adevărat o vreme de miez de vară, pentru prima oară în cursul acestei partide. Arborele nemu îşi întinsese frunzele peste tot. Şnurul de la haori-ul lui Ōtake 7-dan atrăgea cu albul său privirile.

— Ce bine că s-a îndreptat vremea! a exclamat soţia meijinului, dar arăta foarte trasă la faţă.

Doamna Ōtake, şi ea, din cauza nesomnului n-avea pic de sânge în obraji. Pe chipurile răvăşite şi în ochii celor două femei, se citea neliniştea, căci, îngrijorate pentru soţii lor, îşi pierduseră stăpânirea de sine. Egoismul fiecăreia ieşise atunci complet la lumină.

Cum soarele îşi revărsa din plin razele, silueta sumbră a meijinului aflat în cameră şi pe care îl vedeam în contralumină îmi apărea şi mai întunecată. Cei prezenţi îşi ţineau capetele plecate, neîndrăznind să-l privească. Chiar şi Ōtake 7-dan, care glumea mai tot timpul, acum nu scotea o vorbă.

Trebuia oare să joace până la ultima suflare? Şi ce este goul, la urma urmei?, mă întrebam eu, suferind pentru meijin. Mi-am adus aminte că, puţin înaintea morţii, Naoki Sanjūgo[72] scrisese într-un straniu ego-roman[73], intitulat „Eu”, că „jucătorii de go sunt de invidiat” şi că goul, „dacă afirmi că n-are valoare, nu are câtuşi de puţin, iar dacă spui că are, atunci are o valoare absolută”. Naoki, jucându-se cu o bufniţă, a întrebat-o: „Nu te simţi singură?”, iar bufniţa a făcut bucăţele cu ciocul ziarul de pe masă unde se vorbea chiar despre partida de concurs dintre Honinbō meijin şi Go Seigen, întreruptă din cauza îmbolnăvirii meijinului. Gândindu-se la fascinaţia ieşită din comun a goului, la puritatea sa, Naoki cântăreşte valoarea propriei sale literaturi, destinate publicului larg, dar, comentează el: „M-am săturat încetul cu încetul de toate astea. Până diseară la 9 trebuie să scriu treizeci de pagini de manuscris şi e deja trecut de 4 după-masa. Totuşi, nu ştiu cum, am început să mă simt bine. Am şi eu dreptul să mă joc o zi întreagă cu o bufniţă. În loc să lucrez pentru mine, nu m-am dedicat eu în întregime ziaristicii? Şi nu mă tratează ea atât de necruţător?” Naoki a murit surmenat din cauza scrisului. Datorită lui am aflat de Honinbō meijin şi de Go Seigen.

Cu puţin înaintea sfârşitului, Naoki părea un spectru, iar acum, meijinul aflat în faţa mea arăta la fel.

S-a avansat însă cu nouă mutări şi în ziua asta. În timp ce Ōtake 7-dan se gândea la Negru 99, s-a făcut ora stabilită pentru mutarea în plic, douăsprezece şi jumătate, iar meijinul a părăsit gobanul, lăsându-şi singur partenerul. I s-a putut auzi pentru prima dată vocea într-o discuţie amicală:

— Pe vremuri, când eram discipol, nu se prea găseau ţigări şi fumam pipă, spunea în timp ce trăgea agale din ţigară. Se întâmpla uneori să ne-o umplem cu scame de bumbac. Poţi fi mulţumit chiar şi aşa...

O boare răcoroasă a pătruns înăuntru. Deoarece maestrul nu era de faţă, Ōtake şi-a scos haori-ul subţire de mătase şi a continuat să se gândească.

Sesiunea odată terminată, meijinul s-a dus în camera lui şi imediat a început să joace iar shōgi cu Onoda 6-dan, spre uimirea tuturor. Iar după shōgi a trecut la majong, din câte am auzit.

Mă simţeam prea deprimat ca să mai pot rămâne acolo, aşa că am fugit la ryokan-ul Fukujuro din Tonosawa, unde mi-am scris articolul. A doua zi m-am întors la căsuţa mea de munte din Karuizawa.

27

Meijinul era de-a dreptul ahtiat după jocuri. Ros cum era de boală şi lipsit de alte distracţii, nu avea altă cale de a-şi scoate partida din minte, de a se detaşa de go, deşi faptul că se închidea mereu în cameră îi înrăutăţea starea. Nu ieşea nici măcar să se plimbe.

În general, profesioniştii goului sunt amatori şi de alte jocuri, dar el avea o atitudine diferită. Juca fără degajare, lipsit de moderaţie. Răbdarea îi era nemărginită, ieşită din comun. Zi după zi, seară de seară, nu făcea nici o pauză. Parcă n-ar fi fost vorba de un simplu amuzament sau de un mod de a-şi omorî plictiseala; era ca şi cum ar fi fost posedat de un sinistru demon al jocurilor. Deoarece chiar şi la majong sau la biliard, la fel ca la go, trecea hotarul uitării de sine, reuşea să-şi scoată din sărite adversarii; se poate afirma totuşi că atitudinea lui era autentică, pură. Nu se cufunda în gânduri ca oricine, ci se pierdea undeva, în depărtări.

Chiar şi în timpul scurt dintre încheierea sesiunii şi cină, a vrut iar să joace. Si nici nu-şi terminase de băut sake-ul de seară arbitrul Iwamoto 6-dan, că a şi venit nerăbdător să-l cheme.

În prima zi de joc de la Hakone, după întrerupere Ōtake 7-dan s-a retras în camera lui şi i-a cerut servitoarei:

— Adu-mi un goban, dacă aveţi! Apoi s-a auzit zgomotul pietrelor, ca şi cum ar fi analizat evoluţia partidei.

Meijinul însă şi-a schimbat hainele cu un yukata, şi-a făcut apariţia în camera organizatorilor şi m-a înfrânt cu uşurinţă în cinci-şase runde de ninuki renju.

— Ninuki e prea uşor, nu-i aşa interesant. Să trecem la shōgi! E unul în camera dumneavoastră, Uragami-san, ne-a propus apoi, şi a luat-o degajat înainte.

Partida începută cu Iwamoto 6-dan, cu handicap de un hisha[74], a fost întreruptă de cină. Aşezat turceşte şi lovindu-se cu palmele peste coapsele goale, acesta, ameţit de băutură, a pierdut în faţa meijinului.

Şi după masa de seară, din camera lui Ōtake 7-dan a mai răsunat o vreme zgomotul pieselor de go, dar peste puţin a coborât şi el şi ne-a făcut praf, pe jurnalistul Sunada şi pe mine, la o partidă de shōgi cu handicap de un hisha.

— Ah, nu-i politicos din partea mea, însă la shōgi îmi vine aşa, să cânt. De fapt îmi place mult jocul ăsta! Nu-mi dau seama de ce am ajuns profesionist de go şi nu de shōgi, oricât m-aş gândi. Doar l-am învăţat cu mult înaintea goului. Cred că pe la patru ani... şi, dacă l-am învăţat înainte, cum de nu-l joc mai bine?...

Şi îşi presăra foarte vesel vorbele cu cântecele pentru copii, cu cântece populare, cu glumele care îi stăteau în fire.

— Ōtake-san e cel mai tare din Nihon kiin la shōgi, a remarcat meijinul.

— Oare?... Sensei, şi dumneavoastră sunteţi tare... i-a replicat Ōtake 7-dan. În tot Nihon kiin-ul nu e nimeni cu 1-dan la shōgi. Iar la renju îmi sunteţi superior. Eu nu ştiu nici jōseki-urile, mă descurc cum pot... Dumneavoastră jucaţi cam la nivel de 3-dan.

— Posibil, dar nu fac faţă nici unui profesionist de 1-dan. Profesioniştii sunt puternici.

— Dar Kimura, meijinul de shōgi, cum e la go?

— E aproape de shodan[75]. Se pare că a progresat în ultimul timp!

Ōtake 7-dan fredona mai departe, jucând la egalitate cu meijinul. Acesta a început şi el să fredoneze – fapt cu totul ieşit din comun. Tocmai pusese pe tablă un hisha şi îl transformase, şi părea în uşor avantaj.

Într-o vreme, era binedispus şi la shōgi, dar, de când îl încerca boala, chiar şi în cazul unei distracţii avea un aer întunecat. Până şi după sesiunea din 10 august n-a răbdat să nu joace iarăşi – parcă stăpânit de forţe demonice.

Următoarea zi de partidă era 14 august. Dar cum slăbiciunea meijinului devenise evidentă şi suferinţa i se agravase, doctorul i-a interzis să mai continue, iar organizatorii au fost de aceeaşi părere, aşa că reprezentanţii ziarului s-au resemnat. Au hotărât să joace o singură mutare, apoi partida să se întrerupă un timp.

Când cei doi jucători îşi ocupă locurile la începutul sesiunii, întâi îşi iau goke-ul de pe goban şi îl aşază în faţa genunchilor. Pentru meijin, goke-ul părea foarte greu. Pe urmă se reface situaţia partidei de dinainte de întrerupere. Pe rând, cei doi reiau mutările în ordine. La început, meijinul dădea impresia că va scăpa dintr-o clipă-ntr-alta pietrele dintre degete, dar căpătă treptat forţă şi sunetul aşezării lor pe goban deveni puternic.

S-a gândit treizeci şi trei de minute, fără să facă nici o mişcare. Era Alb 100, mutarea secretă la care trebuia să se întrerupă partida.

— Pot să mai joc puţin, a spus el totuşi.

Diagrama nr. 7

I se schimbase dispoziţia, probabil. Descumpăniţi, organizatorii s-au consultat. Dar, înţelegerea fiind înţelegere, au decis să se pună punct cu acea mutare.

— Atunci... murmură meijinul şi, chiar după ce se sigila plicul cu Alb 100, continuă să privească spre goban.

— Sensei, vă mulţumesc pentru marea dumneavoastră bunăvoinţă. Vă rog să aveţi grijă de dumneavoastră... i s-a adresat ceremonios Ōtake 7-dan.

Meijinul n-a scos decât un „Mda”, astfel că soţia a fost nevoită să răspundă în locul lui.

— Fix o sută de mutări... În câte sesiuni? a întrebat-o Ōtake 7-dan pe tânăra care nota partida. În zece?... Două la Tōkyō, opt la Hakone? În medie zece mutări pe zi!

Ceva mai încolo, când m-am dus în camera meijinului să-mi iau rămas-bun pe durata despărţirii, l-am găsit privind pierdut cerul de deasupra grădinii.

De la ryokan-ul din Hakone urma să plece imediat la spitalul Sf. Luca din Tsukiji[76], dar timp de două-trei zile nici nu s-a putut urca într-un mijloc de transport.

28

Din cauza partidei făceam naveta între Hakone şi Karuizawa, unde familia mea se mutase de la sfârşitul lui iulie. Deoarece drumul până acolo dura şapte ore, trebuia să plec, de la cabana în care locuiam, în ajunul sesiunilor. La întreruperea jocului se lăsa deja seara, aşa că la întoarcere eram nevoit să înnoptez la Hakone sau la Tōkyō. Asta însemna în total trei zile. Şi, cum se juca o dată la cinci zile, trebuia să plec iar la două zile după ce ajungeam acasă. De fiecare dată îmi scriam comentariul pentru ziar pe fundalul exasperant al verii aceleia ploioase. Cea mai bună soluţie părea a fi să trag la hotelul unde se juca partida, dar la sfârşitul fiecărei sesiuni mâncam la repezeală şi mă grăbeam să mă întorc acasă. Stând împreună cu meijinul şi cu Ōtake 7-dan în acelaşi ryokan, mi-ar fi venit foarte greu să scriu despre ei. Chiar dacă rămâneam la Hakone, mergeam de la Miyanoshita la Tōnosawa şi înnoptam acolo. Era oricum foarte jenant când îi întâlneam la sesiunea următoare. Deoarece partida fusese organizată chiar de ziar, ca să stârnesc interesul cititorilor îmi permiteam să tratez lucrurile ceva mai liber. Cum era de aşteptat ca amatorii să nu poată înţelege goul profesioniştilor de un asemenea nivel, pentru seria de şaizeci-şaptezeci de articole cât presupunea partida m-am concentrat asupra prezentării celor doi adversari, schiţând atitudini sau gesturi. În loc să urmăresc evoluţia partidei, mă uitam mai degrabă la cei care o jucau. Ei erau seniorii; organizatorii şi ziariştii erau supuşii lor. Ca să pot scrie mai departe cu respectul cuvenit despre o partidă pe care eu însumi nu o înţelegeam prea bine, îmi rămânea doar să-mi manifest în cel mai înalt grad preţuirea faţă de cei doi adversari. Dincolo de interesul pentru înfruntare, simţeam că aceasta e una din Căile Artei, deoarece îl urmărisem pe meijin, uitând complet de mine însumi.

În ziua în care partida s-a întrerupt în cele din urmă din cauza bolii acestuia, m-am întors la Karuizawa foarte deprimat. În gara Ueno, când tocmai îmi puneam valiza în plasa de bagaje, un străin înalt s-a ridicat de pe un scaun aflat la cinci-şase rânduri mai încolo şi a venit spre mine:

— Acela e un goban?

— Exact, aţi observat bine.

— Am şi eu unul. E o invenţie minunată!

Pe gobanul metalic, pietrele erau reţinute cu ajutorul unor magneţi, ceea ce oferea posibilitatea să se joace perfect chiar şi în tren. Odată capacul pus, nu-ţi mai dădeai seama ce este. Îl puteam purta cu mine fără probleme.

— Ce-aţi zice să jucăm o partidă? Goul e atât de interesant şi de plăcut! a spus străinul în japoneză şi imediat a aşezat gobanul pe genunchii lui, care, fiind mai înalţi decât ai mei, permiteau să se joace mai bine.

— Sunt 13-kyū, a precizat el, de parcă ar fi calculat.

Era american.

Pentru început i-am dat şase pietre handicap. Mi-a povestit că luase lecţii la Nihon kiin şi că jucase cu japonezi cunoscuţi. Avea un stil îngrijit, dar muta repede, fără o implicare reală. Primea înfrângerea cât se poate de calm, detaşându-se de ea cu nonşalanţă partidă după partidă, cu aerul că a încerca să învingi la un asemenea divertisment e un efort cu totul inutil, începea strălucit partidele şi ocupa poziţii splendide, conform unor structuri bine cumpănite, dar îi lipsea complet spiritul combativ. Modul lui de a se prăbuşi imediat, de a ceda fără împotrivire, atunci când îl presam puţin sau îl atacam pe neaşteptate, îmi sugera un colos cu picioare slabe răsturnat cu un sukuinage[77]; mă făcea să mă întreb, stânjenit, dacă procedez bine. Făcând abstracţie de nivelul tehnic, nu opunea nici o rezistenţă. Nu avea pic de combativitate. Oricât ar fi de slab la go, un japonez se aruncă în luptă, nu renunţă atât de uşor. Îi lipsea fermitatea necesară goului. Mi se părea nefiresc şi simţeam că am de a face cu un popor total diferit.

Am continuat aşa mai bine de patru ore, de la Ueno până la Karuizawa. Nu se descuraja deloc, ori de câte ori pierdea – avea aceeaşi atitudine jovială, de parcă eu aş fi fost învinsul. Faţă de atâta slăbiciune candidă şi docilă, mă simţeam de-a dreptul sadic.

Atraşi probabil de spectacolul rar pentru ei – un străin care joacă go –, vreo cinci călători s-au adunat în jurul nostru. Deşi pe mine mă deranja întru câtva prezenţa lor, americanul, deşi pierdea atât de umilitor, nu se sinchisea câtuşi de puţin.

Îmi dădea impresia cuiva care s-ar fi certat într-o limbă străină, pe care abia începuse s-o înveţe din cărţi. Poate că nu lua în consideraţie decât aspectul ludic, dar oricum, era evident că a juca împotriva unui japonez îl dezorienta complet. Mă întrebam chiar dacă nu cumva goul nu este nepotrivit pentru occidentali. La Hakone se discutase mult despre faptul că în Germania doctorului Düball erau deja cinci mii de amatori şi că goul începuse să se răspândească până şi în America. E poate hazardat să iau ca exemplu un american începător, dar se poate spune că, în general, apusenii nu au destul kiai[78]. În Japonia, goul e mai mult decât un simplu joc, un divertisment, a devenit o Cale şi o Artă. Venind din vremuri străvechi, în el pulsează misterul şi înaltele calităţi ale Orientului. Chiar şi numele de Honinbō al lui Honinbō Shūsai meijin fusese preluat după cel al unui pavilion al templului Jakkō din Kyotō. Shūsai meijin însuşi devenise bonz[79] şi, la a 300-a comemorare a întemeietorului familiei, Honinbō Sansha[80], cu numele de călugăr Nikkai, primise şi el numele budist Nichion. În timp ce jucam cu americanul, am simţit că la el în ţară nu există o tradiţie a goului.

Fiindcă a venit vorba de tradiţie, goul a fost adus din China. Dar s-a dezvoltat cu adevărat în Japonia. Nici în trecut şi nici acum, arta goului din China nu se poate compara cu cea de aici. Evoluţia şi profunzimea sa se datorează japonezilor. Spre deosebire de multe alte arte introduse odinioară din China şi care s-au dezvoltat splendid şi acolo, goul a cunoscut o înflorire deplină doar în Japonia, mai ales că în ultimele secole s-a bucurat de protecţia bakufu-ului[81] de la Edo. Transmis cu o mie de ani în urmă, dar încurajat doar în ultimele trei secole, substanţa sa nu a putut fi îmbogăţită. În China este socotit un amuzament al spiritelor superioare, de o eleganţă desăvârşită, şi se consideră că cele trei sute şaizeci şi una de intersecţii cuprind legile universului, naturii şi ale existenţei, dar sensul acestei înţelepciuni s-a transfigurat în Japonia. Faptul că spiritul japonez depăşeşte simpla imitaţie, împrumutul din străinătate, apare limpede în cazul goului.

Cred că nici un alt popor nu are un joc ca acesta sau ca shōgi-ul, divertisment intelectual şi înfruntare totodată. Nu s-a mai pomenit altundeva ca timpul de gândire pentru o singură partidă să fie de optzeci de ore, pe durata a trei luni. Să se fi impregnat atât de adânc goul, asemeni teatrului nō sau ceremoniei ceaiului, în misterioasa tradiţie a Japoniei? La Hakone am ascultat povestirile lui Shūsai meijin despre călătoriile sale în China – mai ales unde, cu cine şi cu ce handicap jucase – şi, fiindcă îmi închipuiam că goul chinezesc e destul de puternic, l-am întrebat:

— Adică jucătorii buni din China sunt cam la acelaşi nivel cu amatorii tari din Japonia, nu?

— Da, probabil că da. Acolo sunt puţin mai slabi, cam ca amatorii de la noi. Asta pentru că în China nu există profesionişti...

— Deci, amatorii sunt aproximativ de acelaşi nivel în China şi în Japonia şi, dacă şi la ei s-ar forma profesionişti, ca aici, n-ar avea şi aceştia aptitudinile necesare?

— Presupun că le-ar avea!

— Există, aşadar, o perspectivă...

— Da, şi încă una destul de apropiată... Au foarte mulţi jucători. Pe deasupra, făceau şi multe pariuri!

— Au deci aptitudinile şi temperamentul necesare goului.

— Desigur. Pentru că dintre ei a răsărit cineva precum Go Seigen!

Intenţionam să-l vizitez pe Go Seigen cât mai repede. Voiam să aflu, pentru a-mi îmbogăţi relatarea, felul în care comenta el partida, pe măsură ce o urmărea în detaliu.

Faptul că talentul acesta de excepţie, născut în China, trăia la noi în ţară era un adevărat dar al sorţii. Înzestrarea lui Go 6-dan a ieşit la lumină numai după venirea sa în Japonia. Din cele mai vechi timpuri, nu sunt puţini chinezii care, excelând în una din arte, au fost respectaţi în Japonia. Go 6-dan este un strălucit exemplu din zilele noastre. Geniul care în China s-ar fi oprit din dezvoltare a fost bine primit, crescut, protejat şi sprijinit în Japonia. L-a descoperit de fapt un jucător profesionist japonez în călătorie prin China. Încă de pe atunci, tânărul studiase după tratatele noastre de go. Simţeam că înţelepciunea goului chinez, mai veche chiar decât cea japoneză, se concentrase în persoana acestui tânăr radiind forţă. Izvorul viu de lumină rămânea însă în urma lui, cufundat adânc în noroi. Go avea un talent înnăscut. Dar dacă nu s-ar fi ivit ocazia favorabilă de a şi-l dezvolta din copilărie, nu s-ar mai fi perfecţionat şi ar fi rămas necunoscut. Chiar şi în Japonia de azi, sunt poate destule talente la go care se pierd la scurt timp după ce înmuguresc. Fie că e vorba de indivizi, fie de naţiuni întregi, aşa se întâmplă de obicei cu harul omenesc. De multe ori, înţelepciunea unor popoare a strălucit o vreme în trecut pentru a se stinge apoi, tot aşa cum cea a altor neamuri a rămas ascunsă până acum, dar va ieşi la lumină în viitor.

29

Go Seigen 6-dan se afla într-un sanatoriu de la Fujimi, situat în zonă de podiş. După fiecare sesiune de la Hakone, jurnalistul Sunada se ducea la Fujimi şi îşi nota comentariile lui, pe care eu le inseram apoi în relatarea mea. Ziarul îl alesese pe el să comenteze partida deoarece Ōtake 7-dan şi Go 6-dan erau două autorităţi din rândurile tinerilor profesionişti activi, egali ca forţă de joc şi în popularitate.

Datorită faptului că jucase prea mult, Go 6-dan se îmbolnăvise. În plus, era tare abătut din cauza războiului dintre China şi Japonia. După cum scrisese într-un eseu, dorea să se facă pace cât mai repede şi să se poată plimba cu barca împreună cu oamenii de gust chinezi şi japonezi pe lacul Tài[82], cel plin de peisaje pitoreşti. Pe patul lui de boală din sanatoriu citea cărţi clasice chinezeşti, ca Shujing (Cartea edictelor), Shénxian tōngjian (Oglinda nemuritorilor) sau Luzu quánshu (Cărţile despre zeul Luzu). Se naturalizase japonez în anul 11 Shōwa (1936), sub numele de Kure Izumi.

Când m-am întors de la Hakone la Karuizawa, cu toate că şcolile erau în vacanţă, chiar şi în această staţiune internaţională de vară se găseau grupuri de studenţi veniţi la pregătire militară şi răsunau împuşcături. Vreo douăzeci de cunoscuţi şi prieteni de ai mei din cercurile literare luau parte la atacul dat de forţele terestre şi navale la Hànkou. Am reuşit să mă eschivez de la asta. Rămas acasă, scriam în relatările mele asupra partidei că, din cele mai vechi timpuri, goul a avut numeroşi adepţi în vremuri de război, nu puţine fiind povestirile cu samurai care îl jucau în taberele militare, şi că este un simbol adecvat pentru budō-ul japonez armonizat cu esenţa artelor şi cu elevarea spiritului.

Pe 18 august l-am invitat pe ziaristul Sunada la Karuizawa şi de la Komoro am luat un tren de pe linia Koumi. Unul din călători povestea că pe platoul de la poalele vârfului Yatsugatake ieşeau noaptea nenumărate fiinţe asemănătoare cu miriapodele, care, căutând răcoarea, se urcau pe şine, iar roţile trenurilor le călcau şi alunecau ca pe ulei. În seara aceea am tras la Saginoyu din staţiunea termală Kamisuwa, iar a doua zi de dimineaţă ne-am dus la sanatoriul din Fujimi.

Camera lui Go Seigen se afla la etaj, deasupra salonului de la intrare şi avea două tatami-uri într-un colţ. Go 6-dan a aşezat o perniţă pe un suport pliabil de lemn şi peste ea a pus un mic goban de scândură, apoi ne-a comentat partida cu ajutorul unor pietre la fel de mici.

În anul 7 Shōwa (1932), împreună cu Naoki Sanjū go, îl văzusem pe Go Seigen jucând cu două pietre handicap contra meijinului la Dankūen în Itō. Atunci, înainte cu şase ani, kimonoul bleumarin cu

puncte albe pe care îl purta şi mâinile lui cu degete lungi, pielea fină a gâtului mă îndemnau să mă gândesc la calităţile unei adolescente pline de nobleţe, dar acum i se adăugase distincţia unui tânăr bonz aristocrat. Forma urechilor şi a capului îl făcea să aibă o înfăţişare rafinată şi cu greu s-ar mai fi găsit cineva care să lase într-o asemenea măsură impresia de netăgăduit a unui spirit superior.

Go 6-dan ne dădea explicaţiile necesare fără nici o ezitare, însă, din când în când, cădea pe gânduri cu obrajii sprijiniţi în palme. Frunzele castanului de la fereastră s-au umezit treptat de ploaie. L-am întrebat ce crede despre partidă.

— Mda... e strânsă. Cred că e extrem de strânsă. Nu era de aşteptat ca alţi jucători profesionişti să emită previziuni hazardate despre o partidă întreruptă în faza de mijloc, şi cu atât mai mult despre una a meijinului. Eu doream totuşi mai degrabă o părere care să plece de la aprecierea stilului şi manierei de joc ale celor doi adversari, să o interpreteze ca operă de artă.

— E o partidă splendidă, a zis Go Seigen. Cu alte cuvinte, deoarece e atât de importantă, amândoi sunt cât se poate de atenţi şi joacă solid. N-au făcut nici cea mai mică greşeală, şi asta e ceva rar! Mi se pare o partidă admirabilă!

— Da...? am mormăit, nu prea mulţumit. Că Negrul a jucat solid ne dăm seama şi noi, dar e valabil acelaşi lucru şi pentru Alb?

— Sigur, şi meijinul joacă tot aşa. Dacă adversarul procedează aşa şi tu nu-i răspunzi la fel, până la urmă poziţia ţi se prăbuşeşte. Cum le-a rămas timp din belşug, iar partida contează atât de mult...

Era o părere superficială şi inofensivă, altceva decât aş fi dorit. Poate că în situaţia asta echilibrată ar fi fost prea îndrăzneţ să emită aprecieri. Eu însă, foarte impresionat de această partidă pe care o urmărisem până când meijinul a căzut bolnav, speram să aud un comentariu referitor la spiritul ei.

Într-un han din apropiere se afla pentru tratament Saitō Ryūtarō de la revista Bungei shunjū, aşa că la întoarcere am trecut pe la el. Ne-a spus că până de curând stătuse în camera vecină cu a lui Go Seigen.

— Uneori, până noaptea târziu când toţi dormeau, se auzea sunetul pietrelor de go. Era extraordinar!

Când ne-a condus la plecare, Saito i-a lăudat şi manierele perfecte.

Imediat după partida de adio, am fost invitat cu Go 6-dan la staţiunea termală Shimogamo de lângă Minami Izu, unde el mi-a povestit despre visele lui cu go, în care spunea că descoperă uneori mutări excelente. După ce se trezea, îşi amintea parţial configuraţia pietrelor.

— Adesea, când joc am impresia că am mai văzut undeva aceeaşi poziţie. Mă întreb dacă nu cumva în vis!

De cele mai multe ori îl avea ca partener în vis pe Ōtake 7-dan.

30

Am auzit că meijinul, înainte de a intra la spitalul Sf. Luca, ar fi zis:

— Chiar dacă partida se întrerupe un timp din cauza bolii mele, n-aş vrea ca diverse persoane să se ocupe de ea şi să-şi dea la întâmplare cu părerea, ba că Albul stă mai bine, ba că Negrul...

Era o atitudine care îi stătea în fire, dar, probabil, în desfăşurarea bătăliei apar şi unele curente pe care nu le sesizează decât cei doi combatanţi.

Se pare că, la vremea aceea, meijinul nutrea speranţe în situaţia dată. După partidă, a lăsat o dată să-i scape pe neaşteptate faţă de mine şi de ziaristul Goi de la Nichinichi:

— Când am intrat în spital nu consideram că Albul stă rău. Nu că lucrurile nu mi s-ar fi părut puţin cam nebuloase, dar nu-mi închipuiam deloc că aş pierde!

Negru 99, un nozoki în faţa formaţiei albe din centru, şi conexiunea Alb 100 fuseseră ultimele mutări înaintea internării sale. Meijinul, într-o analiză ulterioară, a fost de părere că, dacă n-ar fi conectat, ci ar fi presat piesele negre de pe latura dreaptă, protejând astfel teritoriul alb contra invaziei, „probabil că Negrul nu şi-ar mai fi permis să fie atât de optimist”, în plus, cu Alb 48, reuşise să ocupe un hoshi pe latura inferioară şi „să se instaleze pe muntele Tennō[83]” al fuseki-ului şi „trebuia admis că Albul n-avea de ce să fie nemulţumit de structura sa”, astfel că bătrânul maestru, chiar într-o fază timpurie, putea să aibă „destule speranţe”. În consecinţă, „Negru 47, care a permis Albului să ocupe muntele Tennō, poate fi considerat ca foarte solidă şi, în primul rând, nu i se poate aduce reproşul de mutare laxă”, a comentat el.

Dar Ōtake 7-dan a afirmat în impresiile sale asupra partidei că, dacă n-ar fi jucat solid la mutarea Negru 47, Albului i-ar fi rămas acolo resurse, ceea ce i-ar fi displăcut profund. Go Seigen era şi el de aceeaşi părere în analiza lui, şi anume că Negru 47 este o mutare fundamentală, care consolidează atsumi-ul negru.

Eu, care urmăream desfăşurarea partidei, am rămas uimit când Negrul a conectat solid cu 47, iar Albul a ocupat un ōba, hoshi-ul de pe latura de jos. La mutarea Negrului am simţit nu atât stilul de joc, cât dârzenia lui Ōtake 7-dan în partida asta. Modul în care îşi concentra toate forţele era vizibil în presiunea pe care Negrul o exercita cu puternicul zid creat până la 47, cu care obliga Albul să se târască pe linia a treia. Ōtake 7-dan înainta prudent pas cu pas, ca să nu cadă în nici una dintre cursele adversarului, ca să nu piardă în nici un caz.

În faza de mijloc a partidei, pe la mutarea Alb 100, cum situaţia era foarte strânsă sau chiar confuză, Negrul ar fi putut fi înfrânt, dar Otake 7-dan nu s-a dat bătut, nu s-a resemnat, ci şi-a continuat strategia. Avea un atsumi superior şi teritorii sigure, pornind de la care putea eroda moyō-ul alb, conform tacticii sale caracteristice.

S-a afirmat că Otake 7-dan era o reîncarnare a lui Honinbō Jōwa meijin. Jōwa era considerat reprezentantul numărul unu din toate timpurile al unui go puternic şi care nu se cantona în jōseki-uri; Shūsai meijin fusese de asemenea deseori comparat cu el – juca solid, agresiv, şi-şi punea adversarul la pământ prin forţă, răsucindu-i mâinile la spate. Avea un stil plin de grandoare şi de impetuozitate – practica un go spectaculos, bogat în momente dificile şi răsturnări de situaţie, de aceea se bucura de popularitate şi în rândurile amatorilor. Aceştia sperau ca în înfruntarea celor doi să poată urmări o partidă splendidă, plină de complicaţii, cu o succesiune de lupte violente. Aşteptările le-au fost înşelate total.

Să se fi datorat oare precauţia lui Otake 7-dan pericolului de a-l înfrunta pe Shusai meijin tocmai pe terenul unde acesta era mai puternic? În timp ce îi limita tot mai mult spaţiul de manevră şi evita să se angajeze în lupte ample sau variante dificile, se străduia să obţină nişte structuri care să îl avantajeze. Deşi a cedat Albului un ōba, şi-a consolidat liniştit baza. Mutarea sa fermă nu numai că nu era pasivă, ci trăda o profundă forţă constructivă. Emana încredere de sine. Atitudinea de continuă prudenţă ascundea o forţă debordantă şi, de aceea, date fiind atacurile lui violente atât de caracteristice, uneori nu reuşea să nu se dezlănţuie.

Oricât de circumspect s-ar fi dovedit Ōtake 7-dan, în cursul partidei trebuia să se ivească la un moment dat ocazia ca meijinul să provoace o luptă dură. Chiar de la început, Albul şi-a arătat în două colţuri stilul de joc preferat, tendinţa de dezvoltare pe spaţii mari. În colţul din stânga sus, unde Negrul intrase la san-san ca răspuns la mokuhazushi-ul alb, meijinul – la vârsta lui de şaizeci şi cinci de ani, la ultima partidă oficială! – a creat o nouă variantă. După cum era de aşteptat, nu după mult, din colţul acela a luat naştere un vârtej. Dacă a avut intenţia să complice acolo jocul, a reuşit. Desigur, întrucât miza înfruntării era atât de importantă, probabil că şi meijinul prefera ciocnirilor confuze cu variante întortocheate căile mai simple, mai clare. În continuare, până spre mijlocul partidei, a început treptat să accepte în mare măsură stilul de joc al Negrului. Şi, cu toate că Ōtake 7-dan lupta oarecum de unul singur, s-a ajuns de la sine la o situaţie foarte echilibrată.

De bună seamă, modul de a juca al Negrului ducea inevitabil la un rezultat strâns şi se pare că Ōtake 7-dan încerca să-şi asigure măcar un punct avans, dar unii au văzut aici un succes al Albului. Meijinul nu s-a folosit de mijloace deosebite, nici n-a profitat de vreo mutare slabă a adversarului. Felul în care, în faţa puternicei presiuni a Negrului, îşi dispunea pietrele precum curgerea unei ape, ca plutirea unor nori, şi îşi desena liniştit moyō-ul alb de pe latura inferioară, aşa încât, pe nesimţite, se ajungea la o partidă subtilă, însemna oare apogeul maturităţii lui? Forţa de joc nici nu-i scăzuse odată cu vârsta, nici nu fusese afectată de boală.

31

După ieşirea din spitalul Sf. Luca, la întoarcerea în casa lui din Setagaya[84], din cartierul Unane, Honinbō Shūsai meijin a remarcat:

— Dacă stau să mă gândesc, sunt cam optzeci de zile de când am plecat de aici, pe 8 iulie. Am lipsit deci din vara până-n toamnă!...

În aceeaşi zi, a ieşit prin cartierele din împrejurimi, prima plimbare mai lungă în ultimele două luni. În spital stătuse mereu culcat şi îi slăbiseră picioarele. După două săptămâni însă, a fost iar în stare să se aşeze corect în seiza[85].

— De cincizeci de ani sunt obişnuit cu poziţia asta. Nici nu puteam altfel, dar în spital am stat numai în pat şi, odată întors acasă, neavând încotro, când mâncăm mă aşezam turceşte, cu genunchii acoperiţi de faţa de masă. Îmi întindeam, mai bine zis, picioarele numai piele şi os. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva! Fiindcă ar fi grav să nu pot sta perioade mai lungi în seiza până la reluarea jocului, fac eforturi şi mă exersez, dar încă nu-i de ajuns...

A venit şi sezonul curselor de cai, care îi plăceau mult, dar, cum avea inima slăbită, meijinul devenise mai precaut. Cu toate acestea, la un moment dat n-a mai rezistat:

— Cum era şi un bun exerciţiu pentru picioare, m-am dus până la Fuchū. Uitându-mă la curse, m-am simţit înviorat şi o forţă stranie a început să clocotească în mine, am simţit că „pot să joc”. Întors acasă, inima îmi slăbise însă şi eram frânt de oboseală. Am fost totuşi de două ori la hipodrom şi, deoarece nimic nu mă mai împiedică să joc go, azi am hotărât să începem în jur de 18!

Declaraţia lui a fost notată de ziaristul Kurosaki de la Tōkyō Nichinichi. Acel azi însemna 9 noiembrie. Întreruptă la Hakone pe 14 august, partida de adio s-a reluat după exact trei luni. Deoarece iarna era deja aproape, ca loc de desfăşurare a fost ales Dankōen din Itō. Meijinul şi soţia, împreună cu discipolul său Murashima 5-dan şi cu secretarul Yawata de la Nihon kiin, au sosit la Dankōen cu trei zile înainte de reîncepere, pe 15 noiembrie. Ōtake 7-dan a ajuns pe 16.

La Itō, colina Mikan arăta splendid, iar mandarinii văratici şi portocalii sălbatici de pe malul mării căpătaseră o nuanţă galbenă. Pe 15 a fost cam frig şi înnorat, iar a doua zi a burat şi la radio s-a anunţat ninsoare în multe locuri din ţară. Dar pe 17 atmosfera în Itō era blândă, ca într-o zi de primăvară. Meijinul a ieşit să facă mişcare şi s-a dus la templul Otonashi şi la lacul Jō. Pentru el, care detesta plimbările, era mare lucru.

La Hakone, în serile din ajunul sesiunilor, chema frizerul la hotel; tot aşa şi la Itō, pe 17 a pus să fie ras. Ca şi la Hakone, soţia sa, stând la spate, i-a sprijinit capul.

— Poţi să-mi vopseşti şi firele de păr alb? a mormăit el către frizer, cu privirea calm aţintită spre grădina scăldată în lumina după-amiezii.

Îşi vopsise părul la Tōkyō, în preajma plecării. Nu prea obişnuia să facă asemenea pregătiri înainte de partidă, dar poate că începuse să se aranjeze astfel după ce căzuse bolnav la jumătatea confruntării. El, care se tundea întotdeauna scurt, arăta ciudat acum cu părul lung, pieptănat cu cărare şi, pe deasupra, şi vopsit negru. Pielea lui uşor smeadă ieşea totuşi treptat la iveală sub brici, odată cu pomeţii proeminenţi.

La fel de palid ca la Hakone, fără să mai fie umflat la faţă, nu arăta însă perfect refăcut.

Cum am sosit la Dankōen, m-am dus la el în cameră să-l salut şi l-am întrebat de sănătate.

— Mda... păi... mi-a răspuns el distrat. În ajunul venirii aici, la controlul de la spitalul Sf. Luca, doctorul Inada n-a fost prea încântat. Nu numai că inima nu mi s-a însănătoşit complet, dar de data asta, a zis, s-a acumulat şi puţin lichid la pleură. Şi pe lângă asta, medicul care m-a văzut la Itō mi-a găsit ceva la bronhii... Oi fi răcit, se pare!

N-am ştiut ce să-i răspund.

— Aşa că nu numai că nu m-am vindecat de ce aveam înainte, dar m-am pomenit cu două boli noi. Trei în total!...

Cineva – dintre reprezentanţii Nihon kiin-ului şi ai ziarului, adunaţi acolo – i s-a adresat:

— Sensei, vă rugăm să nu-i vorbiţi lui Ōtake-san despre starea sănătăţii dumneavoastră...

— De ce? a întrebat meijinul.

— Ōtake-san va avea iar obiecţii şi, dacă lucrurile se vor complica...

— Aşa, deci!... Nu e bine să i-o ascund!

— Ar fi mai potrivit să nu-i spui nimic lui Ōtake-san, a intervenit soţia. Boala ta, la fel ca la Hakone, o să deranjeze pe toată lumea.

Meijinul a rămas tăcut.

Întrebat cum se simte, spunea calm oricui care era realitatea. Renunţase cu desăvârşire la plăcerea păhărelului de seară şi la fumat. El, care la Hakone aproape că nu ieşea din casă, la Itō îşi dădea osteneala să facă mişcare şi încerca să mănânce mai mult. Şi faptul că începuse să-şi vopsească firele de păr alb era, se pare, tot o manifestare a aceleiaşi hotărâri.

L-am întrebat dacă, la terminarea partidei, îşi va petrece iarna ca de obicei la Atami sau la Itō sau va intra din nou în spital. Mi-a răspuns ca şi cum şi-ar fi deschis pe neaşteptate sufletul:

— Ei, de fapt, problema e dacă o să mai apuc iarna sau nu...

A adăugat că rezistase probabil să joace până atunci numai datorită caracterului său „distrat”.

32

În seara din ajunul reluării partidei, în camera de joc au fost schimbate tatami-urile. Când am intrat acolo în dimineaţa de 18 noiembrie, se simţea mirosul paiului nou. Kosugi 4-dan avusese grijă să se aducă de la Naraya gobanul faimos folosit la Hakone. Meijinul şi Ōtake 7-dan şi-au ocupat locurile şi, când au ridicat capacele de la goke, pe pietrele negre sclipea în broboane umezeala verii. De la administratorul hotelului până la servitoare, toţi au pus mâna şi le-au şters.

La deschiderea mutării în plic, Alb 100, se făcuse zece şi jumătate. Ca răspuns la Negru 99, un nozoki în faţa kaketsugi-ului alb din centru, meijinul a conectat. În ultima zi de la Hakone nu se jucase decât atât. La analiza de după terminarea partidei, a comentat:

— Mutarea asta, conectarea Alb 100, a fost singura din sesiunea de dinaintea suspendării jocului, când am intrat în spital din cauza bolii, şi regret că nu am meditat la ea suficient. Trebuia să fac aici tenuki, să blochez la S8 şi să consolidez teritoriul alb din colţul din dreapta jos. După acel nozoki, Negrul ar fi trebuit probabil să taie acolo în forţă, dar chiar şi aşa n-ar fi fost prea grav pentru Alb. Dacă aş fi protejat teritoriul cu Alb 100, în poziţia care ar fi rezultat Negrul n-ar mai fi avut atâtea motive să fie optimist!

Cu toate acestea, Alb 100 nu era o mutare proastă şi nu înrăutăţea cu nimic situaţia Albului. Ōtake 7-dan făcuse nozoki-ul considerând ca de la sine înţeles că meijinul va răspunde, iar cei din jur gândeau la fel.

Deşi era vorba de o mutare secretă, Ōtake 7-dan era în stare s-o fi prevăzut cu trei luni înainte. Următoarea, Negru 101, nu putea fi decât o invazie a teritoriului alb din dreapta jos. În plus, nouă, amatorilor, ni se părea că nu există altă posibilitate decât un ikken tobi pe linia a doua.

În pauza de prânz meijinul a ieşit în grădină – lucru neobişnuit pentru el. Ramurile de prun şi acele pinilor străluceau. Florile de yatsude şi de tsuwabuki se deschiseseră. În camelia de sub fereastra camerei lui Ōtake 7-dan, o mică floare multicoloră înflorise timpuriu. Oprit în faţa ei, meijinul a privit-o îndelung.

După-amiază, pe shōji-ul[86] camerei de joc se proiecta umbra pinilor. O mică pasăre, un mejiro, a coborât din zbor şi a ciripit. În iazul din faţa verandei înotau crapi mari – cei de-aici erau negri, spre deosebire de cei coloraţi de la Naraya în Hakone.

Cum Ōtake 7-dan amâna la nesfârşit să joace Negru 101, meijinul, de parcă s-ar fi plictisit de atâta aşteptare, şi-a coborât pleoapele ca într-un somn liniştit.

— E un moment greu, a mormăit Yasunaga 4-dan, aflat printre privitori, şi, aşezându-şi picioarele în semilotus, a închis şi el ochii.

Era într-adevăr ceva dificil? Mi se părea şi mie bizar că Ōtake 7-dan amâna atâta să joace singura mutare de luat în considerare, ikken tobi la S7. Cei prezenţi începuseră şi ei să-şi piardă răbdarea.

În comentariile de după partidă, Ōtake 7-dan a povestit că a oscilat mult între acest tobi la S7 şi mutarea la S8. Meijinul a fost şi el de acord că era greu de apreciat care din mutări era mai bună. Cu toate acestea, dădea impresia de nefiresc faptul că lui Ōtake 7-dan i-au trebuit pentru prima mutare de după reluare trei ore şi jumătate. Când a jucat în sfârşit, soarele de toamnă începuse să coboare şi în cameră se aprinsese lumina.

După numai cinci minute de gândire, meijinul a pătruns cu Alb 102 în ikken tobi-ul negru. Pentru Negru 105, Ōtake 7-dan s-a gândit iar patruzeci şi două de minute. Aceasta a fost dată în plic şi astfel în prima zi la Itō s-au jucat numai cinci mutări.

Faţă de numai zece minute folosite de meijin, Ōtake 7-dan consumase patru ore şi paisprezece minute. Timpul total de gândire al Negrului era de douăzeci şi una de ore şi douăzeci de minute, caz fără precedent, mai mult de jumătate din cele patruzeci de ore.

Arbitrii Onoda 6-dan şi Iwamoto 6-dan participau la marele concurs al Nihon kiin-ului şi nu au fost de faţă în ziua aceea.

La Hakone îl auzisem o dată spunând pe Iwamoto 6-dan:

— În ultima vreme goul lui Ōtake-san e cam întunecat!

— Există şi în go noţiunea de întunecat sau luminos?

— Există, fără îndoială. E vorba de stilul goului, şi al lui e sumbru. Îmi dă o senzaţie de mohorât. Bineînţeles, ideea asta de lumină sau întuneric n-are nici o legătură cu forţa de joc şi nu afirm cu asta că a lui Ōtake-san ar fi scăzut cumva, dar...

La marele concurs de primăvară al Nihon kiin-ului, Ōtake 7-dan pierduse toate cele opt partide în şir, dar, pe de altă parte, la cel organizat de ziar pentru desemnarea challenger-ului în partida de adio câştigase toate întâlnirile fără excepţie, şi discrepanţa era uriaşă.

Nici maniera lui de joc contra meijinului nu putea fi considerată „luminoasă”. Dădea impresia copleşitoare a unui strigăt ce-şi croia drum din străfunduri, tăindu-i răsuflarea. Parcă forţa sa îşi pierduse toată supleţea şi nu se mai desfăşura liber. Nu fusese deloc degajat în deschidere, pentru ca apoi să treacă la erodarea treptată a teritoriilor adverse.

Am auzit spunându-se că, în privinţa temperamentului jucătorilor profesionişti, există două mari categorii: cei permanent nemulţumiţi de ei înşişi şi cei satisfăcuţi tot timpul de propriul joc. De exemplu, Ōtake 7-dan ar intra în prima grupă, iar Go Seigen 6-dan în a doua.

Făcând parte dintre cei veşnic nemulţumiţi, Ōtake 7-dan n-ar fi putut juca liniştit nici măcar o singură piatră în partida asta despre care el însuşi spunea că e extrem de strânsă, dacă n-ar fi avut o perspectivă sigură.

33

Cum era şi de aşteptat, după prima zi la Itō au apărut complicaţii. Situaţia s-a înrăutăţit până într-atât, că nu se mai putea stabili ziua sesiunii următoare.

Ca şi la Hakone, Ōtake 7-dan respingea încercările de modificare a condiţiilor, cauzate de boala meijinului, cu şi mai multă încăpăţânare de astă dată. Trăsese probabil concluzii în urma experienţei de acolo. Amănuntele nu le mai reţin – nu puteam scrie în relatările mele despre complicaţiile interne –, dar problema o constituia programul de desfăşurare a partidei.

Convenţia iniţială era să se joace în fiecare a cincea zi, şi la Hakone aşa se întâmplase. Deşi intervalul de patru zile trebuia să servească pentru odihnă, datorită sistemului închiderii în „conservă”, dimpotrivă, mai mult îl obosea pe meijin. După ce i s-a agravat boala, a început să se propună reducerea acestei pauze, însă Ōtake 7-dan n-a fost nici o clipă de acord. La Hakone, ultima sesiune a fost devansată cu o zi, continuându-se în a patra. Totuşi, meijinul nu a jucat atunci decât o singură mutare. Cu toate că s-a respectat înţelegerea cu privire la zilele de joc, cea referitoare la orar – de la zece dimineaţa la patru după-amiaza – până la urmă a căzut.

Doctorul Inada de la spitalul Sf. Luca nu îi permisese decât cu greu bătrânului maestru să meargă la Itō şi recomandase ca partida să se termine neapărat în cel mult o lună, deoarece boala lui de inimă devenise cronică şi nu se putea şti când se va vindeca. În timpul primei sesiuni de la Itō, stând în faţa gobanului, maestrului i s-au umflat puţin pleoapele.

Îngrijorat din pricina bolii, abia aştepta să se elibereze de obligaţii. Cei de la ziar doreau şi ei să fie dusă până la capăt partida aceasta care se bucura de popularitate printre cititori. Devenea riscant să o lungească prea mult. Şi nu era altă cale decât reducerea intervalului dintre sesiunile de joc. Cu toate acestea, Ōtake 7-dan nu se lăsa convins aşa de uşor.

— Ca vechi prieten al lui Ōtake-san, am să încerc să-l rog eu, s-a oferit Murashima 5-dan.

Şi Murashima, şi Ōtake veniseră la Tōkyō ca tineri jucători profesionişti din provincia Kansai şi aici Murashima a devenit discipol al lui Honinbō, iar Ōtake al lui Suzuki 7-dan. Având în vedere vechea prietenie, precum şi relaţiile lor pe tărâmul goului, Murashima 5-dan se arăta optimist, sperând că, dacă va interveni chiar el şi va explica lucrurile cum trebuie, Ōtake 7-dan va înţelege. Dar, deoarece a sfârşit prin a-i dezvălui starea rea a sănătăţii meijinului, rezultatul a fost contrar şi Ōtake 7-dan a devenit şi mai inflexibil. Pe deasupra, le-a reproşat organizatorilor că i-au ascuns realitatea şi că îl pun să joace cu un bolnav.

Îl iritase probabil faptul că Murashima 5-dan, un elev al meijinului, trăsese la hotel în timpul partidei şi se întâlnise cu acesta, ceea ce însemna a nesocoti spiritul ei sacru. Maeda 6-dan, discipol al meijinului, deşi căsătorit cu sora mai mică a lui Otake, atunci când venise la Hakone nici n-a călcat în camera maestrului şi a stat la alt hotel. Lui Otake 7-dan îi era probabil teamă ca nu cumva prietenia şi compasiunea să nu interfereze cu condiţiile partidei, a căror rigoare trebuia respectată.

Mai mult ca orice, nu-i făcea deloc plăcere să lupte cu un bolnav în vârstă. Poziţia sa era cu atât mai delicată, cu cât adversar îi era însuşi meijinul.

Discuţiile au ajuns într-un punct mort şi Otake 7-dan a declarat că nu mai continuă să joace. La fel ca la Hakone, soţia lui a venit de la Hiratsuka împreună cu copilul, ca să-l îmbuneze. A fost chemat şi un anume Togo, care vindeca doar cu ajutorul propriilor mâini. Deoarece Otake 7-dan îi recomandase metoda şi prietenilor săi, Togo era bine cunoscut în rândurile jucătorilor profesionişti. Otake 7-dan nu numai că beneficia de tratamentul lui, dar îi preţuia mult şi sfaturile în probleme de viaţă. Togo avea întru câtva alura unui ascet. Otake 7-dan, care citea în fiecare dimineaţă Sutra Lotusului, îi arăta o mare încredere, pe lângă faptul că ţinea totdeauna seama de o binefacere.

— Ascultă cu siguranţă de tot ce-i spune Togo-san! Şi cum el e de părere să joace... comentau organizatorii.

Fiindcă tot se ivise ocazia, Otake 7-dan mi-a propus să mă consulte Togo. Era amabil şi entuziast. Am mers în camera lui, unde Togo mi-a palpat corpul cu palmele:

— Nu e nimic în neregulă. Sunteţi firav, dar veţi avea o viaţă lungă!

Şi, spunând asta, şi-a întors iar palmele către pieptul meu. Am pus mâna acolo şi am simţit cum kimonoul vătuit devine cald doar în dreapta sus. Era extraordinar! Togo doar îşi apropiase palmele de mine, fără să mă atingă, şi, deşi nu era nici o diferenţă între cele două părţi, kimonoul se încălzise în dreapta şi rămăsese rece în stânga. După spusele lui Togo, căldura era produsă – ca urmare a tratamentului – de ieşirea unor toxine din acea regiune a pieptului. Nu mă supăraseră niciodată plămânii sau pleura, şi pe radiografii nu se vedea nimic, dar avusesem uneori o senzaţie dezagreabilă în dreapta. Chiar admiţând că palmele lui Togo avuseseră efect asupra urmelor de boală, căldura care trecuse prin kimonoul vătuit pur şi simplu m-a umplut de uimire.

Togo mi-a spus şi mie că lui Ōtake 7-dan îi revine o grea misiune şi că, dacă ar abandona partida, ar deveni obiectul desconsiderării generale.

Meijinul a aşteptat doar rezultatele negocierilor dintre organizatori şi Ōtake 7-dan, fără să întreprindă nimic. Cum nimeni nu-i transmisese amănuntele discuţiilor, probabil nici n-a ştiut că adversarul său intenţiona să abandoneze. Trecerea inutilă a timpului îl făcea totuşi nerăbdător. Ca să se mai destindă, a plecat la un moment dat până la hotelul din Kawana. M-a invitat şi pe mine. A doua zi l-am invitat eu pe Ōtake 7-dan acolo.

Deşi zicea că abandonează, acesta nu se întorsese acasă, ci rămăsese în hotel, astfel că mă gândeam că poate se va îmblânzi şi va face vreo concesie. Şi chiar aşa a fost, pe 23 s-a stabilit în fine să joace în fiecare a treia zi, până la ora 4 după-masa. Rezolvarea a venit astfel după cinci zile de la întreruperea din 18.

La Hakone, când de la condiţia de desfăşurare a partidei din cinci în cinci zile s-a trecut la jocul din patru în patru zile, Ōkate 7-dan se plângea:

— În numai trei zile de pauză nu mă pot odihni! În numai două ore şi jumătate pe zi nu îmi intru în ritm!...

De data asta însă, intervalul se redusese doar la două zile.

34

Totuşi când s-a ajuns în cele din urmă la un compromis, ne-am lovit iarăşi de un obstacol.

Aflând ce se hotărâse de la organizatori, meijinul a spus:

— Să începem imediat, chiar de mâine!

Dar Ōkate 7-dan dorea să se odihnească a doua zi şi să joace în cea următoare.

Mohorât, meijinul aşteptase plin de nerăbdare, să înceapă fără întârziere. Era spontan gata să se pună în mişcare. Dar Ōkate 7-dan se arăta cât se poate de prudent. După atâtea zile de complicaţii, dorea întâi să se liniştească şi să joace în altă stare de spirit. Se vedea diferenţa de temperament între cei doi. În plus, din cauza nervozităţii din ultima vreme, stomacul îi era deranjat. Iar peste toate, copilul lui, care fusese adus la hotel, răcise şi avea temperatură mare. Tată iubitor, Ōtake 7-dan îşi făcea o mulţime de griji. În nici un caz nu putea să joace a doua zi.

Pentru organizatori fusese însă o mare stângăcie să-l oblige pe meijin să aştepte atâta vreme în zadar. Iar acum, după ce i se trezise interesul pentru joc, nu puteau să-i vorbească de amânarea cu încă o zi, necesară din cauza lui Ōtake 7-dan. Dacă meijinul spusese „mâine”, era ceva absolut. Având în vedere diferenţa de rang dintre cei doi, au încercat să-l convingă pe cel mai tânăr – dar acesta s-a supărat. Ajuns într-o asemenea dispoziţie, cu atât mai greu putea fi convins. Ōtake 7-dan a declarat că abandonează partida.

Secretarul Yawata de la Nihon kiin şi ziaristul Goi de la Nichinichi stăteau cufundaţi în tăcere într-o cămăruţă de la etaj, cu un aer obosit. Complet dezorientaţi, erau pe punctul de a renunţa la orice. Îşi perduseră tot cheful de vorbă, toată forţa de convingere. După masa de seară, m-am dus şi eu acolo. O servitoare a hotelului a venit să mă cheme:

— Ōtake-sensei ar dori să vorbească cu Uragami-sensei şi vă aşteaptă.

— Pe mine?!...

Eram surprins. Cei doi m-au privit miraţi şi ei. Condus de servitoare, l-am găsit pe Ōtake 7-dan stând singur într-o cameră mare. Era foarte frig, deşi înăuntru se afla şi un hibachi.

— Scuzaţi-mă pentru îndrăzneala de a vă fi chemat aici. Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine, sensei, dar am hotărât să renunţ la joc. Aşa cum merg lucrurile, mi-e imposibil să continui! a izbucnit el deodată.

— Cum?!

— De aceea, sensei, doream să vă văd şi să vă prezint scuze...

Nu era cazul să se scuze în mod special faţă de mine, un simplu ziarist care doar relata partida, dar asta dovedea că ne preţuim reciproc şi făcea ca poziţia mea să fie deosebită. Nu puteam lăsa să-mi scape ocazia.

La complicaţiile ivite de la Hakone încoace, eu nu făcusem decât să asist – nu mă priveau şi nu m-am băgat. Chiar şi acum, Ōkate 7-dan nu îmi cerea sfatul, ci îmi comunica hotărârea luată. Stând însă amândoi faţă în faţă, pe când îi ascultam necazurile, puteam pentru prima dată să-mi spun părerea şi am avut sentimentul că aş fi capabil să reuşesc o mediere.

I-am spus, în mare cele ce urmează. Ca adversar în partida de adio a lui Shūshai meijin, luptă cu propriile forţe, totuşi aceasta nu est bătălia lui personală. Luptă cu maestrul în postura de campion al epocii următoare, ca reprezentant al progresului istoriei. Înainte de a fi desemnat, s-a desfăşurat de-a lungul a circa un an „Turneul challenger-ului pentru partida de adio a meijinului” — campionat în şase, la care au luat parte doi calificaţi din rândurile jucătorilor cu 6-dan, Kubomatsu şi Maeda, la care s-au adăugat din grupul celor cu 7-dan Suzuki, Segoe, Katō şi Ōtake. Ōtake 7-dan i-a învins pe toţi ceilalţi cinci, chiar şi pe foştii săi profesori Suzuki şi Kubomatsu. Pe vremea când era în forma cea mai bună, Suzuki 7-dan îl învinsese pe meijin jucând jōsen – totdeauna cu Negrul –, dar, cum acesta reuşise să evite faza următoare, tagaisen – jocul alternativ cu Albul şi Negrul –, Suzuki rămăsese cu regrete pentru toată viaţa. Sentimentele de discipol ale lui Ōtake 7-dan ar fi trebuit poate să-l determine să-i mai ofere ocazia unei lupte contra meijinului, el însă l-a înfrânt şi pe Suzuki 7-dan. Şi când, în ultima rundă, l-a înfruntat pe Kubomatsu, fiecare cu câte patru victorii, tot de un fost profesor era vorba. Ca urmare, el stă acum în faţa meijinului ca un fel de substitut al celor doi experţi vârstnici. Fiind tânăr, el este fără îndoială un jucător mai reprezentativ decât remarcabilele personalităţi Suzuki şi Kubomatsu. Apoi, inegalabilul său vechi prieten şi rival, Go Seigen 6-dan, poate fi la fel de reprezentativ, jucase cu cinci ani în înainte contra meijinului, inventase un nou fuseki şi pierduse. Nu era în măsură să lupte pe picior de egalitate cu acesta pentru că, deşi câştigase campionatul, pe atunci avea numai 5-dan; în plus, nu era vorba de o partidă de adio. Cu doisprezece-treisprezece ani în urmă, oponentul precedent al meijinului într-o confurntare oficială fusese Karigane 7-dan. Dar disputa se desfăşurase de fapt între Nihon kiin şi Kiseisha, şi, deşi Karigane era un adversar neînduplecat al meijinului, el mai pierduse în faţa lui şi altă dată. Nu-i oferise acum decât prilejul unei noi victorii. Iar ultima întâlnire oficială a „meijinului invncibil” era această partidă de adio. Semnificaţia era cu totul şi cu totul alta faţă de a celor cu Karigane 7-dan sau cu Go 6-dan. În caz că Ōtake 7-dan ar câştiga, probabil că problema succesiunii titlului nu s-ar pune imediat, dar partida ar marca o schimbare a epocii, ar da o nouă vitalitate lumii goului în perioada următoare. Dacă ar întrerupe acum jocul, ar fi ca şi cum ar întrerupe mersul istoriei. Responsabilitatea lui era imensă, şi cum ar veni să abandoneze doar din cauza unor resentimente şi probleme personale? Mai avea încă treizeci cinci de ani – cinci ani mai mult decât trăise – până să ajungă la vârsta actuală a meijinului. Crescuse în perioada de înflorire a Nihon kiin-ului şi nu cunoscuse dificultăţile de altădată ale bătrânului maestru. Acesta dusese pe umerii lui tot greul dezvoltării rapide de la începuturile erei Meiji până la avântul din ultima vreme, fiind figura numărul unu a lumii goului. Nu era de datoria urmaşului său să-l ajute să-şi ducă până la capăt partida de adio a unei vieţi de şaizeci şi cinci de ani? La Hakone, oricât de capricios s-a purtat din cauza bolii, meijinul a jucat mai departe, dominându-şi suferinţa. Şi, cu toate că nu-i încă restabilit, face la Itō efortul să termine partida, şi îşi vopseşte până şi părul. Îşi riscă însăşi viaţa. Apoi, dacă tânărul adversar ar abandona, simpatia tuturor s-ar îndrepta spre meijin, iar Ōtake 7-dan ar deveni ţinta dezaprobării generale. Chiar dacă i s-ar da dreptate, nu s-ar ajunge decât la discuţii sterile sau la bârfe, deoarece nu te puteai aştepta ca lumea să ştie cum stau într-adevăr lucrurile. Fiindcă era o partidă istorică, abandonul lui ar rămâne în istoria goului. Şi, înainte de orice, Ōtake 7-dan poartă toată răspunderea faţă de epoca următoare. Dacă ar renunţa acum, presupunerile hazardate asupra rezultatului partidei ar degenera în comentarii penibile la colţ de stradă. Se cuvenea oare ca tocmai tânărului succesor să i se datoreze ratarea partidei de adio meijinului bătrân şi bolnav?

Am vorbit întretăiat, dar i-am spus multe. Totuşi, Ōtake 7-dan nu s-a clintit. N-a afirmat că va continua să joace. Avea motive întemeiate, desigur, şi, deoarece renunţările şi concesiile se acumulaseră, era plin de nemulţumire. Iar dacă ar fi să cedeze încă o dată, i s-ar cere să joace a doua zi, fără să se ţină seama de situaţia lui. Asta îi era imposibil, aşa că i se părea mai corect să renunţe.

— Atunci, dacă s-ar amâna cu o zi şi s-ar începe de poimâine, lucrurile ar fi în regulă? l-am întrebat.

— Mda, dar nu se mai poate.

— Sunteţi, deci, de acord cu ziua de poimâine!

Mi-am rostit cuvintele mai apăsat, dar m-am despărţit de Ōtake 7-dan fără să-i spun că am să încerc să vorbesc cu meijinul. El şi-a repetat scuzele pentru abandonarea partidei.

M-am întors în camera organizatorilor. Goi se întinsese cu capul pe braţe.

— Ōtake-san a zis că nu mai joacă, nu?

— Da, asta voia să spună.

Secretarul Yawata îşi încovoiase spatele lat peste măsuţă. Am continuat:

— Dar totul s-ar rezolva dacă am amâna cu o zi. Îmi daţi voie să-l rog eu pe meijin lucrul ăsta ca şi cum rugămintea ar veni din partea mea?

M-am dus în camera meijinului şi m-am aşezat.

— Aş avea ceva să vă rog... am început. Nu am nici un drept şi e deplasat din partea mea, dar nu ar fi posibil ca sesiunea de mâine s-o lăsăm pentru poimâine? Ōtake-san ar dori o amânare de numai o zi. Copilul lui care se află în hotel e bolnav şi are febră mare, iar el e foarte neliniştit, pe deasupra îl supără şi stomacul, astfel că...

Meijinul asculta cu un aer absent, ar a răspuns simplu:

— De acord. Aşa să facem.

Am simţit că îmi dau lacrimile. Nu mă aşteptam.

Reuşita fusese prea uşoară şi nu îndrăzneam să plec imediat, aşa că am stat puţin de vorbă cu soţia lui. El n-a mai pomenit nimic despre amânare, nici Ōtake 7-dan. O întârziere de o zi poate părea fără importanţă, maestrul era însă sătul să aştepte şi a descumpăni astfel chiar în mijlocul partidei un jucător care se concentrase în ajunul sesiunii nu este puţin lucru. Organizatorii nici nu îndrăzniseră să-i propună aşa ceva. Meijinul îşi dăduse cu siguranţă seama că numai o situaţie extremă mă adusese cu rugămintea la el şi modul simplu, neimplicat în care acceptase mă impresionase adânc.

I-am anunţat pe organizatori şi m-am dus în camera lui Ōtake 7-dan.

— Meijinul este de acord cu amânarea de o zi şi cu reluarea jocului poimâine.

El a părut surprins.

— Deoarece vă face astfel o concesie, am reluat, poate că în altă ocazie îi veţi face şi dumneavoastră una!

Soţia sa, care îngrijea de copilul bolnav, mi-a mulţumit ceremonios. În cameră domnea dezordinea.

35

După încă o zi, conform înţelegerii, partida a continuat pe 25 noiembrie, la o săptămână de la ultima sesiune. Arbitrii Onoda 6-dan şi Iwamoto 6-dan pe care campionul Nihon kiin-ului nu îi mai reţinea, sosiseră din seara de ajun.

Cu perna sa de damasc roşu şi rezemătoare violetă pentru braţ, locul meijinului arăta ca al unui bonz. De altfel, toţi cei din casa Honinbō, odinioară în slujba shōgun-ului, începând cu fondatorul ei Sansha numit Nikkai, luaseră rasa de călugăr.

— Şi actualul meijin a primit haina de bonz şi numele budist Nichion, mi-a spus secretarul Yawata.

În sala de joc era atârnată o caligrafie înrămată a lui Hanpō, cu inscripţia: „Viaţa, un fragment de peisaj”. În timp ce-i priveam semnele coborâte spre dreapta, mi-am adus aminte că tocmai citisem în ziar că starea sănătăţii lui Takada Sane[87] era critică. Se mai afla agăţată o ramă cu cele „Douăsprezece privelişti minunate din Itō”, de învăţatul Chūshū Mishima Takeshi[88], iar în camera de 8 jō de alături, un kakemono cu poezia unui bonz rătăcitor.

Un hibachi mare din lemn de paulownia, de formă ovală, se afla lângă meijin şi, cum acesta se temea să nu răcească, în spatele său fuseseră aşezate încă un hibachi lung şi nişte vase cu apă caldă, de unde se ridicau aburi. La îndemnurile lui Ōtake 7-dan, şi-a pus un fular şi s-a învelit într-un pardesiu dublat cu lână. Spunea că are puţină febră.

S-a deschis plicul cu mutarea Negru 105[89] şi meijinul a jucat Alb 106 după două minute. Ōtake 7-dan s-a cufundat într-o lungă gândire, vorbind de unul singur ca în delir:

— Ciudat... Mi se termină timpul! Mă şi mir, faimosul erou îşi epuizează cele patruzeci de ore. De când lumea nu s-a mai pomenit!... Las timpul să treacă în zadar?... Şi doar s-ar putea juca aici într-un minut...

Sub cerul înnorat, un sturz cânta fără încetare. Ieşind în verandă, am zărit două flori deschise în azaleea de la marginea bazinului, deşi nu era vremea lor. Arbustul mai avea şi alţi boboci. O codobatură galbenă a venit până în preajmă. În depărtare se auzea motorul care pompa apa termală.

Pentru Negru 107, lui Ōtake 7-dan i-a trebuit o oră şi trei minute. Negru 101, invazia în moyō-ul din drepata jos, însemnase paisprezece-cincisprezece puncte în sente, iar mutarea aceasta, cu care Negrul îşi lărgea teritoriul din colţul stânga jos, valora aproximativ douăzeci de puncte în gote, şi toată lumea era de acord că îi vor reveni ambele zone, dar reuşita i-a fost favorizată de ordinea mutărilor sale.

Astfel, Albul a devenit sente. Meijinul a închis ochii cu o expresie aspră, şi-a calmat respiraţia, faţa i s-a înroşit până când i-a devenit arămia. Obrajii i se mişcau uşor. Parcă nu mai auzea nici vântul stârnit afară, nici toba cea mare care trecea pe aproape, bătută cu prilejul unei sărbători. Cu toate acestea, a jucat după patruzeci şi şapte de minute. A fost singurul timp lung de gândire de la Itō. Ōtake 7-dan a făcut însă mutarea următoare, Negru 109, după două ore şi patruzeci şi şase de minute, faţă de numai patruzeci şi nouă de minute ale meijinului.

— Or să iasă de aici multe situaţii grele... Ucigătoare!... a spus Ōtake 7-dan pe jumătate în glumă, ridicându-se pentru pauza de prânz.

Alb 108 pătrunsese în zona Negrului din colţul stânga sus şi redusese influenţa atsumi-ului acestuia din centru şi, fiindcă întrunea în plus şi calitatea de a consolida grupul alb de pe latura stângă, era o mutare excelentă. Go Seigen scrie în comentariile sale: „Acest Alb 108 vine într-un moment foarte dificil. Într-adevăr, toţi eram foarte interesaţi să vedem unde se va juca”.

Diagrama nr. 8

36

După două zile de odihnă, în dimineaţa celei de a treia, şi meijinul, şi challenger-ul s-au plâns că îi supără stomacul. Din câte spunea, Ōtake 7-dan se sculase din cauza asta de la ora cinci.

De îndată ce s-a deschis plicul cu mutarea secretă Negru 109, şi-a scos hakama şi a ieşit. Întors în cameră, a dat cu ochii de Alb 110 şi a exclamat surprins:

— Aţi şi jucat?!...

— Îmi cer scuze că în lipsa dumneavoastră... a făcut meijinul.

Ōtake 7-dan şi-a încrucişat braţele şi, ascultând zgomotul vântului, a spus:

— Ăsta nu-i vânt de iarnă? Cred că se poate numi aşa, doar e 28 noiembrie...

Vijelia de la apus din seara de ajun se potolise în zori, dar tot mai răbufnea din când în când.

Deoarece Alb 108 ţintea şi asupra colţului negru din stânga sus, Ōtake 7-dan l-a protejat cu Negru 109 şi Negru 111 şi l-a făcut astfel să trăiască în mod sigur. Structura de aici a Negrului, dacă ar fi fost atacată de Alb, făcea posibile nenumărate variante dificile, cu rezultatul moarte sau kō, ca în problemele de tsumego.

— Colţul ăsta nu putea fi lăsat aşa, în voia sorţii. Era o veche datorie. Iar dobânda devenise enormă, a zis Ōtake 7-dan la deschiderea plicului cu mutarea Negru 109.

Astfel, situaţia a fost rezolvată cu calm de către Negru.

De necrezut, până la ora unsprezece dimineaţa s-a progresat cu cinci mutări. Dar la Negru 115 era în joc soarta partidei şi, cum venise clipa să invadeze şi să reducă marele moyō alb, Ōtake 7-dan nu putea juca cu uşurinţă.

În vreme ce aştepta mutarea, meijinul a început să vorbească despre Jūbako şi Sawashō, restaurante din Atami a căror specialitate era anghila. A povestit cum, pe vremuri, trenul mergea numai până la Yokohama şi de acolo se ajungea la Atami în palanchin, înoptând pe drum la Odawara.

— Aveam treisprezece ani pe atunci, deci au trecut cincizeci...

— Ce istorie veche! Nici nu ştiu dacă bătrânul meu era născut sau nu, a râs Ōtake 7-dan.

În timp ce se gândea, acesta s-a ridicat de două-trei ori, plângându-se de dureri abdominale. În lipsa lui, meijinul a exclamat:

— Da’ îţi trebuie ceva răbdare! O fi trecut mai mult de o oră...

— Se face într-o clipă o oră şi jumătate, i-a răspuns tânăra care nota partida şi chiar atunci s-a auzit sirena de la amiază.

Obişnuită cu notarea timpului, în care se specializase, ea i-a ş cronometrat şuieratul:

— Exact un minut. Fluieratul poropriu-zis ţine cincizeci şi cinci de secunde!

Întors la locul lui, Ōtake 7-dan s-a frecat pe frunte cu Salomethyl şi şi-a trosnit degetele. Avea la îndemână şi un medicament pentru ochi. Nu dădea impresia că o să joace până la pauza de prânz de la douăsprezece şi jumătate, dar la douăsprezece patruzeci şi opt de minute s-a auzit puternic sunetul pietrei.

— Hm, a făcut fără să vrea meijinul, sprijinit de kyōsoku.

Şi-a corectat poziţia, şi-a tras bărbia în jos şi, cu ochii larg deschişi, a început să se uite spre goban de parcă ar fi vrut să-l străpungă cu privirea. Pleoapele îi erau umflate şi în tăietura adâncă de sub gene pupilele îi scânteiau limpezi.

Negru 115 continua seria mutărilor solide, iar Albul trebuia să să-şi protejeze ferm teritoriul dinspre centru. A venit şi momentul pauzei de prânz.

După-amiază, abia aşezat în faţa gobanului, Ōtake 7-dan s-a întors în cameră şi şi-a dat cu o doctorie în gât. O doctorie care mirosea puternic. Şi-a pus şi picături în ochi. Apoi şi-a băgat în buzunare şi două pungi cu apă caldă.

Alb 116 a durat douăzeci de minute; după aceea, până la Alb 120, lucrurile au mers repede. Ar fi obţinut o structură bună dacă s-ar fi apărat liniştit, cedând un pas, dar meijinul a presat sever cu un triunghi cu un aji foarte agresiv. Dovedea un kiai pe măsura situaţiei. Dacă s-ar fi retras cu acel pas, l-ar fi costat cel puţin un punct şi într-o partidă atât de strânsă nu-şi putea permite. În plus, meijinul a jucat numai într-un minut mutarea asta care ar fi putut produce departajarea, făcând să-i îngheţe adversarului sângele în vine. Şi, peste toate, nu începuse o are el evaluarea teritoriilor încă înainte de Alb 120? Tocmai această numărătoare a punctelor de pe goban, făcută iute cu scurte înclinări ale capului, îl presa atât de stringent.

Se spunea că diferenţa era de ordinul a un punct. Dacă Albul insista pentru două puncte, Negrul trebuia şi el să riposteze ferm. Pe faţa rotundă de copil a lui Ōtake 7-dan, chinuit de dureri, au apărut pentru prima dată vene albastre în relief. Zgomotul evantaielor îl scotea din sărite.

Până şi meijinul, atât de friguros de obicei, îşi deschisese evantaiul şi-şi făcea vânt cu nervozitate. Nici nu suportam să-i mai privesc. În cele din urmă, bătrânul maestru a suspinat adânc şi a luat un aer relaxat.

— Nu mai termin cu gânditul... şi ce cald s-a făcut! Vă rog să mă scuzaţi, a zis Ōtake 7-dan, încercând să se liniştească.

S-a gândit mult, o oră şi patruzeci de minute, şi la trei şi patruzeci şi trei a dat în plic Negru 121.

Pentru mutările de la Negru 101 până la Negru 121, jucate la Itō în cele trei sesiuni de la reluare, Negrul consumase unsprezece ore şi patruzeci şi opt de minute, faţă de numai o oră şi treizeci şi şapte de minute ale Albului. Dacă ar fi fost o partidă obişnuită, Ōtake 7-dan ar fi pierdut prin depăşirea limitei de timp după doar unsprezece mutări.

În diferenţa asta enormă dintre Alb şi Negru nu pot să văd decât o deosebire psihologică, poate chiar fiziologică, între meijin şi Ōtake 7-dan. Pentru că şi meijinul, de fapt, obişnuia să analizeze îndelung.

Diagrama nr. 9

37

Noapte de noapte sufla vântul de apus. Dar în dimineaţa sesiunii din 1 decembrie era senin şi calm – simţeai orice tremur din aer.

În ajun, după ce jucase shōgi, meijinul a ieşit în oraş pentru un biliard. Iar seara până la ora unsprezece a jucat majong împreună cu Iwamoto 6-dan, Murashima 5-dan şi secretarul Yawata. De dimineaţă s-a sculat înainte de opt şi s-a plimbat prin grădină. Pe pământ se vedeau căzute libelule roşii.

Arţarii de sub ferestrele camerei de la etaj a lui Ōtake 7-dan mai aveau încă frunzişul destul de verde. El s-a trezit la şapte şi jumătate. Se întreba dacă n-or să-l doboare de tot durerile abdominale. Pe masă avea vreo zece medicamente diferite.

Deşi meijinului îi trecuse oarecum răceala, starea sănătăţii tânărului 7-dan se prezenta destul de prost. Deşi era greu să-ţi dai seama din felul cum arăta, acesta avea o natură mult mai nervoasă decât bătrânul maestru. Odată plecat de lângă goban, meijinul se străduia să uite partida şi se cufunda în alte jocuri. La el în cameră nu se atingea de pietrele de go. În schimb, Ōtake 7-dan stătea şi în zilele de pauză în faţa gobanului şi analiza situaţia. Nu era numai o diferenţă de vârstă, ci şi de structură intrioară.

— „Condorul”[90] a ajuns aseară la zece jumătate! Rapid mai e!... a exclamat meijinul în dimineaţa zilei de întâi, venind să stea de vorbă în camera organizatorilor.

Peretele de hârtie dinspre sud-est al camerei devenise luminos în bătaia soarelui.

Înainte de reluare însă, s-a petrecut ceva ciudat.

După ce secretarul Yawata a arătat sigiliul celor doi concurenţi, a deschis plicul şi, în timp ce stătea aplecat peste goban cu diagrama în mână, căuta din ochi mutarea Negru 121, dar nu dădea de ea.

Mutarea secretă este notată şi introdusă în plic de jucător, fără să fie văzută nici de adversar, nici de organizatori. La întreruperea precedentă, Ōtake 7-dan ieşise pe verandă ca să o scrie. Pe plic îşi puseseseră sigiliul concurenţii şi acesta fusese băgat în alt plic, mai mare, sigilat de secretarul Yawata şi încredinţat până la sesiunea următoare seifului din hotel. În consecinţă, nici meijinul, nici Yawata nu aveau cum să ştie care era mutarea secretă. Totuşi, fiecare dintre noi îşi dăduse cu părerea cam pe unde anume o să se joace, iar majoritatea presupunerilor coincideau. Negru 121 devenise, pe deasupra, un punct culminant al partidei şi noi, spectatorii, aşteptam cu răsuflarea oprită să vedem unde va fi fost jucată până la urmă.

Deşi n-avea nici un motiv să n-o găsească, Yawata parcurgea fără încetare diagrama cu privirea, dar nu reuşea s-o descopere. A dat de ea în sfârşit:

— Aha!...

Şi, cu toate că a pus piatra neagră pe goban, eu, care stăteam puţin mai la o parte, nu-mi dădeam seama unde. Şi chiar atunci când am văzut n-am înţeles ce sens avea mutarea. Sărise departe, pe latura de sus, fără nici o legătură cu centrul, unde bătălia era în toi.[91]

Şi un amator vedea că nu era decât un fel de kōdate – mi s-a strâns dintr-o dată inima. Ōtake 7-dan o jucase numai pentru că era o mutare în plic? Folosise mutarea secretă ca pe o stratagemă? Bănuiam o manevră nedemnă, josnică.

— Credeam că se va juca în centru... a zâmbit jenat secretarul Yawata şi s-a retras de lângă goban.

În plină luptă ofensivă şi defensivă, în care Negrul urmărea să reducă moyō alb întins din colţul dreapta jos până în centru, nimeni nu se aştepta să se joace în altă parte. Era firesc ca secretarul Yawata să-şi îndrepte atenţia doar spre câmpul de luptă.

Ca ripostă la Negru 121, meijinul a asigurat ochi grupului alb de pe latura de sus. Dacă ar fi făcut tenuki, cele opt pietre albe ar fi murit – ca şi cum nu s-ar fi răspuns la kōdate.

Ōtake 7-dan a băgat mâna în goke, a apucat o piatră, dar s-a gândit un timp. Cu pumnii strânşi pe genunchi, cu capul aplecat, meijinul se concentra atât de tare, că nu i se mai auzea respiraţia.

Jucat în trei minute, Negru 123 a reluat în sfârşit erodarea teritoriului alb, invadând pentru început în dreapta jos. Apoi, Negru 127 s-a reorientat spre centru. Şi Negru 129 a tăiat în cele din urmă în teritoriul advers, în capul triunghiului format mai înainte de Alb 120.

Go 6-dan comentează astfel: „Întrucât a fost puternic presat cu Alb 120, Negrul a răspuns şi mai ferm, cu secvenţa de la 123 la 129. Maniera de joc a Negrului se întâlneşte deseori în perioadele strânse. E kiai-ul necesar într-o astfel de confruntare”.

Cu toate acestea, meijinul a trecut cu vederea tăietura încrâncenată a Negrului şi a făcut tenuki, contracarând latura dreaptă şi blocându-i pătrunderea. Am rămas uimit. Era o mutare cu totul neaşteptată. Parcă ar fi fost atins de aripa unui geniu rău – am simţit cum mă trec fiorii. Să fi considerat oare meijinul că în atacul caracteristic al lui Ōtake 7-dan există o fisură şi, eschivându-se, să fi jucat un gyakuyose? Sau, rănit el însuşi, să fi căutat violenţa unei lovituri cu care să-şi doboare adversarul? Acest Alb 130 a fost mai mult o mutare jucată la mânie decât o manifestare de kiai.

— Groaznic, de-a dreptul goraznic... repeta Ōtake 7-dan.

Tot gândindu-se, s-a făcut ora mesei şi, în timpul pauzei de prânz, a continuat:

— Am încurcat-o rău de tot. Mi-a răspuns cu o mutare cumplită, care parcă a uimit cerul şi a zguduit din temelii pământul! N-am făcut decât să umplu un dame şi atacul s-a întors împotriva mea!...

— Cam aşa se întâmplă la război, nu? i-a răspuns pe un ton trist Iwamoto 6-dan.

Voia să spună că, într-o luptă adevărată, apar brusc situaţii neprevăzute, care îi decid soarta. Aşa era şi Alb 130. Planurile, analizele jucătorilor, diversele supoziţii, ale amatorilor bineînţeles, dar şi ale profesioniştilor, toate fuseseră spulberate.

Eu, un simplu amator, încă nu-mi dădusem seama că mutarea Alb 130 însemna înfrângerea „meijinului invincibil”.

38

Cum situaţia era însă neobişnuită, când ne-am ridicat pentru pauza de prânz – sau l-am însoţit eu pentru vreun motiv oarecare, sau ne-a invitat el –, odată ajunşi în cameră meijinul ne-a spus încă înainte de a se aşeza, cu voce scăzută, dar aspră:

— Partida asta e ca şi sfârşită. Ōtake-san a compromis-o cu mutarea lui în plic. Ca şi cum ar fi vărsat tuşul peste o pictură aproape terminată, la care ai pus tot sufletul! Apoi a continuat: Când am văzut mutarea, am avut intenţia să abandonez. Era prea de tot, nu? M-am gândit că e mai bine să renunţ. Da’ n-am fost destul de hotărât şi m-am răzgândit.

Se mai afla acolo secretarul Yawata sau ziaristul Goi, poate chiar amândoi, nu ţin bine minte, oricum însă, nu scoteam nici unul o vorbă.

— A jucat aşa anume ca în cele două zile de pauză să poată întoarce lucrurile pe toate părţile. Vicleanul!... a izbucnit el.

Tăceam cu toţii. Nu eram în măsură nici să-l aprobăm, nici să-i luăm apărarea lui Ōtake 7-dan. Îi împărtăşeam totuşi sentimentele. Numai că atunci nu îmi dădusem seama că meijinul se înfuriase într-atât, încât se gândise chiar să abandoneze, şi că începuse să se simtă descurajat. Faţa, atitudinea sa, cât stătuse lângă goban, nu-l trădaseră cu nimic. Nu observa nimeni frământarea din sufletul lui. Cum era şi de aşteptat, în timp ce secretarul Yawata căutase Negru 121 pe diagramă, fără s-o găsească, şi până s-o descopere, atenţia ne fusese atrasă de el şi nu ne mai uitaserăm la meijin. Acesta a jucat mutarea următoare, Alb 122, imediat, în mai puţin de un minut, astfel că nu aveam cum bănui ce se petrece în sinea lui. Acel minut nu începuse exact din clipa când secretarul Yawata a descoperit mutarea secretă, ci a mai trecut puţin până la pornirea cronometrării. Chiar şi aşa totuşi, meijinul reuşise să se stăpânească foarte repede şi atitudinea lui obişnuită din faţa gobanului rămăsese neschimbată.

În faţa furiei neaşteptate a bătrânului maestru, care se comportase ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, cuvintele lui m-au impresionat cu atât mai mult. Simţeam tot efortul cu care continuase să joace din iunie şi până acum, în decembrie.

Îşi compusese partida ca pe o operă de artă. Şi, când îşi încordase toate forţele în plină inspiraţie, pictura – reluând comparaţia – îi fusese brusc mânjită cu tuş. În jocul alternativ al Negrului şi Albului există un plan şi o arhitectură a creaţiei şi, la fel ca în muzică, o curgere, o linie melodică a ideii. Dacă apare deodată un sunet discordant sau dacă partenerul de duet intervine pe neaşteptate cu o modulaţie bizară, totul se năruieşte. Şi la go se întâmplă ca mari partide să fie compromise de o greşeală, de o scăpare din vedere a adversarului. Este limpede că Negru 121 a lui Ōtake 7-dan, atât de surprinzătoare pentru toţi, care ne-a uimit şi ne-a făcut suspicioşi, a întrerupt abrupt curgerea şi armonia partidei.

Această mutare a provocat multe discuţii publice atât în rândurile jucătorilor de go, cât şi în alte cercuri. Nouă, amatorilor, Negru 121 ne părea în faza respectivă a partidei şocantă, nefirească, şi ne dădea un sentiment neplăcut. Dar, ulterior, au apărut voci din rândurile jucătorilor profesionişti care au afirmat că atunci era cel mai nimerit ca Negrul să facă acest kikashi.

În Opiniile jucătorilor, Ōtake 7-dan a afirmat: „Mă gândeam să joc la un moment dat în punctul 121”.

Go 6-dan se referă în trecere în comentariile sale la semnificaţia mutării Negru 121, spunând că, după un eventual hanetsugi la E19 şi F19 al Albului, „dacă Negrul joacă la 121, Albul nu va mai răspunde la 122, ci va trăi jucând la H19. De aceea, pentru Negru va fi greu să găsească aici un kodate”. Fără nici o îndoială, astfel se explică mutarea lui Ōtake 7-dan.

Întrucât venise însă în toiul luptei din centru şi fusese dată şi în plic, îl înfuriase pe meijin şi trezise bănuielile celor din jur. Adică ne făcuse să credem că, deoarece la sfârşitul zilei situaţia devenise dificilă, a făcut anume o mutare de circumstanţă, astfel încât să poată analiza în amănunt până la reluarea din a treia zi şi să decidă ceea ce ar fi trebuit de fapt să joace în sesiunea precedentă. Şi la marile turnee organizate de Nihon kiin sunt concurenţi care, în criză de timp, joacă în ultimul minut în disperare de cauză mutări de tip kodate, pentru a-şi mai prelungi puţin viaţa. Se găsesc unii care inventează stratageme cu intenţia de a folosi în avantajul lor întreruperile şi mutările secrete. Noile reguli nasc tactici noi. E posibil să nu fi fost doar o simplă întâmplare că toate cele patru mutări în plic de la Itō au aparţinut Negrului. În acord cu propriile cuvinte – „să dau înapoi cu Alb 120 deja nu mă mai mulţumea” –, meijinul şi-a sporit forţa kiai-ului, şi tocmai atunci a urmat Negru 121.

Oricum, fapt e că în acea dimineaţă mutarea l-a scos din sărite, l-a descurajat, l-a făcut să-şi piardă liniştea.

În comentariul de la sfârşitul partidei, el nu se referă deloc la Negru 121.

Un an mai târziu însă, în Partide alese, extrase din Colecţia completă a partidelor meijinului, spune răspicat: „Acum era momentul ca Negrul să joace kikashi-ul 121. Era de temut că, dacă ar fi întârziat (după ce Albul ar fi făcut hanetsugi-ul), Negru 121 şi-ar fi pierdut efectul”.

Deoarece el însuşi, în calitate de adversar, o recunoaşte, cred că nu mai e nimic de zis. Meijinul s-a înfuriat atunci numai pentru că a fost luat pe neaşteptate. Iar suspiciunea faţă de Ōtake 7-dan a fost o eroare într-o clipă de mânie.

Deranjat poate de atâta confuzie, a dorit în mod special să lămurească aici situaţia. Cum Partide alese a apărut la aproape un an după partida de adio, cu puţin înainte de moartea sa, şi-o fi amintit oare că Negru 121 a lui Ōtake 7-dan stârnise atâtea discuţii şi comentarii şi o fi vrut să pună lucrurile la punct?

Dacă într-adevăr acel „la un moment dat” al lui Ōtake 7-dan înseamnă „acum”, aşa cum afirmă meijinul, rămâne pentru mine, ca amator, întru câtva o enigmă.

39

Un alt mister este de ce a jucat meijinul mutarea dezastruoasă Alb 130.

S-a gândit la ea douăzeci şi şapte de minute, până la unsprezece şi treizeci şi patru. Greşeala făcută după aproape jumătate de oră de reflecţie s-a datorat unui impuls de moment, şi am regretat mai târziu că n-a mai aşteptat încă o jumătate de oră, ca să treacă de pauza de prânz. Dacă s-ar fi odihnit o oră departe de goban, ar fi răspuns corect. Să-l fi atins oare în trecere aripa unui geniu rău? Albul mai avea încă douăzeci şi trei de ore de timp de gândire. O oră sau două n-ar fi fost nici o problemă. Dar meijinul n-a încercat să folosească pauza de prânz drept stratagemă. Mutarea Negru 131 s-a prelungit peste acest interval.

Alb 130 era un gyakuyose – Ōtake 7-dan spusese „atacul s-a întors împotriva mea”, iar Go 6-dan comentase şi el: „E un moment foarte delicat. Cu alte cuvinte, la tăietura Negrului cu 129, ideea mutării 130 e pentru Alb de a juca imediat un kikashi”. Însă, ca răspuns la tăietura disperată a Negrului, Albul nu putea face tenuki. Când se înfruntă doi adversari cu un kiai atât de puternic, cel ce dă dovadă de slăbiciune se prăbuşeşte neîntârziat.

De la reluarea jocului la Itō, Ōtake 7-dan se arătase extrem de precaut, analizând mereu, cu insistenţă. Şi explozia forţei reţinute a Negrului s-a produs cu tăietura 129. Tenuki-ul Alb 130 nu l-a înfricoşat, se pare, pe Ōtake 7-dan în măsura în care ne-a uimit pe noi. Dacă Albul ar fi capturat cele patru pietre de pe latura dreaptă, şi Negrul ar fi călcat în picioare teritoriul alb din centru. Ōtake 7-dan n-a răspuns la Alb 130, ci s-a extins cu Negru 131 de la piatra 129. Cum era de aşteptat, meijinul a revenit cu Alb 132 să-şi protejeze centrul. Ar fi fost mai bine dacă Alb 130 ar fi ripostat la Negru 129.

Diagrama nr. 10

În analiza lui, meijinul îşi exprimă astfel regretul: „Alb 130 a dus la înfrângere. Cu această mutare trebuia să tai imediat la P11, după care Negrul poate fi întrebat de sănătate. Dacă ar răspunde, de exemplu, la P12, atunci mutarea la 130 este corectă. Sau, dacă Negrul se extinde totuşi la 131, Albul, deoarece nu se mai teme de hanekomi-ul la Q8, poate să se apere calm la M9. Orice altă variantă am lua în considerare, situaţia partidei se complică faţă de diagramă şi se ajunge probabil la o luptă foarte strânsă. Invazia severă începută cu Negru 133 s-a dovedit o rană mortală pentru Alb. Am încercat după aceea să repar lucrurile, dar răul nu mai putea fi îndreptat”.

Această mutare, fatală pentru Alb, s-a datorat poate unei căderi psihologice sau fiziologice a bătrânului maestru. Mie, ca amator, mi se părea că acesta, până atunci defensiv, pornise la atac cu Alb 130, care arăta a mutare puternică şi incisivă, dar aveam totuşi şi senzaţia că ajunsese la capătul răbdării sau că-şi dăduse frâu liber mâniei. Cu toate astea, el afirmă că situaţia s-ar fi rezolvat cu o singură tăiere a Negrului de către Alb. Poate că – nu pot şti – dezastruosul Alb 130 n-a fost numai urmarea supărării meijinului din acea dimineaţă faţă de mutarea în plic a lui Ōtake 7-dan. Meijinul însuşi nu ştie ce val al destinului sau ce suflu de rău augur îi străbătuse sufletul.

Jucase tocmai Alb 130, când s-a auzit de undeva de afară o melodie cântată cu iscusinţă la shakuha-chi[92] şi furtuna de pe goban s-a mai potolit. Meijinul a ciulit urechea şi a spus, cu aerul că şi-ar aminti de ceva:

— „Din vârf de munte de priveşti în valea adâncă, la vremea florilor de vânătă şi pepene...” cu asta începi când înveţi să cânţi la shakuhacki! Dacă shakuhachi-ul are cu o gaură mai puţin, se numeşte hitoyogiri.

La Negru 131, Ōtake 7-dan s-a gândit cu atenţie o oră şi cincisprezece minute, trecând şi peste pauza de prânz, şi la două după-masă a luat piatra în mână, dar a exclamat:

— Ia să mai văd!...

Şi până să joace a mai stat un minut.

Când a văzut mutarea, meijinul şi-a bombat pieptul, şi-a înălţat capul şi a început să bată darabana pe marginea hihachi-ului de paulownia. Privind concentrat spre goban, a numărat punctele.

Triunghiul alb a fost tăiat cu Negru 129, apoi şi din cealaltă parte cu Negru 133, şi pus mereu în atari până la Negru 139, o secvenţă obligată, sau – după spusele lui Ōtake 7-dan – se crease o variantă care „parcă a uimit cerul şi a zguduit din temelii pământul”. Negrul a pătruns în plin centrul moyo-ului alb. Am avut chiar impresia că aud zgomotul prăbuşirii poziţiilor Albului.

La mutarea 140, meijinul nu se hotăra dacă să fugă mai departe sau să ia cele două pietre negre de alături, şi-şi agita întruna evantaiul.

— Nu-mi dau seama... E acelaşi lucru. Nu-mi dau seama... mormăia el fără să vrea. Nu-mi dau seama şi pace!

A jucat însă neaşteptat de repede, în douăzeci şi opt de minute. Când s-a adus gustarea de la ora trei, l-a invitat pe Ōtake 7-dan:

— Nu luaţi nişte mushizushi?[93]

— Pe mine mă cam supără stomacul, aşa că...

— Atunci, nişte sushi?...

La Alb 140, Ōtake 7-dan a exclamat:

— Speram ca asta să fie mutarea în plic, dar aţi şi jucat... Jucaţi aşa de repede, că mă puneţi la mare încercare, îmi vine foarte greu!...

S-a mers până la Alb 144, iar mutarea secretă a fost Negru 145. Ōtake 7-dan a luat o piatră în mână şi a fost pe punctul de a o pune pe tablă, dar a căzut din nou pe gânduri, până s-a făcut ora întreruperii. Meijinul a continuat să privească sever spre goban, fără să se mişte, chiar şi atunci când Ōtake 7-dan a ieşit pe verandă să scrie mutarea în plic. Pleoapele de jos îi ardeau şi erau uşor umflate. La sesiunile de la Itō, s-a uitat foarte des la ceas.

40

— Bine ar fi dacă am putea să încheiem astăzi, le-a spus el organizatorilor în dimineaţa de 4 decembrie.

Iar după reluare, lui Ōtake 7-dan:

— Să încercăm să terminăm azi!...

Acesta a dat din cap în tăcere.

La gândul că în acea zi partida se va sfârşi în cele din urmă, eu, care-i urmărisem cu fidelitate desfăşurarea de-a lungul a jumătate de an, am fost cuprins de emoţie. Fără a mai pomeni că oricine îşi dădea acum seama de înfrângerea meijinului.

Încă în cursul dimineţii, într-un moment în care Ōtake 7-dan lipsea din încăpere, acesta s-a întors către noi:

— Totul s-a sfârşit. Nu mai e nimic de făcut, mi-a zis, şi a zâmbit uşor.

Când o fi chemat bărbierul, nu ştiu, dar în acea dimineaţă a apărut tuns ca un bonz. Cât timp fusese în spital, părul îi crescuse lung şi, la sosirea la Itō, îl avea pieptănat cu cărare la mijloc, cu firele albe vopsite, şi iată că deodată şi-l tăiase foarte scurt. Îl puteai bănui de afectare, de tendinţa de a juca teatru, însă arăta întinerit, ca reîmprospătat printr-un fel de abluţiune.

Pe 4, în grădină se deschiseseră câteva flori de prun. Era duminică. Deoarece începuse să vină lume încă de sâmbătă, sala de joc a fost mutată în pavilionul nou. În capătul lui cel mai depărtat se găsea camera meijinului, iar eu am locuit totdeauna alături; cele două încăperi de deasupra sa fuseseră deja ocupate cu o noapte înainte de organizatori, ca să nu fie găzduiţi alţii acolo şi nimic să nu-i tulbure somnul. Ōtake 7-dan stătuse şi el la etaj, dar se mutase cu vreo două zile în urmă la parter. Spunea că se simte rău şi că urcatul şi coborâtul scărilor îl oboseşte.

Pavilionul nou dădea direct către sud, spre grădină, şi razele soarelui ajungeau până în preajma noastră. În aşteptarea deschiderii plicului cu mutarea Negru 145, meijinul privea intens gobanul cu capul plecat, cu sprâncenele încruntate, într-o atitudine severă. Ōtake 7-dan, poate pentru că se ştia învingător, avea să joace de astă dată mai repede.

După ce se intrase treptat în yose, crisparea celor doi jucători devenise cu totul alta decât cea din timpul fuseki-ului şi al jocului de mijloc. La concentrarea lor, cu nervii atât de încordaţi încât parcă săreau scântei, se adăuga o nuanţă întunecată. Ca în ciocnirea unor săbii ascuţite, respiraţia li se precipita, devenea mai vie. Aveam impresia că văd cum arde însăşi flacăra inteligenţei.

Ōtake 7-dan, care într-o partidă obişnuită îşi demonstra sprintul final jucând şi o sută de mutări în ultimul minut, acum, deşi mai avea la dispoziţie încă şase-şapte ore, la intrarea în yose se însufleţise ca învolburarea unor cataracte şi nu-şi slăbea nici o clipă ritmul. Ca şi cum s-ar fi îndemnat singur, dădea să ia o piatră din goke, dar uneori, brusc, se adâncea în gânduri.

Urmărind acest yose încercam un sentiment estetic de armonie, ca în faţa evoluţiei elegante a unui mecanism ingenios sau a desfăşurării unui principiu matematic subtil. Deşi era vorba de o luptă, se manifesta într-o formă de o mare frumuseţe. Contribuiau la asta şi jucătorii, care nici nu-şi mai desprindeau privirile de acolo.

De la Negru 177 până pe la Alb 180, Ōtake 7-dan, în culmea concentrării, parcă intrase în transă şi faţa lui plină, rotundă, aducea cu figura perfect liniştită a unui Buddha. O faţă splendidă, de nedescris în cuvinte, cuprinsă de extazul artei. Nici nu-şi mai aducea aminte de suferinţele fizice.

Cu puţin mai înainte, îngrijorată şi probabil nemaiputând răbda să stea în cameră, doamna Ōtake începuse să se plimbe prin grădină, în braţe cu minunatul ei Momotarō; privea întruna de departe spre sala unde ne aflam.

Meijinul a jucat Alb 186 exact în clipa când s-a stins sunetul lung, venind dinspre mare, al unei sirene; şi-a înălţat deodată capul şi s-a întors către noi:

Diagrama nr. 11

— E loc destul! E loc pentru toată lumea, a zis el cu amabilitate.

Marele turneu de toamnă se terminase şi azi era prezent şi Onoda 6-dan. În afară de el, secretarul Yawata, cei doi ziarişti, Goi şi Sunada, corespondentul local din Itō al ziarului Tōkyō Nichinichi, organizatorii partidei, se adunaseră să urmărească finalul confruntării. Iar în camera de alături, o mulţime de oameni se înghesuiau în picioare, dincolo de fusuma[94]. Pe aceştia îi invita meijinul să vină să privească.

După câteva clipe, figura de Buddha a lui Ōtake 7-dan a reînceput să fie însufleţită de spiritul de luptă. Cu trupul lui mărunt, bătrânul maestru, aşezat ceremonios, părea mult mai înalt şi răspândea în jur o influenţă liniştitoare; refăcea fără încetare numărătoarea punctelor. Când adversarul a jucat Negru 191, şi-a aplecat capul, ochii larg deschişi i-au sclipit şi şi-a împins genunchii înainte. Evantaiele lor se agitau violent. La Negru 195 s-a făcut ora pauzei de prânz.

După-amiază ne-am mutat în sala de joc obişnuită, camera 6 din clădirea veche. Începuseră să se adune norii, iar ciorile croncăneau întruna. Deasupra gobanului s-a aprins lumina. Becul avea doar 60 de waţi – ar fi fost prea puternic dacă ar fi avut mai mult. Imagini în culoarea pietrelor se reflectau slab pe suprafaţa tablei de joc. Ca un semn de atenţie din partea hotelului, în cinstea acestei ultime zile, sulul din tokonoma fusese înlocuit cu două peisaje de Kawabata Gyokusho[95]; pe raft era aşezată statuia unui Buddha pe spinarea unui elefant, iar alături, un vas cu morcovi, castraveţi, roşii, ciuperci, pătrunjel.

Auzisem că atunci când se apropie de final, o partidă de asemenea proporţii devine atât de crâncenă, încât nici nu mai suporţi s-o priveşti, dar meijinul nu părea că şi-ar pierde stăpânirea de sine. Nu-ţi puteai da seama după atitudinea lui că e înfrânt. De pe la mutarea 200, i s-au înroşit obrajii, şi-a scos pentru întâia oară fularul şi a devenit mai încordat, dar ţinuta i-a rămas la fel de demnă. La mutarea finală, Negru 237, era foarte liniştit. Apoi, pe când astupa în tăcere un dame, Onoda 6-dan l-a întrebat:

— Ar însemna cinci puncte?...

— Mda, cinci puncte... a mormăit ridicându-şi pleoapele umflate, fără să se grăbească deloc să aranjeze pietrele.

Partida s-a încheiat la ora două şi patruzeci şi două de minute.

A doua zi, după ce jucătorii au terminat cu declaraţiile şi comentariile, meijinul a zâmbit:

— Am spus cinci puncte fără să mai aranjez pietrele, dar... La numărătoare mi-a ieşit şaizeci şi opt la şaptezeci şi trei. Dacă aş face rearanjarea, cred că ar fi mai puţin!

Şi chiar a verificat el însuşi. Negrul avea cincizeci şi şase de puncte, Albul cincizeci şi unu.

Până ce Negrul nu a străpuns moyō-ul alb în urma mutării dezastruoase Alb 130, nimeni nu bănuise că se va produce o diferenţă de cinci puncte.

Diagrama nr. 12

După Alb 130 – mai adăuga meijinul –, pe la mutarea 160, a neglijat datorită unei scăpări să taie în sente la R9, pierzând şansa de „a reduce pe cât posibil diferenţa”. Şi astfel, dacă, în ciuda mutării Alb 130, diferenţa asta ar fi fost de numai trei puncte, atunci, fără Alb 130, în caz că lunga secvenţă „care a uimit cerul şi a zguduit din temelii pământul” nu s-ar fi produs, cum s-ar fi sfârşit partida? Oare prin înfrângerea Negrului? Ca amator, nu pot şti, dar nu cred că Negrul ar fi pierdut. Având în vedere hotărârea şi, în general, atitudinea lui Ōtake 7-dan faţă de partidă, sunt în mare măsură convins că ar fi câştigat, chiar dacă ar fi trebuit să muşte pietrele.

Trebuie totuşi spus că, deşi chinuit de boală, bătrânul maestru a jucat bine şi l-a făcut să piardă avantajul sente-ului pe reprezentantul numărul unu al jucătorilor activi, care a luptat îndârjit, cu disperare. Nu a profitat de vreo greşeală a Negrului, nici n-a uzat de stratageme; s-a ajuns de la sine la o partidă foarte strânsă. Neliniştit însă din cauza bolii, n-a mai avut poate destulă răbdare.

„Meijinul invincibil” a fost înfrânt în partida sa de adio.

— Spunea că, din principiu, îşi foloseşte de obicei toate forţele numai când joacă împotriva numărului doi, adică a celui care îl urmează ca valoare, a povestit unul din discipolii lui.

Nu ştiu dacă bătrânul maestru chiar a exprimat asta în cuvinte, dar, oricum, a pus-o în practică toată viaţa.

A doua zi după sfârşitul înfruntării, întors de la Itō acasă la Kamakura, am aşteptat nerăbdător să-mi termin relatările pentru ziar – în total cincizeci şi şase – şi am plecat la Ise şi la Kyōto, ca şi cum aş fi fugit de partidă.

Meijinul a rămas mai departe la Itō şi am auzit că a luat în greutate vreo două kilograme, ajungând la treizeci şi două. De asemenea, că a făcut o vizită la sanatoriul pentru soldaţii răniţi, unde a dus cu el douăzeci de jocuri complete de go. La sfârşitul anului 13 Shōwa (1938), hotelurile din staţiunile termale începuseră deja să fie folosite ca sanatorii pentru militari.

41

La un an şi ceva de atunci, în ianuarie, meijinul, însoţit de discipolii săi Maeda 6-dan şi Murashima 5-dan, a luat parte la deschiderea jocurilor de antrenament din cadrul lecţiilor pe care cumnatul său, Takahashi 4-dan, le ţinea în casa lui din Kamakura. Era 7 ianuarie. L-am reîntâlnit acolo după multă vreme.

A jucat două partide, dar se vedea cât îi e de greu. Nu mai putea apuca ferm piatra între degete şi aceasta, lăsată să cadă uşor pe goban, nu scotea nici un sunet. La a doua partidă, îşi ridica uneori umerii atunci când respira, iar ochii îi lăcrimau. Nu era prea vizibil, însă eu îmi aduceam aminte cum fusese la Hakone. Boala nu i se vindecase.

În acea zi avea ca adversari doar amatori, deci nu era nici o problemă, însă el s-a cufundat imediat în gânduri, fără să mai ştie de nimic din jur. S-a făcut ora plecării la hotelul Kaihin pentru masa de seară şi a doua partidă s-a întrerupt la mutarea 130. Jucase cu patru piese handicap contra unui amator puternic de 1-dan. Începând cu faza de mijloc, Negrul îşi dovedise forţa, spărgând moyō-ul Albului, şi partida evolua în defavoarea acestuia.

— Negrul nu stă mai bine? l-am întrebat pe Takahashi 4-dan.

— Da, Negrul câştigă. E mai solid, în timp ce Albul e într-o situaţie dificilă, mi-a răspuns el. S-a ramolit şi meijinul... A devenit foarte fragil, cu totul altfel decât înainte. Nu mai poate juca cu adevărat. De la partida de adio a decăzut vizibil.

— A îmbătrânit brusc, nu?

— Mda. A ajuns un moşneag în ultima vreme. Dacă ar fi câştigat partida de adio, poate că nu s-ar fi întâmplat aşa...

La despărţire, la hotelul Kaihin, m-am înţeles cu meijinul:

— Am să vă reîntâlnesc în curând la Atami!

El a venit pe 15 acolo cu soţia, la hotelul Uro-koya. Eu trăsesem deja la Juraku. În după-amiaza zilei de 16, i-am făcut o vizită împreună cu nevastă-mea. A scos imediat o tablă de shōgi şi am jucat două partide. Cum nu ştiu bine shōgi şi nici nu prea aveam chef, am fost înfrânt cu uşurinţă, deşi îmi dăduse handicap cele două piese de valoare mare, hisha şi kakkō. Ne-a invitat să continuăm discuţia în timpul mesei de seară, a insistat chiar, însă i-am spus:

— Azi e prea frig, aşa că o să ne retragem. Zilele astea, cum s-o face mai cald, o să vă însoţim la Jubako sau la Chikuyo!

Ningea cu fulgi mari. Meijinului îi plăcea mult anghila. După plecarea noastră, a făcut o baie fierbinte. Mi s-a povestit că soţia lui l-a sprijinit, ţinându-l de subţiori cu amândouă mâinile. S-a culcat apoi, dar a început să-l doară pieptul şi să respire cu greutate. După două zile, în zori, a murit.

Takahashi 4-dan m-a anunţat prin telefon. Am deschis obloanele; soarele încă nu răsărise. M-am întrebat dacă nu cumva vizita mea nu-i făcuse rău.

— Şi asta cu toate că alaltăieri ţinea atâta să rămânem să mâncăm cu el! mi-a spus soţia.

— Într-adevăr.

— M-am simţit prost că am plecat, deşi ne-a invitat şi doamna. Dăduse dispoziţii servitoarei şi a insistat...

— Ştiu, însă mă gândeam să nu-i facă rău frigul...

— Dar o fi înţeles el asta?... Ar fi vrut atâta să rămânem, poate că asta l-a afectat... Se pare că dorea mult să mai stăm! Mai bine l-am fi ascultat. Poate că se simţea prea singur!

— Mda, se cam simţea singur. Eh, dar aşa era mereu!

— Şi, cu tot frigul, a ieşit să ne conducă până la uşă...

— Gata, destul. E trist! E tare trist să-ţi moară cineva apropiat!

Meijinul a fost dus în acea zi la Tōkyō. Când a fost transportat din holul hotelului până la maşină, a fost înfăşurat strâns într-o cuvertură şi arăta atât de mic, încât parcă nu avea corp. Noi stăteam puţin mai la o parte şi aşteptam plecarea maşinii.

— Ah, da’ nu sunt flori! Unde am văzut o florărie? Du-te şi ia flori, repede până nu pleacă! i-am spus nevesti-mii.

Ea s-a întors în grabă. I-am dat buchetul soţiei meijinului, aflată deja în maşină cu trupul lui.

Glosar

atsumi – grup puternic de pietre, care exercită influenţă în zona învecinată

boshi – mutare la un punct interval către centru, faţă de o piatră adversă de pe o latură

dame – 1. libertate a unui grup de pietre; 2. punct neutru

fuseki – faza de deschidere a partidei

goban – tabla de joc la go

goke – cutie cu capac în care se ţin pietrele de go

gote – 1. mutare pe care trebuie să o joci ultima într-o situaţie locală, pierzând astfel iniţiativa; 2. secvenţă terminată cu o astfel de mutare

gyakuyose – yose în gote, dar care, jucat de adversar, ar fi sente

hane – mutare în diagonală, în contact cu o piatră a adversarului

hoshi – punct de handicap

ikkentobi – 1. salt peste un punct liber, faţă de o piatră proprie; 2. două pietre de aceeaşi culoare, separate printr-un punct liber

joseki – secvenţă de mutări, considerată pe plan local ca optimă pentru ambele părţi; termenul se referă în general la faza de deschidere a partidei şi mult mai rar la cea de mijloc

kikashi – mutare la care adversarul trebuie să răspundă neapărat

kodate – ameninţare de ko

komoku – punctul 3-4

mokuhazushi – punctul 3-5

moyo – teritoriu prospectiv, schiţat cu câteva pietre

nobi – extindere

nozoki – mutare în faţa punctului liber dintre două pietre adverse, care ameninţă separarea lor

oba – punct de mare importanţă strategică, situat de obicei pe laturi, şi care se ocupă în faza de început a partidei

san-san – punctul 3-3

seimoku – handicap de nouă pietre

sente – 1. iniţiativă, posibilitatea de a alege continuarea; 2. mutare la care, în mod normal, adversarul trebuie să răspundă

tenuki – faptul de a juca în altă parte, ignorând mutarea precedentă a adversarului

tsugi – conexiune

tsukiatari – blocare puternică, mutare în contact cu piatra adversarului

yose – 1. faza finală a partidei; 2. secvenţe de final de joc, cu diverse valori în puncte

NOTE:

[0] În cazul în care diagramele nu sunt afişate, în pagină, ele pot fi descărcate, sub formă de fişiere gif, de la adresa: https://tinyurl.com/y26fjpqk (arhivă zip.)

[1] În Weltanschauung-ul japonez originar, timpul este perceput ca fiind simultan liniar şi circular, fără început şi fără sfârşit. Un timp liniar de acest tip este, evident, nestructurabil, astfel că orice moment prezintă o importanţă egală. Atenţia se îndreaptă asupra prezentului, timpul fiind în mod esenţial o succesiune de momente prezente. De remarcat că viziunea budistă de import, destul de asemănătoare din acest punct de vedere, a putut fi adoptată astfel cu uşurinţă.

[2] Celor care ar dori să afle mai multe le recomand excelenta lucrare Iniţiere în go de acad. dr. Gheorghe Păun, apărută la Editura Tehnică. Pe de altă parte, aş vrea să subliniez faptul că goul românesc s-a dezvoltat enorm în ultimii douăzeci şi cinci de ani, ajungând la rezultate remarcabile pe plan mondial. Pentru jucătorii români de go, precizările mele sunt superflue.

[3] Thomas P. Kasulis diferenţiază culturile integriste, în care relaţia dintre două elemente rămâne exterioară acestora, de culturile intimiste, în care relaţia este parţial (sau chiar integral) internă elementelor care o stabilesc. (V. Intimacy or Integrity. Philosophy and Cultural Difference, 2002, University of Hawaii Press.)

[4] „Rekishi ishiki no kosō” („Vechile straturi ale conştiinţei istorice”), in Rekishi shisō shū: Nibon no shisō 6. Tōkyō, Chikuma Shobō.

[5] Daisetz T. Suzuki, Zen and japanese Culture, Charles E. Tuttle Company, 1988 (pp. 223-224).

[6] Idem. pp. 152-153.

[7] Începând din epoca Edo, cel mai înalt titlu pe care îl putea obţine un maestru de go sau shōgi. Astăzi, titlu acordat la unul din marile concursuri anuale din Japonia.

[8] Han în stil tradiţional japonez.

[9] Localitate vestită pentru apele sale termale, situată în peninsula Izu, prefectura Shizuoka.

[10] Roman celebru de Ozaki Kōyō (1867-1903), apărut zilnic în foileton în ziarul Yomiuri între 1897 şi 1903 şi rămas neterminat.

[11] Eseist (1871-1902).

[12] Romancier, dramaturg şi eseist (1859-1935), traducătorul lui Shakespeare în limba japoneză.

[13] Joc japonez asemănător cu şahul, cu o tablă de 9×9 pătrate.

[14] Tōkyō Nichi Nichi Shinbun (Ştiri zilnice din Tōkyō) a fost un ziar publicat la Tōkyō din 1872 până în 1943. În 1875, compania a înfiinţat primul serviciu din lume de livrare a ziarelor la domicilu. În 1911, ziarul a fuzionat cu Osaka Mainichi Shimbun (Ştiri zilnice din Osaka) formând compania Mainichi Simbun (Ştiri zilnice). Cele două ziare au continuat să se publice independent până în 1943. (n.red.)

[15] Parc şi cartier în Tōkyō, în zona Minato.

[16] Oraş în estul peninsulei Izu.

[17] Pentru termenii tehnici de go, v. glosarul.

[18] Supă de fasole roşie.

[19] Formulă foarte respectuoasă de adresare.

[20] Kimono vătuit, mai lung decât cele obişnuite.

[21] Plantă asemănătoare cu feriga, cu spatele frunzelor de culoare albă, folosită în aranjamentele florale (ikebana) tradiţionale de Anul Nou.

[22] Unul din cele şapte izvoare termale din Hakone.

[23] Peninsulă în prefectura Aomori, în extremitatea nordică a insulei Honshu.

[24] Federaţia japoneză de go.

[25] Veche provincie corespunzând în mare măsură cu actuala prefectură Nagano.

[26] Una din fetele maestrului, Kitani Reiko (după căsătorie Kobayashi Reiko), a ajuns la nivelul de 6-dan profesionist.

[27] Atmosferă de linişte, eleganţă şi patină a vremii, constituind un important concept estetic japonez.

[28] Fel de mâncare din carne şi legume prăjite.

[29] Vas în care se pun cărbuni aprinşi şi care serveşte la încălzit.

[30] Obicei vechi, conform căruia spiritele rele sunt alungate prin azvârlire cu boabe de mazăre.

[31] Ziua schimbării anotimpului, în special începutul primăverii.

[32] Important templu shintoist din Kamakura.

[33] Bărbaţi desemnaţi de setsubun, pe considerente calendaristice, să îndeplinească mamemaki.

[34] Eroul unui cunoscut basm japonez, copil care se luptă cu dragonii şi îi învinge.

[35] Romancier şi publicist (1889-1961).

[36] Diagrama nr. 6, H4. (n.red.)

[37] Diagrama nr. 7, G3 şi J3 (n.red.)

[38] Diagrama nr. 7, L8 (n.red.)

[39] Diagrama nr. 7, L11 (n.red.)

[40] Joc numit şi gomoku narabe, care foloseşte tabla de go şi la care câştigă cel care reuşeşte primul să plaseze cinci pietre în linie.

[41] Un fel de pantalon foarte larg jos, cu pliuri verticale.

[42] Kōyō din numele hotelului Kōyōkan înseamnă frunze roşii de arţar.

[43] Ogata Korin, pictor din perioada Edo mijlocie, specialist şi în makie (pictură cu inserţie de aur, acoperită cu lac).

[44] Copac scund, cu frunze mari, palmate (Fastia japonica).

[45] Unitate de măsură pentru suprafaţa camerelor, egală cu suprafaţa unui tatami (1,80 m x 0,90 m).

[46] Haină scurtă în stil japonez, cu mâneci largi.

[47] Mâneca largă a hainelor japoneze serveşte drept buzunar.

[48] Diagrama nr. 10, S7 (n.red.)

[49] Tobi — tehnică de go care implică un salt în linie dreaptă faţă de o piesă proprie. Astfel, două piese de aceeaşi culoare sunt separate de către o singură intersecţie pe aceeaşi linie. Poate fi ikken tobi, atunci când jucătorul face un salt de o singură intersecţie, niken tobi, la un salt de două intersecţii şi sangen tobi pentru un salt de trei intersecţii, însă acesta este un salt foarte rar. Tobi, fără o precizare anume desemnează întotdeauna un ikken tobi. (n.red.)

[50] Kimono subţire de bumbac, purtat de obicei în casă.

[51] Diagrama nr. 3, Alb 12 la P15 (n.red.)

[52] Arbore înalt cu flori mici, roşii sau albe. Sarusuberi este în acelaşi timp şi un termen de go (textual: saltul maimuţei).

[53] Aluzie la faptul că oraşul Hakone se află pe malul lacului Ashinoko, format în conul vulcanului stins Hakone.

[54] Diagrama nr. 3, H14 (n.red.)

[55] Rezemătoare pentru braţ.

[56] Diagrama nr. 3, O5 (n.red.)

[57] Drum care lega Tōkyō de Kyoto şi pe care se aflau 53 de staţii (hanuri), cunoscute în Europa din stampele lui Hi-roshige – Mishima fiind a unsprezecea staţie, la circa 90 de kilometri de Tōkyō.

[58] Diagrama nr. 4, Alb 44 la B7, Negru 65 la M5 (n.red.)

[59] Alb 50 (Diagrama nr. 4, K15).

[60] Alb 64 (Diagrama nr. 4, O4).

[61] Diagrama nr. 7, L12 (n.red.)

[62] Diagrama nr. 7, H4 (n.red.)

[63] Diagrama nr. 10, S5 (n.red.)

[64] Piesă de shōgi, asemănătoare cu turnul de la şah, de forţă medie.

[65] Diagrama nr. 4, Negru 67 la M15. (n.red.)

[66] Romancier, dramaturg şi autor de haiku-uri (1891-1952).

[67] Copac înalt, cu frunze penate şi flori roşii.

[68] Învăţat confucianist şi istoric de la sfârşitul perioadei Edo (1780-1832).

[69] Om politic de la sfârşitul perioadei Edo şi începutul epocii Meiji. Vestit pentru talentul său la kendō şi la caligrafie (1836-1888).

[70] Învăţat de formaţie chineză (şcoala „kangaku”) şi critic dramatic (1823-1909).

[71] Aluzie la faptul că 8 este considerat în Japonia un număr fast.

[72] Romancier (1891-1934), reprezentant important al curentului taishō sbōsetsu („romane pentru publicul larg”).

[73] Watakushi Shōsetsu – tip de roman specific literaturii japoneze, care narează la persoana I viaţa cotidiană a autorului.

[74] Una din cele două piese de forţă maximă la shōgi.

[75] Shodan, în traducere literală înseamnă „începător”. Este cel mai mic nivel în jocul de go, 2-dan fiind superior Shodan, aşa cum este denumit tradiţional 1-dan. În limba japoneză sho mai înseamnă primul, nou sau începător.

[76] Cartier din Tōkyō.

[77] Tehnică de proiectare folosită în sumo şi judo.

[78] Concentrare a spiritului în unitate cu trupul, ducând la o amplificare a forţei şi a hotărârii.

[79] Bonz, preot sau călugăr budist (n.red.)

[80] A trăit între anii 1558-1623.

[81] Guvern militar în fruntea căruia se afla shōgunul.

[82] Lac foarte mare, presărat cu insule, situat la vest de Shanghai.

[83] Înălţime cu importanţă strategică de lângă Kyōto, de unde se putea controla din punct de vedere militar accesul în vechea capitală.

[84] Zonă în sudul Tōkyō-ului.

[85] Mod ceremonios de a se aşeza, conform etichetei japoneze.

[86] Shōji. În arhitectura tradiţională japoneză shōji este un perete construit din hârtie de orez (în japoneză washi), translucid, susţinut pe un schelet din lemn. (n.red.)

[87] Personalitate marcantă a epocii, om de cultură şi politician (1860-1938)

[88] Mishima Chūshū (1830-1919).

[89] Diagrama nr. 8, S6 (n.red.)

[90] Probabil referire la avionul Lufthansa de tip Focke-Wulf Fw 200 Kondor, primul care, în 10-11 august 1938, a zburat fără escală între Berlin şi New York în mai puţin de 25 de ore (la întoarcere în mai puţin de 20 de ore), iar în 28-30 noiembrie a reuşit primul zbor non-stop între Berlin şi Tōkiō, în 46 de ore şi 18 minute, stabilind un record de distanţă.

[91] Diagrama nr. 9, H16 (n.red.)

[92] Instrument de suflat făcut dintr-un simplu tub de bambus cu cinci găuri.

[93] Mâncare din peşte cu orez şi oţet, cu diverse adaosuri.

[94] Fusuma – panouri opace, glisante, prevăzute cu un mâner, folosite pentru reîmpărţirea spaţiului unei camere. Sunt, de asemenea, folosite ca uşi în casa tradiţională japoneză.

[95] Pictor în stil japonez (1842-1913), ultimul reprezentant al stilului Maruyama.